Tema 10.

Contractul civil
Conţinuturi la curs.
10.1. Noţiunea de contract
10.2. Clasificarea contractelor
10.3. Condiţiile de valabilitate ale contractelor
10.4. Încheierea contractelor
10.5. Executarea contractelor
10.6. Încetarea contractelor
10.7. Răspunderea contractuală

Obiective de referinţă: să distingă corelaţia dintre diverse categorii de contracte; să argumenteze drepturile şi obligaţiile
părţilor contractante; să determine mecanismele de încheiere, executare şi încetare a contractelor; să soluţioneze speţe care au ca
obiect executarea contractelor.

Repere de conţinut.
10.1. Noţiunea de contract. Contractele reprezină convenţia dintre două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte
juridice. Contractul este un acord între două sau mai multe persoane în scopul naşterii unui raport juridic. Încheierea contractelor este
guvernată de principiul libertăţii contractuale, deoarece orice contract este creaţia unei voinţe umane.
O parte este obligată prin contract numai pentru că şi-a exprimat dorinţa în acest sens şi numai în limitele în care a convenit.
Principiul libertăţii contractuale se exprimă şi prin aceea că o persoană poate încheia orice fel de contract, poate să determine prin
voinţa sa clauzele contractuale şi efectele pe care contractul urmează să le producă. De asemenea părţile pot să schimbe, să modifice
sau să stingă obligaţiile exprimate în contract. Sub aspectul formei încheierii contractului, libertatea contractuală se exprimă prin ceea
ce se numeşte consensualism, adică contractul se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor.
Limitele principiului libertăţii contractuale:
1. se realizează prin norme imperative ale legii: astfel, nu se pot încheia contracte care au cauze ilicite sau imorale sau un
obiect ilicit; anumite categorii de persoane (de ex. judecători) nu au dreptul de a încheia unele varietăţi de contracte decît sub condiţia
obţinerii unei autorizaţii prealabile.
2. se realizează prin reguli de convieţuire socială (părţile nu pot încheia acte juridice care ar contraveni regulilor de
convieţuire din orînduirea noastră): proxenetismul; concubinajul.
Contractul reprezintă principalul izvor de obligaţii. Dacă o convenţie este legal făcută, ea are "putere de lege" între părţi.
Însemnătatea contractului, ca mijloc de stabilire a celor mai variate relaţii între persoanele fizice şi juridice devine evidentă în toate
domeniile, de la cele mai fireşti şi mai simple activităţi ale oamenilor (ca de pildă, cumpărarea celor necesare traiului), pînă la
conducerea economiei naţionale şi la stabilirea relaţiilor internaţionale. Contractul are un puternic rol educativ în viaţa societăţii
noastre. Acesta introduce în relaţiile dintre oameni simţul răspunderii pentru îndatoririle ce le revin şi promovează relaţii de
colaborare, educă oamenii în sensul disciplinei contractuale.

10.2. Clasificarea contractelor

În imensa varietate a contractelor se pot desprinde unele categorii mai importante, a căror clasificare se poate face după mai
multe criterii (asemănătoare cu cele privitoare la actele juridice), precum: conţinutul, modul de formare, scopul urmărit de către părţi,
modul de executare.
1. După conţinutul lor, adică după felul obligaţiilor la care dau naştere, pot fi:
a) Contracte sinalagmatice, care dau naştere la obligaţii reciproce între părţi. Ambele părţi au în acelaşi timp şi drepturi şi
obligaţii, fiecare parte este totodată şi creditor şi debitor. Ex.: vînzarea-cumpărarea, schimbul, locaţiunea, contractul de
asigurare. b) Contractele unilaterale, care instituie obligaţii numai pentru una din părţi. Numai o parte se obligă, cealaltă parte stipulînd
pentru sine o creanţă (ex.: împrumutul, comodatul, depozitul, donaţia fără sarcină, mandatul gratuit). Contractul unilateral este diferit
de actul unilateral, care este efectul unei singure voinţe (ex. testamentul).
Utilitatea practică a distincţiei: numai în cadrul contractului sinalagmatic se pot pune probleme privind riscul contractual.
2. După modul lor de formare, avem: a) contracte consensuale, pentru a căror formare este suficient simplul acord de voinţă
al părţilor, fără să mai fie nevoie de vreo formalitate sau vreo formă specială de manifestare a voinţei părţilor; b)
contractele solemne, pentru a cărui validitate, pe lîngă acordul de voinţă, mai este necesară îndeplinirea unor formalităţi
impuse de lege, sînt încheiate în faţa unui funcţionar public, abilitat prin lege să întocmească actele; în lipsa formei solemne a
contractului (care este un element constitutiv al său) acesta este lovit de nulitate absolută (ex: donaţia, contractul de ipotecă, actele de
înstrăinare a unor imobile); c) contractele reale, pentru a căror formare se consideră că, pe lîngă acordul de voinţă, mai este necesară
şi remiterea unui lucu (res) de către una dintre părţi către cealaltă. Acestea sînt în fond contracte consensuale, deoarece încheierea lor
nu este supusă de lege unor forme speciale, dar obligaţiile specifice lor nu iau naştere decît în momentul remiterii lucrului. Numai din
acel moment contractul respectiv poate purta denumirea sa, înainte de acest moment fiind doar o promisiune de a contracta (ex.
împrumutul, comodatul, depozitul şi gajul).
3. După scopul urmărit de părţi prin încheierea lor, avem:
a) contracte cu titlu oneros, în care una dintre părţi urmăreşte un folos, o contraprestaţie, în schimbul aceleia pe care o face,
ori se obligă să o facă în favoarea celeilalte părţi (ex.: vînzarea, schimbul, contractul de locaţie, contractul de asigurare).
b) contracte cu titlu gratuit, prin care una dintre părţi procură celeilalte un folos, fără a primi ceva în schimb, (sau: una din
părţi primeşte o prestaţie, fără a da ceva în schimb); ex.: liberalităţile, contractele de binefacere;
4.contractele cu titlu oneros se împart, la rîndul lor în:
a) contracte comutative, în care întinderea prestaţiilor datorate de către părţi este certă şi poate fi apreciată chiar la momentul încheierii
contractului, deoarece se stipulează şi se promit lucruri care există la acel moment, sau a căror existenţă viitoare este certă. Cea
mai mare parte a contractelor cu titlu oneros sînt comutative; ex.: vînzarea unui obiect contra unui preţ determinat. b) contracte
aleatorii sînt acelea în care întinderea prestaţiilor părţilor sau numai a uneia dintre ele depinde de un eveniment incert, aşa încît, la
momentul încheierii contractului, nu se poate cunoaşte şi nu se poate aprecia cu certitudine cîştigul sau pierderea fiecărei părţi şi
uneori nici nu se poate şti dacă va exista un cîştig sau o pierdere. Ex.: contractele referitoare la loterie.
Interesul distincţiei se materializează atît pe plan economic, cît şi juridic. În privinţa unui contract aleatoriu nu se poate intenta
acţiunea în anulare pentru leziune;
4. După modul lor de executare, avem: a) Contracte cu executare imediată, care se execută imediat după încheierea lor; b)
Contracte cu executare succesivă, a căror executare se desfăşoară în timp, fie sub forma unei prestaţii continue (contractul de
locaţiune);  fie sub forma unei succesiuni de prestaţii (contract de furnizare). Ex.: contractul de locaţiune, contractul de muncă,
contractul de societate, contractul de asigurare.
Interesul distincţiei se manifestă prin aceea că în cazul neexecutării obligaţiei de către una dintre părţi sancţiunea va fi: în cazul
contractelor cu execuţie imediată, rezoluţionarea pentru neexecutarea contractului (adică desfiinţarea contractului cu efect retroactiv),
iar în cazul contractelor cu executare succesivă, acţiunea va fi rezolvirea (adică desfacerea contractului numai pentru viitor). Unele
contracte cu executare succesivă pot fi rezolvite:
 prin voinţă unilaterală;
 prin voinţa oricăreia dintre părţi (ex.: contr. de locaţiune fără termen);
 prin voinţa numai uneia dintre ele (ex.: contr. individual de muncă, contr. de închiriere de locuinţe, contr. de
depozit). Problema suspendării executării obligaţiilor nu se poate pune, de regulă decît în privinţa contractelor cu executare succesivă
(ex.: suspendarea contractului de locaţiune pe timpul cît durează un caz de forţă majoră). Problema riscurilor contractuale se pune
diferit pentru cele două tipuri de contract.
5. Din punctul de vedere al reglementării lor, avem: a) contracte numite, care corespund unor anumite operaţii economice,
poartă fiecare un nume specific şi este special reglementat prin lege, ex.: vînzarea, schimbul, locaţiunea, împrumutul, depozitul,
ipoteca, gajul, mandatul; b) contracte nenumite, care nu au un nume propriu şi care nu sînt supuse unor reglementări speciale, deoarece
nu se încadrează într-o categorie anume determinată: prin mijlocirea lor se realizează operaţiile cele mai variate pe care părţile,
în virtutea principiului libertăţii convenţiilor, pot să le săvîrşească. Părţile pot să îmbine elemente ale unor contracte diferite, numite
şi nenumite, dînd astfel naştere unor contracte mixte.
Importanţa distincţiei constă în calificarea unui contract drept numit sau nenumit şi are o deosebită importanţă în determinarea
regimului juridic, aplicabil în lipsa unei precizări a părţilor.
6. După existenţa de sine stătătoare sau nu a contractelor, avem:
a) contracte principale, care au o existenţă de sine stătătoare şi;
b) contracte accesorii, care sînt contracte a căror încheiere depinde de existenţa altui contract.
Aceste contracte se pot naşte în acelaşi timp cu contractul principal sau numai după încheierea acestora din urmă. Ele pot
fi incluse în contractul principal ca o clauză a acestuia sau pot fi încheiate separat. Importanţa calificării unui contract ca fiind principal
sau accesoriu constă în faptul că, în vreme ce validitatea contractului principal se analizează în funcţie numai de propriile sale
elemente, validitatea contractului accesoriu mai depinde şi de validitatea contractului principal, al cărui accesoriu este.
7. După posibilitatea de negociere distingem: a) contractul de adeziune, ale cărui clauze sînt stabilite numai de către una
dintre părţi, cealaltă parte neavînd putinţa să le discute, ci numai facultatea să le accepte ca atare (adică să adere) sau să nu contracteze.
Ex.: contractul de transport pe calea ferată; b) contracte negociate.
8. Contracte mixte sau complexe, care rezultă din încheierea a două sau mai multor contracte.Ex.: contractul de hotel.

10.3. Condiţiile de validitate ale contractului

Contractul, fiind un act juridic bilateral, ce se formează prin acordul de voinţă al părţilor, implică existenţa a cel puţin două
părţi care să-şi exprime consimţămîntul valabil cu privire la obictul şi scopul contractului. Prin aceasta se învederează că elementele
esenţiale pentru validitatea contractului sînt:
 capacitatea părţilor;
 consimţămînul părţilor;
 obiectul contractului;
 cauza contractului.
Capacitatea de a contracta se explică prin aceea că pentru ca o persoană fizică să poată încheia acte juridice capacitatea sa
de folosinţă constituie o condiţie indispensabilă. În temele precedente am stabilit că există capacitate de folosinţă a drepturilor şi
capacitate de exerciţiu a acestora. Cel lovit de o incapacitate de folosinţă nu poate efectua valabil actele ce îi sînt interzise prin
incapacitatea respectivă (chiar dacă ar avea capacitatea de exerciţiu). Capacitatea de folosinţă este inerentă personalităţii omului şi
nimeni nu poate renunţa, nici parţial, nici total la capacitatea de folosinţă. Orice persoană fizică are capacitatea de a contracta, dacă
nu este declarată, de către lege, ca incapabilă.
În privinţa persoanelor juridice trebuie să relevăm că însăşi capacitatea de folosinţă a acestora este restrînsă prin regula
specialităţii, în virtutea căreia o persoană juridică nu poate avea decît acele drepturi care corespund scopului ei. Prin urmare, persoana
juridică poate săvîrşi orice fel de acte şi deci poate încheia orice fel de contracte, dar numai în limitele determinate de scopul ei,
prevăzut, ca atare, în lege, în actul de înfiinţare sau în statut.
Aşadar, atît în privinţa persoanelor fizice, cît şi în privinţa persoanelor juridice, regula este capacitatea de a contracta, iar
incapacitatea o constituie excepţia.
 Aceasta înseamnă că incapacităţile nu pot rezulta decît din lege, ele nu se prezumă.
1. Incapacităţi generale. Cînd incapacitatea de exerciţiu este generală, incapabilul nu poate încheia personal nici un contract.
Minorul care nu a împlinit vîrsta de 14 ani nu are capacitate de exerciţiu şi drept urmare nu poate încheia, în principiu, contracte decît
prin reprezentanul său legal. El poate face singur numai acte de conservare a drepturilor sale şi unele acte juridice de o valoare
patrimonială foarte redusă, necesare satisfacerii unor nevoi elementare de ordin material şi cultural (cumpărarea de rechizite şcolare,
de bilete de spactacole, contract de transport în comun).
2. Interzisul judecătoresc, adică persoana pusă sub interdicţie, din cauza alienaţiei mintale sau a debilităţii mintale, nu are,
de asemenea, capacitate de exerciţiu, astfel încît, atîta timp cît durează punerea sub interdicţie nu poate încheia nici un fel de contracte.
Contractul încheiat în timpul interdicţiei este anulabil, chiar dacă ar fi fost încheiat într-un moment de luciditate. Hotărîrea
judecătorească de punere sub interdicţie are ca efect transformarea incapacităţii de fapt, naturală şi intermitentă a alienatului mintal
sau a debilului mintal, într-o incapacitate de drept, totală şi continuă, care înlătură, din punct de vedere juridic, capacitatea naturală
din timpul intervalelor de luciditate. Alienatul mintal sau debilul mintal, care nu a fost pus sub interdicţie are deplină capacitate de
exerciţiu şi de aceea, în momentele sale de luciditate, el poate încheia orice fel de contracte, ca o persoană capabilă.
Interesul distincţiei rezidă din diferenţa de probare în cazul anulării contractului. La primul se cere doar timpul la care s-a
contractat, pe cînd la cel de al doilea se cere şi probarea incapacităţii sale de fapt, a stării de alienaţie mintală în momentul încheierii
actului, alienatul neinterzis fiind prezumat, pînă la proba contrarie, a fi pe deplin capabil.
3. Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani are o capacitate de exerciţiu restrînsă, în virtutea căreia el îşi exercită drepturile şi
îşi execută tot astfel obligaţiile, dar în genere, numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui. Minorul care a împlinit
vîrsta de 14 ani poate face singur, fără încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui, actele de conservare, precum şi alte acte de
administrare a patrimoniului (cum ar fi contracte privitoare la reparaţiile de întreţinere a bunurilor sale, contracte de asigurare a
acestora), dar acestea din urmă numai în măsura în care nu-i pricinuiesc o leziune.
În determinarea limitelor capacităţii minorului trebuie să se ţină seama şi de faptul că minorul se poate obliga prin fapta sa
ilicită săvîrşită cu discernămînt. Astfel, dacă minorul a săvîrşit manopere dolosive pentru a fi crezut major de către cel cu care încheie
contractul el comite o faptă ilicită ce îl obligă la reparaţie. Or, pentru partea indusă în eroare, cea mai adecvată reparaţie a prejudiciului
nu ar rezulta din desfiinţarea contractului, ci tocmai din menţinerea lui, ca şi cum ar fi fost încheiat de o persoană capabilă.
4. Incapacităţi speciale. Aceste nu pot rezulta decît dintr-o dispoziţie anume a legii.Mai sînt declaraţi incapabili unii
administratori ai bunurilor altora, care nu pot fi adjudecatari ai bunurilor pe care le administrează.
Cît priveşte importanţa distincţiei dintre incapacitatea generală şi cea specială, aceasta se invederează în special pe terenul
probelor. În cazul incapacităţii generale, actul este declarat nul dacă nu se dovedeşte că el se încadrează în categoria celor pe care
incapabilul era, în mod excepţional, îndreptăţit de lege să îl săvîrşească. În cazul incapacităţii speciale, partea respectivă se consideră
capabilă pînă la proba contrarie, deoarece incapacităţile nu se pot prezuma.
Într-un prim sens, consimţămîntul înseamnă acordul de voinţă a părţilor unui contract, acord de voinţe care constituie însuşi
contractul şi dă naştere, ca atare, obligaţiilor respective.
Într-un alt sens, mai restrîns, prin consimţămînt se înţelege voinţa uneia dintre părţi, prin care se manifestă acceptarea
propunerii de a contracta a celeilalte părţi. În acest sens se exprimă cînd, printre condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract,
se arată şi consimţămîntul valabil al părţii ce se obligă.
Tot în sens restrîns este considerat consimţămînul cînd legea se referă la viciile acestuia, numindu-le vicii de consimţămînt,
deşi în realitate sînt vicii ale voinţei uneia dintre părţile contractante.
1. Manifestarea consimţămînului. Întrucît în dreptul nostru contractele sînt, în genere, consensuale, manifestarea de voinţă a
fiecăreia dintre părţile contractante nu este supusă, în principiu nici unei formalităţi extrinseci. Regula este deci că, în lipsa unei
dispoziţii legale care să dispună altfel, consimţămînul părţilor se poate manifesta în orice formă. Această libertate este însă limitată
uneori de cerinţa preconstituirii unui mijloc de probă, iar alteori, prin voinţa însăşi a părţilor contractante, care pot să supună formarea
contractului la unele condiţii de formă.
2. Voinţa directă şi voinţa indirectă. a) Cînd manifestarea de voinţă are ca obiect încheierea contractului, cînd deci ea
urmăreşte numai acest scop şi este adusă ca atare la cunoştiinţa celui interesat (cînd de pildă o parte oferă spre vînzare celeilalte părţi
un anumit obiect, la un anumit preţ), se spune că manifestarea de voinţă este directă. Aceasta poate fi orală sau scrisă, poate rezulta
din semne indicative ale voinţei, ori din alte fapte care au legătură directă cu încheierea conractului (cum ar fi, de pildă, începutul de
executare al contractului, care nu poate fi interpretat decît ca o acceptare a ofertei de a contracta (ex.: reţinerea de către hotelier a
camerei care a fost solicitată de către client); b) Manifestarea indirectă a voinţei rezultă din acte sau fapte care, deşi sînt
făcute într-un cu totul alt scop, lasă să se înţeleagă fără nici o îndoială, voinţa autorilor lor în privinţa contractării (ex.: locatarul care
la expirarea termenului contractual rămîne mai departe în locuinţa închiriată este socotit că în mod tacit şi indirect şi-a manifestat
dorinţa de a continua relaţiile contractuale).
3. Voinţa expresă şi voinţa tacită. a) Manifestarea de voinţă este expresă atunci cînd ea rezultă prin înscris (scripta manent),
cuvinte, gesturi sau semne destinate anume pentru a exprima intenţia de a contracta. b) Manifestarea de voinţă este tacită sau
implicită cînd ea rezultă din acte sau fapte, care nu sînt destinate anume spre a exprima intenţia de a contracta, dar care se pot interpreta
ca exprimînd consimţămînul la contractare. Acest lucru se evidenţiază mai cu seamă în privinţa acceptării de către o parte a ofertei
făcută de către cealaltă. În principiu, din moment ce a fost stabilită, voinţa produce aceleaşi efecte, oricum s-ar manifesta,
expres sau tacit. Uneori, legea prevede cerinţa unei manifestări exprese, pentru a atrage atenţia asupra importanţei unei obligaţii
asumate (acceptarea unei donaţii), ori asupra unei renunţări.
Viciile voinţei. Consimţămîntul fiind condiţie de validitate a contractului trebuie nu numai să existe, ci el trebuie să fie şi
valabil, adică lipsit de vicii. Consimţămîntul, deşi viciat, constituie totuşi o manifestare de voinţă, care însă se formează în condiţii
anormale şi de aceea actul juridic respectiv poate fi anulat.
 Voinţa poate fi viciată în mai multe aspecte: în conţinutul său intelectual (prin eroare; prin dol); în ce priveşte libertatea
manifestării (prin violenţă).
1. Eroarea este element psihic, şi constă în reprezentarea inexactă a realităţii la încheierea unui act juridic, de exemplu, dacă
o parte consimte să se oblige prin contract numai fiindcă îşi închipuie că obiectul pe care îl oferă cealaltă parte are o anumită însuşire,
pe care în realitate acesta nu o are. Persoana respectivă a voit într-adevăr ceea ce a exprimat, dar aceasta doar datorită erorii. Eroarea
este socotită viciu de voinţă numai în două situaţii: cînd poartă asupra calităţilor substanţiale ale obiectului contractului, şi atunci cînd
consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia. Substanţa, asupra căreia cade eroarea, poate fi înţeleasă
atît ca un element obiectiv al lucrului, cît şi ca o însuşire pe care părţile contractante i-o atribuie şi o apreciază în mod subiectiv:
eroarea bazată pe un element obiectiv (ex. aprecierea suprafeţei de teren); eroarea sub aspectul său subiectiv, (ex. autenticitatea unei
opere de artă pentru un colecţionar).
În genere se consideră drept o calitate substanţială a obiectului utilitatea pe care acesta o prezintă după aprecierea in concreto
a părţilor şi care a fost determinantă pentru contractare, în sensul că, dacă ar fi ştiut că această utilitate nu există, partea nu ar fi
contractat. Eroarea se mai poate manifesta şi asupra persoanei. Întrucît la contractele cele mai obişnuite, contractele cu titlu oneros,
identitatea şi calitatea persoanei contractante sînt indiferente, eroarea asupra persoanei nu constituie viciu de voinţă, decît în mod
excepţional, şi anume în contractele încheiate în consideraţia persoanei (intuitu personae). Asemenea contracte sînt, de obicei, cele cu
titlu gratuit. Sînt însă şi unele contracte cu titlu oneros care se încheie în consideraţia persoanei, cum ar fi contractele avînd ca obiect
prestaţia de servicii (contractul cu un arhitect, avocat, medic).
Pentru a fi luată în consideraţie ca viciu al voinţei, eroarea trebuie să fi fost determinată, în sensul că partea căzută în eroare să
nu fi contractat dacă ar fi cunoscut realitatea. Eroarea, fiind un element de fapt, se poate proba prin orice fel de mijloace, deci şi prin
prezumţii, iar sarcina probei incumbă celui care invocă eroarea.
Mai distingem şi erori obstacol. Uneori, eroarea în care a căzut o parte este atît de gravă, încît împiedică însăşi formarea
acordului de voinţă şi deci a contractului (ex. locaţie-vînzare). Există două tipuri de erori-obstacol: a) eroarea asupra naturii juridice
a conractului; împotriva ei se poate invoca nulitatea absolută; b) eroarea de fapt şi eroarea de drept:
 eroarea de fapt, în care eroarea se înfăţişează ca o reprezentare inexactă a realităţii;
 eroarea de drept, care se referă la existenţa sau la conţinutul unui act normativ.
Prin dol se înţelege faptul de a surprinde, printr-o eroare provocată, consimţămîntul unei persoane şi de a o determina, în acest
mod, să încheie un contract. Viciul voinţei este deci tot o eroare, dar, de data aceasta, eroarea nu este spontană, ci provocată: o parte
este indusă în eroare prin acţiunile viclene ale celeilalte (de pildă fapta unui vînzător care furnizează date false asupra valorii obiectului
pe care îl vinde, constituie un dol). Dolul apare deci ca o circumstanţă agravantă a erorii.
Violenţa este viciu de consimţămînt, care constă în siluirea voinţei unei persoane pentru a-i smulge consimţămîntul la
contractare prin:
 mijloace de constrîngere fizică;
 ameninţare cu asemenea mijloace şi cu altele de natură morală.
Violenţa nu este viciu de consimţămînt prin ea însăşi, ci numai prin teama pe care o provoacă (aşa cum dolul este viciu de
consimţămînt prin eroarea pe care o provoacă). Ceea ce este determinant în cazul violenţei este temerea sub imperiul căreia partea
consimte la contractare. Romanii numeau aceasta metus (teamă sau temere), spre a o deosebi de vis (constîngere fizică propriu-zisă).
Datorită violenţei libertatea voinţei este afectată, în sensul că numai sub influenţa ameninţării pe care o cuprinde violenţa, partea a
consimţit la contractare, împotriva voinţei sale. În realitate, ea nu vrea să contracteze, dar datorită violenţei exercitată asupra ei,
consimte totuşi, aparent, la contractare. Violenţa cuprinde:
 un element obiectiv exprimat prin constrîngere;
 un element subiectiv, manifestat prin teama insuflată, care determină lipsa de libertate a consimţămîntului.
Violenţa se poate prezenta sub forma constrîngerii fizice, precum smulgerea consimţămîntului prin torturi fizice. Dar oricare
ar fi mijlocul de constrîngere (fizic, moral, patrimonial, actual sau viitor), efectul pe care îl produce violenţa este de ordin psihic şi
anume teama persoanei respective că ameninţarea se va îndeplini, sau că actuala suferinţă va continua. Deci în toate cazurile
determinantă este temerea de o suferinţă prezentă sau viitoare, dacă realizarea ei este considerată de către victimă ca fiind sigură şi
gravă. Întocmai ca şi dolul, violenţa este nu numai un viciu al voinţei, care poate atrage anularea contractului în măsura în care temerea
ce a insuflat-o a fost determinantă pentru contractare, dar şi un delict civil. Întrucît violenţa constituie în acelaşi timp atît un viciu de
consimţămînt, cît şi un delict civil, ea poate justifica sancţiuni diferite. Ca viciu de consimţămînt atrage nulitatea relativă a contractului,
întrucît este vorba de o nulitate de protecţie, iar în măsura în care provoacă prejudicii, ea poate justifica, întocmai ca şi dolul, o acţiune
în răspundere civilă.
Prin leziune se înţelege paguba ce rezultă pentru o parte contractantă din disproporţia existentă între prestaţiile reciproc
stipulate în contractul respectiv. O parte dintr-un contract este lezată cînd se obligă la o prestaţie care este disproporţională faţă de
prestaţia ce i se promite de către cealaltă parte...
Orice contract are ca obiect crearea de obligaţii, al căror obiect este întotdeauna o prestaţie (de a da, de a face, de a nu face);
prestaţia, la rîndul ei, are drept obiect fie transmiterea unui derpt, fie un fapt al debitorului (fapt pozitiv sau o abstenţiune). Cînd
legea se referă la obiect ca o condiţie de validitate a contractului, ea cuprinde în reglementarea sa, deopotrivă, obiectul contractului,
obiectul obligaţiei şi obiectul prestaţiei. Cît priveşte obiectul contractului, adică felul obligaţiilor care se nasc, părţile au o deplină
libertate, mărginită numai de normele imperative şi de regulile de convieţuire socială. Prestaţia care formează obiectul obligaţiei
contractuale poate fi realizată în cele două forme ale sale: transmiterea unui drept către creditor, sau un fapt al debitorului.
Cînd prestaţia are ca obiect transmiterea unui drept se spune în mod obişnuit că ea are ca obiect un lucru. În realitate, obiectul
prestaţiei poate fi şi un drept care nu poartă asupra lucrurilor. Dar chiar şi atunci cînd dreptul respectiv se referă la un lucru, ceea ce
se transmite prin contract nu este lucrul, ci dreptul real purtînd asupra lui. Astfel, lucrul, obiect al prestaţiei de a da, trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii: a) lucrul trebuie să existe în momentul încheierii contractului. Cînd părţile au contractat, ignorînd
că lucrul nu mai există, lipseşte un element esenţial al contractului, ceea ce atrage nulitatea absolută a acestuia (legea prevede că
dacă în momentul vînzării lucrul era pierit în tot, vinderea este nulă). Condiţia existenţei lucrului nu înseamnă însă că părţile nu pot
conveni cu privire la lucrurile viitoare (vînzarea recoltei viitoare, a unui lucru pe care o întreprindere urmează să-l producă).
b) Lucrul trebuie să se afle în circuitul civil. Nu poate face obiectul unei obligaţii contractuale, în primul rînd lucrurile care prin natura
lor nu sînt susceptibile de a forma obiectul unui drept de proprietate, cum sînt lucrurile ce se află la dispoziţia tuturor (aerul, lumina),
de asemenea, lucrurile pe care legea, din considerente de ordin economic, politic, social, le scoate din circuitul civil. c) Lucrul
trebuie să fie determinat sau determinabil. În privinţa gradului de determinare a lucrului, legea prevede că lucrul poate fi un corp cert,
cînd el este estimat chiar în individualitatea sa, sau un lucru determinat prin specia din care face parte (genus). Lucrul trebuie să fie
determinat în privinţa cantităţii, în sensul precizării cantităţii ce trebuie livrată, dar aceasta nu trebuie să fie exprimată neapărat în
cifre, ci este suficient ca în contract să existe elementele necesare pentru ca obiectul să poată fi determinat ulterior, la epoca
executării contractului. Cu alte cuvinte este suficient ca la momentul încheierii contractului lucrul să fie determinabil.
Într-un contract de vînzare, preţul, obiect al obligaţiei cumpărătorului, este supus aceloraşi reguli. Acesta poate fi determinat
la încheierea contractului, după cum părţile pot conveni ca preţul să fie stabilit de către un terţ, ori să fie cel arătat în tarifele oficiale.
Poate fi determinat în cele din urmă de către instanţă.Cel care transmite un drept real trebuie să fie titularul acestuia. Astfel o ipotecă
constituită de către altă persoană decît proprietarul imobilului a non domino este nulă (nulitatea absolută). Cînd prestaţia are ca obiect
un fapt personal al debitorului, aceasta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) faptul promis trebuie să fie posibil.
Imposibilitatea prestaţiei atrage nulitatea absolută a contractului pentru lipsă de obiect. Dar pentru aceasta imposibilitatea trebuie să
aibă caracter obiectiv, executarea prestaţiei să fie cu neputinţă nu numai pentru debitor ci şi pentru oricare altă persoană. În caz contrar,
contractul este valabil. Imposibilitatea prestaţiei trebuie să existe în momentul încheierii contractului. Dacă se iveşte ulterior ea nu
atrage anularea contractului, ci în cadrul contractelor sinalagmatice, ridică numai problema riscului conractual. b) fapta promisă
trebuie să fie licită, adică să nu contravină normelor imperative sau regulilor de convieţuire socială; c) fapta trebuie să fie proprie
celui care o promite. O persoană nu poate fi obligată decît prin voinţa sa. Drept urmare, promisiunea cu privire la fapta altuia nu are
nici o eficienţă juridică; d) fapta promisă trebuie să prezinte interes pentru creditor. În caz contrar, acesta nu va putea cere executarea
prestaţiei prin acţiunea în justiţie, care îi va fi respinsă, ca fiind lipsită de interes.
Printre elementele esenţiale pentru validitatea contractului, legea prevede şi o cauză licită, adăugînd că obligaţia fără cauză sau
fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu popate avea nici un efect.
Orice obligaţie asumată de o persoană presupune un scop; nu se poate concepe ca o persoană să se oblige fără a urmări realizarea
unui scop. Actul de voinţă prin care o persoană se obligă, include, aşadar, nu numai consimţămînutul său de a-şi asuma o obligaţie, ci
în acelaşi timp şi consideraţiunea scopului pe care vrea să-l înfăptuiască prin obligaţia asumată, obligaţia fiind numai un mijloc pentru
a ajunge la realizarea unui anumit scop (de pildă vînzătorul se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unui lucru al său, în
scopul de a obţine suma de bani pe care o reprezină preţul).
În drept acest scop este desemnat prin termenul cauză. Pentru a desprinde şi mai bine noţiunea de cauză nu trebuie să ne
întrebăm de ce debitorul se află obligat sau care este temeiul juridic al obligaţiei lui, deoarece, la acestă întrebare răspunsul îl constituie
însăşi existenţa contractului pe care l-a încheiat, ci urmează să ne întrebăm numai pentru ce a consimţit debitorul să se oblige.
De aici rezultă, pe de o parte, că problema cauzei se pune în privinţa obligaţiilor ce se nasc prin voinţa celui ce se obligă, iar
pe de altă parte, că noţiunea de cauză a obligaţiei este luată în sensul de finalitate, adică de scop, şi numai în vederea realizării căruia
a înţeles debitorul să-şi asume obligaţia.
Cauza astfel determinată constituie o parte componentă a voinţei juridice (adică a voinţei părţii contractante de a se obliga),
distinctă de consimţămînt. Noţiunea de consimţămînt răspunde deci la întrebarea dacă partea a voit să se oblige, în timp ce cauza
înseamnă pentru ce a vrut partea să se oblige; fiecare dintre aceste două elemente ale voinţei de a se obliga are, prin urmare, un
domeniu diferit. Cauza este de asemenea distinctă de obiectul obligaţiei, acesta din urmă fiind prestaţia pe care debitorul se obligă să
o furnizeze creditorului. Obiectul unei obligaţii constituie răspunsul la întrebarea: ce se datorează? (quid debetur?) în timp ce cauza
unei obligaţii este răspunsul la întrebarea: pentru ce a vrut partea să se oblige? De aceea o obligaţie poate avea drept obiect o prestaţie
licită prin ea însăşi şi cu toate acestea cauza obligaţiei să fie ilicită. Conţinutul noţiunii de cauză se precizează mai ales prin
referire la fiecare categorie de contracte.
1. În contractele sinalagmatice, cauza fiecăreia dintre obligaţiile părţilor o constituie perspectiva executării prestaţiei promise
de cealaltă parte (ex.: vînzarea-cumpărarea).
2. În contractele cu titlu gratuit, cauza obligaţiei celui care dispune constă în intenţia acestuia de a mări patrimoniul celui
gratificat cu un element activ, fără a primi în schimb vreo contraprestaţie. Cauza este deci intenţia liberală manifestată în privinţa
persoanei gratificate.
3. În contractele aleatorii elementul de risc constituie cauza obligaţiilor.
În privinţa cauzei obligaţiei, legea prevede că ea trebuie să fie reală şi licită. Cauza nu este reală, ci falsă cînd debitorul s-a
obligat numai în credinţa greşită a existenţei sale. Cauza este nelicită cînd este prohibită de legi, cînd este contrară bunelor moravuri
şi ordinii publice.
Astfel, într-un contract de vînzare cu privire la un bun scos din circuitul civil, obligaţia cumpărătorului este nulă pentru că
are o cauză ilicită. Uneori noţiunea de cauză ilicită pare să facă dublă întrebuinţare cu aceea de obiect ilicit. Dar pentru a evita o
confuzie trebuie să se ţină seama că, cel mai adesea cauza pare ilicită sub aspectul său subiectiv ce trebuie desprins din intenţia comună
a părţilor, ceea ce duce la concluzia că, pentru a vicia contractul, cauza ilicită trebuie să fi fost cunoscută de către cealaltă parte.
Drept urmare, cel care invocă inexistenţa cauzei trebuie să dovedească acest fapt.

10.4. Încheierea contractului

Acordul de voinţă al părţilor se realizează prin ofertă şi acceptare.
 1. Oferta este propunerea de a contracta în anumite condiţii adresată unei persoane determinate sau nedaterminate. Aceasta
se poate realiza:  oral, prin viu grai (oferta expresă),  în scris (ex. trimiterea unui proiect de contract - prin trimiterea unor cataloage
cuprinzînd descrierea mărfii şi preţul),  prin expunerea unor mărfuri în vitrină şi indicarea preţului (oferta tacită).
2. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească oferta:  să fie directă şi certă,  să fie fermă, să fie neechivocă, să fie
precisă şi completă. Atîta timp cît oferta nu a fost acceptată ea poate fi revocată.Regula revocabilităţii ofertei suferă unele excepţii.
Dacă ofertantul a fixat un anumit termen în care oferta poate fi acceptată, ea nu mai poate fi revocată pînă la împlinirea acelui termen.
Dacă pînă la expirarea termenului de acceptare oferta nu a fost acceptată ea devine caducă.
3. Forma acceptării nu este supusă unor condiţii speciale, ci este suficient ca din felul manifestării să rezulte voinţa
neîndoielnică de a accepta oferta respectivă. Acceptarea poate fi: expresă, tunci cînd se face în scris sau verbal;  tacită, cînd
rezultă din acţiuni ori din atitudini ce pot fi interpretate în acest sens.
Există împrejurări expres prevăzute de lege în care simpla tăcere este interpretată ca o acceptare.
Reînnoirea contractului de închiriere, dedusă din faptul că la sfîrşitul termenului contractului, locatarul continuă să
rămînă în posesia lucrului închiriat, fără nici o împiedicare a lui din partea locatorului.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească acceptarea: a) să se refere la acelaşi obiect ca şi oferta; neconcordanţa dintre
ofertă şi acceptare împiedică formarea contractului; b) să fie neîndoielnică; c) dacă oferta a fost făcută unei persoane determinate,
doar aceasta o poate accepta; d) acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să fie retrasă sau să devină caducă.
Încheierea contractului prin reprezentant. Reprezentarea poate fi:
a) legală (ex.: tutorele pentru minorul aflat sub tutela sa);
b) convenţională (în virtutea unui contract de mandat).
Contractul încheiat prin reprezentant în limitele puterii ce i-au fost conferite se consideră că a fost încheiat de către cel
reprezentat şi produce efecte între acesta şi cealaltă parte contractantă.
Reprezentantul se află în raporturi juridice cu reprezentatul, faţă de care răspunde de executarea contractului de mandat
(împuternicire).
Dacă reprezentantul acţionează peste limitele mandatului său, se consideră că acţionează în nume propriu.
Momentul încheierii contractului. În virtutea conceptului consensualismului, contractul se formează din momentul în care s-
a realizat acordul de voinţe.
Încheierea unui contract poate fi precedată de un acord prealabil între părţi, prin care acestea se obligă să încheie în viitor
contractul respectiv. Obiectul acordului prealabil îl constiuie deci încheierea ulterioară a contractului.
Beneficiarul promisiunii are dreptul de a cere încheierea contractului, iar promitentul este ţinut de o obligaţie,"de a face" (adică
de a încheia contractul la cererea celeilalte părţi). Condiţiile pentru validitarea promisiunii:
a) Promitentul trebuie să aibă capacitatea necesară pentru a se obliga prin contract. Beneficiarul promisiunii trebuie să fie
capabil în momentul realizării promisiunii, întrucît numai atunci el se obligă.
b) Caracterul licit al cauzei şi al obiectului trebuie apreciat în momentul realizării promisiunii.
Promisiunea de a contracta dă naştere unui drept de creanţă. Utilitatea practică a promisiunii de a contracta se manifestă prin
interesul pe care părţile îl au de a nu încheia de îndată contractul promis.

10.5. Executarea contractelor

Un contract este sinalagmatic dacă fiecare dintre părţi se obligă reciproc, astfel încît obligaţia fiecăreia din ele să fie corelativă
obligaţiei celeilalte. Dispoziţiile se aplică şi asupra altor raporturi juridice în scopul executării reciproce a obligaţiilor, în măsura în
care nu sînt incompatibile cu natura acestor raporturi juridice.
Executarea contractului poate fi suspendată. Persoana obligată în baza unui contract sinalagmatic este în drept să refuze
executarea propriei obligaţii în măsura în care cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă dacă nu s-a obligat să execute prima
sau dacă această obligaţie nu rezultă din lege sau din natura obligaţiei. Dacă obligaţia trebuie executată faţă de mai multe persoane,
se poate refuza executarea părţii datorate uneia din aceste persoane pînă la executarea integrală a obligaţiei corelative. Dacă una din
părţi a executat parţial obligaţia sa, nu se admite neexecutarea obligaţiei corelative în măsura în care, în conformitate cu circumstanţele
cazului, în special dacă partea neexecutată este nesemnificativă, aceasta ar fi inechitabil.
Partea obligată să presteze prima poate refuza executarea obligaţiei dacă, după încheierea contractului, apar indicii că dreptul
său la contraprestaţie este periclitat de imposibilitatea executării obligaţiei de către cealaltă parte. Executarea obligaţiei nu poate fi
refuzată dacă a fost executată contraprestaţia sau au fost prezentate garanţii privind executarea obligaţiei. Partea obligată să presteze
prima poate stabili un termen rezonabil, în care cealaltă parte să execute treptat contraprestaţia sau să ofere garanţii privind executarea
obligaţiei. Dacă termenul expiră fără ca să fie executată obligaţia sau fără ca să fie prezentate garanţii, persoana obligată să presteze
prima poate rezolvi contractul.
Pot exista situaţii în care prestaţia nu poate fi executată. Dacă o prestaţie din contractul sinalagmatic devine imposibilă din
motive independente de părţi, cea care trebuie să execute prestaţia devenită imposibilă pierde dreptul de a cere executarea obligaţiei
corelative. În cazul în care imposibilitatea este parţială, obligaţia corelativă se reduce corespunzător. În cazul în care cealaltă parte
cere transmiterea compensaţiei primite pentru obiectul contractului sau cesiunea dreptului la compensaţie, ea nu este eliberată de
executarea obligaţiei sale, care se reduce în măsura în care compensaţia sau dreptul la compensaţie sînt mai mici decît prestaţia
datorată.
În cazul în care executarea prestaţiei uneia din părţile contractului sinalagmatic devine imposibilă din vina celeilalte părţi,
ultima este obligată să execute prestaţia sa. Din contraprestaţie se deduce tot de ce partea eliberată pentru cauză de imposibilitate
beneficiază din faptul eliberării sau ce omite cu rea-credinţă să beneficieze.
Dacă una din părţi nu execută sau execută în mod necorespunzător o prestaţie scadentă decurgînd dintr-un contract
sinalagmatic, cealaltă parte poate, după expirarea fără rezultat a unui termen rezonabil pe care l-a stabilit pentru prestaţie sau
remediere, să rezoluţioneze contractul dacă debitorul trebuia să-şi dea seama, în baza termenului de graţie, de iminenţa rezoluţiunii.
În cazul în care nu a fost stabilit un termen sau termenul este necorespunzător de scurt, se consideră ca stabilit un termen rezonabil.
Dacă în raport cu felul neexecutării obligaţiei nu se poate stabili un termen, se face o somaţie. Dacă neexecutarea obligaţiei se
limitează la o parte din prestaţie, creditorul poate rezolvi contractul integral doar în cazul în care nu are nici un interes în executarea
parţială a prestaţiei. Creditorul este îndreptăţit să rezoluţioneze contractul chiar şi înainte de scadenţă dacă este evident că premisele
dreptului de rezoluţiune se vor realiza.
Referitor la perioada de preîntîmpinare, există anumite excepţii. Astfel, prin derogare de la regula generală, nu este necesară
stabilirea unui termen de graţie sau somare dacă: a) debitorul a respins în mod cert şi definitiv executarea; b) încălcarea obligaţiei
constă în faptul că prestaţia nu a avut loc într-un anumit termen stabilit prin contract şi creditorul a legat prin contract interesul său
pentru prestaţie de executarea ei în termen; c) datorită unor împrejurări speciale, luîndu-se în considerare interesele ambelor părţi,
rezolvirea imediată este justificată; d) termenul a expirat fără ca obligaţia să fie executată.
Dacă nu este necesară somarea sau dacă este evidentă inutilitatea prelungirii termenului de executare, creditorul poate rezolvi
contractul imediat.

10.6. Încetarea contractelor

Contractele pot înceta prin: rezoluţiune, revocare şi anulare. Contractul poate fi rezolvit sau revocat doar în temeiuri prevăzute
de lege sau prin acordul părţilor. Pentru rezolvire părţile îşi pot rezerva în mod expres prin contract dreptul de rezoluţiune a
contractului. Acordul privind rezoluţiunea contractului trebuie să fie încheiat în forma cerută pentru contract dacă din lege, contract
sau uzanţe nu rezultă altfel. O parte poate rezolvi contractul dacă există o neexecutare esenţială din partea celeilalte părţi. Pentru
determinarea neexecutării esenţiale, în special se iau în considerare următoarele circumstanţe: a) neexecutarea privează substanţial
creditorul de ceea ce acesta se aştepta de la executarea contractului, cu excepţia cazului cînd debitorul demonstrează că nu a prevăzut
şi nu putea să prevadă în mod rezonabil rezultatul scontat; b) executarea întocmai a obligaţiilor ţine de esenţa contractului; c)
neexecutarea este intenţionată sau din culpă gravă; d) neexecutarea dă temei creditorului să presupună că nu poate conta pe executarea
în viitor a contractului. Partea care, reieşind din circumstanţe concrete, consideră în mod rezonabil că va exista o neexecutare
esenţială din partea celeilalte părţi poate cere garantarea suficientă a executării corespunzătoare şi poate să suspende pentru această
perioadă executarea propriei obligaţii. În cazul în care garanţia nu este prezentată într-un termen rezonabil, partea care cere garanţii
poate rezolvi contractul. Rezoluţiunea contractului operează prin declaraţie scrisă faţă de cealaltă parte.
Care sînt consecinţele rezoluţiunii? În cazul exercitării dreptului de rezoluţiune, contractul încetează şi părţile sînt eliberate de
obligaţia de a presta, trebuind să restituie prestaţiile executate şi veniturile realizate. Debitorul dă compensaţie în bani în locul restituirii
în natură a prestaţiei dacă: a) în funcţie de caracterul prestaţiei, restituirea în natură este imposibilă; b) obiectul primit este consumat,
înstrăinat, grevat, prelucrat sau transformat; c) obiectul primit este deteriorat sau a pierit; uzura bunului rezultată din folosinţa lui
conformă destinaţiei nu se ia în considerare.
Compensarea în bani prezintă anumite excepţii. Obligaţia compensării în bani nu apare: a) atunci cînd viciul care dă drept la
rezoluţiune iese la iveală doar în timpul prelucrării sau transformării obiectului; b) în măsura în care creditorul răspunde de
deteriorarea sau pieirea bunului; c) atunci cînd deteriorarea sau pieirea s-ar fi produs chiar şi în cazul în care bunul s-ar fi aflat la
creditor; d) dacă, în cazul unui drept de rezoluţiune conferit de lege, deteriorarea sau pieirea s-a produs la cel îndreptăţit să ceară
rezoluţiunea, deşi acesta a dovedit diligenţa unui bun proprietar, îmbogăţirea realizată urmînd să fie restituită.
În rezultatul rezoluţiunii, creditorul poate cere acoperirea prejudiciului produs prin neexecutarea contractului, cu excepţia
cazului cînd debitorului nu îi este imputabilă cauza rezoluţiunii.
În cazul în care, contrar regulilor bunei administrări, debitorul nu obţine beneficii de pe urma bunului, deşi acest lucru i-ar fi
fost posibil, el este obligat faţă de creditor la compensarea valorii veniturilor ratate. Debitorul trebuie însă să dovedească, în raport de
aceste venituri, doar acea diligenţă pe care în mod obişnuit o exercită în propriile afaceri.
Obligaţiile părţilor născute din rezoluţiune se execută simultan. Dacă părţile nu s-au înţeles în privinţa unui termen de
rezoluţiune a contractului, celui îndreptăţit i se poate stabili de către cealaltă parte un termen rezonabil pentru rezoluţiune. Dacă nu
exercită acest drept pînă la expirarea termenului, creditorul poate rezolvi contractul numai la expirarea fără rezultat a unui termen de
graţie rezonabil, stabilit de el, sau după o somaţie rămasă fără efect.
Dacă un contract este încheiat cu rezerva pierderii drepturilor de către debitor în cazul neexecutării obligaţiei sale,
creditorul, la survenirea acestui caz, are dreptul la rezoluţiunea contractului.
Rezolvirea operează pentru viitor. Pot fi rezolvite contractele cu executare succesivă. Dacă motivul rezolvirii constă în
neexecutarea unei obligaţii contractuale, rezolvirea este admisibilă numai la expirarea fără rezultat a unui termen de remediere (termen
de graţie) sau după o somaţie rămasă fără efect.
Contractele cu executare succesivă în timp pot fi rezolvite de orice parte pentru motive întemeiate, fără respectarea unui termen
de graţie sau de somaţie. Există motiv întemeiat atunci cînd, luîndu-se în considerare toate împrejurările cazului şi interesele ambelor
părţi, nu se poate pretinde nici uneia dintre ele continuarea raporturilor contractuale pînă la expirarea termenului de graţie sau de
somaţie. Cel îndreptăţit poate rezolvi contractul doar într-un termen rezonabil, după ce a cunoscut sau a trebuit să cunoască motivul
rezolvirii.
Dacă, după rezolvire, prestaţiile efectuate nu mai prezintă interes pentru cel îndreptăţit să rezolvire, el poate extinde
rezolvirea şi asupra acestor prestaţii.
Dreptul de revocare e specific în contractele cu consumatorii. În cazul în care îi revine un drept de revocare conform legii,
consumatorul nu mai este legat de exprimarea voinţei în legătură cu încheierea unui contract cu un întreprinzător dacă a revocat aceasta
în termen. Revocarea nu trebuie să conţină nici o justificare. Ea trebuie scrisă pe hîrtie, formulată pe un alt suport de date trainic sau
se poate realiza prin expedierea bunului în termen de 2 săptămîni.
 Termenul de 2 săptămîni începe să curgă din momentul în care consumatorului i s-au pus la dispoziţie, pe un suport de date
trainic, explicaţii formulate clar referitor la dreptul său de revocare. Suportul de date conţine, de asemenea, numele sau denumirea,
adresa destinatarului revocării, precum şi o trimitere la începerea termenului de 2 săptămîni.
Dreptul de restituire, de asemenea e specific în contractele cu consumatorii. În măsura în care legea prevede în mod expres,
dreptul de revocare poate fi înlocuit, la încheierea contractului pe baza prospectului de vînzare, printr-un drept nelimitat de restituire
dacă: a) prospectul de vînzare conţine o explicaţie clară referitoare la dreptul de restituire; b) consumatorul a putut lua cunoştinţă în
detaliu de prospectul de vînzare în lipsa întreprinzătorului; c) consumatorului i se asigură, pe un suport de date trainic, dreptul de
restituire.
În cazul dreptului de revocare şi de restituire, prevederile referitoare la rezoluţiune se aplică în modul corespunzător dacă nu
este prevăzut altfel. Consumatorul este obligat să înapoieze bunul pe cheltuiala şi riscul întreprinzătorului. Consumatorul răspunde
şi pentru înrăutăţirile survenite prin folosirea bunului, dacă anterior a primit lămuriri asupra consecinţelor juridice şi posibilităţii de a
le evita.
Informaţiile şi declaraţiile sînt puse la dispoziţia consumatorului pe un suport de date trainic dacă i-au parvenit sub formă de
document sau sub o altă formă lizibilă care îi permite să reproducă întocmai informaţiile într-un termen corespunzător cerinţelor
actului juridic. Sarcina probei pentru conţinutul informaţiilor sau declaraţiei revine întreprinzătorului.
Temeiurile şi consecinţele anulării contractului sînt cele analizate la actul juridic.

10.7. Răspunderea civilă contractuală.

Răspunderea civilă contractuală este prevăzută de contract şi de legislaţia civilă.
Intre raspunderea civila delictuala si raspunderea contractuala exista atît asemanari cît si deosebiri. Astfel de rezolvare este
posibilã atunci când s-a dispus scoaterea de sub urmãrire penalã pentru cã fapta nu este prevãzutã de legea penalã, fapta nu prezintã
gradul de pericol social al unei infracţiuni, faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale unei infracţiuni, sau existã vreuna din
cauzele care înlãturã caracterul penal al faptei.
Asemănări între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală: ambele sunt forme ale răspunderii civile;
ambele se întemeiază pe aceleaşi condiţii: fapta ilicită, culpa, prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu; ambele
presupun încălcarea unei obligaţii prin care s-a produs un prejudiciu.
Răspunderea civilă delictuală se deosebeşte de răspunderea civilă contractuală prin următoarele caractere: In cazul răspunderii
civile delictuale obligaţia încălcată se întemeiază pe comandamentul legii, care protejează prin reguli cu caracter general şi impersonal
drepturile patrimoniale ale persoanelor. Răspunderea civilă contractuală se întemeiază pe obligaţia părţilor unui contract de a-şi
îndeplini angajamentele asumate prin convenţii legal încheiate. Din această deosebire, rezultă următoarele consecinţe: a) prejudiciul
cauzat prin revocarea intempestivă a ofertei în faza precontractuală angajează răspunderea civilă delictuală şi nu aceea de sorginte
contractuală, căci părţile nu au ajuns încă să perfecteze convenţia lor; b) dacă contractul a fost declarat nul şi desfiinţat ca atare, temeiul
răspunderii pentru prejudiciul încercat este cel delictual. Dacă răspunderea contractuală implică deplina capacitate de exercitiu, (numai
o persoana cu capacitate deplină poate să-şi exprime valabil consimţămîntul în scopul de a se angaja juridic), în ceea ce priveşte
răspunderea civilă delictuală, legea prezumă capacitatea delictuală de la vîrsta de 14 ani. Punerea în întîrziere operează de drept în
cazul răspunderii civile delictuale, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi în acest scop. Răspunderea civilă contractuală
în cazul căreia este necesară punerea în întîrziere a celui ce nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală asumată. Culpa autorului
prejudiciului trebuie întotdeauna dovedită în cazul răspunderii civile delictuale, spre deosebire de răspunderea civilă contractuală,
creditorului unei obligaţii contractuale profitîndu-i prezumţia de culpă a celui ce nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată.

Conţinutul seminarului.
Tema 10. Contractul civil.
10.1. Noţiunea de contract
10.2. Clasificarea contractelor
10.3. Condiţiile de valabilitate ale contractelor
10.4. Încheierea contractelor
10.5. Executarea contractelor
10.6. Încetarea contractelor
10.7. Răspunderea contractuală

Sarcini de evaluare/autoevaluare
Definiţi contractul.
Numiţi criterii de clasificare a contractelor.
Comparaţi actul juridic cu contractul.
Indicaţi condiţiile de valabilitate ale contractului.
Analizaţi modalitatea încheierii contractelor.
Argumentaţi rolul încheierii între prezenţi şi între absenţi.
Analizaţi condiţiile executării ontractelor.
Indicaţi temeiurile încetării contractelor.
Argumentaţi condiţiile încadrării răspunderii contractuale.

Sarcini pentru lucrul individual

Elaboraţi un proiect de contract.
 Întocmiţi un tabel în care să indicaţi particularităţile viciilor de consimţămînt.

BIBLIOGRAFIE
Acte normative:
Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1 din 12.08.1994
Codul civil al Republicii Moldova. În: Monitorul oficial nr. 82-86/661 din 22.06.02 (cu modificări din 01 martie 2019).
Legea privind comerţul electronic nr.284 din 22.07.2004. // Monitor oficial nr.138-146 din 13.08.2004.
Legea privind comerţul interior nr.231 din 23.09.2010. // Monitor oficial nr.206-209 din 22.10.2010.

Literatura recomandată:
1. Codul civil al Republicii Moldova, comentariu. “Tipografia Centrală” Chişinău, 2006.
2. Drept civil. V.III. Contracte civile. Chişinău 2005.
3. Dragomir Eduard. Paliţă Roxana. Drept civil. Sinteze pentru Pregătirea Examenului de Admitere şi Definitivare în Profesia
de avocat. Bucureşti. 2009.
4. Radu I., Motica, Ernest Lupan. Teoria generală a obligaţiilor civile. Editura Lumina Lex. Bucureşti. 2018.
5. Stătescu Constantin, Bîrsan Cvorneliu. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Editura ALL.Bucureşti. 2017.

Articole:
1. Florea B. Regimul juridic aplicabil contractului administrativ în contextul actual. Inexistenţa şi nulitatea contractului
administrativ. În: Legea şi viaţa, 2011, nr. 2 (230), p. 28-39.
2. Guceac I., Balmuş V. Originea şi dimensiunea conceptului „contract administrativ”. În: Revista Naţională de Drept,
2009, nr. 1, p. 2-10.
3. Calmîc V. - Revocarea contractului de vânzare la distanţă În: Revista Naţională de Drept 9/22, 2018)
4. Tălămbuţă A. - Elementele contractului de antrepriză În: Jurnalul juridic naţional: teorie şi practică 4/38, 2018)
5. Dănoi I., Cheptea D. - Natura juridică a contractului de tranzacţie În: Jurnalul juridic naţional: teorie şi practică 3/59,
2018)