Descărcați ca DOCX, PDF, TXT sau citiți online pe Scribd
Descărcați ca docx, pdf sau txt
Sunteți pe pagina 1din 5
Tema 1: Bazele legislației ca parte componentă a științelor juridice
1. Locul ştiinţei dreptului în cadrul ştiinţelor sociale. Clasificarea ştiinţelor juridice
Ştiinţa dreptului are ca obiect de studiu dreptul, în privinţa caracterelor sale particulare, respectiv „deosebitele sisteme considerate separat la fiecare popor într-un moment dat, spre exemplu: drept roman, italian, german etc. Mai mult, o ştiinţă juridică nu cuprinde propriu-zis un sistem întreg, ci procedează prin distincţiuni şi specificaţiuni succesive, luând în considerare o singură parte din acel sistem (drept public sau privat; apoi în mod mai special ca ramuri ale dreptului public: drept constituţional, administrativ, penal, procesual, financiar, internaţional, eclesiastic; ca ramuri ale dreptului privat: dreptul civil şi comercial)”. Ştiinţa dreptului, din acest punct de vedere, nu poate să spună ce este dreptul, ci doar ce este dreptul la un anumit moment, pe un teritoriu determinat. Obiectul de studiu al ştiinţei dreptului îl reprezintă existenţa şi dezvoltarea statului şi dreptului, instituţiile politice şi juridice, fiecare cu formele sale concrete de manifestare, relaţiile stabilite între acestea, modul în care societatea este influenţată de ele. Ştiinţa dreptului nu poate să răspundă la întrebarea quid jus? (ce este dreptul?), ci doar la întrebarea quid juris? (ce prevede dreptul, un anumit sistem de drept?). Ca ştiinţă umanistă, ştiinţa dreptului analizează modul în care oamenii, văzuţi ca titulari de drepturi şi obligaţii, participă la comerţul juridic, analizează modul în care oamenii cooperează şi cum dreptul intervine în reglementarea relaţiilor create între aceştia, prin impunerea unor reguli, prin promovarea unor modele, prin limitarea câmpului de acţiune al fiecăruia, în scopul prevenirii unor atingeri a drepturilor şi intereselor celorlalţi. Ştiinţa dreptului nu studiază doar norma juridică (regula impusă de stat prin organele specializate), jurisprudenţa (modul concret de interpretare şi aplicare a dreptului realizat de judecător), contactul (izvor al raporturilor juridice), ci, în cadrul unui amplu proces explicativ, realizează o sinteză a modului în care apar şi se aplică normele de drept, cum îşi realizează aplicabilitatea instituţiile juridice, totul îngemănându-se cu trimiteri la celelalte ştiinţe sociale: istoria, sociologia, statistica, economia politică ş.a. Cunoaşterea dreptului, realizată prin intermediul ştiinţei dreptului se realizează prin intermediul unui sistem al ştiinţelor Științe juridice fundamentale; Ştiinţele juridice de ramură; Ştiinţele juridice istorice; Ştiinţele juridice ajutătoare (participative). 2. Locul Bazelor legislației în sistemul științelor juridice În ceea ce priveşte Bazele legislației, aceasta studiază constantele fenomenului juridic în universalitatea lor, iar în sens restrâns are ca obiect de studiu constantele fenomenului juridic într- o anumită societate dată. Bazele legislației, este acea ştiinţă „care studiază articulaţia însăşi a gândirii juridice, căutând să determine în felul acesta ce este esenţial dreptului şi se regăseşte în toate ramurile şi manifestaţiile lui; ea distinge astfel dreptul de celelalte discipline ştiinţifice”. Obiectul de studiu al Bazelor legislației îl reprezintă constantele dreptului, permanenţele juridice ale acestuia, respectiv acele elemente care nu pot lipsi dintr-o relaţie juridică, care determină realitatea juridică în esenţa ei. Ca urmare a dezvoltării reglementărilor juridice, a apariţiei normelor de drept care regularizează cele mai variate domenii ale societăţii, au apărut şi ştiinţe juridice de ramură, al căror obiect de studiu în constituie fenomenele juridice particulare, specifice unui ansamblu de norme – ramura de drept. În această categorie se includ ştiinţa dreptului constituţional, ştiinţa dreptului civil, ştiinţa dreptului penal, ştiinţa dreptului administrativ ş.a., „criteriul lor de departajare şi organizare fiind dat de obiectul reglementării juridice şi metoda specifică de reglementare”. Fiecare ramură de drept este formată dintr-un grup de norme juridice, care au ca obiect de reglementare o anumită categorie de relaţii sociale, în baza unei metode şi unor principii comune. Înţelegerea fenomenului juridic nu ar fi posibilă doar prin raportarea la realitatea prezentă, în procesul amplu de analiză a dreptului având un loc important şi ştiinţele juridice istorice, care cercetează istoria dreptului într-o anumită ţară, într-un anumit bazin de civilizaţie, într-o anumită perioadă istorică sau chiar evoluţia generală a fenomenului juridic. În categoria ştiinţelor juridice istorice intră şi istoria ideilor (doctrinelor juridice), prin intermediul căreia sunt studiate marile şcoli şi curente, care şi-au pus amprenta pe fenomenul dreptului. Această istorie a gândirii juridice este cea care „studiază ideile, concepţiile, doctrinele care se referă la drept, la esenţa şi rolul dreptului, al modul de organizare şi reglementare a relaţiilor sociale prin intermediul dreptului”. În strânsă legătură cu ştiinţele juridice se află un grup de discipline, al căror studiu este realizat de către ştiinţele ajutătoare (participative), cum ar fi: criminalistica, medicina legală, logica juridică, informatica juridică, statistica juridică. Aceste discipline, „fără a face parte propriu-zis din sistemul ştiinţei dreptului, sunt, în numeroase cazuri, indispensabile cunoaşterii unor fenomene de drept sau bunei aplicări a normelor juridice. În investigaţia unor realităţi de drept ele utilizează mijloace ştiinţifice specifice altor ştiinţe (chimice, fizice, medicale, matematice etc.)”.
3. Accepțiunile noțiunii de drept
Analiza faptelor şi fenomenelor juridice implică satbilitatea accepţiunilor, a sensurilor şi semnificaţiilor termenilor utilizaţi însă, terminologia juridică nu suportă termen de comparaţie, adică, limbajul juridic este propriu juriştilor, numai aceştia având abilităţile de a-l utiliza. Complexitatea şi diversitatea fenomenelor juridice determină utilizarea mai multor accepţiuni ale cuvântului drept, dintre acestea cele mai importante fiind următoarele: ştiinţa dreptului; drept obiectiv; drept pozitiv; drept subiectiv; drept natural. Semnificaţia cuvântului drept, cea mai utilizată fiind aceea de ştiinţa dreptului, adică un ansamblu de idei, noţiuni, concepte şi principii care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit. O altă accepţiune a cuvântului drept este cea de drept obiectiv adică, ansamblul ormelor legale aflat în vigoare. Dreptul pozitiv se află într-o relaţie de la parte la întreg cu dreptul obiectiv, respectiv accepţiunea prin care sunt construite toate regulile sau normele care implică raţiunea, deoarece pozitivitatea este un rezultat numai al raţiunii şi este un efect al perceperii şi prelucrării informaţiilor obţinute din mediul înconjurător. Dreptul subiectiv, adică facultatea unui subiect de drept de a-şi valorifica sau de a-şi apăra împotriva terţilor un anumit interes, legalmente protejat. Dreptul natural reprezintă accepţiunea care indică natura, mai precis natura umană, astfel liberatea şi egalitatea îşi au originea şi esenţa în starea de natură fără intervenţia forţei şi a altor reguli de constrângere. În privinţa aflării şi stabilirii originii şi apariţiei dreptului, precum şi realizarea dimensiunii istorice a dreptului este cunoscut faptul că imnstituţia dreptului derivă de la societate şi îşi găseşte suportul în relaţiile reciproce dintre oameni, pentru că dreptul este absolut legat de evoluţia generală a societăţii, de particularităţile societăţii în diferitele sale stadii de dezvoltare istorică. Dreptul este echivalent oricărei reguli de conduită şi apare nediferenţiat de orice alte regului de conduită încă din momentul apariţiei primelor forme de organizare socială.
4. Evoluția istorică a științei dreptului
În evoluţia sa dreptul a parcurs mai multe etape de dezvoltare având reguli sociale specifice fiecărei forme de organizare socială, reguli simple şi de comportament îmbinate cu reguli necesare şi de condiţie alcătuind în timp adevărate seturi de norme sociale care au format dreptul societăţilor primitive. Vechile norme ale comunităţilor gentilice se bazau pe obiceiuri şi tradiţii iar dintre primele legiuiori, cele mai importante pentru drept au fost: Codul lui Hamurabi - Babilon, Codul lui Mu - China, Legile lui Lzcurg - Spania, Legile lui Dracon şi Solon - Atena, Legea celor XII Table - la romani şi Legea salică la franci. În ceea ce priveşte dimensiunea socială a dreptului s-a constatat faptul că dreptul este un produs complex al societăţii ale cărui norme intervin în vederea reglementării actului zilnic al oamenilor. Ştiinţele sociale privind societatea ca pe un sistem dinamic evolutiv capabil să parcurgă stări diverse pun în lumină stzructura şi legitatea structurală a vieţii sociale precum şi influenţele complexe dintre aceste componente. Realitatea juridică este o dimensiune inalienabilă a realităţii sociale în condiţii istorice determinate. Componentele juridicului, adică ale realităţii juridice sunt următoarele: conştiinţa juridică, dreptul ca sistem normativ şi relaţiile juridice, adică ordinea de drept. Factorii de configurare ai dreptului sunt următorii: Cadrul natural, cadrul social-politic şi factorul uman. Cadrul natural ca şi factor de configurare a dreptului cuprinzând mediul geografic, factorii biologici, fiziologici, demografici înfluenţează viaţa socială, dezvoltarea economică şi posibilităţile dezvoltării politice. Factorii demografici pot determina măsuri legislative de limitare a creşterii demografice sau de stimulare şi astfel determină stabilirea unor tipare de comportament. Acţiunea factorilor de configurare a dreptului este întotdeauna corelată cu un interes social care determină realizarea unor reguli şi norme necesare şi eficiente. Cadrul social politic este un factor de configurare a dreptului cu acţiune specifică unde dreptul este obligat să- şi plaseze acţiunea pe terenuri în care criteriile justiţiei sunt înlocuite adesea cu criteriul eficacităţii practice. în acest sens, economicul, poiliticul, ideologicul şi culturalul au o influenţă conjugată asupra dreptului. Factorul uman reprezintă zona centrală de interes pentru orice legiuitor deoarece dreptul se raportează permanent la prezenţa omului în societate, la capacitatea sa de a influenţa şi de a transforma socialul. În procesul de adaptare, dreptul are: o cauză eficientă, un fond, o formă şi o cauză finală.
5. Esența, forma și conținutul dreptului
Esenţa, conţinutul şi forma dreptului sunt analizate şi studiate pentru importanţa stabilirii şi determinării modalităţilor specifice de organizare internă şi externă a conţinutului. Esenţa dreptului asigură fundamentul sistemului de drept şi este exprimată de voinţa juridică şi de interesul juridic. Conţinutul dreptului este concretizat şi cristalizat de normele de drept adică, îl identificăm ca drept obiecti constituit în seturi de drepturi şi obligaţii corelative realizabile (posibile). Forma dreptului semnifică exprimarea organizării interne a structurii conţinutului - aspectul exterior al conţinutului. Forma internă a dreptului reprezintă interacţiunea ramurilor dreptului, gruparea normelor juridice pe instituţii şi ramuri. Forma externă cuprinde: - izvoarele dreptului, adică modalităţi de exprimare ale voinţei legiuitorului; - codificări încorporări, adică modalităţi de sistematizare a legislaţiei; - legi, decrete, hotărâri etc., adică modalităţi de exprimare a normelor de drept în diverse feluri ale organelor de stat. Dreptul comunitar european este o ramură nou apărută în sistemul de drept cu principii şi norme proprii privind integrarea economică europeană şi având ordine juridică comunitară necesară şi eficientă. Ordinea juridică comunitară se structurează în: - drept comunitar originar - tratatele constitutive, tratatele şi acordurile care modifică pe cele constitutive, protocoalele şi convenţiile pe care Curtea de Justiţie le denumeşte ca având forţă imperativă; - dreptul comunitar derivat - actele unilaterale ale instituţiilor comunitare, regulamente, directive, decizii, recomandări, avize.