Fenomenologia Exilului
Fenomenologia Exilului
Fenomenologia Exilului
Ce este, aşadar, exilul? Există cazuri când începuturile unui cuvânt, depozitate în rădăcina
lui, conţin în mod potențial întreaga lui dezvoltare ulterioară. Dincolo de pluralitatea contextelor
în care este utilizat, cuvântul „exil” revendică o asemenea incursiune. Latinescul „exilium”
provine de la verbul „ex-igo”, care înseamnă „a face să iasă”, „a impinge afară”, „a goni”, „a
alunga”. Sunt doar câteva dintre semnificaţiile verbului menţionat. De la acesta derivă atât
„exilium”(scris şi sub forma „exsilium”), adică reşedinţă în afara patriei, gonire, exil, loc de
refugiu, cât şi „exilis”, adică slab, uscat, subţire, sărac, puţin, mic. Aceşti termeni conţin, în
germene, întreaga istorie a fenomenului exilului. Ei desemnează atât locul propriu-zis în care
cineva este exilat, cât şi ceea ce pătimeşte cel izgonit, sentimentele ce îl încearcă, modul în care
suportă surghiunul şi dorinţa sa de întoarcere.
Fenomenul exilului poate fi descris, pe scurt, ca părăsire a locului familiar şi situare,
permanentă sau doar provizorie, în afara lui. Cum locul pe care fiecare îl resimte ca fiindu-i
propriu este un veritabil centru al lumii sale, exilul reprezintă abandonarea,voită sau forţată, a
centrului. Exilatul devine, astfel, un ex-centric. El tentează marginile prin simpla lui situare la o
distanţă suficient de mare de un anumit centru. În rezumat, orice formă de exil presupune
părăsirea locului propriu, îndepărtarea dinspre centru către margini, dinspre plinătate spre
precaritate.
Se impune însă o precizare. Când vorbim despre un centru ce poate fi pierdut sau regăsit
nu avem în vedere un topos fix, definitiv, faţă de care orice alt existent ar fi o simplă margine.
Aşa cum sugerează originea latină a cuvântului, exilul poate fi privit dintr-o triplă perspectivă.
Mai precis, se conturează trei fenomenalizări ale exilului. Cea dintâi este chiar îndepărtarea
dinspre centru către margini. Intră în joc, aici, categoriile acţiunii şi cele ce definesc contextul
acestei acţiuni, precum şi simbolismul căderii. A doua situaţie vizează locul propriu-zis de exil,
care face necesară o topologie (ori o geografie) a exilului. În sfârşit, a treia experienţă poate fi
definită chiar prin ansamblul dispoziţiilor existenţiale ce îl însoţesc pe cel exilat, prin patimile şi
metamorfozele lui interioare.
Dimpotrivă, fiecare dintre noi se poziţionează relativ la acel centru pe care îl recunoaşte
şi îl experimentează într-un anumit fel, întreţinând cu el un oarecare raport de familiaritate.
Doar faţă de un astfel de centru viu şi eficient al vieţii noastre poate deveni activ sentimentul
distanţei.
Să identificăm, în continuare, câteva forme istorice ale exilului.
Există asemenea ipostaze exemplare, paradigmatice, la care ne raportăm ori de câte ori ne
propunem să descriem acest fenomen: este vorba despre experienţa greacă, cea creştină şi cea
romantică. Simpla acceptare a existentei unei fenomenologii a exilului induce (re)cunoasterea
tuturor elementelor componente: cauze, definitii, perioade, arii geografice, ideologii, grupări si
cazuri particulare, canon literar etc. Faptul ca exilul românesc are istorie este deja acceptat.
Exilul de dupa al II-lea Razboi Mondial suscită un interes aparte datorita complexității
problemelor care-l definesc, pe de-o parte, iar pe de alta parte, datorită distanței mici la care ne
aflăm față de el. Deși din punctul de vedere istoric, fenomenul poate fi considerat încheiat, prin
consecințele ("produsele") sale, rămâne un proces încă în transformare. "Materia prima" a
exilului mai are încă de parcurs o sumedenie de mișcari, dislocări și reașezări, până la fixarea
într-o matcă definitivă.
"Pericolul" fundamental, în cercetarile asupra exilului, este elanul creării miturilor.
Tentația de a pune în fața cititorului un piedestal gata populat favorizează sau păgubește unele
figuri literare, principala cauză a acestui fenomen fiind (încă) necunoașterea deplină a tuturor
aspectelor legate de scriitorii din afara granițelor țării. Nici literatura din țară, nici cea din exil nu
au dreptul absolut al creării canonului, fapt care duce la controverse intelectuale și de politică
culturală conexe noțiunii de "exil".1
Unii cercetatori (E. Behring) constată chiar o oarecare lipsă a interesului de definire a
fenomenului, acesta fiind perceput, în ansamblu, doar ca o manifestare, printre altele, a unor
grupări literare. Mai multi termeni sunt vehiculați în discutiile despre acest segment literar, iar
unii comentatori țin să-i definească, tocmai pentru a evidenția nuanțele semantice:2