Arte Poetice - 2
Arte Poetice - 2
Arte Poetice - 2
*epigraf, s.n. – citat semnificativ aşezat la începutul unei cărţi, al unui capitol; scurtă inscripţie de pe faţada unui
edificiu, monument, carte etc.
Textul dat este o artă poetică, o poezie-manifest ce exprimă direct convingerile autorului
cu privire la creația literară, idee reliefată încă din titlu. Substantivul articulat, „Poetul”,
sugerează o asumare a condiției creatoare și anticipează tema creației și a condiției creatorului.
Discursul liric este structurat sub forma unui monolog confesiv ce surprinde raportarea propriei
experiențe a poetului la existența lumii exterioare: „satul e în mine”. Mai mult decât atât, tema
poeziei este satul ca inspirație creatoare, universul rural reprezentând un izvor pentru creația
artistică, temele și motivele literare posibile fiind surprinse în a doua strofă a poeziei printr-o
amplă enumerație: „Cer și glie,/ iubire, dureri și chiot și blestem”, toate elementele unui univers
rural, autohton. Timpul prezent, marcat în text de toate verbele din prima strofă, are valență
eternă și surprinde certitudinea eului creator că experiența universală se contopește cu cea
individuală: „Trăieşte-n sufletu-mi cu toţi ai săi”. Poezia „Poetul” reprezintă o declarație de
adeziune a autorului la poezia tradiționalistă prin cadrul rural descris, surprins prin notații
concrete: „copaci și case”, „cer și glie”. De asemenea, satul este văzut ca o sursă inepuizabilă de
teme și motive literare: „Tot universul strâns într-o moşie”, „cer şi glie” sugerată și prin lexicul
bogat în cuvinte populare: mustesc, seamăn, glie, chiot, deapăn. Cele două catrene respectă
versificația clasică prin rima încrucișată, ce susține pendularea interior-exterior, sus-jos, și prin
ritmul iambic. Nu în ultimul rând, apare intensa vibrație a ființei poetice la experiența
colectivității rurale, satul fiind însușit organic de către eul creator: „satul e în mine”, „trăiește-n
sufletu-mi”. Ultimul vers prezintă aspirația poetului către absolut: „O, Doamne, fă să-l deapăn ca
pe-un ghem”.
Ar fi ușor de argumentat ideea că orice creație a unui autor este, implicit, o artă poetică, pentru că orice
operă spune ceva despre concepția autorului care a scris-o: teme preferate, stil propriu, un anume tip de
sensibilitate estetică. Poezia „Cu gândiri și cu imagini” de Mihai Eminescu reprezintă o artă poetică
romantică, o creație căreia autorul însuși îi atribuie rolul de a exprima direct propria viziune despre
creație, despre relația artist-creație și artist-lume. Titlul ei evidențiază strânsa legătură dintre idee și
trăire poetică. Tema creației accentuează motivul romantic al creatorului de geniu ce scrie sub imperiul
inspirației: „Urmărind prin întuneric / Visul vieții-mi cel himeric”. Sunt romantice, de asemenea,
concepte-cheie în estetica romantică: supremația inspirației: „Neavând învăț și normă,/ Fantezia fără
formă”, nostalgia vârstelor mitice ale umanității „egiptenei piramide”, „de sfinxuri lungi alee”, călătoria
în timp și spațiu, dorul de moarte.
Eul liric apare în acest monolog liric adresat în ipostaza creatorului de geniu „Eu le-am dat
îmbrăcăminte / Prea bogată”, iar persoana a II-a sg., pl. a verbului „să urmați”, „să crezi”, „intri”,
sugerează că destinatarii dialogului imaginar sunt cititorii deveniți martori ai frământării creatoare: „Și
idei, ce altfel împle,/ Ard în frunte, bat sub tâmple”.
Această artă poetică exprimă sentimentul eșecului creației, verbele sau sintagmele negative sunt
predominant la perfect compus, timp ce accentuează efortul creator: „înegrit-am”, „rătăcit-a”, „am dat
îmbrăcăminte”, iar prezentul verbelor cu valoare eternă accentuează permanența eșecului: „noianu-i de
greșeli”, „negru-i gândul”, „șchiop e versul”.
La nivel stilistic predomină epitetul („visul cel chimeric”, „fără minte”, „hibride”, ce descrie procesul
creației. Metafora dezvoltată bazată pe comparația poezie-piramidă egipteană sugerează, oximoronic,
dorința de înălțare și de eternizare și dorul de extincție. Predomină imaginile vizuale conturând o lume
imaginară cu două fețe: una luxuriantă, grandioasă, și alta întunecată, a morții. Versurile, ce exprimă o
concluzie amară, se disting prin armonie sonoră derivată din eufonii, repetiții în interiorul versurilor: „Ș-
ale cărții, ș-ale vieții”.
Textul dat teste o artă poetică, o poezie-manifest ce exprimă, direct sau indirect, convingerile autorului
cu privire la creația literară. Poezia debutează prin adresarea directă, prin intermediul vocativului tu,
marcând raportul poet-creație. Metafora biserică, folosită pentru a defini poezia, subliniază valențele
simbolice pe care aceasta le primește, rolul ei de a transmite sentimentele tuturor. „Biserică cu porți
neîncuiate”. Epitetele în inversiune tainică, curată asociate creației evidențiază puritatea gândurilor
transmise prin inter