Luceafă rul

Definit ca ,,poem al contrariilor reunite sub semnul universalităţii”

(T.Vianu) al unui poet care a ȋnţeles ,, drama omului ca fiinţă duală, sfăşiată de
contradicţii ȋntre faptă si conştiinţă, pasiune şi renunţare,soartă şi nemurire, viaţă şi
moarte”, lucrarea ,, Luceafărul”, publicată pentru prima data ȋn aprilie 1883, ȋn
Viena, în „Almanahul Societății academice social-literare „România jună”, apoi în
paginile revistei „Convorbiri literare”, este definite de către Eminescu ȋnsuşi ca
alegorie pe tema romantică a locului şi a menirii geniului ȋn lume.

Opera lirică a lui Mihai Eminescu intelectualizează şi rafinează

tematica şi viziunea romantismului promovat de autorii romȃni in timpul perioadei
paşoptiste, realizând totodată şi prima revoluţionare a limbajului poetic din
literatura română.

Romantismul este o mişcare literară ce apare drept reacţie la stricteţea

regulilor clasice, fiind prima formă de modernism în cultura universală. Curentul
are ca caracteristici principale cultul individualismului, redescoperirea folclorului
şi a istoriei naţionale, cultivarea stărilor onirice, interesul pentru mituri şi
simboluri, crearea de lumi fantastice, viziunea globală asupra universului in
totalitatea si sinteza sa, interesul pentru particular, individual, cultivarea
melancoliei, a unei stări oximoronice în care durerea se asociază cu plăcerea,
pesimismul cu speranţa.

Din punct de vedere tematic, poemul eminescian abordează teme romantic

complexe precum conditia nefericita a omului de geniu in mod antitetic cu destinul
fragilitatii umane. Conditia omului superior, desi tema romantica, este intalnita
numai in operelele eminesciene, insa temele secundare prezente sustin apartenenta
poemului in curentul romantismului. In acest sens, teme precum intoarcerea la
originiile universului,

In afara de temele abordate, caracteristiciile curentului romantic se fac

simtite prin polimorfismul genurilor. In acest sens, in poem se identifică toate
genurile literare-genul liric prin organizarea strofică, limbajul expresiv şi prin
elementele de versificație; genul epic datorită firului narativ, incipitul fiind marcat
de elemente naratoriale-„ A fost odata ca-n povesti,/A fost ca niciodata,”, prezența
personajelor (Cătălin, Luceafărul=Hyperion, fata de împărat=Cătălina, Demiurgul),
şi narațiunea obiectivă (relatarea la persoana a III-a); genul dramaticce este present
prin dramatizarea prin dialog şi conflictul central reprezentat de imposibilitatea
împlinirii emoționale din cauza raportării la medii diferite (conflictul dintre voință
și putință).

O alta trasatura romantică aparută in textul eminescian o reprezinta sursele

de inspiratiie ce se pot impartii in patru categrii –folclorice, mitologice, filozofice
si biografice.

In acest sens, basmele ,,Fata din grădina de aur”şi ,, Miron si frumoasa fără
corp” prezinta multiple elemente in comun cu lucrarea eminesciana si este de
necontestat legatura dintre acestea si ,,Luceafărul”. In primul basm mentionat este
vorba despre o fata de ȋmparat ce a fost rapita de catre un smeu, ce corespunde in
viziunea lui I.heliade-Radulescu cu figura proeminenta a ,,Zburatorului”,
respective in poem cu cea a Luceafarului. Atat in basm, cat si in poem este
infatisată si accentuată lantura duala a acestuia prin doua aparitii antitetice, una
demonica si una angelica. Cele două metamorfozări se pot analiza paralel:
Luceafărul alege în ambele cazuri ipostaze terestre sociale superioare („Părea un
tânăr voievod”), are însemne ale puterii „toiag/încununat cu trestii”, „Coroana-i
arde pare”), înfăţişarea frumoasă („mândru tânăr”/”mândru chip”), se naşte din
principii primordiale (cer şi mare, respectiv aer şi apă) sau contrare (soare şi
noapte, respectiv întuneric şi lumină), dar nu are atributele umanităţii („umbra feţei
străvezii / E albă ca de ceară”, „marmoreele braţă”, „palid e la faţă”), ci aparţine
mai degrabă altei lumi („vânăt giulgi”, „negru giulgi”, „um mort frumos cu ochii
vii”).

Pe parcursul poemului se regasesc idei din filozofii celebre precum idei din
filosofia lui Arthur Schopenhauer (antiteza om de geniu- om comun), influențe din
filosofia lui Immanuel Kant (teoria timp-spațiu), elemente de filozofie
platoniciană (erosul ce corespunde eternitatatii; mitul androginului), insa si
conceptele de animus si anima - arhetipuri aflate în subconștient; principii asociate
masculinului (Logos, rațiune, intelect) și femininului (eros, sentiment, afect).

Surse biografice ridică propria viață a scriitorului la rang de symbol;„orice

creațiune lirică este legată de un eveniment din viață”. In acest sens, unul din
elementele de mare important ace intervin in analiza textului sunt, astfel cumTudor
Vianu sintetizează, „lirica măștilor”. „Luceafărul” ocupa rolul eului liric în mai
multe ipostaze: Cătălina- intruchipeaza intru-totul omul comun care aspiră la un
ideal; Cătălin reprezinta omul comun, bărbatul îndrăgostit; Demiurgul este
creatorul absolut, divinitatea, forța Universului; iar Hyperion (Luceafărul) omul de
geniu, individul superior.

De-a lungul intregii opera se intalnesc de multiple ori motive si simboluri

romantic precum mediul oniric ce pare sa fie principalul mediu de comunicare
intre cei Hyperion si Catalina,,, O, ești frumos cum numa-n vis”, ,, Ea trebui de el
în somn\ Aminte să-și aducă”, ce accentueaza imaginea ca fiind fundament de
creatie. Elementele cosmicee prezinta un vast camp thematic, in special in cel de al
treilea tablou, insusi personajul eponim fiind Luceafaul, o stea.

Preferinţa poetului pentru antiteze se reflectă în organizarea poemului, prin

opoziţiile stabilite între cele patru tablouri: strofele 1-43: interferenţa planurilor
uman-terestru şi cosmic, prin aspiraţia fetei de împărat spre Luceafăr, posibilă
numai în plan oniric. Strofele 44-64: planul terestru, ce cuprinde lecţia de iubire
dionisiacă a lui Cătălin către un corespondent din ordinea umană, Cătălina. Strofele
65-85: planul cosmic este prezentat prin două secvenţe, zborul lui Hyperion către
haosul iniţial de dinaintea Genezei pentru a cere dezlegarea de nemurire, metaforă
a sacrificiului suprem în dragoste, respectiv replica Demiurgului, ce accentuează
antiteza dintre efemeritatea ordinii fenomenale şi eterna devenire a lumii. Strofele
86-98: planul uman-terestru se regăseşte în idila celor „doi tineri singuri”,
proiectată într-un cadru natural feeric şi protector, iar interferenţa cu cel cosmic
este posibilă prin invocaţia fetei, ce cheamă Luceafărul ca pe o stea norocoasă, care
să-i vegheze destinul. Antiteze precum terestru-cosmic, efemer-etern,
perisabilitate-veşnicie, geniu-mediocritate, masculin-feminin ilustrează gustul
eminescian pentru această figură de gândire romantică prin excelenţă.

La nivel compozițional, poezia este formată din 98 de catrene, care se structurează

pe patru tablouri, iar acestea, la râ ndul lor, fiind constituite de interfața dintre planul
individual terestru și planul universal cosmic.

Tabloul I (cuprinde catrenele 1-43) prezintă o valoare expozițională (”A fost

odată ca-n povești/ A fost ca niciodată/ Din rude mari împărătești/ O prea
frumoasă fată…”). Fata constituie un drum ascendent, în timp ce, Luceafărul
creionează un drum descendent, suprarevoltându-se împotriva condiției sale de
ființă nemuritoare și întruchipându-se: la prima chemare, din cer și mare,
ipostaziindu-se ca înger, iar la cea de doua chemare, de asemenea din două
elemente contrare, din soare și noapte, fiind ipostaziat sub forma unui demon.

În cel de-al doilea tablou (cuprinde catrenele 44-64), idila dintre fata de
împărat, numită acum Cătălina, și pajul Cătălin, înfățișează repeziciunea cu care se
stabilește legătura sentimentală între exponenții lumii terestre. Asemănare numelor
sugerează apartenența la aceeași categorie: a omului comun. Portretul lui Cătălin
este realizat în antiteză cu cel al Luceafărului: ”viclean copil de casă”,”Băiat din
flori și de pripas/ Dar îndrăzneț cu ochii”.

Al treilea tablou (cuprinde catrenele 65-85) redă călătoria astrală a

Luceafărului spre Demiurg, aspre haosul primordial, spre creația dinaintea creației,
pentru a-i cere dezlegarea de nemurire. Se conturează acum un extraordinar tablou
cosmic, care-și are punctul de placare în ”Imnul Creației” din ”Rid-Veda”, un
drum invers, străbătut în ani-lumină și depășind găurile negre, purtat de iubirea față
de fata de împărat. Cerea făcută de către Luceafăr reflectă motivul faustic al
sacrificiului pe altarul iubirii (”Reia-mi al nemuririi nâmb/ Și focul din privire/Și
pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire”).

Demiurgul îl numește Hyperion, numele tainic știut doar de Creator, pentru

a-l trezi la condiția sa originară. În discursul său Demiurgul realizează un adevărat
rechizitoriu la adresa oamenilor, supuși nimicniciei, dorinței de a trăi cu toții egali
în fața morții, fiind valorificate motive romantice precum: vanitas-vanitatum,
fortunalabilis și pantharhea. Creatorul îl îndeamnă pe Luceafăr să privească spre
pământ și să vadă ce-l așteaptă.

În ultima parte a poemului, tabloul al patrulea (cuprinde catrenele 86-98)

este nuanțată declarația de dragoste a lui Cătălin (”noapte mea de patimi”,
”durerea mea”,”iubirea mea dintâi”), proiectându-l pe acesta într-o altă lumină
decât cea din tabloul al doilea; apare motivul declarației de dragoste. În finalul
operei, fata îl vede pe Hyperion și îl invocă, de această dată, să îi lumineze norocul
(”Coboară jos Luceafăr blând/ Norocu-mi luminează”). La auzul
invocației,Luceafărul se adresează pe un ton rece ți distant (”Ce-ți pasă ție chip de
lut”/ Dac-oi fi eu sau altul?”) .

Geniul se izolează îndurerat de lumea comună, asumându-și destinul de

esență nepieritoare. Omul comun, incapabil să își depășească limitele, rămâne
ancorat cercului strâmt, iar geniul atinge starea de liniște sufletească obținută prin
detașarea de frământările lumii.

În concluzie, pentru a ilustra condiția geniului poemul ”Luceafărul” –

sinteză a operei poetice eminesciene – armonizează teme și motive romantice,
elemente de imaginar poetic și procedee artistice cultivate de scriitor, simboluri ale
eternității/morții și ale temporalității/vieții.