Structura studiului de caz

Titlul: ,,Tipuri de roman în perioada postbelică”

Contents
I. Prezentare generală............................................................................. 3
Contextul epocii (mixtiunea politicului) ............................................... 3
OBSEDANTUL DECENIU- “LITERATURA ASERVITA” ............ 4
ROMANE DE VALOARE IN ACEST DECENIU ............................. 4
GENERATIA `60 .................................................................................... 5
ANII 1971-1980 ....................................................................................... 7
SCOALA DE LA TARGOVISTE ......................................................... 8
GENERATIA `80 .................................................................................... 9
DUPA 1989 .............................................................................................. 9
II. TIPURI DE ROMAN ........................................................................ 10
1.ROMANUL REALIST – PSIHOLOGIC ....................................... 10
2.ROMANUL CU ELEMENTE ESEISTICE.................................... 12
3.Romanul ,,Obsedantului deceniu" sau romanul politic ................. 13
4.PROZA POSTMODERNĂ ............................................................... 15
5.ROMANUL DUPĂ 1990 ................................................................... 17
III. CONCLUZII ................................................................................... 18
IV. BIBLIOGRAFIE ............................................................................ 18
 I. Prezentare generală

Contextul epocii (mixtiunea politicului)

Ideologia comunista are ca punct de plecare teoria determinismului-social,
potrivit careia comportamentul persoanei nu este indus de propria individualitate, ci de
clasa din care provine. Drept urmare, devine obligatorie educarea sa in spiritul noii
societati comuniste, singura care se afirma si ii poate asigura dezvoltarea plenara. In
aceasta situatie, rolul literaturii ca mijloc de propaganda devine covarsitor, ea avand
menirea sa educe individul in spiritul supunerii fata de partid si de conducatorul sau,
dar si de ura fata de tot ce se opune acestei atitudini. Ca unica alternativa de existenta,
propaganda aduce astfel in primplan sloganul „Cine nu este cu noi este impotriva
noastra”, cultivand insistent mitul patriei primejduite si, drept urmare, vigilenta fata de
„dusmanii” poporului si necesitatea luptei de clasa, internationalismul proletar
(„Proletari din toate tarile, uniti-va!” ), dar si cultul Conducatorul providential.

După instaurarea regimului comunist, cultura este subordonată politicului.

Autonomia esteticului este condamnată oficial, este admisă numai arta cu tendinţă
(tezistă), pusă în serviciul puterii politice.Singurul curent literar admis este “realismul
socialist”.Dictatura proletariatului a avut drept consecinţă în literatură “importarea” din
URSS a curentului literar numit “realism socialist”; termenul de proletcultism este de
origine slavă ( din lb. rusă) şidesemnează respingerea trecutului, condamnarea “artei
burgheze”, a autonomiei esteticului. Unicele criterii de promovare a artei sunt cel
politic şi cel al accesibilităţii. Literatura se face pentru toţi şi,dacă se poate, de către
toţi (poeţi amatori, proletari, brigăzi artistice agitatoare, iar mai târziu,concursul
naţional “Cântarea României”).

In perioada postbelica, destinul romanului romanesc se afla in stransa legatura cu

factorul ideologic si politic.

In primul deceniu de dupa al Doilea Razboi Mondial intre 1950-1960, literatura

este “aservita” in totalitate regimului cumunist si inregistreaza productii ilizibile astazi,
compromise, respectand temele si conventiile epice ale momentului, schematismul
ideologic, sub presiunea unei cenzuri totalitare.
 OBSEDANTUL DECENIU- “LITERATURA ASERVITA”
Prozatorii de success ai perioadei interbelice, care se aflau inca in viata si care nu
emigrasera in Occident, precum Mircea Eliade, aleg calea compromisului politic,
pentru a mai putea publica. Unul dintre ei este Mihail Sadoveanu, care publica o serie
de romane reprezentative pentru realismul de factura socialista, precum: Mitrea Cocor
(1949) sau Aventura in lunca Dunarii (1954).

Prin politica stalinista a anilor 50 – 60, cultura romaneasca a suportat o

contaminare maladiva prin exercitarea functiunii conceptului mistificant de "realism
socialist ", avand drept urmare suplinirea pagubitoare a unei intregi estetici, generand
in planul artei si literaturii schematismul rigid, dogmatismul absurd si sociologismul
vulgar. In fond, interesul acordat artei de factura realista, tine de nazuinta ei de a gasi
forma iluzorie a realitatii, al carei adevar "obiectiv " urmeaza sa fie excrocat si
falsificat cu usurinta de catre ideologia comunista.

In virtutea propagarii pseudo – adevarului comunist, arta a fost redusa la o

singura posibilitate de zugravire a realitatii: cea a realismului socialist.

Degradarea artei rezulta din caracteru – i " partinic " conformat in vederea
propagarii idealurilor false comuniste, indreptate spre constituirea asa – numitei
constiinte de clasa. Drept urmare, estetica si arta realismului socialist, s – au dovedit a
fi prin structura si modul lor functional, instrumente ideologice de manipulare in masa.

ROMANE DE VALOARE IN ACEST DECENIU

Totusi, in acest deceniu al puterniciei ideologizari, apar cateva romane care
mentin legatura cu valoarea prozei interbelice si anunta diversitatea romanului
postbelic: “

- Bietul Ioanide (de George Calinescu, 1953) a deschis partie pentru romanul
citadin si cel topologic,
- Morometii (de Marin Preda, volumul 1, 1955), pentru bobgata proza dedicata
lumii satului si ignoratei complexitati sufletesti a taranului,
- Groapa (de Eugen Barbu, 1957), pentru prozele pitoresti, de mediu exotic,
- Toate panzele sus! (de Radu Tudoran, 1954), pentru romanele de aventuri…,
- Cronica de familie (de Petru Dumitriu, 1957), pentru romanul topologic, istoric
si de mediu”.
 GENERATIA `60

Anul 1964 inseamna retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul Romaniei si,

implicit inceputul unei asa-numite perioade a “dezghetului”, care se manifesta
inclusive la nivelul literar. Apar acum romane despre anii `50:

- Morometii, volumul II (1967) de Marin Preda, a carui actiune se

concentreaza asupra a doua momente istorice semnificative ale deceniului
anterior: reforma agrara din 1945,cu prefacerile pe care ea le aduce si
transformarea “socialista” a agriculturii, dupa 1949,fenomen abuziv pentru
taranime si pentru satul traditional, care intra astfel intr-un proces rapid de
disolutie;
- Principele (1969) de Eugen Barbu, in care se infatiseaza intr-o maniera
parabolica, prin intermediul lumii fanariote din secolul al XVIII-lea, puterea
comunista totalitara;
- Absentii (1970) de Augustin Buzura, in care se “analizeaza evolutia – pe
parcursul al catorva ore de singuratate – a starilor de constiinta ale unui
psihiatru (Mihai Bogdan) care traieste in ambianta frustranta a unui institut
unde domneste impostura”

De asemenea, are loc in aceasta perioada, o recuperare a interesului pentru

individualitatea si pentru complexitatea naturii umane, ceea ce genereaza fie o proza a
instrainarii, fie una de factura psihologica.

In lucarea Literatura romana sub comunism, proza , Eugen Negrici defineste epoca
“dezghetului” astfel: “La nivelul temelor si al bogatiei universului artistic, proza din
aceasta etapa cu greu mai poate fi comparata cu aceea scrisa cu putin timp inainte. Pe
panza ei isi fac loc mediile sociale neortodoxe (lumea intelectualilor, burghezia
oraseneasca, lumea targurilor si a mahalalelor, etc.), sentimentele, conflictele si
miscarile psihologice etern umane, pasiunile, accidentele sufletesti, crimele si iubirile
fara suport partinic. Ba, mai mult, apar chiar ororile comunismului incipient.”
 ANII 1971-1980

“Tezele din iulie 1971 au reprezentat semnalul declansarii unui proces de

redogmatizare a literaturii romane “.
Sunt permise temele arhaice, exotice, pitoresti, dar si alunecarile in fantastic sau
mitic pentru a evita alunecarea in realitatea imediata cu desavarsire interzisa (un roman
ilustrativ in acest sens este Lumea in doua zile de George Balaita, aparut in 1975.) Nu
in ultimul rand, suferintele intelectualilor din primul deceniu de dupa al Doilea Razboi
Mondial puteau deveni subiect de roman.
Romanul politic atinge insa apogeul odata cu aparitia, in 1980, a trilogiei lui Marin
Preda, Cel mai iubit dintre pamanteni.
Orientarea catre romanul cu sugestii mitice si simbolice se accentueaza in anii `80,
prin intermediul lui Sorin Titel cu Femeie,iata fiul tau (1983)
 SCOALA DE LA TARGOVISTE

Grupari literare influente in epoca destramata, prin abordarea parodica,

conventiile modernismului, continuand astfel procesul de europenizare a literaturii
romane: Scoala de la Targoviste (Costache Olareanu, Mircea Horia Simionescu,
Radu Petrescu, Tudor Topa) si “optzecistii” ( Mircea Cartarescu, Gheorghe Craciun,
Mircea Nedelciu, Nicolae Iliescu, Cristian Teodorescu, Ioan Grosan, Stefan Agopian,
Ion Bogdan Lefter).
Reprezentantii Scolii de la Targoviste se disting prin cultivarea unei literature
de factura ludica, parabolica: “Livrescul devine calea de delimitare de realul
insuficient ,ludicul – calea de supravietuire si jurnalul – forma de autocontrol.”
Dintre scrierile prozatorilor Scolii de la Targoviste putem aminti ciclul
Ingeniosului bine temperat al lui Mircea Horia Simionescu, dar si cartile lui Radu
Petrescu, care iau forma jurnalului: Oceanul intors (1977), Parul Berenicei (1981) etc.
 GENERATIA `80
Scoala de la Targoviste isi gaseste ecou in generatia scriitorilor bucuresteni cunoscuti
sub denumirea de “opzecisti “. Ei se formeaza in cadrul unor reviste si al unor cenacluri
studentesti, precum: Cenaclul de luni, Universitas, Junimea, conduse de criticii literari
Nicolae Manolescu, Mircea Martin, respective, Ovid. S. Crohmalniceanu.

Scriitorii opzecisti constituie, dupa generatia interbelica, a doua generatie cu vocatie

si cunostinta teoretica din literature noastra. Inzestrati cu talent si cunoscand evolutia
teoriilor literare in plan mondial, au determinat depasirea temelor si a formulelor artistice
ale deceniilor anterioare, impunand o schimbare fundamentala la nivelul producerii si al
receptarii textului literar.

Mircea Nedelciu, liderul generatiei sale, teoretizeaza postmodernismul in articole,

interviuri si il transpune in special in proza scurta:

- Aventuri intr-o curte interioara (1979);

- Efectul de ecou controlat (1981);
- Amendament la instinctual proprietatii (1983);
- Ieri va fi o zi (1989),

Dar si in romane precum:

- Zmeura de campie (1984),

- Tratament fabulatoriu (1986),
- Femeia in rosu (1990).

DUPA 1989

Capodoperele lui Ioan Grosan – O suta de ani la portile Orientului (1992) sau
Mircea Cartarescu, cel mai cunoscut scriitor al ultimilor douazeci de ani – Visul – varianta
cenzurata (1989), reeditata in editie completa cu titlul Nolstalgia , in 1990; Travesti
(1994) si trilogia Orbitor – Aripa Stanga (1996); Corpul (2002) si Aripa dreapta (2007),
apar, cu o singura exceptie dupa caderea regimului comunist.
Dupa anul 2000, tineri prozatori talentati aduc un suflu epic nou (Filip Florian, Ion
Manolescu, Razvan Radulescu s.a.).
 II. TIPURI DE ROMAN

In lucrarea Scriitorilor romani de azi ,criticul literar Eugen Simion identifica mai
multe tipuri de roman in perioada postbelica, intre care: realismul psihologic, ilustrat de
Marin Preda; romane de analiza psihologica,cum erau cartile lui Nicolae Breban si
Augustin Buzura; eseul romanesc abordat de Alexandru Ivasiuc si Paul Georgescu;
romanul pitoresc si baroc, la Eugen Barbu; D.R Popescu; proza autoreferentiala,
metaromanul, jurnalul de creatie, specii valorificate mai ales de prozatorii Scolii de la
Targoviste; proza optzecistilor, postmodernista.

1.ROMANUL REALIST – PSIHOLOGIC

„Morometii” de Marin Preda

Realismul-psihologic este ilustrat de primul roman scris de Marin Preda,

Morometii. Desi difera modalitatea artistica si problematica celor doua volume aparute la
distanta de doisprezece ani (vol.I in 1955, vol. II in 1967). Romanul este unitar deoarece
reconstituie imaginea satului romanesc intr-o perioada de criza, in preajma celui de-al
Doilea Razboi Mondial. Sunt inregistrate trasformarile vietii rurale, ale mentalitatilor si
ale institutiilor, de-a lungul unui sfert de secol, si se impune o tipologie noua in proza
romaneasca, a taranului reflexiv. Romanul prezinta destramarea- simbolica pentru
gospodaria taraneasca traditionala – a unei familii de tarani dintr-un sat din Campia
Dunarii, Silistea-Gumesti.
 Titlul Morometii aseaza tema familiei in centrul romanului, insa evolutia si criza
familiei sunt simbolice pentru transformarile din satul lor. Tema timpului viclean,
nerăbdător („timpul nu mai avea rabdare”), relația dintre individ și istorie nuanțează tema
socială.
Perspectiva naratorului obiectiv se completează prin aceea a reflectorilor ( Ilie
Morumete, in volumul I, și Niculae în volumul al II-lea), ca si prin aceea a informatorilor
(personaje-martori ai evenimentelor).Efectul acestui element de modernitate este limitarea
omniscinței.
Volumul este structurat în trei părți, cu o acțiune concentrată, care se desfășoară pe
parcursul verii, cu trei ani înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial. Prima
parte, de sâmbătă seara până duminica noaptea, conține scene care ilustrează monographic
viața rurală: cina, tăierea salcâmului, întâlnirea duminicală din Poiana lui Iocan, hora ș.a.
Partea a doua se derulează pe parcursul a două săptămâni, începând cu plecarea lui Achim
cu oile, la București. Partea a treia, de la seceris până la sfârșitul verii, se încheie cu fuga
feciorilor.
Cele trei părți conferă echilibrul compoziției. Fiecare parte începe cu o prezentare
de ansamblu: masa, prispa și secerișul.
Simetria compozițională este dată de cele două referiri la tema timpului, în primul și
în ultimul paragraf al volumului. La început, aparent îngăduitor, „timpul era foarte
răbdător cu oamenii; viața se scurge fără conflicte mari”, pentru că enunțul din finalul
volumului, „timpul nu mai avea răbdare”, să modifice imaginea timpului, care devine
necruțător și intolerant.
Acțiunea primului volum este structurată pe mai multe planuri narative, care
conferă romanului caracterul de frescă: revolta țăranului sărac Țugurlan, boala lui
Boțoghină, caracterul voluntar al fetei de chiabur, Polina, măritată din dragoste cu Birică
cel sărac, opțiunile politice diverse (Cocoșilă, Iocan, Aristide), lăcomia lui Tudor Bălosu,
începutul mișcării legionare (Victir Bălosu) etc.
În prim-plan se afla Moromeții, o familie numeroasă, macinată de nemulțumiri
mocnite. Țăranul mijlocaș, Ilie Morumete încearcă să pastreze întreg, cu pretul unui trai
modest, pământul familiei sale, pentru a-l transmite apoi băieților. Lui Morumete nu-I
place negustoria, iar în bani vede adversarii iluziei că poate păstra modul tradițional de
viață, fundamentat pe munca pământului familie: „Una din iluziile acestui erou este ca
lumea ar putea trăi fără bani, iar poziția asta e a țăranului patriarhal”. Neînțeles de fiii cei
mari, care își doresc independența economică, Ilie nu poate împiedica fuga acestora la
București, cu oile si caii familiei.
Un triplu conflict destramă familia lui Moromete: dezacordul dintre tată și cei trei
fii ai săi din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă și Achim, izvorât dintr-o modalitate diferită
de a întelege lumea; conflictul între Moromete și Catrina, pentru un pogon vândut din
lotul soției, în vremea secetei; între Moromete și sora lui, Guica, nemultumită că fratele
văduv s-a recăsătorit.
Drama paternității se grefează pe contextul social-istoric, care aduce schimbarea
ordinii cunoscute a lumii. Banul este noua valoare care o înlocuiește pe cea tradițională,
pământul, și în același timp impune un nou mod de viață. Agresiunea istoriei spulberă
iluziile personajului: unitatea familiei, libertatea morală a individului. Risipirea familiei
duce la prăbușirea morală a tatălui, la modificarea vieții sale interioare.
Marin Preda realizează cu personajul Ilie Moromete un tip de țăran aparte în
literatura română: un spirit reflexiv, contemplativ, inteligent, ironic, din acest motiv fiind
numit de critica literară „țăran-filozof”. Frământările sale despre soarta țăranilor
depinzând de roadele pământului, de vreme și de Dumnezeu sunt relevante pentru firea lui
reflexivă.

2.ROMANUL CU ELEMENTE ESEISTICE

Volumul al doilea, structurat în cinci părți, se încadrează în tema obsedantului

deceniu. Este prezentată viața rurală într-o perioadă de un sfert de veac, de la începutul
anului 1938, până spre sfârșitul anului 1962.
Acțiunea se concentrează asupra a două momente istorice semnificative: reforma
agrară din 1945, cu prefacerile pe care ea le aduce și transformarea „socialistă” a
agriculturii după 1949, percepută ca un fenomen abuziv. O istorie nouă, tulburarea și
violența, transformă radical structurile de viață și de gândire ale țăranilor. Paralel cu
procesul de disolutie a familiei Moromete, este prezentată destrămarea satului traditional,
care devine „o groapă fără fund, din care nu mai încetau sa iasă atâți necunoscuți”.
Vechea imagine a lui Ilie Moromete este distrusă, fiind înlocuită de o alta, lipsită de
glorie. Autoritatea lui în sat se diminuează, iar unitatea distrusă a familiei nu se reface.
Conflictul principal opune mentalitatea tradițională și mentalitatea impusă,
colectivistă. Personaje-reflector pentru cele două mentalitați sunt Ilie Moromete și
Niculae: „În Moromeții, interesantă e problema lui Niculae, căci conflictul dintre el și
Moromete simbolizează conflictul dintre două concepții despre țăran”.
Fiul cel mic, Niculae, „un antimoromețian ca filosofie a existenței”, reprezintă în
roman mentalitatea impusă, colectivistă. Căutându-și eul, devine adeptul „unei noi religii
a binelui și a răului”, cum crede că este noua digmă și se înscrie în partidul comunist. 
Elemente eseistice, de reflecție morală sunt susținute în discuțiile celor două
personaje, tatăl și fiul, care au ca punct de pornire schimbările dramatice impuse de
regimul politic și dobândesc semnificația unei confruntări între două concepții de viață,
între două civilizații.
Personaj exponențial, al cărui destin exprimă moartea unei lumi, „cel din urmă
țăran” reprezintă concepția tradițională față de pămâmt și de familie. Criza satului arhaic
se reflecta în conștiința acestui personaj reflexiv, confruntat, tragic, cu legile istoriei, cu
timpul nerăbdător.
Moartea lui Moromete în finalul romanului simbolizează stingerea unei lumi.
Ultima replică a personajului exprimă crezul său de viață, libertatea morală: „Domnule …
eu totdeauna am dus o viață indepedentă”.
Morometii este ,,un roman al derularizarii satului" . Criza ordinii sociale se reflecta
in criza valori morale, in criza unei familii care nu comunica ,,Din romanul unui destin,
Morometii devine romanul unei colectivitatii si al unei civilizatii sanctionate de istorie"
(Eugen Simion)

3.Romanul ,,Obsedantului deceniu" sau romanul politic

,,Obsedantul deceniu" este o formula prin care Marin Preda desemna anii '50 ,
perioada de maxima opresiune totalitara comunista. Scriitorul infatiseaza aceasta perioada
istorica in Romanul Cel mai iubit dintre pamantei , aparut in 1980 ,,probabil cea mai
viguroasa si mai impresionanta fresca a sfarsitului perioadei comuniste si a universului
concentrationar din anii '50 "
Eugen Simion considera opera un roman total , iar Nicolae Manolescu spune ca
,,sub raportul temelor si intr-o mai mica masura al formulelor Cel mai iubit dintre
pamanteni poate fi socotit un roman complet: social , politic , sentimental , ideologic ,
psihologic , eseistic senzational si politist, fresca a unei lumi si analiza a unui esec in
dragoste , cronica de familie si spovedanie a unui invins"
Fiind un roman complex Cel mai iubit dintre pamanteni acopera o vasta
problematica: ,, instrainare de parinti , pierdera religiei , familia , bucuria scrisului , ura ca
drog , violenta relatiilor sociale , sublimul si oroarea de iubire , tragedia fara tragic , omul
ca jucaria soartei , etc ".

Titlul cartii , care se regaseste in roman intr-o declaratie de dragoste adresata lui
Victor Petrini , la telefon , de Suzy Culala.
,,Ce mai faci tu , cel mai iubit dintre pamanteni?! " , una dintre femeile iubite de
catre personajul-narator , ,, este desigur ironic , Cel mai iubit dintre pamanteni se
dovedeste un om pe care destinul sau hazardul il priveaza de iubire" , fiin de de fapt ,,cel
mai lovit dintre pamanteni" (Eugen Negrici).
Titlul se asociaza cu semnificatia simbolica a romanului de dragoste si se intregeste
cu fraza care incheie ampla confesiune a naratorului-personaj: ,,daca dragoste nu e , nimic
nu e".
Subiectul romanului este amplu. In prim-plan se afla istoria lui Victor Petrinim care
isi reconstituie si isi analizeaza cu luciditate existenta.
Evenimentele se petrec initial intr-un oras din Transilvania al carui nume nu este
precizat in roman, dar in care, dupa opinia criticii literare , ar putea fi recunoscut Clujul, in
perioada de dupa cel de-al Doilea Raboi Mondial, mai precis in anii '50-'60.
Prin Cel mai iubit dintre pamanteni , Marin Preda a scris, in fond asa cum remarca
Eugen Simion ,,romanul unei mari constiinte. Constiinta intai, a unui mare prozator care
judeca fara partinire, fara mistificatie [...] a istoriei in care fortele se confrunta in chip
dramatic; constiinta, apoi a unui erou care crede in puterea spiritului si in mitul fericirii
prin dragoste."
,,Omul e o divinitate de puterea conditiilor" , afirmase Marin Preda, iar din aceasta
perspectiva Victor Petrini este un personaj tragic, individual confruntat cu istoria,
asemenea altor personaje ale romancierului ( de pilda Ilie Moromete)
In cele doua romane prezentate, Marin Preda demonstreaza capacitatea de a aborda
diferite tipuri de roman, de a infatisa artistic perioade istorice diferite, cu lumea lor,
universul rural si lumea citadina, de a utiliza magistral atat naratiunea la persoana a III-a ,
cat si la persoana I, epicul si confesiunea, incat poate fi considerat un scriitor reprezentativ
pentru diversitatea romanului postbelic de pana in 1980.
4.PROZA POSTMODERNĂ

Generatia '80 apare pe fondul unei acute crize a adevarului, manifesta ostentativ
refuzul compromisului, al minciunii politice si al canonului cultural impus de ideologia si
propaganda comunista si promoveaza un ,, realism al atitudinii fata de real" (Mircea
Nedelciu), avand ca efect ,,radicalizarea mentalitatii artistice si politice din deceniul
noua".

Zmeura de Campie (1984) de Mircea Nedelciu

,,Zmeura de Campie" este unul dintre primele noastre romane postmoderne.

Fragmentarea, perspectiva multipla care afecteaza coerenta povestirii au ca scop
mentinerea lectorului in text , cu promisiunea descoperirii in final a secretului. Atras in
text de cautarea misterului legat de originea unor orfani crescuti la casa de copii in anii de
dupa razboi, cititorul descopera ,,mecanismul" lecturii (metaromanul). Potrivit lui Mircea
Cartanescu, in acest roman ,, se concentreaza toate descoperirile si abilitatile
textualismului" , cartea putand da, potrivit lui Eugen Simion ,,o idee despre preocuparile
prozei romanesti din anii '80"
 Cautarea identitatii este tema care uneste destinele personajelor Zare Popescu, Radu
A. Grintu si Gelu Popescu , copii pierduti de parinti in epoca tulbure de dupa razboi,
crescuti in orfelinat. Originea necunoscuta si complexul de orfan se concretizează in
modalitati diferite ale reconstructiei biografice: etimologie, cinematografie, genealogie.
La modul simbolic, lumea postbelica este o lume ,,orfana" , care isi cauta
identitatea. O alta tema este incomunicarea intre generatii, pentru ca intre tinerii din anii
'70 si parintii lor este o ruptura: ,,Tineretea si varsta matura a omului care ti-a fost tata,
trebuie sa fi existat acest om , s-au petrecut intr-un timp de neinteles. Niciun criteriu nu
mai este acelasi. Semnele acelui om daca le-ai gasi , ar fi imposibil de interpretat, reactiile
lui la intamplarile propriei vieti vor ramane pentru tine invaluite in mister".
Titlul romanului ,,Zmeura de campie" trimite la imginea trufei de zmeura cu care se
deschide romanul, ca prima amintire din viata lui Zare Popescu, si care apare pe parcurs
ca laitmotiv. Zmeura din gradina fostului invatator din satul Burlesti simbolizeaza
copilaria pierduta, ,,imginea cu care incepe lumea" si paricularizeaza spatiul-matrice al
celor trei tineri fara identitate sociala. Ea trezeste amintirea, anamneaza, ceea ce
contrazice subtitlul roman impotriva memoriei.
In ,,Zmeura de campie" miza este ilustrarea trasaturilor romanului postmodern, la
toate nivelurile constructiei epice, iar epicul propriu-zis, ,,povestea" orfanilor apare doar
ca un pretext.
O trăsătură a romanului postmodern este atomizarea subiectului(dispersarea lui in
obiecte cu care se vine in contact prin intermediul privirii, fragmentarea, ,,dezordinea”) și
a perspectivei narative(pluralismul vocilor narative, simultaneitatea perspectivelor
exterioare si interioare etc.)
Estetica postmodernă aduce in roman deplasarea interesului de la epic, ca reacție
împotriva ideii de cauzalitate, catre lumea care ia naștere prin intermediul cuvintelor,
așadar către instantaneitate, prin suspendarea temporalității.
În Zmeura de câmpie,subiectul se lasă mai greu reconstituit din fragmente,
coincidențe și îmtâmplări care țin uneori de senzațional (care este povestea de iubire a
Aneicu ,,frații” Popescu).
Construcția personajelor este ,,explicită” în notații autoreferențiale puse pe seama
lui Grințu, cel care imaginează un scenariu cinematografic, și completate de comentariul
autorului.
Pretextul scenariului cinematografic al lui Radu A. Grințu susține stilul epic
ingenios (simultaneitatea perspectivelor narative si a timpurilor verbale, amestecul
planurilor temporale și spațiale, dispersarea subiectului, juxtapunerea și includerea
documentelor-scrisori, citate etc,în desfășurarea epică).
Proza lui Mircea Nedelciu aparține unui postmodernism metaficțional,
„postmodernism preponderant ludic, auto-iconic si parodic, caracterizat prin
discontinuitate epică, expunerea ostentativă a strategiilor și procedeelor narrative și
încălcare sistematică a regulilor constituitive ale operei, parodiere a convențiilor literare și
provocare directă a cititorului”.
5.ROMANUL DUPĂ 1990

Două dintre romanele apărute dupa 1990 sunt greu de încadrat într-o anumită
categorie, deși, cel mai adesea, critica de specialitate le consider romane postmoderne.
Este vorba de„ Femeia in roșu”, scris de trei autori, Mircea Nedelciu, Adriana Babești și
Mircea Mihăești , și de capodopera lui Mircea Cărtărescu, „Orbitor”.
Manuscrisul romanului „Femeia în roșu” este predat spre publicarea Editurii
Militare in 1986, fiind apoi retras din tipografie cu interdicția de apariție.
Romanul apare în 1990, primește premiul Uniunii Scriitorilor in 1991, este
ecranizat între 1996-1997 de regizorul Mircea Veroiu, dramatizat în 1998 de Cătălina
Buzoianu și reprezentat pe șcena Teatrului Național din Timișoara.
Titlul cărții se referă la numele unui film ce i-ar fi avut drept protagoniști pe eroii
romanului, rolul lui Dillinger fiind jucat de Edward G. Robinson, un actor dee origine
română, iar cel al Anei Cumpănaș/ Sage de Greta Garbo.
Întrepătrunderea dintre ficțiune și realitate este sugerată de faptul că în dicționarele
de specialitate nu figurează niciun film intitulat „Femeia în roșu”, care să istorisească o
poveste asemanatoare celei relatate în carte.
Cartea se constituie în romanul scrierii unui roman, într-un metaroman, prin
implicarea autorilor, numiți în mod convențional, in propria narațiune.
Este o carte-puzzle, multrietajată [...], în care alternează registre și tonuri narative
de o neobișnuită bogăție și în care nuanțele diverselor epoci colizionează într-un haos
ordonat. Nu forma cărții este însă lucrul cel mai important în cazul Femeii în roșu, ci
filozofia ei, [...]
Finalul este o adevărată „lovitură”: o falsă postfață atribuită unui jurnalist american
care comentează împrejurările întâlnirii cu cartea celor trei, clădit astfel un vast
background de actualitate Femeia în roșu”
 III. CONCLUZII

Așadar, în perioada postbelică, destinul romanului românesc se afla în strânsă

legătura cu factorul ideologic și politic,chiar și atunci când adopta formule mascate de
reflectare a lumi, precum parabola ori sugestia mitică sau simbolica.
Tipurile de roman cultivate dupa al Doilea Razboi Mondial acoperă, așa cum am
văzut, în ciuda constrângerilor ideologice, aproape toate genurile. De asemenea,
modalitățile narative, tradiționale sunt completate de cele moderne sau postmoderne,
precum: discontinuitatea epică și temporală, analiza psihologică, sau notația confesivă sub
formă de jurnal.
Actualmente, problema care se pune este aceea a viabilități atat a genurilor, cât și a
operelor pe care le ilustrează. Există câteva romane scrise în perioada postbelică care s-au
impus în literatura româna, căpătând statutul unor capodopere.

IV. BIBLIOGRAFIE

www.scribd.ro
www.wikipedia.ro
www.didactic.ro – plan