Nothing Special   »   [go: up one dir, main page]

Incadrarea in Romantism

Descărcați ca docx, pdf sau txt
Descărcați ca docx, pdf sau txt
Sunteți pe pagina 1din 2

ARSENE DUCU-ANDREI

Clasa a –XI-a B

Mihai Eminescu, este în timp, ultimul mare poet european comparabil, ca anvengur,
viziune și grad de influență asupra generațiilor următoare cu Victor Hugo, Lermontov și cu Edgar
Allan Poe. Apariția lui târzie în romantism (într-un moment în care ultimele ecouri ale acestui
curent se stinseseră în Europa culturală de mai bine de două decenii și apăruseră deja primele
semne marcante ale unui nou curent liric, parnasianismul, prin autori ca Théophile Gautier,
Charles Leconte de Lisle) se datorează atât unui anacronism, specific literaturii noastre, cât, mai
ales lipsei unei tradiții exclusiv romantice în literatura noastră dinaintea lui Eminescu. Inclusiv,
liderii generației pașoptiste (Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu) nu
au reușit să creeze o istorie a romantismului românesc, înscriindu-se în curentul teoretizat de
Victor Hugo (Prefața la drama ,, Cromwell’’-1827) doar cu o parte a operelor lor și într-o manieră
mai mult instinctuală, mimetică, departe de programatismul pe care îl degajă lirica lui Emisnescu
(de altfel, acesta a firmat deschis în poezia ,,Eu nu cred nici în Iehova’’: ,, Nu mă-ncântați nici cu
clasici,/ Nici cu stil curat și antic/ Toate-mi sunt de o potrivă,/ Eu rămân ce-am fost: romantic’’).
Romantismul este un curent artistic și literar ce  apare la sfârşitul sec. al XVIII-lea în
Franța, Anglia şi Germania . La noi apare cu o întârziere de câteva decenii, primele
manifestări romantice fiind evidente în perioada pașoptistă la Alecsandri, C. Negruzzi, Alecu
Russo, Gheorghe Lazăr, Nicolae Bălcescu etc, continuându-se apoi cu Eminescu (considerat
ultimul mare romantic european).Trãsãturile romantismului : afirmarea individualitãtii, a
originalitãtii si a spontanitãtii, primatul sentimentului si a fanteziei creatoare, expansiunea
eului liric, evadarea din realitate in fantezie, respingerea regulilor impuse de clasicism,
fascinatia misterului si a exceptionalismului, interesul pt mituri, simboluri, culoarea
localã(folclor,trecut istoric,naturã), spatii exotice, amestecul genurilor, speciilor si al stilurilor,
preferinta pt situatii si personaje exceptionale, antiteza, cultivarea cu predilectie a unor specii
lirice: meditatia, elagia, romanta, specii dramatice: drama, specii epice:legenda, balada,
poemul, nuvela(istoricã,fantasticã), romanul (istoric,de aventurã).
Așadar, fragmentul din ,,Scrisoarea I’’ este unul romantic, în primul rând prin temele
specifice abordate, a naturii si a trecerii timpului (,, Peste câte mii de valuri stăpânirea ta
străbate,/ Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!’’), dar și a motivului lunii,
laitmotiv al poeziilor eminesciene. Tema timpului fiind o adevărată supratemă a liricii
eminesciene, neexistând practic creație a marelui poet care să nu releve viziunea acestuia
asupra trecerii timpului și-a efectelor acestuia.
Fragmenul citat reprezintă un monolog liric adresat lunii, marchează cadrul nocturn
dominat de astrul tutelar al noptii, luna, stăpână a universului si martoră atât a destinului
universului cât si al celui individual (,, Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci’’) ca
instanță personificată de viziunea eminesciană asupra acesteia ca: pretext de contemplare,
de reflecție, de atenuare a trăirilor interioare, a suferințelor (,, Şi gândirilor dând viaţă,
suferinţele întuneci’’), astru omnipotent, martor mut al naturii terestre, sunt sugerate spaţii
întinse, contemplate, care insinuează treptat meditaţia eului liric asupra scurgerii
ireversibile a timpului (,, Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,/ Şi câţi codri-ascund
în umbră strălucire de izvoară!/ Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,/ Când
pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!/ Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi,/
Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!’’), martor mut al inechității sociale (,, Şi în
câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti,/ Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le
priveşti!/ Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac,/ Când la ziua cea de
mâine abia cuget-un sărac...’’), omnipotența sa este egalată, în viziunea lui Mihai Eminescu
doar de omnipotența morții (,, Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii,/ Deopotrivă-i
stăpâneşte raza ta şi geniul morţii’’).

În al doilea rând, abundența și varietatea figurilor de stil și a procedeelor artiste,


caracteristică specific romantică, contribuie la cunoașterea profundă a semnificațiilor
fragmentului. Prin intermediul, invocației retorice de la început, ,, Lună tu, stăpân-a mării, pe
a lumii boltă luneci’’, este conturat modul prin care este văzută lumea din perspectiva
cosmică, observându-se un spectacol impresionant dar tragic. Astfel, cu ajutorul epitetului- ,,
ţărmuri înflorite’’, a inversiunii- ,, pe a lumii boltă luneci’’ și a metaforei- ,, strălucire de
izvoară‘’ este îmbunătățit textul poetic, fiind conturate diverse imagini vizuale. Cadrul pe
care îl construiește Eminescu în acest fragment este de la general (,, mii pustiuri’’) la
particular (,, codri’’, ,, palate şi cetăţi’’, ,, mii de case’’), ajungând până la gândurile oamenilor
(,, Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti!’’). Antiteza, procedeu artistic specific
romantic, prezentă în acest fragment, prezintă diferite ipostaze umane: de la regele care ,,
împânzeşte globu-n planuri pe un veac’’ la omul sărac ce cugetă ,, la ziua cea de mâine’’.
Totodată, poetul sugerează egalitatea oamenilor în fața morții prin versurile: ,, Deşi trepte
osebite le-au ieşit din urna sorţii,/ Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii’’.

În concluzie, fragmentul din poemul filozofic, ,,Scrisoarea I’’, a lui Mihai Eminescu
aparține romantismului, trăsăturile sale fiind evidențiate prin teme și motive dar și prin
abundența și varietatea inventarului de procedee artistice și figuri de stil care au fost
prezentate.

S-ar putea să vă placă și