Dreptul civil este acea ramură de drept care reglementează raporturi juridice,

patrimoniale şi personale-nepatrimoniale, în care părţile figurează ca subiecte egale

în drepturi. Dreptul civil are ca obiect de reglementare relaţiile dintre oameni, în
care acestea se află în raport de egalitate.
Dreptul civil ca ştiinţă studiază instituţiile dreptului civil, adică dreptul civil ca
ramură. Astfel spus, obiectul de studiu al ştiinţei dreptului civil îl formează
normele de drept civil. În afară de aceasta, ştiinţa dreptului civil studiază şi o
serie de probleme, cum ar fi: apariţia şi evoluţia instituţiilor juridice de drept civil,
sistemul şi principiile dreptului civil, practica aplicării normelor de drept civil de
către autorităţile publice.
Dreptul civil ca ştiinţă este o operă a doctrinei, adică a tuturor teoreticienilor care,
studiind normele de drept, elaborează diferite concepte, teorii, chemate să
argumenteze normele de drept civil, să ajute la înţelegerea acestora şi la aplicarea
lor corectă.

Principiu înseamnă un element fundamental, o idee, o lege de bază comform

căreia se desfăşoară fenomenele din natură, pe care se întemeiază o teorie, un
sistem, o normă de conduită[1].
Principiile fundamentale ale dreptului sunt idei de bază ce se regăsesc în
întreaga legislaţie a Republicii Moldova. Din această categorie fac parte: principiul
democraţiei, principiul egalităţii în faţa legii, principiul legalităţii, principiul
separaţiei puterilor în stat.
Principiile dreptului civil se caracterizează prin faptul că ele privesc toate
instituţiile dreptului civil. Cele mai importante principii ale dreptului civil se
găsesc în Codul civil și anume: principiul inviolabilităţii proprietăţii; principiul
libertăţii contractuale; principiul inadmisibilităţii imixtiunii în afacerile private;
principiul necesităţii de realizare liberă a drepturilor civile; principiul de garantare
a restabilirii persoanei în drepturile în care a fost lezată şi al apărării lor judiciare.
Principiul inviolabilităţii proprietăţii, după cum am văzut, îşi găseşte reflectare
în art. 1 din Codul civil al Republicii Moldova (în continuare Codul civil). Ca cel
mai important drept real, dreptul de proprietate întotdeauna s-a bucurat de o
reglementare specială, fiind consfinţit în Constituţia Republicii Moldova (în
continuare Constituţie). Astfel, articolul 46 alin. (1) din prevede că dreptul de
proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. Nimeni nu
poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică
pentru o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Principiul libertăţii contractuale joacă un rol important în asigurarea şi
dezvoltarea circuitului civil. În conformitate cu acest principiu, subiectele dreptului
civil pot să-şi aleagă de sine stătător persoanele cu care să încheie acte juridice
civile, să negocieze condiţii contractuale. Astfel, conform art. 1 alin. (1) din Codul
civil, persoanele fizice şi juridice sunt libere să-şi stabilească pe bază de contract
drepturi şi obligaţii, orice altecondiţii dacă nu contravin legii. Art. 993 alin.(1) al
aceluiaşi cod prevede că părţile pot încheia liber, în limitele normelor imperative
de drept, contracte şi pot stabili cuprinsul lor. Există însă excepţii de la acest
principiu.
Principiul inadmisibilităţii imixtiunii în afacerile private caracterizează, în
primul rînd, dreptul civil ca fiind o ramură a dreptului privat, stabileşte că statul şi
organele lui nu pot să intervină în afacerile private, decât doar în cazurile şi în
condiţiile prevăzute de lege. Acest lucru este definit expres în Codul civil la art.1.
Referitor la relaţiile personale nepatrimoniale, acest principiu este consfinţit şi în
normele constituţionale, potrivit cărora statul respectă şi ocroteşte viaţa intimă,
familială şi privată, garantează inviolabilitatea domiciliului (Constituţia, art. 28 şi
art. 29).
Principiul egalităţii în faţa legii civile are o deosebită importanţă în dreptul civil,
întrucât raporturile de drept se bazează pe egalitatea participanţilor. El îşi găseşte
expresia în egalitatea capacităţii juridice, adică în egala aptitudine de a avea
drepturi şi obligaţii, în posibilitatea egală a tuturor de a-şi exercita drepturile
subiective.

Termenul izvor de drept a fost cunoscut şi dreptului roman, în literatura de

specialitate modernă se întîlnesc multe enunţuri ale acestui termen. Deseori prin
izvor de drept civil se are în vedere o formă de existenţă a normelor de drept, care
au o putere obligatorie. Stabilirea sau recunoaşterea de către stat a unui izvor de
drept are o importanţă deosebită pentru utilizarea lui în reglementarea raporturilor
juridice civile. În principiu, sunt aplicabile doar acele norme care fac parte dintr-un
izvor de drept recunoscut ca atare.
Prin izvor de drept, în sens juridic, se înţeleg formele de exprimare a normelor
juridice, inclusiv a celor de drept civil. Normele de drept civil sunt reguli de
conduită pentru subiectele de drept în raporturile care formează obiectul de
reglementare al dreptului civil.
Din punctul de vedere al cuprinsului lor, actele normative civile pot fi clasificate
în generale şi speciale. În raport cu norma generală, norma specială
reglementează o sferă mai restrînsă de relaţii sociale, dar mai detaliat.
Normele generale se caracterizează prin sfera lor mai largă de acţiune ce se aplică
tuturor raporturilor juridice civile, dacă printr-o dispoziţie legală nu se prevede
altfel. Normele speciale se aplică numai unei anumite categorii de relaţii juridice
civile. Drept exemplu pot servi normele din cartea a treia referitoare la diferitele
categorii de obligaţii speciale, ca vînzarea-cumpărarea, schimbul, donaţia etc.
Calificarea unei norme de drept civil ca normă generală sau normă specială
prezintă o mare importanţă practică, deoarece norma generală este situaţia de drept
comun in materie, pe cînd norma specială constituie excepţia
Codul civil, făcînd referire la izvoarele scrise ale dreptului civil, clasifică în
modconvenţional izvoarele scrise interne ale dreptului civil în: a) legi; b)
ordonanţe ale Guvernului şi c) acte normative subordonate legii. în doctrină,
aceste izvoare ale dreptului civil sunt denumite izvoare directe, scrise sau formale.
Legile, principalul izvor de drept civil, sunt de trei categorii: constituţionale,
organice şi ordinare. Această clasificare este făcută de art. 72 din Constituţie,
conform căruia, constituţionale sunt legile de revizuire a Constituţiei.
A treia categorie de acte normative care sunt izvoare ale dreptului civil
enumerate la art. 4 alin. 1 din Codul civil, sunt cele subordonate legii: decretele
Preşedintelui Republicii Moldova; hotărîrile şi dispoziţiile Guvernului; actele cu
caracter normativ ale autorităţilor publice centrale şi locale etc. Codul civil, în art.
4 alin. 2, prevede că actele normative subordonate legii se aplică la reglementarea
raporturilor civile doar în cazurile în care sunt emise în temeiul legii şi nu
contravin ei. În caz contrar, ele nu au putere juridică şi nu pot fi aplicate la
reglementarea raporturilor juridice civile. Decretele Preşedintelui Republicii
Moldova sunt izvoare pentru ramura dreptului civil în măsura în care cuprind
dispoziţii de drept civil cu caracter normativ.
in categoria izvoarelor nescrise ale dreptului civil sunt clasate uzanţele. În
conformitate cu art.5 din Codul civil, uzanţa reprezintă o normă de conduită care,
deşi neconsfiinţită de lege, este general recunoscută şi aplicată pe parcursul unei
perioade îndelungate într-un anumit domeniu al raporturilor civile. Uzanţa
reprezintă, aşadar, o normă de conduită nescrisă, emanînd direct de la popor, este
generală, permanentă şi recunoscută de autoritatea publică drept obligatorie.
Uzanţa se formează prin aplicarea îndelungată în viaţa socială a unei reguli de
conduită, în virtutea unor deprinderi, cu convingerea general acceptată că se
respectă o regulă obligatorie. Uzanţa sau obiceiul pot fi aplicate numai dacă nu
contravin legii, ordinii publice şi bunurilor moravuri (Codul civil, art. 5 alin.2).

tema 2 : raportul juridic civil

Raportul juridic civil este relaţia socială cu caracter patrimonial sau personal-
nepatrimonail reglementată de norma de drept civil şi care se naşte între persoane
fizice şi/sau persoane juridice. O bună cunoaştere a raportului juridic impune
cercetarea elementelor, părţilor sale componente. Raportul juridic, indiferent de
natura sa, este o relaţie socială reglementată de norma juridică. Aşadar, raportul
juridic civil se poate defini ca raport social, patrimonial sau personal
nepatrimonial, reglementat de o normă de drept civil. Raportul juridic civil are
trăsături comune tuturor raporturilor juridice, dar şi particularităţi care îl fac să se
deosebească de alte raporturi juridice.
Privit din punctul de vedere al structurii sale, raportul juridic este alcătuit din trei
elemente constitutive: 1) subiectele raportului juridic; 2) conţinutul raportului
juridic; 3) obiectul raportului juridic.

Caracterele raportului juridic civil

Raportul juridic civjl, ca orice raport juridic, este o relaţie socială, deoarece
intervine între oameni, fie individual (ca persoane fizice), fie în colectiv (ca
persoane juridice). Deci un prim caracter al raportului juridic civil este cel social,
care indică, pe de o parte, faptul că raportul nu-şi pierde trăsătura de a fi o relaţie
socială, iar pe de altă parte, că norma de drept reglementează doar relaţiile dinţre
subiecte, nu şi relaţiile dintre subiecte şi bunuri corporale (lucruri).
Ca orice raport juridic, raportul juridic civil are un caracter voliţional, întrucît
norma juridică (legea) care îl reglementează este adoptată de Parlament, organ
reprezentativ suprem al poporului. Caracterul voliţional însă fiind caracteristic
tuturor raporturilor juridice, specific raportului juridic civil este faptul că el are
caracter dublu volitiv, în sensul că exprimă şi voinţa statului, concretizată în
normele juridice care reglementează relaţiile sociale şi îl transformă în raporturi
juridice, şi voinţa subiectivă a părţilor care încheie actul juridic. In raporturile
juridice civile în prim plan se plasează voinţa subiectelor.
O altă particularitate a raportului juridic civil constă în faptul că, spre deosebire de
alte raporturi juridice (de exemplu, administrative), în care una dintre părţi se află
într-o poziţie de subordonare, raportul juridic civil, după cum s-a mai amintit, se
caracterizează prin egalitatea juridică a părţilor sale. Se ştie că în acest raport
juridic nici una dintre părţi nu poate impune celeilalte voinţa sa, raportul putînd fi
încheiat, modificat sau stins doar cu consimţămîntul tuturor părţilor.
Caracterele raportului juridic civil:
Este o relaţie socială (animalele nu au capacitate de folosinţă (drepturi şi
obligaţii)).
Are un caracter voliţional, pentru că: exprimă voinţa legiuitorului (raportul
juridic există dacă părţile îşi manifestă dorinţa în acest sens).
Implică manifestarea de voinţă a părţilor. Este un raport de drept în care
părţile au o poziţie de egalitate juridică.
Raportul juridic are 3 mari componente: 1. Subiecte (persoane fizice, persoane
juridice, statul ca subiect distinct) 2. Conţinut. 3. Obiect.
Conţinutul raportului juridic civil este construit din drepturile subiectului activ şi
din îndatoririle subiectului pasiv.
Exista unele raporturi juridice simple în care o parte este titular al dreptului, iar
cealaltă parte este titular al obligaţiei. De exemplu, în baza contractului de
împrumut "o parte (creditorul) transmite celeilalte părţi (debitorului) în proprietate
(în administrare operativă) bani sau lucruri, determinate prin genul lor, iar
debitorul se obligă să restituie creditorului aceeaşi sumă de bani sau aceeaşi
cantitate de lucruri de acelaşi gen şi calitate". Raportul juridic apărut în baza
acestui contract este un raport juridic simplu, deoarece debitorul dispune numai
de obligaţii, în timp ce creditorul dispune numai de drepturi.
Majoritatea absolută a raporturilor juridice apărute au un caracter complex.
Acestor raporturi le este caracteristic faptul ca fiecare parte este titular atît de
drepturi, cît şi de obligaţii. De exemplu, în baza contractului de vînzare-cumpărare
„vînzătorul se obligă să remită cumpărătorului un bun în proprietate, iar
cumpărătorul se obligă să primească bunul şi să plătească pentru el o anumită sumă
de bani”. Raportul juridic apărut în baza acestui contract este un raport juridic
complex: vînzătorul dispune concomitent de drepturi (să ceară bani de la
cumpărător) şi obligaţii (să remită cumpărătorului bunul); la rîndul său
cumpărătorul dispune de drepturi (să ceara de la vînzător bunul respectiv) şi
obligaţii (să se achite pentru cumpărătură).

Clasificarea drepturilor subiective se efectuează după mai multe criterii:

După sfera persoanelor obligate sînt:
absolute: drepturile absolute se caracterizează prin aceea că:
- titularul dreptului (subiectul activ) este determinat;
- subiectul pasiv (cel obligat) este constituit din toate celelalte persoane.
Drepturile absolute sunt opozabile tuturor în sensul că toate celelalte persoane
(subiect pasiv) sînt obligate să respecte facultăţile pe care titularul dreptului le are
asupra lucrului şi să se abţină de la orice acţiune de natură să îl împiedice să-şi
exercite dreptul.
Ex.: dreptul la nume, reputaţie, onoare (drepturi personale); dreptul de proprietate,
dreptul de autor (drepturi patrimoniale).
relative: drepturile relative există în folosul unei anumite persoane determinate.
Atît subiectul activ, cît şi subiectul pasiv sînt determinate (se ştie numele concret al
acestora).
Este drept relativ acel drept în virtutea căruia o persoană numită creditor are
dreptul să pretindă unei alte persoane, numită debitor să dea, să facă sau să nu facă
ceva.
După conţinutul lor:
patrimoniale: pot fi evaluate în bani, au un conţinut economic;
personal-nepatrimoniale: nu pot fi evaluate în bani (dreptul la nume, reputaţie,
etc.). Toate drepturile patrimoniale şi personal-nepatrimoniale sînt şi drepturi
absolute.
Drepturile patrimoniale se clasifică la rîndul lor în:
- drepturi reale: acestea se stabilesc cu privire la un lucru determinat, între o
persoană ca subiect activ şi toate celelalte ca subiecte pasive nedeterminate. Astfel,
drepturile reale reprezintă acel drept subiectiv în virtutea căruia titularul său poate
să-şi exercite atributele asupra unui lucru determinat, în mod direct şi nemijlocit,
fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane.
- drepturi de creanţă: acestea reprezintă dreptul pe care îl are o persoană numită
creditor de a pretinde unei alte persoane, numite debitor, să dea, să facă sau să nu
facă ceva

Obiectul raportului juridic civil: reprezintă prestaţia pe care subiectul activ o

poate pretinde din partea subiectului pasiv, care poate fi pozitivă (de a da, de a
face) sau negativă (de a nu face).
Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile ori inacţiunile spre care sunt
îndreptate părţile ori pe care acestea trebuie să le respecte. Cu alte cuvinte,
obiectul raportului juridic civil este conduita pe care o pot avea ori trebuie să o aibă
părţile.
Obiectul raportului juridic civil reprezintă cel cle-al treilea element constituitiv al
raportului juridic.

Deosebiri existente între drepturile reale şi drepturile de creanţă:

Dreptul real (ca un drept absolut) presupune existenţa unui subiect activ de la
început determinat şi un subiect pasiv nedeterminat, format din toate celelalte
persoane, pe cînd dreptul de creanţă (ca un drept relativ), presupune determinarea
de la început atît a subiectului activ, cît şi a subiectului pasiv (singurul subiect
obligat fiind acest subiect pasiv determinat).
La dreptul real obligaţia ce revine subiectului pasiv nedeterminat este acea de a nu
face nimic de natură a stînjeni exercitarea de către subiectul activ a dreptului său.
Subiectului pasiv îi revine astfel o obligaţie generală negativă. În cazul dreptului de
creanţă, obligaţia ce revine subiectului pasiv poate fi atît pozitivă - de a da, a face
ceva, cît şi negativă - de a nu face ceva, din cele ce, în lipsa obligaţiei, subiectul
pasiv ar fi putut să facă. Dreptul real are întotdeauna ca obiect un lucru determinat,
pe cînd dreptul de creanţă are întotdeauna ca obiect un lucru determinat sau
determinabil în viitor.
Titularul dreptului real îşi exercită prerogativele direct asupra lucrului, fără a avea
nevoie de concursul altei persoane, în timp ce titularul dreptului de creanţă nu
poate obţine realizarea dreptului său decît cu concursul debitorului.
Din punctul de vedere al opozabilităţii: dreptul real este opozabil tuturor, iar
dreptul de creanţă este opozabil numai debitorului.

Tema 3 : subiectele dreptului civil

Subiectele raportului juridic civil sînt: persoanele fizice, persoanele juridice, statul
şi unităţile administrativteritoriale ca subiecte distincte.
Aşadar, capacitatea de folosinţă este aptitudinea generală a persoanelor de a
dobîndi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii. Capacitatea de folosinţă a persoanei
juridice se deosebeşte de cea a persoanei fizice prin aceea că aceasta nu este
generală şi egală, ci este specifică fiecăreia dintre acestea
Dobîndirea capacităţii de folosinţă:
1. Persoana fizică dobîndeşte această capacitate:
- de la naştere, ca regulă;
- din momentul concepţiei copilului, ca excepţie, cu condiţia însă de a se naşte viu
(de interes major în cazul în care şi acesta vine la moştenire).
2. Persoana juridică dobîndeşte această capacitate din momentul în care ia fiinţă.
Are o capacitate de folosire restrînsă chiar de la data actului de înfiinţare (adică
înainte de înregistrare), cît priveşte drepturile ce se constituie în favoarea ei.
Încetarea capacităţii de folosinţă:
1. pentru persoana fizică: încetează odată cu moartea ei, sau
la declararea judecătorească a morţii.
2. pentru persoana juridică în cazul dizolvării/lichidării.
 Dizolvarea poate avea loc:
1. prin voinţa persoanelor care au constituit-o;
2. de drept:
- la împlinirea termenului pentru care a fost înfiinţată;
- în funcţie de realizarea sau de imposibilitatea realizării scopului propus;
- în cazul scăderii numărului membrilor organizaţiei sub limita stabilită de lege
sau statut.
Capacitatea de exerciţiu presupune aptitudinea unei persoane de a-şi exercita
drepturile şi de a-şi asuma obligaţii săvîrşind acte juridice.
Persoana fizică dobîndeşte capacitatea de exercițiu deplină la vîrsta de 18 ani. Pînă
la 7 ani persoana fizică nu dispune de capacitate de exerciţiu. De la 7 ani are
capacitatea de exerciţiu restrînsă, putînd face singură acte de mică valoare şi de
conservare, dacă nu-i pricinuiesc vreo vătămare.
Capacitatea deplină de exercițiu survine odată cu majoratul, adica la implinirea
virstei de 18 ani.
Minorul poate dobîndi capacitate deplina de exercitiu în rezultatul căsătoriei
înainte de vîrsta majoratului.Desfacerea căsătoriei nu afectează capacitatea deplină
de exerciţiu a persoanei.
Persoanele care au împlinit vîrsta de 16 ani pot fi recunoscute ca avînd
capacitate de exerciţiu deplină dacă lucrează în baza unui contract de muncă sau,
cu acordul parinţilor, adoptatorilor sau curatorului, practică activitate de
întreprinzător.
Minorii în virstă de la 14 ani pot încheia acte juridice cu incuviinţarea parinţilor,
adoptatorilor sau a curatorului.
Ei au dreptul fără consimţămîntul acestora:
1) să dispună de salariu, bursă şi de alte venituri proprii;
2) să exercite dreptul de autor asupra unei lucrări stiinţifice, literare sau de artă,
asupra unei invenţii sau unui alt rezultat al activităţii intelectuale apărate de lege;
3) să facă depuneri în bănci şi să dispuna de ele conform legii.
Persoana fizică poate fi declarată disparută fără veste dacă lipseşte de la
domiciliu cel puţin un an din ziua primirii ultimelor stiri despre locul aflării ei.
Dispariţia se declară de instanţa de judecată la cererea persoanei interesate.
În cazul cînd persoana lipseşte mai mult de 3 ani de la domiciliu sau lipsesc ştiri
despre locul unde se află sau, dupa 6 luni, dacă a dispărut în împrejurări ce
prezentau o primejdie de moarte sau dacă sunt motive a presupune ca a decedat în
urma unui anumit accident, atunci ea poate fi declarată decedată la fel prin
hotărîre a instanţei de judecată.

Persoana juridică este organizaţia care are un patrimoniu distinct şi răspunde

pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate să dobîndească şi să exercite în
nume propriu drepturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale, săşi asume
obligaţii, poate fi reclamant şi pîrît în instanţa de judecată.
Din definiţie putem deduce elementele constitutive ale persoanei juridice şi anume:
- are un patrimoniu distinct de cel al proprietarilor
- în relaţiile cu alte persoane pentru obligaţiile sale poartă răspundere cu întreg
patrimoniul, adică activitatea o desfăşoară pe riscul şi contul propriu;
- activează din nume propriu (sub denumirea sa de firmă) obţinînd drepturi şi
obligaţii patrimoniale şi personale nepatrimoniale,
categorii de persoane juridice:
- de drept public, la care se referă organele statale şi alte organizaţii cu caracte
public sau
- de drept privat, la care se referă societăţile comerciale şi organizaţiile obşteşti
. Statul şi unităţile administrativ-teritoriale ca subiecte de drept civil.
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale participă la raporturile juridice civile
pe poziţii de egalitate cu celelalte subiecte de drept. Statul participă în calitate de
subiect de drept atît în raporturi juridice interne, cît şi în raporturi juridice de drept
internaţional. În dreptul intern statul apare ca subiect de drept mai întîi în
raporturile juridice de drept constituţional. De exemplu, statul apare ca subiect de
drept constituţional în raporturile de cetăţenie sau în condiţiile cînd este garant al
anumitor drepturi ale cetăţenilor. El, de asemenea, poate fi subiect al raporturilor
juridice administrative, civile, financiare, funciare ş.a.
În raporturile juridice internaţionale statul este subiect de drept indiferent de
suprafaţă, numărul de locuitori, potenţialul economic, militar etc. În unele raporturi
juridice participă nu statul, ci organele sale.
 Tema 4 : act juridic civil
Actele juridice civile sunt acţiunile legale înfăptuite de persoane fizice si juridice
în rezultatul cărora apar, se modifică sau se sting drepturi si obligaţii civile. Actul
juridic poate să apară numai prin manifestarea voinţei persoanelor. În calitate de
condiţii necesare pentru ca un raport juridic civil să apară sunt:
- subiecţii participanţi la aceste relaţii,
- norma juridică competentă,
- şi faptul juridic care poate fi: eveniment sau act juridic
Clasificarea actelor juridice se poate face după diferite criterii precum: numărul
participanţilor, modul de formare, scopul urmărit de către părţi, modul de
executare etc.
In funcţie de numărul persoanelor şi modul în care ele se obligă actele pot fi:
- unilaterale - cînd numai o persoană îşi exprimă voinţa sa prin aceasta dînd naştere
la drepturi şi obligaţii (testamentul, oferta de a contracta, procura) .
- bilaterale - cînd sunt două părţi care îşi expun voinţa sa ( contractele de toate
categoriile).
- multilaterale - mai mult de 2 părti.
În funcţie de momentul valabilităţii şi intrării în vigoare actele pot fi:
a) - consensuale - care sunt valabile şi intră în vigoare din momentul cînd părţile şi-
au manifestat un simplu acord de voinţă, în formă aleasă oral sau scris (contractul
de vînzare-cumpârare).
b) - reale — care, în afară de manifestarea voinţei părţilor, pentru ca să fie valabile
mai necesită prezenţa bunului ce face obiectul contractului. De ex. contractul de
transport e valabil şi intră în vigoare nu de la momentul semnării lui, ci din
momentul în care bunul a fost încărcat.
c) - solemne (autentice) care pentru valabilitatea lor, pe lîngă acordul de voinţă al
părţilor, mai este necesară forma obligatorie, care poate fi: scrisă, cu autentificare
notarială şi înregistrare la organele competente. Ex.: contractul de donaţie,
contractul de ipotecă, actele de înstrăinare a unor imobile.
Un alt criteriu de clasificare este după scopul urmărit de părţi prin încheierea
actelor:
a) acte cu titlu oneros, în care una dintre părţi urmăreşte un folos, o
contraprestaţie, în schimbul aceleia pe care o face, ori se obligă să o facă în
favoarea celeilalte părţi. Ex.: vînzarea, schimbul, contractul de locaţie, contractul
de asigurare.
b) acte cu titlu gratuit, prin care una dintre părţi oferă celeilalte un folos, fără a
primi ceva în schimb, (sau: una din părţi primeşte o prestaţie, fără a da ceva în
schimb). Ex.: contractele de binefacere, donaţia;
Alt criteriu de clasificare este după existenţa de sine stătătoare sau nu a actelor:
a) acte principale, care au o existenţă de sine stătătoare;
b) acte accesorii, care sînt acte a căror încheiere depinde de existenţa altui act
juridic. Aceste acte se pot naşte în acelaşi timp cu actul principal sau numai după
încheierea acestora din urmă. Importanţa calificării actelor ca fiind principale sau
accesorii constă în faptul că, în vreme ce validitatea actului principal se analizează
numai în funcţie de propriile sale elemente, validitatea actului accesoriu mai
depinde şi de validitatea actului principal, al cărui accesoriu este.

Condiţiile de validitate ale actelor juridice civile sunt acele cerinţe formale
stabilite de lege sau de părţi, respectarea cărora face ca actul să aibă efecte juridice.
Elementele esenţiale pentru validitatea actului sînt: capacitatea participanţilor de a
încheia actul juridic; consimţămîntului liber; obiectul; cauza.
1) Capacitatea de a încheia acte juridice constă în faptul pentru ca o persoană
să poată încheia acte juridice este necsar să aibă capacitate juridică.

2) Exprimarea consimţămîntului liber şi fără vicii este manifestarea,

exteriorizata, de vointa a persoanei de a încheia un act juridic.
Într-un prim sens, consimţămîntul înseamnă acordul de voinţă a părţilor unui
act, acord de voinţă care dă naştere, ca atare, obligaţiilor respective.
Consimţămînul părţilor se poate manifesta în orice formă.
Consimţămîntul trebuie nu numai să existe, ci el trebuie să fie şi valabil, adică
lipsit de vicii (piedici). Consimţămîntul, deşi viciat, constituie totuşi o
manifestare de voinţă, care însă se formează în condiţii anormale şi de aceea
actul juridic respectiv poate fi anulat.
Voinţa poate fi viciată: prin eroare; prin dol (înşelăciune); prin violenţă,
prin leziune.
Eroarea este element psihic, constă în înţelegerea inexactă a realităţii
(greşeala) la încheierea unui act juridic.
Dolul (înşelăciunea). Prin dol se înţelege faptul de a surprinde, printr-o eroare
provocată, consimţămîntul unei persoane şi de a o determina, în acest mod, să
încheie un act. O parte este indusă în eroare prin acţiunile viclene ale celeilalte
(de pildă fapta unui vînzător care furnizează date false asupra valorii obiectului
pe care îl vinde, constituie un dol).
Violenţa. Viciu de consimţămînt, manifestat prin impunerea unei persoane
pentru a-şi da consimţămîntul la încheierea actului prin: mijloace de
constrîngere fizică; ameninţare cu asemenea mijloace sau cu altele de natură
morală.
Violenţa se poate prezenta sub forma constrîngerii fizice, precum smulgerea
consimţămîntului prin torturi fizice.
Leziunea. Se consideră încheiat prin leziune actul juridic unde partea lezată
încheie actul în rezultatul unor împrejurări grele, iar cealaltă parte cunoaşte şi
profită de situaţia creată acordînd o despăgubire neiechtabilă (neiechivalentă).
Ca rezulatat al leziuniii actul poate fi declarat nul de instanţa de judecată sau,
partea vinovată va despăgubi pătimitul.
3) Obiectul actului juridic (marfa, serviciile acordate) trebuie sa fie licit,
moral, sa se afle in circuit civil si sa fie determinat sau determinabil cel putin in
specia sa. Ca obiecte sunt de obicei bunurile:
a) Bunul trebuie să existe în momentul încheierii actului.
b) Bunul trebuie să se afle în circuitul civil. Nu poate face obiectul unui act
interzis de lege (stupefiantele, armele etc.)
c) Bunul trebuie să fie determinat sau determinabil.

) Cauza (scopul) actului juridic este determinată de scopul lui şi trebuie să fie
legală şi fermă. Actul juridic civil incheiat fara cauza ori fondat pe o cauza falsa
sau ilicita nu poate avea nici un efect. Este ilicita cauza care contravine legii,
ordinii publice sau bunelor moravuri. Nu poate fi recunoscut ca valabil un act
fictiv (de formă ) sau simulat (care acoperă altă tranzacţie). Cauza este
prezumată pînă la dovada contrarie. Drept urmare, cel care invocă inexistenţa
cauzei trebuie să dovedească acest fapt.
) Forma actului juridic.
Actul juridic poate fi încheiat verbal, în scris sau în formă autentică. Forma
este o condiţie de valabilitate a actului juridic numai în cazurile expres
prevăzute de lege. Actul juridic care poate fi încheiat verbal se considera
încheiat şi în cazul în care comportamentul persoanei arată vădit voinţa de a-l
încheia. Actul juridic pentru care legea sau acordul părţilor nu stabileşte forma
scrisă sau autentică poate fi încheiat verbal. Actul juridic care se execută chiar
la încheierea lui poate fi încheiat verbal.
Trebuie să fie încheiate în scris actele juridice dintre persoanele juridice, dintre
persoanele juridice şi persoanele fizice şi dintre persoanele fizice dacă valoarea
obiectului actului juridic depăşeste 1000 de lei, iar în cazurile prevăzute de
lege, indiferent de valoarea obiectului. Nerespectarea formei scrise a actului
juridic face să interzică părţilor dreptul de a cere, în caz de litigiu, proba cu
martori pentru dovedirea actului juridic.
Forma autentică a actului juridic este obligatorie în cazurile: a) stabilite de lege;
b) prevăzute prin acordul părţilor, chiar dacă legea nu cere forma autentică.
Nerespectarea formei autentice atrage nulitatea actului juridic. Actul juridic ce
are ca obiect bunuri imobile urmeaza sa fie înregistrat în modul stabilit prin
lege.

Reprezentantul si procura
Actul juridic incheiat de o persoana (reprezentant) în numele unei alte persoane
(reprezentat) în limitele imputernicirilor da nastere, modifica sau stinge
drepturile si obligatiile civile ale reprezentatului.
Reprezentantul poate sa transmita împuternicirile altei persoane numai în cazul
în care este împuternicit de reprezentat (substituire) sau în cazul în care aceasta
o cer interesele reprezentatului. Reprezentantul trebuie sa înştiinţeze despre
acest fapt cît mai curînd reprezentatul. În cazul în care nu îndeplineşte această
obligaţie, reprezentantul poartă răspundere pentru acţiunile substituitorului ca
pentru acţiuni proprii.
Dacă o persoană încheie un act juridic în numele unei alte persoane fără a avea
împuterniciri pentru reprezentare sau cu depăşirea împuternicirilor, actul juridic
va fi valabil pentru reprezentat numai dacă acesta îl confirma ulterior atît
expres, cît şi prin acţiuni concludente.
De obicei împuternicirile reprezentantului se confirmă printr-o procură.
Procura eliberată pentru încheierea de acte juridice în formă autentică trebuie să
fie autentificată notarial.
Procurile autentificate, conform legii, de autorităţile administraţiei publice
locale sunt echivalate cu procurile autentificate notarial. Sunt echivalate cu
procurile autentificate notarial procurile eliberate de:
a) spitale, sanatorii şi alte instituţii medicale în cazul în care sînt autentificate
de şefii acestor instituţii, de adjuncţii în probleme medicale sau de medicul-şef,
sau de medicul de gardă;
 b) militari, iar în punctele de dislocare a unităţilor militare, instituţiilor sau
instituţiilor de invăţămînt militar unde nu există birouri notariale sau alte organe
care îndeplinesc acte notariale, de salariaţi şi de membri ai familiilor lor şi ale
militarilor, autentificate de comandantul (şeful) unităţii sau al instituţiei
respective;
c) persoane care ispăşesc pedeapsa în locuri de privaţiune de libertate,
autentificate de şeful instituţiei respective;
Procurile eliberate pentru primirea salariului sau a altor drepturi la locul de
muncă, a pensiilor, indemnizaţiilor, burselor, a corespondenţei, inclusiv a
coletelor şi mandatelor băneşti, pot fi autentificate de administraţia de la locul
de muncă sau de studii al persoanei care eliberează procura, de organizaţia de
exploatare a locuintelor de la domiciliul persoanei care elibereaza procura sau
de administraţia instituţiei medicale în care este internată persoana care
eliberează procura.
Persoana care a eliberat procură o poate anula în orice moment, iar persoana
căreia îi este eliberată procura poate renunţa la ea în orice moment. Orice clauză
contrară este nulă. O dată cu încetarea valabilităţii procurii, încetează
valabilitatea procurii de substituire. La încetarea valabilităţii procurii, persoana
căreia îi este eliberată procura sau succesorii ei sînt obligaţi să restituie imediat
procura. Reprezentantul comercial este persoana care reprezintă de sinestătător
şi permanent interesele întreprinzătorului la încheierea actelor juridice în
vederea gestionării afacerii.

Tema 5 : termenele

Termenul se instituie prin indicarea unei date calendaristice, a unei perioade sau
prin referire la un eveniment viitor şi sigur că se va întîmpla.
Există mai multe categorii de termene. Termenul de garanţie după natura sa este
asemănător cu cel punitiv. Termenul de garanţie nu poate fi lungit, nici
restabilit prin hotărîre judecătorească. În cazurile prevăzute de lege termenele
de garanţie pot fi doar prelungite.
Termenele de garanţie sînt prevăzute pentru mărfurile si bunurile vîndute.
Termenele de executare a obligaţiilor constituie limita de timp în cadrul căreia
creditorul şi debitorul trebuie să săvîrşească acţiunile ce constituie conţinutul
drepturilor si obligaţiilor acestora. După natura sa juridică, termenele de
executare a obligaţiilor stabilite cel mai des prin acordul părţilor sunt intervale
de timp îdreptate spre încetarea obligaţiilor existente. Termenele de executare a
obligaţiilor se determină, în primul rînd, în funcţie de specificul fiecărui tip de
 obligaţii. Particularităţile contractelor de vînzare-cumpărare, mandat,
antrepriza, depozit etc. Partea ce nu şi-a îndeplinit obligaţiile, nu este în drept să
ceară executarea obligaţiilor sale celeilalte părţi, deoarece în contractele
sinalagmatice obligaţiile părţilor sînt reciproce.
Termenele de apărare a drepturilor civile sunt intervale de timp, înăuntrul
cărora persoanele abilitate sînt în drept să se adresese la delicvent, în instanţa de
judecată sau alt organ jurisdicţional cu pretenţia despre apărarea sau executarea
silită a dreptului încălcat sau interesului contestat. La termenele de apărare a
drepturilor civile se referă termenele de înaintare a pretenţiilor şi termenele de
prescripţie extinctivă.
Termenele prealabile sunt termenele stabilite de normele dreptului civil, în
cadrul cărora persoanele abilitate, trebuie înainte de adresarea în judecată sau
altui organ jurisdicţional, să înainteze o pretenţie pentru tranşarea conflictului
între părţi. Forma prealabilă de soluţionare a conflictului nu este o metodă
forţată, cum aceasta apare în cadrul formei judecătoreşti. Pentru înaintarea
pretenţiilor se stabileşte un termen, numit prealabil. În dependenţă de temeiul şi
categoria conflictului, durata termenului prealabil poate fi diversă, dar nu
depăţeşte şase luni. Sînt instituite de actele normative, acordul părţilor sau
uzanţe.
Termenele prealabile stabilite prin acordul părţilor sau de uzanţe nu poartă
caracter imperativ şi nu împiedică persoana abilitată să-şi realizeze nemijlocit
dreptul la apărare judiciară
Termenele de modificare a drepturilor – termenele care duc la modificarea
raporturilor juridice, a anumitor drepturi si obligaţii.
Termenele de încetare a drepturilor – termenele care duc la încetarea
raporturilor juridice, a anumitor drepturi si obligaţii.
De exemplu: la expirarea a şase luni, creditorii îşi pierd dreptul la înaintarea
pretenţiilor.
Termenele se pot împărţi în generale şi speciale. Speciale – nu sint excepţii de
la regulă, ele doar concretizează termenele generale. De exemplu la încheierea
contractului pe un termen îndelungat, părţile pot prevedea termene speciale de
executare în cadrul termenului general. Astfel părţile în contractul de antrepriză pot
stabili un termen general de executare, iar în caz de necesitate – termenul de
început, termenul de executare a anumitor etape şi termenul de încheiere a
lucrărilor (art.954).
Toate tipurile de termene în dreptul civil, în dependenţă de subiectul care le
stabileşte se împarte în:
a) stabilite de lege sau legislative. Legile, ca izvoare a dreptului civil ocupă un loc
central, principal în sistemul actelor normative, care împreună alcătuiesc legislaţia
civilă. Termenele juridico-civile se determină nu numai de legi, deoarece legislaţia
civilă este compusă nu doar din Codul civil şi a legilor adoptate în conformitate cu
el, dar şi din acte subordonate legii, care reglementează statutul juridic al
participanţilor la raportul juridic de drept civil, temeiurile şi procedura realizării
dreptului de proprietate, a obligaţiilor contractuale şi de alt tip, alte raporturi
patrimoniale şi cele legate de raporturile nepatrimoniale, relaţiile legate de
realizarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi altor valori
nemateriale.
b) termenele stabilite de judecată sunt termenele judiciare care mai sunt numite
termenele organelor de jurisdicţie. Prin hotărîre judecătorească pot fi stabilite, de
exemplu: termene de lichidare a restanţelor de către pîrît; termene de desminţire a
informaţiilor ce ponegresc onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională;
eliberarea localului; termenele pentru remedierea gratuită a deficienţelor de către
antreprenor; termenul de preschimbare a bunului necalitativ la cererea
cumpărătorului; suspendarea pe un anumit termen a executării hotărîrii luate de ea.
In toate hotărîrile judecătoreşti, care obligă pe pîrît să săvîrşească anumite acţiuni,
se stabileşte un termen, în cadrul căruia ele trebuie efectuate.
c) termenele instituite prin acordul părţilor. Termenele convenţionale, adică
stabilite prin acordul părţilor şi incluse în contract sînt perioade de timp în cadrul
cărora vînzătorul, antreprenorul şi alţii trebuie să transmită cumpărătorului,
clientului ş.a.m.d. lucrarea, marfa ş.a. Termenele în contracte se stipulează diferit:
a) fixarea unei date; b) fixarea unei perioade de timp, adică a intervalului de timp
în cadrul căruia părţile trebuie să-şi realizeze drepturile şi obligatiile: decadă, lună,
semestru, an, cu utilizarea unor termeni specifici – „imediat”, ”în orice moment”, „
în termen rezonabil”, „în momentul predării”, „pîna la expirarea termenului
rezonabil” etc.;
Termenele pot fi instituite prin : lege,instanta de judecata,parti(acordul partilor)
Termenul se stabileşte în diferite modalităţi. Prin jumătate de an ori semestru se
înţeleg 6 luni, prin trimestru – 3 luni, prin jumătate de lună – 15 zile, prin decadă –
10 zile. Dacă termenul este stipulat printr-o perioadă şi o fracţiune din această
perioadă, fracţiunea se calculează la urmă. În cazul în care este indicat începutul,
mijlocul sau sfîrşitul lunii, se are în vedere data de întîi, de cincisprezece sau,
respectiv, ultima zi a lunii.
Termenul stabilit în ani expiră în luna şi ziua respectivă a ultimului an al
termenului. Termenul stabilit în luni expiră pe data respectivă a ultimei luni a
termenului. Dacă ultima lună nu are data respectivă, termenul expiră în ultima zi a
lunii. Termenul stabilit în săptămîni expiră în ziua respectivă a ultimei săptămîni.
Termenul expiră la ora 24 a ultimei zile a termenului. Dacă acţiunea trebuie
săvîrşită la o organizaţie, termenul expiră la ora cînd această organizaţie, în
conformitate cu normele stabilite, încheie programul de lucru.
În cazul în care este mai scurt de o zi, termenul expiră la expirarea unităţii de timp
respective.
Documentele depuse la oficiile poştale sau telegrafice pînă la ora 24 a ultimei zile
a termenului se consideră depuse în termen.
Echivalează cu depunerea la poştă transmiterea textului documentului prin teletext,
fax şi prin alte mijloace de comunicaţie.
Dacă ultima zi a termenului este o zi de duminică, de sîmbătă sau o zi care, în
conformitate cu legea în vigoare, la locul executării obligaţiei este zi de odihnă,
termenul expiră în următoarea zi lucrătoare

Termenul în interiorul căruia persoana poate să-şi apere dreptul încălcat, pe calea
intentării unei acţiuni în instanţa de judecată se numeşte termen de prescripţie.
Termenul general de prescripţie este de 3 ani.
Termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la data naşterii dreptului la
acţiune. Dreptul la acţiune se naşte la data cînd persoana a aflat sau trebuia sa afle
despre încălcarea dreptului.
Curgerea termenului de prescriptie extinctivă se suspendă dacă:
a) înaintarea acţiunii este imposibilă din motive de forţă majoră;
b) executarea obligaţiilor este amînată (moratoriu);
c) creditorul sau debitorul face parte din rîndul forţelor armate puse pe picior de
război;
Cursul prescripţiei extinctive se întrerupe:
a) în cazul intentării unei acţiuni în modul stabilit;
b) în cazul în care debitorul săvîrşeşte acţiuni din care rezultă că recunoaşte
datoria.
(2) După întreruperea cursului prescripţiei extinctive, începe să curgă un nou
termen. Timpul scurs pîna la întreruperea cursului prescripţiei extinctive nu se
include în noul termen de prescripţie extinctivă.
 Tema 6 : patrimoniul
Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le are o
persoană şi care sînt evaluabile în bani. Caracterele patrimoniului:
1. Este o universalitate juridică, cuprinde un activ şi un pasiv legate între ele. Este
distinct de drepturile şi obligaţiile ce îl compun, schimbările produse cu privire la
acestea neafectînd patrimoniul ca unversalitate;
2. Orice persoană are în mod obligatoriu un patrimoniu, acesta fiind format atît din
drepturile prezente cît şi din cele viitoare;
3. Patrimoniul este inerent persoanei, adică nu poate exista persoană fără
patrimoniu sau patrimoniu fără persoană. În totalitatea sa nu poate fi transmis prin
acte între vii, dar este transmisibil însă pentru cauză de moarte;
4. O persoană nu poate avea decît un patrimoniu, ca regulă. Excepţii: a) în cadrul
unei familii pot exista mai multe mase de bunuri: masa bunurilor comune ale
soţilor, masa bunurilor proprii (dobîndite anterior căsătoriei, sau în timpul
căsătoriei prin donaţie, testament, moştenire); b) acceptarea moştenirii sub
beneficiu de inventar (în limita activului evită contopirea patrimoniului
moştenitorului cu cel al defunctului).
Funcţiile patrimoniului:
1. Garanţie a satisfacerii creditorilor chirografari. Creditorii care nu şi-au construit
o garanţie asupra bunurilor debitorului (gaj, ipotecă) se numesc chirografi. Aceştia
pot cere justiţiei să fie urmărite oricare din bunurile aflate în patrimoniul
debitorului la momentul respeciv. Debitorul poate dispune de bunurile sale, le
poate chiar înstrăina, cu condiţia ca aceasta să nu fie făcută în frauda creditorilor
săi.
2. Explică subrogaţia reală, fenomenul prin care un lucru ia locul unui alt lucru în
patrimoniu. În cazul patrimoniului există o permanentă subrogaţie reală datorită
faptului că patrimoniul constituie o universalitate de drept (universalitate juridică),
în interiorul căreia drepturile şi obligaţiile ce îl compun nu sînt considerate în mod
separat, ut singuli, ci împreună, ca valori legate între ele, care, pe parcursul
existenţei patrimoniului pot fi înlocuite cu alte valori, fără ca fiinţa universalităţii
să fie afectată.
Valorile nou intrate în acest patrimoniu se subrogă celor ieşite şi capătă aceeaşi
poziţie juridică pe care au avut-o acestea din urmă. Subrogaţia reală poate fi de 2
feluri:
 cu titlu universal, care operează automat în cazul vînzării-cumpărării: preţul ia
locul bunului;
 cu titlu particular, referitoare la un bun privit izolat în cadrul patrimoniului,
care nu operează automat, ci în temeiul unor dispoziţii legale. Exemplu: ipoteca se
strămută asupra sumei de bani primită ca indemnizaţie de asigurare.
Regimul juridic al bunurilor : Bunuri aflate liber in circuitul civil,bunuri cu
regim limitat (armele,substantele narcotice etc) si bunuri excluse din circuitul
civil(subst.radioactive etc)

Clasificarea bunurilor.
1. După însuşirile lor fizice:
a) bunuri corporale: cele care au o înfăţişare concretă, materială, pot fi percepute
cu propriile noastre simţuri;
b) bunuri incorporale: cele care au o existenţă abstractă (drepturi reale, drepturi de
creanţă).
1. După cum se consumă sau nu, de la prima întrebuinţare distingem:
a) bunuri consumptibile;
b) bunuri neconsumptibile. Utilitate practică a clasificării: numai asupra bunurilor
neconsumptibile se pot constitui drepturi care să poată permite o întrebuinţare
prelungită, cu obligaţia de a fi restituite în natură.
2. După cum se pot înlocui unele cu altele avem: a) bunuri fungibile, şi b) bunuri
nefungibile.(fungibil este egal cu inlocuit)
Utilitate practică: debitorul unui lucru fungibil se liberează de obligaţia sa
predîndă creditorului, un bun de acelaşi gen. Debitorul unui lucru nefungibil se
liberează numai dacă predă debitorului său, exact lucrul determinat prin obligaţia
asumată.
3. După cum se pot, sau nu, divide:
a) divizibile: se pot împărţi, fără ca prin aceasta să-şi piardă valoarea economică;
b) indivizibile.
Utilitate practică: în cazul împărţirii (ex.: la masa testamentară).
4. După cum au o existenţă de sine stătătoare, independente sau nu:
a) principale;
b) accesorii.
5. După cum pot fi mutate dintr-un loc în altul, fără a li se altera substanţa:
A) Bunuri mobile:
a) bunuri mobile corporale, care sînt caracterizate astfel prin natura lor: se mişcă
prin forţa lor proprie (animalele) sau prin intervenţia unei forţe străine;
b) titlurile la purtător: sînt un înscris constatator al unui drept de creanţă, care nu
are decît valoarea unui instrument de probă în care este încorporat dreptul
creditorului la plata sumei, înscrisă în titlu. Ex.: acţiunile societăţilor comerciale,
obligaţiunile, biletele, voucherele etc.
c) bunuri mobile incorporale, care reprezintă toate drepturile şi acţiunile în justiţie
care nu sînt imobile;
- drepturile reale asupra mobilelor, cu excepţia proprietăţii şi anume: uzul,
uzufructul, dreptul de gaj, ipoteca.
- drepturile de creanţă.
- părţile asociaţilor în cadrul societăţilor comerciale, care exprimă aportul cu care
asociatul participă la constituirea capitalului social.
- drepturile intelectuale: dreptul de autor; dreptul de proprietate intelectuală; fondul
de comerţ.
d) bunuri mobile prin anticipare, sînt bunuri care la momentul încheierii
contractului erau imobile, dar contractul se încheie pentru ca acestea să fie separate
de suportul pe care se aflau (o recoltă).
B) Bunuri imobile:
a) bunuri imobile prin natura lor: sînt fixate de sol, indiferent dacă încorporarea are
un caracter definitiv sau provizoriu;
b) bunuri imobile prin destinaţie: sînt bunuri mobile prin natura lor, dar considerate
ca imobile, datorită faptului că sînt legate de un bun imobil, al cărui accesoriu îl
constituie.
Condiţii pentru ca un bun mobil să devină imobil prin destinaţie:
1) ambele bunuri să aparţină aceluiaşi proprietar; 2) între cele două bunuri să existe
un raport obiectiv de destinaţie, prin afectarea bunului mobil la exploatarea sau
serviciul bunului imobil.
c) bunurile imobile prin dreptul la care se referă: drepturile care poartă asupra unor
lucruri imobile, acţiunile în justiţie referitoare la bunuri imobile.
 Importanţa distincţiei dintre bunurile mobile şi imobile:
1. Înstrăinarea bunurilor imobile este supusă publicităţii imobiliare, pe cînd cea a
bunurilor mobile se realizează prin simpla lor transmitere.
2. Imobilele pot fi ipotecate;
3. Mobilele pot fi gajate.
4. Posesia în materie imobiliară poate duce la dobîndirea dreptului de proprietate
asupra bunului altuia, prin trecerea timpului.
5. În materie de mobile, posesia prezumă proprietatea.
6. Cu privire la instanţa competentă să judece litigiul:
 imobile: instanţa de la locul situării bunului;
 mobile: instanţa domiciliului pîrîtului.
7. Procedura executării silite este diferită după cum bunul este mobil sau imobil.
8. Cu privire la capacitate: dispoziţiile legale sînt mai severe în materie imobiliară.
9. Bunurile soţilor au regim diferit după cum este vorba de bunuri mobile sau
imobile. Înstrăinarea bunurilor imobile se poate face doar cu consimţămîntul
ambilor soţi.

Cadastrul este un sistem informaţional de stat ce conţine înscrieri despre

terenuri, despre obiectele aferente lor şi despre drepturile asupra lor.
Se disting 2 mari categorii de cadastre: cadastrul bunurilor imobile şi cadastre
specializate (cadastrul apelor, cadastrul silvic, cadastrul urbanistic etc.).
Cadastrul bunurilor imobile, este cadastrul general al ţării, în care se identifică, se
descriu, se estimează şi se reprezintă pe planuri cadastrale toate bunurile imobile
din ţară şi se înregistrează drepturile titularilor asupra lor. Acesta constituie un
instrument în exercitarea împuternicirilor statului privind administrarea resurselor
funciare, ocrotirea intereselor publice şi private în raporturile Juridice ce ţin de
bunurile imobile. Cadastrul este un sistem de ocrotire a titularilor de drepturi
patrimoniale asupra bunurilor imobile.
Planurile cadastrale ale teritoriului si dosarele cadastrale pt fiecare bun imobil
formeaza cadastrul.
Obiecte ale înregistrării sînt bunurile imobile, dreptul de proprietate şi
celelalte drepturi reale asupra lor.
Prin bunuri imobile se are în vedere: a) terenurile; b) clădirile şi construcţiile legate
solid de pămînt; c) apartamentele şi alte încăperi izolate. În afară de bunurile
imobile ca obiecte intergale mai pot fi înregistrate porţiunile de subsol, obiectivele
acvatice separate, precum şi plantaţiile prinse de rădăcini (plantaţiile perene)
înfiinţate în conformitate cu normele stabilite de legislaţie.
În afară de drepturile reale ce au ca obiect bunuri immobile, în registrul cadastral,
pot fi înscrise, în cazurile prevăzute de lege, drepturile de creanţă, faptele sau
raporturile juridice aferente acestor bunuri (ipoteca imobiliară, contractual de
arendă, contractual de comodat).

Tema 7 :proprietatea
Noţiunea proprietăţii se foloseşte în sens economic, desemnînd relaţii sociale
legate de procesul de producere şi repartiţie a bunurilor materiale, şi în sens juridic,
desemnînd totalitatea de norme juridice ce reglementează relaţiile referitoare la
aparteneţa bunurilor materiale.
Dreptul de proprietate presupune existenţa a trei elemente (atribute): dreptul de
posesiune, stăpînirea efectivă a bunurilor; dreptul de folosinţă, adică posibilitatea
de autiliza economic bunul şi a-i folosi fructele. Dreptul de folosinţă include şi
libertatea persoanei de a nu folosi bunul; şi dreptul de dispozitie asupra bunului,
adică posibilitatea de a determina soarta acestui bun (înstrăinarea – vinzarea,
donarea, distrugerea) .
Caracterele juridice ale dreptului de proprietate sunt exclusivitatea şi
perpetuitatea. Caracterul exclusiv (exclusivitatea) rezultă din faptul că potrivit
acestuia “proprietatea este dreptul ce-l are cineva de a se bucura şi a dispune de un
lucru în mod exclusiv”.
Noţiunea de drept exclusiv scoate în evidenţă că acest drept se exercită numai de
titularul său, cu toate atributele recunoscute, dreptului sau (posesia, folosinţa şi
dispoziţia) prin excluderea altor persoane
Caracterul perpetuu sau perpetuitatea dreptului de proprietate presupune că
durata sa este nelimitată în timp şi în consecinţă nu se poate stinge prin
neîntrebuinţare din partea titularului, deci, nici după moartea lui.
Deşi obiect al dreptului de proprietate îl constituie bunurile mobile şi imobile
Legislaţia civilă prevede două principale forme de proprietate:
- publică adică proprietatea ce aparţine statului şi,
- privată (particulară) ce aparţine unei persoane sau unui grup de persoane
(comună)

7.2.Modurile de dobîndire şi încetare a dreptului de proprietate

Prin mod de dobîndire înţelegem acele fapte şi acte juridice în baza cărora apare
dreptul de proprietate. În Codul civil se menţionează că acest drept apare în urma
producerii, dobîndirii de bunuri în urma tranzacţiilor etc.
Dreptul de proprietate asupra unui bun nou, realizat de persoană pentru sine se
dobindeşte de către aceasta dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
Dreptul de proprietate se poate dobîndi, în condiţiile legii:
- prin ocupaţiune – adică cel ce posedă de facto un bun mobil fără stapîn devine
proprietarul acestuia, de la data intrării în posesiune în condiţiile legii.
Cel care a găsit bunul este obligat să-l restituie proprietarului sau fostului posesor,
ori, dacă acesta nu poate fi identificat, să-l predea autorităţilor administraţiei
publice locale sau organului de poliţie din localitatea în care a fost găsit.
Bunul găsit într-o încăpere publică sau mijloc de transport public se predă
posesorului încăperii sau mijlocului de transport, care preia drepturile si obligaţiile
celui care l-a găsit, cu excepţia dreptului la recompensă.
- prin act juridic, adică procurarea de bunuri prin cumpărare, donaţie,
- prin succesiune, moştenirea de la persoana decedată atît prin testament, cît şi în
temeiul moştenirii legale,
- prin accesiune,
-prin creare
- prin uzucapiune, adică deţinerea de facto cu bună credinţă a bunurilor un anumit
termen.
- prin hotarare judecatoreasca si in conditiile prevazute de lege
Comoara este orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiar involuntar, al cărui
proprietar nu poate fi identificat sau care a pierdut, în condiţiile legii, dreptul de
proprietate.
Dreptul de proprietate încetează în urma consumării, pieirii fortuite (perderii
întîmplătoare fara voia sa) sau distrugerii bunului, înstrăinării lui în temeiul
unui act juridic, renuntării la dreptul de proprietate.(moduri de incetare
benevole)
Nimeni nu poate fi obligat să cedeze proprietatea sa, cu exceptia cazurilor cînd,
conform legii, se efectuează:
a) urmărirea bunurilor în legătură cu obligaîiile proprietarului;
b) răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării regulilor de comportare
cu acestea;
d) privatizarea proprietăţii de stat;
e) exproprierea pentru cauză de utilitate publică;
f) rechiziţia;
g) confiscarea, - confiscarea bunurilor se permite printr-o hotarîre judecatorească
în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege (moduri de incetare fortate)

Proprietatea comună poate fi:

-pe cote-părţi, prin delimitarea cotei fiecărui proprietar sau
- în devălmăşie, prin nedelimitarea cotelor-părţi.
noţiunii de proprietate comună pe cote părţi, şi anume: a) nici unul dintre
coproprietari nu este titular exclusiv al unei fracţiuni materiale din bun. Daca bunul
ar fi fracţionat si fiecare parte ar aparţine în exclusivitate unui proprietar, dreptul
de proprietate ar fi exclusiv; b) fiecare dintre coproprietari este titular exclusiv
numai al cotei părţi ideale, abstracte din dreptul de proprietate.
Caracteristic proprietăţii devălmaşe, spre deosebire de proprietatea comună pe
cote părţi, este faptul că la devălmăşie titularii nu au precizată o cotă parte din
drept, aceasta apartinîndu-le tuturor, împreună şi nefracţionat.

Din punctul de vedere al duratei, coproprietatea poate fi de două feluri şi anume:

I) proprietatea comună pe cote părţi obişnuită sau temporară, care poate înceta prin
efectul împărţelii sau partajului bunului; II) proprietatea comună pe cote părţi
forţată sau perpetuă ce nu poate să înceteze, nefiind posibilă împărţeala.
Proprietatea comună pe cote părţi şi proprietatea comună în devălmăşie au
semne comune:
1. Ambele sunt modalităţi ale dreptului de proprietate, implicînd cel puţin doi
titulari concomitent şi un bun unic sau o masă de bunuri.
2. În ambele cazuri, proprietatea comună încetează prin împărţeala după reguli
identice.
3. În ambele situaţii, drepturile coproprietarilor se întind asupra întregului bun sau
a tuturor bunurilor ce alcătuiesc obiectul dreptului de propriette comună.

Deosebirile dintre proprietatea comună pe cote părţi şi proprietatea comună în

devălmăşie sînt următoarele:
1) La proprietatea comună pe cote părţi, fiecare coproprietar cunoaşte cota sa parte
abstractă din drept, spre deosebire de proprietatea devalmaşă, în cazul căreia cotele
nu sunt cunoscute şi se stabilesc doar cu prilejul partajului.
2) Fiecare coproprietar poate dispune în cazul proprietăţii comune pe cote părţi de
cota sa ideală de drept, spre deosebire de codevălmaşi care nu o pot face, întrucît
nu cunosc întinderea dreptului lor.
3) Proprietatea comună pe cote părţi poate exista indiferent de calităţile juridice ale
coproprietarilor. Proprietatea comuna în devalmăşie are un caracter “intuitu
personae”, ea neputînd lua naştere decît între soţi.
4) Proprietatea comună pe cote părţi poate avea ca izvor contractul, legea,
succesiunea, uzucapiunea etc., spre deosebire de devălmăşie al cărui unic izvor îl
constituie relaţiile de căsătorie.
5) Actele de dispoziţie sunt supuse în cazul proprietăţii comune pe cote părţi
principiului unanimităţii, pe cîtă vreme în cazul devalmăşiei operează prezumţia
mandatului casnic.