Articolul

Articolul este partea de vorbire flexibilă după gen, număr

și caz care determină un substantiv, individualizându-l în grade
diferite.
Neavând înțeles de sine stătător, el nu poate apărea niciodată
singur, ci numai în prezența substantivului, pe lângă care
funcționează ca un morfem.
 Clasificare
1. După gradul de cunoaștere, de individualizare a obiectului denumit,
articolul poate fi:
a) hotărât:
- propriu-zis;
- posesiv-genitival;
- demonstrativ-adjectival.
b) nehotărât.
2. După poziția lor față de substantiv, articolele sunt:
a) proclitice (precedă substantivul);
b) enclitice (după substantive, legate de acestea).
 Articolul hotărât propriu-zis prezintă obiectul ca fiind cunoscut
vorbitorilor.
Astfel, în exemplul: „El citește un roman. Romanul i se pare foarte
interesant.”
Articolul posesiv-genitival este întotdeauna proclitic și are următoarele
forme:
N.-Ac. al, ai, a, ale
G.-D. alor (nu se întrebuințează decât cu un pronume posesiv: Le-a spus și
alor săi ce a văzut.)
 Articolul demonstrativ-adjectival leagă un substantiv sau un nume
propriu de persoană de determinantul său (adjectiv, numeral, adverb cu
prepoziție).
Exemple: fata cea frumoasă, băiatul cel silitor, Mircea cel Bătrân, cel mai
tânăr, cel mai bine, cei trei.
Articolul nehotărât este articolul care prezintă obiectul denumit de
substantiv ca nefiind bine cunoscut de vorbitor.
 Pronumele
Pronumele este partea de vorbire flexibilă care ține locul unui
substantiv, de la care preia genul, numărul și cazul.
În exemplul Maria discută cu prietenii; ea îi întreabă ceva, pronumele
„ea” și „îi” substituie substantivele Maria și, respectiv, prietenii având
același gen, număr și caz.
Clasificarea pronumelor

După structura morfematică, pronumele pot fi:

a) simple: eu, noi, nostru, se, care, altul, nimeni, nimic, acesta;
b) compuse: dumneata, însumi, celălalt, oricine, altcineva, vreunul,
niciunul.
 După criteriul semantic

Pronumele personal desemnează persoanele care participă direct sau indirect

la actul comunicării.
Funcții sintactice
a) subiect: Eu citesc. Dânsul este atent.
b) nume predicativ:
- în nominativ (Tu ești tu.)
- în acuzativ (Voi nu sunteți ca noi.)
- în genitiv (Acești copii nu sunt ca ei.)
c) atribut pronominal
- genitival (Atitudinea ei mă deranjează.)
- prepozițional (în G. : Fetele din fața lui sunt atente.)
- prepozițional în Ac.: Băiatul de lângă mine este al Anei.
Formele pronumelui personal
Persoana I – eu / noi

Singular Plural
Cazul Accentuat Neaccentuat Accentuat Neaccentuat
N eu - noi -
G - - - -
D mie îmi, mi- nouă ne, ni-
Ac pe mine mă, m- pe noi ne
V - -
 Persoana a II-a – tu / voi

Singular Plural
Cazul Accentuat Neaccentuat Accentuat Neaccentuat
N tu - voi -
G - - - -
D ţie îţi, ţi- vouă vă, vi-, v-
A pe tine te pe voi vă, v-
V tu! - voi! -
 Persoana a III-a – el / ei – ea /ele
Masc. Singular Plural Fem. Singular Plural
Cazul Acc. Neacc. Acc. Neacc. Acc. Neacc. Acc. Neacc.
N el - ei - ea - ele -
G (al, a, - (al, a, ai - (al, a, ai - (al, a, ai -
ai, ale) ale) lor ale) ei ale) lor
lui
D lui îi, i- lor le, li ei îi, i- lor le, li
A pe el îl, l- pe ei îi, i- pe ea o pe ele le
V - - - - - - - -
Pronumele de politețe sau de reverență
Sunt pronumele personale folosite în vorbirea cu sau despre persoane
față de care se exprimă o atitudine de respect.
Acestea sunt: dumneata, dumneavoastră, dumnealui; are forme numai
pentru persoanele a II-a și a III-a.
Compus din substantivul domnia și adjectivul posesiv ta, sa, voastra sau
pronumele personal în genitiv lui, ei, lor, pronumele de politețe are flexiune
de gen număr și caz.
Algoritmul de analiză morfosintactică a pronumelui
personal și a pronumelui personal de politețe:

• Tata mi-a povestit despre cartea de la Dumneavoastră.

• Mi – pronume personal, forma neaccentuată, pers. I, nr. Singular, cazul Dativ,
funcția sintactică de complement indirect.
• (de la) dumneavoastră – pronume personal de politețe, pers a II-a,
nr.singular, cazul Acuzativ, precedat de prepoziția compusă de la, funcția
sintactică de atribut pronominal prepozițional.
 Pronumele reflexiv ține locul obiectului asupra căruia se exercită
acțiunea verbului, exprimând identitatea dintre obiect și subiect, și are
forme proprii numai pentru persoana a III-a, cazurile dativ și acuzativ,
de exemplu: Împăcat cu lumea și cu sine însuși, Oltul îi amintește.
(Geo Bogza)
Pronumele posesiv stabilește o dublă referință pronominal,
înlocuind atât numele posesorului unui obiect, cât și numele obiectului
posedat: Cărțile acestea sunt ale voastre (voastre înlocuiește numele
posesorului, iar ale substituie obiectul posedat carțile).
Este alcătuit din articol posesiv al, a, ai, ale și formele meu, tău, său
etc.
• Algoritmul de analiză morfosintactică a pronumelui reflexiv:
• Ionel s-a invitat singur la o înghețată și-și caută banii.
• s- pronume reflexiv, pers. a III-a, nr. Singular, cazul Acuzativ, funcția
sintactică de complement direct.
• -și- pronume reflexiv, pers. a III-a , nr. Singular, cazul Dativ, funcția
sintactică de atribut pronominal.
Pronumele de întărire, folosit astăzi numai ca adjectiv pronominal,
are rolul de a preciza persoana desemnată prin pronumele personal sau
substantiv: el însuși, oamenii însiși; este format din vechiul pronume
însuși, variabil dup gen si număr: însumi, însine, la feminin singular și
dupa caz: tu însăți - ție înseți, și formele de dativ aton ale pronumelui
personal și reflexiv, variabil după persoana și număr.
Pronumele și adjectivul pronominal demonstrativ
Pronumele demonstrativ acesta-acela substituie un substantiv, indicând
apropierea sau depărtarea obiectului în spațiu sau timp; pe lânga relația
de distanță față de vorbitor, demonstrativul mai poate exprima un raport
de identitate: același, sau de nonidentitate, de diferențiere între obiecte:
celălalt.
 Pronumele nehotrât substituie un substantiv fără a da vreo
indicație precis asupra obiectului denumit de acesta.
Ele sunt:
a) simple: unul / una, altul / alta, tot / toată, puțin /puțină, mult /
multă, atât / atâta, cutare, alde, anumit /anumită, niscai.
b) compuse (formate prin compunere, din pronumele relative
urmate sau precedate de o particul invariabil de origine verbal).
Pronumele negative sunt pronumele care neagă numele și apar în
propoziții negative.
Ele sunt: nimeni / nimenea, niciunul / niciuna, nimic Nimeni nu știe
nimic.
 Pronumele interogative apar în propoziții interogative ținând locul
substantivelor așteptate ca răspuns la întrebare: Cine a scris lecția? (un elev);
Ce se aude? (un zgomot); Câți au lipsit? (cinci elevi).
Pronumele relative sunt identice ca formă cu pronumele interogative,
dar se deosebesc de acestea prin dublul rol sintactic îndeplinit: de elemente
de relație la nivelul frazei și de părți de propoziție în subordonatele pe care le
introduc.
Exemple:
Nu știu cine a spart geamul.
Se știe ce urmărești.
 Pronumele demonstrativ
Arată apropierea sau depărtarea obiectului (în spaţiu sau în timp) sau
identitatea acestuia cu el însuşi sau cu un alt obiect.

Clasificare
a) După fel: de apropiere: acesta, aceasta, aceștia,
de depărtare: acela, aceea, aceia, acelea de
identitate: același, aceeași, aceiași,.
 După structură simple
compuse
Ex: Acesta este colegul meu.
acesta = pronume demonstrativ de apropiere, simplu, masculin, singular,
nominativ, f.s. subiect
* Poate deveni adjectiv pronominal.
Ex: Copilul acesta este colegul meu.
acesta = adjectiv demonstrativ de apropiere, simplu, se acordă în gen,
număr şi caz cu substantivul copilul (masculin, singular, nominativ), f.s.
atribut adjectival.
Exemple

• Mă plimb în jurul lacului. (unde?)

• Mă plimb în jurul tău. (pron posesiv)
• Stai locului! (unde stai?) (ccl – subst în D)
 Aplicație

• Analizați pronumele și adjectivele:

• ”Lasă-mă să m-aprind de întunericul tau
• În lumea feroce
• Învață-mă să ard întunecat
• Modelează după forma aripilor
• Flacăra mea
• Și purific-o de orice culoare”
Alegeți răspunsul corect:
În enunțul: ,,I-am dat cartea lui", pronumele lui este:
a. personal, cu funcție sintactică de atribut pronominal;
b. personal, cu funcție sintactică de complement indirect;
c. posesiv, cu funcție sintactică de atribut pronominal.
În enunțul: „Vecinii își spun necazurile unii altora", pronumele reflexiv îndeplinește funcția sintactică de:
a. complement indirect în cazul acuzativ;
b. complement indirect în cazul dativ;
c.atribut pronominal în cazul dativ.
În enunțurile: ,,Băiatul acesta învață." / ,,Colegul acestuia învață" / ,,Îi dau colegului acestuia o cart” cuvintele subliniate sunt:
a) pronume demonstrative;
b) pronumele demonstrativ în al doilea enunț; adjective pronominale demonstrative in celelalte două;
c) adjective pronominale demonstrative.
În exemplele: „imi aduce cartea” /,,Mi-a spus adevărul"/ ,,Nu-mi a duc aminte”/ ,,Îmi pieptăn părul”;
Pronumele sunt.
a) personale în toate exemplele;
b) personale în primele două exemple; reflexive în ultimele două;
c) reflexive în primele două exemple; personale in ultimele două.
În enunțul: „Atenția dumneavoastră mă onorează", cuvântul slubliniat este:
a) pronume personal;
b) pronume de politețe;
c) adjectiv pronominal, acordat cu substantiuul aten(ie
În exemplele:, Ai săi sunt medici." / ,,Ai lui sunt ingineri.”/ ,,Ai lor vor pleca în străinătate"
pronumele sunt:
•a) posesive în toate exemplele;
•b) posesiv în primul exemplu; personale în următoarele două;
•c) posesive în primele două exemple; personal în ultimul'
Numeralul

Numeralul este partea de vorbire flexibilă, cu înțeles lexical deplin,

care exprimă un număr abstract (2 + 3 = 5) sau concret (cinci elevi) și
ordinea numerică a obiectelor (al doilea, a doua...).
 Clasificarea numeralelor
Cardinale - exprimă numărul strict al obiectelor; exprimă un număr
abstract sau concret (unu, doi / două, trei).
a) cardinale propriu-zise - exprimă o noțiune numerică strictă (șase,
opt); sunt de două feluri:
- simple: numeralele de la unu la zece, de asemenea sută, mie, milion,
miliard;
- compuse: de la unsprezece în sus;
Ordinale - exprimă ordinea numerică a obiectelor (a treia /al treilea).
 Numeralul colectiv exprimă însoțirea, arătând din câte obiecte
este format o colectivitate: amândouă casele, tustrei feciorii,
câteșipatru fetele.
Numeralul adverbial sau de repetiție exprimă repetarea unei
acțiuni sau raportul numeric dintre calitățile sau acțiunile obiectelor; el
determină un verb, un adjectiv sau un adverb, având valoare adverbială
și funcție de circumstanțială.
Numeralul multiplicativ arată în ce proporție crește o cantitate;
se formează prin derivarea numeralului cardinal cu prefixul în- și
sufixul -it: îndoit, înzecit, însutit (care îi conferă un aspect de
participiu, de exemplu: întărit, înfrătit)
Numeralul distributiv (doi câte doi)
Funcții sintactice
Folosit singur, numeralul cardinal are valoare substantivală și îndeplinește
funcțiile sintactice specifice acestuia putând fi:
• subiect: Trei au lipsit.
• nume predicativ: Cu cei doi fac zece.
• complement direct și indirect: Înmulțim pe cinci cu trei.
• complement circumstanțial: Despică firul de păr în patru.
Valorile numeralului

• Substantivală: Ieșise al șaptelea pe listă.

• Adverbială : A șaptea oară reușise să ia permisul.
• Adjectivală: A șaptea zi se odihni.
• Determină:
• verbe (funcția gramaticala fundamentală): cele de mod, loc, timp, cauză și scop;
• adjective sau locuțiuni adjectivale: adverbe de cantitate;
• adverbe sau locuțiuni adverbiale: destul de bine, aproape pe de rost;
• substantive care denumesc acțiuni, stări, însușiri: plecarea, muncitul, mersul;
• alte părți de vorbire autohtone cu care intră în relație direct sau prin intermediul
unei prepoziții: copilul visător de altdătă (devine atribut adverbial);
• unele pronume: chiar mie, aceea de acolo, aproape nimic.
 Aplicații
Subliniază forma corectă:
a. secolul două zeci și unu /secolulal dounzeci și unulea
b. etajul al treilea/etajul trei
În enunțul Când doi se bat aI treilea căștigă. Numeralele sunt:
a. cardinale
b.ordinale
c. cardinal și ordinal
În i-am dat o carte primului din clasă. numeralul marcat este in cazul:
a. genitiv
b. dativ
c. acuzativ
Numeralul ordinal din enunțul: Cartea celui de-al doilea copil e împrumutată. are funcția
sintactică de:
a. atribut substantival
b.atribut adjectival
c.complement
 ADVERBUL
• Adverbul este partea de vorbire neflexibilă care exprimă caracterul unei
acțiuni,stări sau însușiri si circumstante sau imprejurarea in care se
realizeaza o actiune.
• Poate determina un verb, un adjectiv sau un alt adverb.
 CLASIFICARE
• Dupa inteles adverbele sunt:
• DE LOC -aici, acolo, sus, jos dincolo etc.;
• DE TIMP-atunci, acum, devreme, ieri.etc;
• DE MOD-alene, încet așa, astfel etc.;
• După forma lor ele sunt:
• SIMPLE-abia, azi, ieri. tot, cum, etc.;
• COMPUSE-mâine-seară, ieri-dimineață etc
ADVERBE PROVENITE DIN ALTE PARTI DE
VORBIRE
• Adverbe provenite din adjective:
Citeste frumos.Merge calm.
• Adverbe provenite din participiu:
• Explica deslușit. Citeste raspicat.
• Adverbe provenite din substantive:(cele care denumesc anotimpurile
zilele.Iarna ninge.Seara ma culc devreme.
 ADVERBE PRONOMINALE
• Ele sunt adverbe provenite din rădăcini pronominale și țin locul cuvintelor
care exprimă, în mod hotărât sau nehotărât, circumstanțe.
• Adverbe interogative-relative: unde, când, cum etc.,
• Adverbe nehotărâte: cândva, cumva, odată, etc.
 Gradele de comparație

• pozitiv: bine, aproape;

• comparativul de superioritate: mai bine, mai aproape;
• comparativul de inferioritate: mai puțin bine, mai puțin aproape;
• comparativul de egalitate: tot așa de bine, tot așa de aproape;
• superlativul relativ: cel mai bine, cel mai aproape;
• superlativul absolut: foarte bine, foarte aproape.
FUNCȚII SINTACTICE
Complement circumstanțial de loc:
• Am ajuns acolo cu fratele meu.
• Complement circumstantial de mod:
• Profesorul meu explica bine.
Complement circumstantial de timp:
• Astăzi vin la tine.
• Atribut verbal:
• Are darul de a scrie frumos.
FUNCȚII SINTACTICE
• Nume predicativ:
• E clar/ca are mereu dreptate.
• Atribut adverbial:
• A fost impresionat de întâlnirea de ieri.
• Predicat verbal (ca element regent pentru o subiectivă)
• Bine/ca ai venit la timp.
 LOCUȚIUNI ADVERBIALE
Secvențe de două sau mai multe cuvinte care au unitate de sens și sunt
echivalente cu un adverb
Exemple: în față, la urmă, cu noaptea în cap, pe nepusă masă, cât ai clipi
din ochi, târâș-grăpiș, de milă, de silă, din când în când, fără doar și poate.
Ortografia adverbelor
Adverbele compuse se scriu legat,spre deosebire de corespondentele lor
omofone care se scriu nelegat:nu mint niciodata (adverb)-nicio data
importanta nu trebuie uitata (adjectiv pronominal+substantiv)
Valori stilistice ale adverbului

În textele literare, adverbul are utilizări restranse, putând aparea ca epitet al unui verb,
cu rol de nuanțare: „Codru-și bate frunza lin’’M.Eminescu .,ca inversiune, cu rol de
reliefare:’’Lin viorile rasuna’’M.Eminescu. ca repetitie-sugerand un superlativ „Demult,
demult a fost un împărat în țara departată a Indiei’’M. Eminescu ca antiteză sugerând
opoziția ireductibila. Eu veneam de sus,tu veneai de jos
 Test 1: Precizați funcțiile sintactice ale
adverbelor;
Vino repede.
Să citești bine textul.
Vin la tine mâine.
Soarele apune seara.
Cu ochelarii tăi văd clar să citesc.
Bunicul meu locuiește departe.
Poți vorbi încet că eu te aud bine.
S-a întors la noi târziu.
 Test 2. Precizați funcțiile sintactice ale
adverbelor;

Copilul meu se joacă dincolo.

Astăzi ai fost puțin mai harnic.
Filmul de ieri mi-a plăcut mai mult.
E bine să vii la mine cu fratele tău.
Firește că vreau să-ți arăt caietul.
Pasiunea de a citi am moștenit-o de la mama.
Prepoziția
Este o parte de vorbire neflexibilă care apare numai în propoziție ca
element de relație subordonator între:
• un atribut și părțile de vorbire pe care acesta le determină (substantiv, pronume,
numeral)
• un complement și părțile de vorbire pe care acesta le determină (verb, adverb,
adjectiv, interjecție).
Luate singure, prepozițiile nu au sens lexical, nici functțe sintactică, de
aceea sunt numite elemente de relație sau instrumente gramaticale
 Clasificarea prepozițiilor
Prepoziții propriu-zise
a) simple: a, cu, de, în, la, fără, sub, spre, lângă, până, peste, din, dintre, printre,
asupra etc.;
b) compuse: de după, de la, de lângă, de pe, de peste, de prin, de sub
Locuțiuni prepoziționale - grupuri de cuvinte cu înțeles unitar și cu rol de prepoziție; sunt
alcătuite din una sau două prepoziții și o altă parte de vorbire:
a) de origine substantivală: în fața, în spatele, în urma, din cauza, în loc de
b) origine adverbială: în josul, în susul, în afară de, de jur împrejurul, din fundul, afară
de, împreună cu, alături de, etc.;
c) de origine adjectivală: cu tot cu.
 Conjuncția
Este partea de vorbire neflexibilă care exprimă raporturi de
coordonare sau de subordonare în două propoziții, raporturi de
coordonare între două părți de propoziție sau între o parte de
propoziție și o propoziție.
Exemple:
Ana și Dorina sunt surori. - elementele subiectului multiplu sunt
legate prin conjuncția și.
 Clasificarea conjuncților
Conjuncții coordonatoare (realizează joncțiunea între două sau mai multe
părți de propoziție de același fel, sau, la nivelul frazei între două sau mai multe
propoziții de același fel):
• a) copulative: și, precum și, iar, și cu, nici;
• b) disjunctive: ori, sau, fie;
• c) adversative: dar, însă, ci, ba;
• d) conclusive: deci, așadar, prin urmare, de aceea.
• Conjuncții subordonatoare (exprimă relații de subordonare a unor propoziții față de
termenul regent):
• a) conjuncții și locuțiuni conjuncționale cu valori multiple: ca, să, ca...să, dacă, de;
• b) conjuncții și locuțiuni conjuncționale specializate, folosite pentru a introduce
propoziții de un anumit tip:
• temporale: până să, înainte să, până când, imediat ce, odată ce, câtă vreme, îndată
ce;
• cauzale: căci, fiindcă, deoarece, întrucât, din cauză că, din pricină că;
• Condiționale: în caz că;
• finale: pentru ca să;
• concesive: deși, măcar că, chiar dacă, chit că, cu toate că;
• consecutive: încât;
• modale: după cum, de cum, ca și cum, cu cât.
 Alte parti de vorbire cu valoare de conjuncție

Au valoare de conjuncție:
• pronumele relative: care, cine, ce (Nu știu/ce gândești./);
• adverbele relative: unde, când, cum, precum, cât, încotro;
• alte adverbe: așadar, doar.
FIŞĂ DE LUCRU

• Identificaţi conjuncţiile din textul următor:

„Deşi încă o iubesc
Trebuie s-o pedepsesc
C-a fost rea şi duşmănoasă
Şi n-o las să intre-n casă.”
• Construiţi propoziţii în care conjuncţia şi să lege :
-elementele unui subiect multiplu
-elementele unui nume predicativ multiplu
-două atribute
-două complemente
FIŞĂ DE LUCRU

Identificaţi conjuncţiile din textul următor şi precizaţi dacă sunt

simple sau compuse, coordonatoare sau subordonatoare:
“Voiam să scriu,la început,un roman. Dacă l-aş căuta acum în ladă,l
aş găsi. Dar acum nu-l caut deoarece mă simt fericit,senin, uşor şi nu
vreau să mă cuprindă tristeţea.”
Interjecția

Este partea de vorbire neflexibilă cu valoare exclamativă, prin care se

exteriorizează senzații, sentimente, manifestări de voință sau se reproduc
zgomote și sunete din natură.
 Clasificare
Interjecții care exprimă stări sufletești:
- durere: a!, au!, ah!, oh!, vai!;
- teamă: aoleo!, hait!;
- nemulțumire: dec!, oh!;
- dispreț: ptiu!, halal!;
- deznădejde: vai!;
- îndemn, ordin: hai!;
- chemarea păsărilor sau a animalelor: pui-pui!, cuu-cuu!;
- zgomote din lumea înconjurătoare: bang!, cioc!, fâs!, trosc!,
- sunete care însoțesc acte fiziologice ale omului: hapciu!, sforr!,
- sunete emise de animale, păsări, insecte: behehe!, miau!, mor!, ham-ham!, cotcodac!, cucu!.
 Funcții sintactice

Unele interjecții au funcții sintactice de:

• predicat: Hai! la culcare cu voi!;
• nume predicativ: E vai de el!;
• complement circumstanțial de mod: Și gogâlt, înghieta la sarmale.
Basme din literatura
română și universală
 Pledoarie pentru valorile etern umane şi frumos, de aceea se
adresează tuturor vârstelor, dar mai ales copilăriei
„Basmul e un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind
Basmul mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală etc.
Caracteristica lui este că eroii nu sunt numai oameni, ci şi
anume fiinţe himerice, animale. Fiinţele neomeneşti din basm au
psihologia lor misterioasă. Ele comunică cu omul, dar nu sunt
oameni. Când dintr-o naraţiune lipsesc aceşti eroi himerici, n-avem
de-a face cu basmul.” (G.Călinescu)
„O oglindire a vieţii în moduri fabuloase” (G. Călinescu)
 Propune un model de comportament eroic, înfăţişând încercările grele
la care este supus protagonistul, lupta şi victoria lui asupra întruchipărilor
monstruoase, răsplătirea binelui şi pedepsirea răului, depăşirea condiţiei
de inferioritate şi accederea la o condiţie superioară, împlinirea prin
căsătorie
 BASMUL CULT
POVESTEA LUI HARAP -
ALB

„BASMUL ESTE …O OGLINDIRE

A VIEŢII ÎN MODURI
FABULOASE”
 DELIMITAREA SPECIEI LITERARE

Basmul (din sl. basnŭ: născocire, scornire), numit şi poveste, este alături
de povestire, snoavă şi legendă, una dintre cele mai vechi specii ale
literaturii orale, semnalată încă din antichitate, răspândită într-un număr
enorm de variante la toate popoarele.
 CLASIFICAREA BASMULUI

După caracteristicile personajelor, specificul şi tematica acţiunii, predominanţa elementelor

miraculoase sau a aspectelor concrete de viaţă, basmele se clasifică în:
- fantastice, cele mai semnificative şi mai răspândite desprinse, de regulă, din mit, cu o
pregnanţă a fenomenelor miraculoase
- animaliere, provenite din dezvoltarea narativă a legendelor totemice despre animale, chiar
despre plante sau unele obiecte simbolice
- nuvelistice, având ca punct de plecare snoava, în naraţiune sesizându-se o puternică inserţie a
aspectelor concrete de viaţă
După autor, basmele pot fi populare, creaţie a colectivităţii anonime, culte, creaţie a unui autor
cunoscut. După autor, basmele pot fi populare, creaţie a colectivităţii anonime, culte, creaţie a unui
autor cunoscut.
 BASMUL CULT
Arta conversaţiei ţărăneşti;
Umanizarea şi autohtonizarea fantasticului;
Deplasarea interesului naratorului de la simpla povestire la crearea unor situaţii de viaţă autentică şi a unor personaje
individualizate (prin vorbire, atitudini, gesturi);
Introducerea, în derularea întâmplărilor, a dialogului personajelor, dramatizând faptele relatate (ca în teatru);
Analiza psihologiei protagoniştilor ce nu se mai impun prin eroism, comportamentul ideal şi stereotip, ci se comportă
ca oamenii obişnuiti, care izbândesc prin calităţile sufletului şi ale minţii: bunătate, milă, solidaritate, isteţime, capacitate
de adaptare;
Motive şi teme inexistente în basmul tradiţional:
• relaţia tensionată părinţi-copii;
• false ierarhii sociale şi conflictele pe care le generează adesea;
• discrepanţa între identitatea reală şi cea aparută în personalitatea umană ;
• absenţa comunicării şi a cunoaşterii între oameni;
• vocaţia prieteniei şi reuşita colectivă (nu individuală) în confruntarea cu forţele Răului în lume;
• încrederea în Dumnezeu sş în sprijinul oferit de Divinitate omului moral şi generos;
 TRĂSĂTURI ALE BASMULUI

Conflictul are loc între bine (Harap-Alb) şi rău (Spân); prin eroul care simbolizează binele sunt personificate
valorile perene ale umanităţii: bine, frumos, adevăr, milostenie, prietenie, iubire; cultivă principii morale
esenţiale: adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, ospitalitatea, curajul
Sunt folosite formule iniţiale (“Amu cică era odată într-o ţară un crai care avea trei feciori”), mediane
(“Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este”) şi finale (“Cine se duce acolo bea şi
mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă”)
Timpul şi spaţiul nu sunt determinate: intâmplările au loc într-un spaţiu real: curtea craiului, a împăratului
Verde, a împăratului Roş, dar şi într-unul fantastic: grădina cu sălăţi păzită de un urs fabulos, izvorul unde se
adapă un cerb înstelat, tărâmul în care se întâlnesc cei cinci năzdrăvani
Principala trăsătură a fantasticului este antropomorfizarea: personajele fabuloase se comportă în general ca
oamenii; este un fantastic de tip beningn, clar prin seninătate, absenţa tragicului
 TRĂSĂTURI ALE BASMULUI
La acţiune participă personaje reale (verosimile): fiul craiului, cei doi împăraţi,
dar mai ales năzdrăvane (fantastice, fabuloase): cei cinci năzdrăvani, fata împăratului
Roş, Sfânta Duminică
Apar animale năzdrăvane credincioase (adjuvanţi): calul lui Harap-Alb, turturica,
crăiasa furnicilor şi a albinelor sau care pun în primejdie (ursul din grădina cu sălăţi,
cerbul)
Apar obiecte miraculoase (tava cu jăratec, armele şi hainele de Mmire, cele trei
smicele, apa vie şi apa moartă)
motive narative tipice:
Călătoria, probele, răzbunarea, demascarea spânului, pedeapsa, căsătoria, cifra 3,
superioritatea mezinului, supunerea prin vicleşug 9. cifre fatidice: craiul avea 3 fii,
există 3 apariţii ale spânului, spânul îl supune la 3 probe iniţiatice, calul vine de trei
ori să mănânce jăratic, apoi se scutură de 3 ori.
 FORMULELE SPECIFICE BASMULUI

Formulele iniţiale au rolul de a introduce cititorul în lumea basmului , aduc

argumente menite să atragă atenţia asupra „minciunii“ ficţionale . În basmul lui
Creangă, formula este mult mai simplă, redusă doar la „amu cică era odată” urmată de
o pagină întreagă în care naratorul explică într-un mod care pare verosimil de ce
rudele nu se mai văzuseră de atât de mult timp.
Formulele mediane sunt menite să întreţină atenţia ascultătorului/cititorului. În
acest basm , formule ca „Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste înainte mult
mai este“ au şi un rol clar în delimitarea secvenţelor narative .
Formulele finale au rolul de a scoate cititorul/ascultătorul din lumea ficţiunii şi de
a-l readuce în lumea reală în care binele nu mai învinge întotdeauna răul pentru că aici
se joacă după alte reguli .Basmul lui Creangă oferă o formulă cu totul originală în care
ieşirea este dură, neaşteptată: „Şi a ţinut veselia ani întregi , şi acum mai ţine încă;
cine se duce acolo bea şi mănâncă, iar cine nu, se uită şi rabdă.”
În lumea basmului fericirea este asimilată şi cu belşugul gastronomic, dar
cititorul trebuie să se trezească la realitatea în care banul este stăpânul absolut.
Caracterul basmului

Caracter moral:
Lupta dintre bine şi rău , încheiată cu victoria binelui
promovarea stărilor umane unanim acceptate (curaj, vitejie,
omenie, isteţime)

Caracter mitic:
Evenimente care se petrec într-un timp mitic, şi într-un
spaţiu nedeterminat

Caracter iniţiatic:
Eroul luptă pentru dobândirea unui nou statut
 SIMBOLURI
Podul, locul unde se desfăşoară încercarea pusă la cale de către Crai,
leagă sfârşitul împărăţiei de începutul unui spaţiu enigmatic, nesfârşit,
ameninţător, plin de păduri şi drumuri întortocheate, ce sugerează în
cod mitologic obstacolele şi labirintul. Simbolismul podului sau al
punţii, care îngăduie trecerea de pe un mal pe celălalt, este unul dintre
cele mai larg răspândite. Această trecere înseamnă şi trecerea de la
pământ la cer, de la starea omenească la cele supraomeneşti.
Diferite legende din Europa de Est pomenesc despre poduri de metal
pe care eroii le trec unul după altul: Lancelot trece un pod-sabie;
 SIMBOLURI

Pădurea-labirint, simbol ambivalent, loc al morţii şi al regenerării, căci pentru tânăr se va

încheia o etapă şi alta va începe:
• „de la un loc i se închide calea şi încep a i se încurca cărările”.
Pădurea întunecată simbolizează o fază a dezorientării, zona inconştientului, în care omul
conştient poate pătrunde doar şovăind.
Traversarea labirintului devine deci o călătorie iniţiatică.
Se pare însă că eroul lui Creangă nu se dovedeşte capabil să ducă la bun sfârşit călătoria sa
iniţiatică, nu poate înlătura obstacolele survenite pe parcursul traversării pădurii, el lăsându-se
înşelat de puterea de convingere a Spânului, încălcând sfatul părintesc.
Încă naiv, „boboc în felul său la trebi de aiste”, Harap-Alb cade în cursa ce-i fusese întinsă
 SEMNIFICATIA DRUMULUI

Drumul lui Harap-Alb nu este numai un drum geografic, fizic, ci şi un drum spiritual, de
perfecţionare şi purificare. Pe de altă parte, Spânul poate fi considerat un maestru spiritual, un guru.
Funcţia lui formativă, de mistagog, e recunoscută chiar de cal: „Şi unii ca aceştia [spânul] sunt
trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte” – „Spânul este o piatră sub
înfăţişare de om, care poate fi piatră de poticnire, dar şi piatră de temelie...” (Vasile Lovinescu).
Pentru Harap Alb e pregatirea suprema; presupunea cunoasterea lumii şi a propriilor limite;
reprezintă o metaforă a vietii. Pe parcursul drumului află puterea răbdării şi valoarea prieteniei; trece
peste experienta capitala – moarte / înviere;
 VIRTUŢI ALE PROTAGONISTULUI

Răbdarea: furnicile care aleg mac

Înţelepciunea: salatele din grădina ursului
Blândeţea: are grijă de furnică, de albină
Cumpătarea: echilibrul cu care trece prin încercări
Milostenia: pomana făcută unei bătrâne.: Sf. Duminică
Hărnicia, curajul, ascultarea sf. Duminici
 SIMBOLURI

Animalele, simboluri ale vieţii instinctuale, sunt proiectate în numeroase sectoare

ale existenţei; unele sunt benefice, îl ajută pe erou să treacă diferite probe, să învingă
obstacolele apărute în drumul său: de multe ori o albină îi dă aripa sa, o pasăre îi aduce
vestea cea bună, furnicile selectează grămezi de seminţe, în locul eroului, altele sunt rău-
prevestitoare sau ameninţătoare.
Albina este considerată (în credinţele multor popoare) o miraculoasă întrupare a
spiritului; ea poartă mesajul divin şi este asociată cunoaşterii şi iniţierii;
Furnica reprezentând idealul de muncă, iar albina idealul de hărnicie.
 SIMBOLURI

Apa, cel mai cunoscut simbol al inconştientului. Element primordial, prezent cu

această semnificaţie în aproape toate mitologiile, apa este substanţa naşterii şi a morţii;

Apa vie şi apa moartă, aduse din „tărâmul de dincolo”, reprezintă puterea eroului
asupra vieţii şi a morţii, încheierea unui ciclu prin moarte şi inceperea unei noi etape ca
iniţiat.
 Arta naraţiunii
Oralitatea stilului lui Ion Creangă este dată de impresia de
spunere a întâmplărilor
Modalităţi de realizare a oralităţii stilului:
• dialogul: „- Parcă v-a ieşit un sfânt din gură, Luminate împărate, zise atunci
Flămânzilă. [...]- Ia lăsaţi, măi, zise Ochilă, clipocind mereu din gene.”; „Atunci spânul
zice îngâmfat: - Ei, moşule, ce mai zici? - Ce să zic, nepoate! Ia, când aş avea eu o slugă
ca aceasta, nu i-aş trece pe dinainte. - D-apoi de ce mi l-a dat tata de acasă? Numai de
vrednicia Iui -zise spânul - căci altfel nu-1 mai luam după mine ca să-mi încurce zilele.„
• folosirea dativului etic: „Şi odată mi ţi-1 înşfacă cu dinţii de cap, zboară cu dânsul
în înaltul ceriului şi apoi, dându-i drumul de-acolo, se face spânul până jos praf şi
pulbere.”;
• exclamaţii, interogaţii, interjecţii: „Şi odată mi ţ-o înşfacă ei, unul de o mână şi
altul de cealaltă, şi hai, hai!... hai, hai! în zori de ziuă ajung la palat” „- Măi, Păsărilă,
iacătă-o-i, ia!” „Ei, apoi? Lasă-te în sama lor, dacă vrei să rămâi fără cap”;
 Arta naraţiunii
• expresii onomatopeice, „şi când să pună mâna pe dânsa. zbrr!...pe vârful unui munte şi se
ascunde după o stâncă (...) şi când să pună mâna pe dânsa, zbrr!... şi de acolo şi se duce de se ascunde
tocmai după lună”; „Ş-odată pornesc ei, teleap-teleap-teleap, şi cum ajung în dreptul uşii, se opresc
puţin.”
• imprecaţii, apostrofe: „Numai de nu i-ar muri mulţi înainte; să trăiască trei zile cu cea de
alaltăieri.”; „Na! aşa trebuie să păţească cine calcăjurământul!”;
• adresare directă: „Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea şi vă rog să ascultaţi”;
• diminutive: „Şi dacă-ţi putea scoate la capăt trebuşoara asta, atunci oi mai vedea eu...”; „Mă,
feţişoara împăratului ne-a tras butucul (...) s-a prefăcut în păsărică, a zburat ca săgeata pe lângă ceilalţi”;
• formule specifice oralităţii: „toate ca toate”, „vorba ceea”, „de voie de nevoie”, „vorba unei
babe”; „vorba cântecului”; „Vorba ceea: Dă-mi, doamne, ce n-am avut,/ Să mă mier ce m-a găsit”;
 Arta naraţiunii
• proverbe şi zicători: "Capul de-ar fi sănătos, că belele curg gârlă"; "Cine poate oase roade; cine nu,
nici carne moale"; "Nu-i după cum gândeşte omul, ci-i după cum vrea Domnul"; "frica păzeşte bostănăria";
"omul sfinţeşte locul"; "Să nu dea Dumnezeu omului, cât poate el suferi".
• versuri populare sau fraze ritmate: "Poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primare cu
Chiorilă, nepot de soră Iui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă, ori din târg de la Să-1-caţi,
megieş cu Căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi.", "La plăcinte,/ înainte/ Şi la război/ înapoi."; "Voinic tânăr, cal
bătrân,/ Greu se-ngăduie la drum!".
• cuvinte şi expresii populare, regionalisme: "m-ai băgat în toate grozile morţii" (m-ai îngrozit -n.n);
"n-ai cui bănui" (n-ai pe cine da vina ~n.n); "o lua în porneală" (se ducea la păscut - n.n); "a mâna porcii la
jir" (a sforăi - n.n); "hatârul" (plăcerea - n.n.); "a se chiurchiului" (a se chercheli, a se ameţi - n.n.);
"farmazoană" (vrăjitoare, şireată - n.n.); "arzuliu" (fierbinte - n.n.); "teleagă" (partea de dinainte a plugului -
n.n.);
 Arta naraţiunii
Modalităţi de realizarea umorului:
• exprimarea poznaşă, mucalită, într-o şiretenie a frazei la care este imposibil să nu te
amuzi: "Şi înălţimei voastre gând bun şi mână slobodă, ca să ne daţi cât se poate mai multă
mâncare şi băuturică, zise Setilă, căruia îi lăsa gura apă; că din mâncare şi băutură las dacă
ne-a întrece cineva; numai la treabă nu ne prea punem cu toţi nebunii"; "aş ruga pe luminarea
sa, că dacă are de gând a ne ospăta, după cum s-a hotărât, apoi să ne îndesească mai mult cu
udeala, pentru că acolo stă toată puterea şi îndrăzneala"; "Doar unu-i împăratul Roş, vestit
prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită şi milostivirea lui cea neauzită.";
• combinaţii neaşteptate de cuvinte: "Tare-mi eşti drag!... Te-aş vârî în sân, dar nu încapi
de urechi..."; "Dar amarnic mai eşti la viaţă; când te mânii, faci sânge-n baligă"; "Ia să-i faci
chica topor, spinarea dobă şi pântecele cobză";
 Arta naraţiunii
• caracterizări pitoreşti cu ajutorul cuvintelor familiale: fata împăratului Roş este „o
zgâtie de fată”, „un drac, bucăţică ruptă din tată-său din cap până în picioare, ba încă şi
mai şi”; „care de care mai chipos şi mai îmbrăcat, de se ţârâiau aţele şi curgeau oghelele
după dânşii”;
• vorbe de duh: „Vorba ceea: dă-i cu cinstea, să piară ruşinea”;
• autopersiflarea: „Crai, crăiese şi-mpăraţi,/ Oameni în samă băgaţi,/ Ş-un păcat de
povestariu,/ Fără bani în buzunariu.”
• ironia: „Se vede lucru, că nici tu nu eşti de împărat, nici împărăţia pentru tine; şi
decât să încurci numai aşa lumea, mai bine să şezi deoparte cum zici, căci mila
domnului: lac de-ar fi, broaşte sunt destule”; „Ei, dragul tatei, aşa-i că s-a împlinit vorba
ceea: apără-mă de găini, că de câini nu mă tem.”;
 Arta naraţiunii
• Caracterele personajelor: împăratul Roş are „inimă haină, nu se mai satură de a vărsa
sânge omenesc”; fata lui este „o farmazoană cumplită”; împăratul Verde este blând, vesel şi
petrecăreţ, „prea intri în voia supuşilor”;
• poreclele personajelor: Păsărilă, Buzilă;
• situaţiile şi întâmplările în care sunt puşi eroii: apariţia ciudatelor personaje în faţa
împăratului Roş, care încercau să se poarte elegant şi protocolar, stârneşte nedumerirea
acestuia: „împăratul i-a fost de-a mirarea, văzând că nişte golani au asemenea îndrăzneală, de
vin cu neruşinare să-i ceară fata, fie din partea oricui ar fi.”;
• diminutive cu valoare augmentativă: „băuturică" pentru cele „12 buţi pline cu vin din cel
hrănit (vin tare -n.n.) [...] băuturică mai este ce este” , „buzişoare” pentru „nişte buzoaie
groase şi dăbălăzate” (lălâi, atârnând în jos - n.n.): „Atunci Gerilă suflă de trei ori cu
buzişoarele sale cele iscusite...”;
 Instanţe narative
Naratorul are în această operă o intenţie ludică, se joacă cu cititorul , ignorând
regulile şi clasificările.
La început, se prezintă ca narator –auctorial , trăitor în alt timp decât cel al
povestirii : „pe vremile acelea” drumurile erau cu primejdie nu ca “în ziua de astăzi” ,
pentru ca la sfârşit să sugereze că a fost invitat la ospăţ: “un păcat de povestariu fără
bani în buzunariu.”
Îşi exprimă părerea direct sau se declară necreditabil deşi până atunci fusese
creditabil : “lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos ; puţini suie , mulţi
coboară , alţii macină la moară…Ce-mi pasă mie ? Eu sunt dator să spun povestea şi
vă rog să ascultaţi.
 Instanţe narative
Personajele sunt „fiinţe de hârtie” (Roland Barthes) care trăiesc doar în lumea ficţiunii
, nu au consistenţă , dar mimează realitatea şi uneori „concurează starea civilă”.
Personajul principal, Harap-Alb este real şi nu fabulos (G. Călinescu îl asemăna cu un
flăcău de la ţară datorită mentalităţii sale).
Celelalte personaje au rolul de „pedagogi” în contextul caracterului acestui basm de
bildungsroman : Craiul este întâiul său pedagog – el îl învaţă simţul onoarei, să fie
mândru şi corect.
Sfânta Duminică este pedagogul bun care face totul în locul lui.
Spânul este pedagogul rău dar care va face din el un erou
Calul este pedagogul rezervat , este ajutorul şi confidentul tânărului
Mihai Eminescu - Făt-Frumos din lacrimă
Basmul este o specie literara a genului epic, ,,o oglindire [.] a vieții
în moduri fabuloase" (Călinescu). Este o operă narativă, de obicei în
proză, de întindere mică sau mijlocie, în care întâmplările povestite sunt
fantastice, iar personajele sunt supranaturale și poartă valori simbolice.
Bogat reprezentant în creația populară, basmul poate să aibă și autor
cunoscut, dar sursa lui rămâne tot folclorică. Publicat în 1870, în
revista ,,Convorbiri literare", basmul în discuție respectă, în linii
generale, schema epică a prototipului popular.
 Astfel, ,,Fãt-Frumos din lacrimă" începe cu o situație inițială repetabilă, fixată într-un timp îndepărtat și
neprecizat: în vremea veche, un cuplu împărătesc își trăia zilele în durere, din pricină că soarta refuza să-i
dăruiască un urmaș; acesta ar fi motivul împăratului fără succesor, pe care l-am întâlnit și în ,,Tinerețe fără
bătrânețe și viață fără de moarte" ori în alte creații folclorice.
Într-o zi, în timp ce îndurerată împărăteasa se ruga la icoana Maicii Domnului, aceasta din urmă,
înduioșată, a lăcrimat; lacrima fiind suptă de tânără crăiasă, la timpul sorocit, ea va naște un prinț pe care l-a
numit Fãt-Frumos din lacrima (motivul nașterii miraculoase). Conform schemei narative a basmului popular,
Fãt-Frumos creste într-o luna cat alții într-un an, iar când ajunge la vârsta bărbăției, pleacă în lume (motivul
călătoriei inițiatice).
Evenimentul care tulbura echilibrul inițial este vrajba dintre tatăl lui Fãt-Frumos și un împărat vecin,
conflict care dura de cincizeci de ani; acesta este cauza plecării eroului hotărât sa se lupte cu urmașul
împăratului vrăjmaș.
Ajungând însă la palatul acestuia, Fãt-Frumos este primit cu bucurie și tinerii devin frați de cruce. În
virtutea acestui legământ, Fãt-Frumos il izbăvește pe împăratul vecin de Mama Pădurilor (care cerea jertfa de
copii si pe care o învinge, în lupta, după ce inversase cele două buți pline cu apa și, respectiv, cu putere). Se
păstrează astfel eternul conflict dintre Bine și Rau (prezent în basme), cu victoria celui dintâi. Ca răsplata a
vitejiei, Fãt-Frumos o primește pe Ileana (fiica Mamei Pădurilor) care-i va deveni, mai târziu, mireasa.
 Șirul probelor initiațice pe care trebuie să le treacă eroul nu se încheiase încă. Rugat de tânărul împărat
vecin să i-o aducă pe fata Genarului, Fãt-Frumos va fi supus și la alte încercări: se tocmește slugă la o babă,
căreia îi paște iepele, scăpând de moartea făgăduită cu ajutorul împăratului țânțarilor și al împăratului racilor
(motivul animalelor/viețuitoarelor năzdravane); la capătul timpului juruit, își alege un cal (din cei șapte), drept
plata a muncii sale. Ca și in basmul popular, calul ales este slăbănog, dar baba pusese în el șapte inimi; cu
ajutorul lui, fata Genarului este răpita și adusă la cel care o iubea. Între timp, Ileana orbise din pricina lacrimilor
vărsate de dorul lui Fãt-Frumos. Întoarcerea acestuia îi aduce însănătoșirea, iar nunta va constitui finalul
compensator.
Se poate observa astfel că multe dintre funcțiile basmului (cum le numește V. Propp) sunt respectate:
situația inițiala, plecarea eroului de acasă, paguba (lipsa) adusă de un răufăcător, încercările prin care trece
personajul pozitiv, lupta lui cu răufăcătorul, victoria eroului benefic, întoarcerea acasă și nunta. Firește,
întâmplările sunt plăsmuite de imaginație, nu exista in realitate (sunt fantastice).
Fãt-Frumos din lacrima" prezintă însă și unele deosebiri care îi conferă caracterul de basm cult:
a) Formula introductivă (,,În vremea veche, pa când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât germenii
viitorului") păstrează timpul indefinit al lui ,,A fost odată", dar îi lipsește nota de unicitate (,,ca niciodată") și
proiecția în fabulos a basmului folcloric (,,pe când se potcoveau purecii."); în schimb, autorul îi imprimă o tentă
filozofică, oamenii fiind priviți ca potenția (posibilitatea), în termenii lui Aristotel.
b) Dacă în basmul popular portretele lipsesc, de data aceasta, fiecare personaj este bogat zugrăvit cu
ajutorul unor figuri de stil tipic eminesciene: împăratul era ,,întunecat și gânditor ca miazănoaptea", împărăteasa
are fața albă ,,ca o marmură vie", Mama Pădurilor este o apariție înspăimântătoare în stil romantic: ,,Ochii ei -
două nopți turburi, gura ei - un hãu căscat, dinții ei - șiruri de pietre de mori".
c) Eminesciene sunt și pasajele descriptive în care luna, lacul, noaptea, bogăția coloristică și mulțimea
florară amintesc de lirica marelui poet.
d) Epitetele (,,marmora lucie si alba", ,,cerul cernit"), comparațiile originale (,,fata, dulce ca visele marii"),
hiperbolele care tind spre colosal, toate sunt ale Poetului etern.
e) Fãt-Frumos din acest basm pornește în lume ,,horind" și doinind din fluier, fapt care îi conferă atributele
lui Orfeu (personaj mitologic des întâlnit în opera eminesciană).
În concluzie: ,, Fãt-Frumos din lacrimă" de M. Eminescu este un basm cult, întrucât autorul îmbogățește
schema narativă folclorică și o completează cu elemente specifice creației sale.
 Vrajitorul din Oz – Lyman Frank Baum

Potrivit autorului, cartea de față a fost scrisă sub semnul unei imaginații fericite, replică la cruzimea
basmelor clasice pentru copii, ale fraților Grimm sau ale lui Andersen.
Narațiunea este simplă, progresivă și are un dublu sens: de axă în necunoscut și înapoi. Locul ce urmează
să fie părăsit este ternul Kansas, unde orfana Dorothea trăiește alături de unchiul Henry și mătușa Em, într-o
lume a nonevenimentului (tot ce se poate întâmpla aici este un ciclon). Eul are senzația copleșitoare a
solitudinii iar viața abia pâlpâie sub un soare dogoritor si într-un peisaj tern, cenușiu. Astfel, expediția fetei va
fi una de cucerire a culorilor (verdele – culoarea vieții!) din țara lui Oz.
Cuplul parental se confundă cu peisajul cameleonic, lipsit de culoare și trist. Doar cățelușul Toto o
împiedică pe fată să devină și ea cenușie. El este duioșia, veselia, culoarea din viața ei. Elementul care aruncă
în aer situația terna este ciclonul. El este cauza regresiunii care o aduce pe Dorothea la începutul vieții sale,
fetița născându-se încă o dată. Ca în Pinocchio, dispariția ei este o moarte simbolică, una initiațică urmată de o
noua naștere (călătoria în țara miraculoasă). Revenirea în Kansas va fi a unei ființe metamorfozată, conștientă
de sine.
 La celălalt țărâm se poate ajunge numai pe calea văzduhului, iar topografia ei e completă și polară: orașul
Oz în centru, mărginit pe verticală de țările vrăjitoarelor bune iar pe orizontală de cele ale vrăjitoarelor rele.
Tema vrăjitoarelor este tema mamei bune și a celei rele. Vrăjitoarea cea rea este anihilată prin apa
purificatoare ce are puterea unui botez ritualic.
Pe drumul său, fata întâlnește imaginile individualizate ale ei înseși: Sperietoarea, Omul de tinichea,
Leul, care cumulate, devenite un întreg, duc la reușita. Astfel, Dorothea descoperă că natura umană se
compune din inima, creier și curajul de a înfrumuseța cenușiul vieții. Mai mult, Sperietoarea e umanitatea
nouă fără minte (experiență), Omul de tinichea este umanitatea care a recurs la artificial iar Leul ar fi
animalitatea retrogradată.
 Ideea de unificare a bucăților subzista în grupul celor patru prieteni, aceștia formând un grup
complementar funcțional. Se va dovedi in final ca lipsa organelor este iluzorie: Sperietoarea are creier (găsește
mereu soluții ingenioase), Omul de Tinichea are prea multă inima, fiind chiar un sentimental (lacrimile îl fac să
ruginească), Leul are curaj (înfruntă de la început pericolul), iar Dorothea deține de la început mijlocul de
întoarcere in Kansas: pantofii de argint. Ceea ce lipsește este, deci, conștiința existentei organelor aparent
lipsa. Cât pentru Dorothea, a ajunge acasă înseamnă, în planul simbolic al acestui basm-alegoric, tot un traseu
prin conștiința, a ajunge la tine însuți, a deveni conștient de tine, de ceea ce dispui si de ceea ce îți lipsește, de
ce poți face cu atuurile de care dispui.
Așadar, scopul călătoriei nu este achiziția, ci conștientizarea a ceea ce este sădit în tine. Totuși, drumul nu
este o pierdere de vreme, ci este o descoperire și, mai ales, autodescoperire.
Prin figura vrăjitorului-farseur (un simplu om, care, în loc să dea, cere) povestea transmite un adevăr:
fiecare poate găsi soluția tuturor problemelor în sine. Terapia propusa de vrăjitor nu este decât o parodie
cu ,,efect placebo,,.
 Drumul fetei este drumul vieții, pentru care autorul formulează o rețetă a succesului,
a reușitei, în care intră mai multe ingrediente: inima, încredere în sine, minte, prieteni.
Nici un loc nu este ca acasă, spune Dorothea la final, numai că, de multe ori,
îndepărtarea, călătoria, este cea mai bună cale de a aprecia acest ACASĂ.
Dintr-un alt punct de vedere, opera lui Frank Baum a fost privită ca o alegorie a
vieții social-politice americane: omul de paie – agricultorii, omul de tinichea –
muncitorii din industrie, leul – puterea politica, iar Dorothea – imaginea americanului
de rând. Maimuțele zburătoare, care au fost cândva ,,un popor liber ce trăia fericit în
pădurea mare, „semnificativ situată undeva în Vestul sălbatic, sunt amerindienii aduși
în stare de sclavie de către coloniștii albi. Însăși lumea lui Oz ar fi ,,un Eden utopic
pentru o conștiința americana în criza” .
Pinocchio – Carlo Collodi

Povestea lui Pinocchio este istoria evoluției umanității de la natură la cultură, aici de la nașterea
artificială, dintr-o bucata de lemn, la transfigurarea ce capătă, la propriu, aspectul unei încarnări.
Cum se naște Pinocchio și ce fel de copil era el?
Pinocchio este prevăzut de la început ca un copil-afacere, o marionetă docilă care să-i aducă o
oarecare bunăstare tatălui său. Numai că păpușa nu se lasă manevrată, anunțând chiar de pe masa de
lucru un copil rebel, iar după realizarea să ajunge să fie abandonat și să-l facă pe bietul Geppetto
(tatăl adoptiv) să fie arestat. E imun la sfaturi și își omoară binevoitorul, pe Greierașul-vorbitor,
conștiința sa morală.
Conflictul cu școala și mirajul banilor.
Gândul de a învață este abandonat în fața tentației de a intra in Teatrul de păpuși. Își vinde abecedarul pentru un bilet de
intrare. Provoacă un tărăboi fantastic printre păpuși și scapă de mania păpușarului Manancafoc la auzul poveștii sale triste.
Banii, primiți de la păpușar pentru a-i duce tatălui său, Pinocchio îi pierde în încercarea de a-i spori in Tara Nătărăilor unde este
escrocat de Cotoi și Vulpoi. Aceștia își repetă escrocheria și jefuirea lui Pinocchio, lăsându-l pe acesta fără bani. Pinocchio
ajunge chiar la închisoare, dar este grațiat de împărat.

Între bine și rău. Cum poate crește o păpușa de lemn?

Aventurile continuă după modelul romanului picăresc, prin radiografierea altor medii: scapă de șarpele care moare de râs,
fură struguri și este prins și obligat să păzească găini dar este eliberat pentru fapta bună de a-i fi dat în vileag pe hoți. Fuge din
nou spre căsuța zânei dar îi găsește doar lespedea de mormânt. Încercând să-și salveze tatăl care îl caută și era în pericol pe
mare, ajunge accidental pe insula Albinelor Harnice – societate utopica a muncii la superlativ - unde o întâlnește pe zâna care
devenise femeie. În oglinda evoluției acesteia ar vrea sa crească și el, dar pentru asta ar trebui să devina un băiețel adevărat.
Pentru asta hotărăște să se schimbe, se duce din nou la școală, dar miracolul nu tine mult: se încaiera cu colegii și ajunge chiar
să fie acuzat – pe nedrept – de rănirea unui polițist. Ca să scape de câinele Alidor ajunge să se arunce în mare, este pescuit și
gata să fie gătit dar este salvat tot de Alidor.
Măgarul si copilul adevărat
Pinocchio revine la casa zânei unde, după o scurtă penitenta, i se promite că vă deveni un băiat adevărat. Transformat,
nu rezista mult, deoarece fuge în Țara Distracțiilor unde încep să-i crească urechile de măgar și chiar se transformă în
măgar. Până la urmă, aruncat în mare de un țăran redevine o păpușă de lemn și este înghițit de o balena în interiorul căreia
își regăsește tatăl, scapă și ajung pe uscat. Pinocchio se angajează, este iertat și se transforma într-un copil adevărat.

Inițierea picaroului. Umplerea unei forme goale.

Structural, basmul se înscrie în schema prozei picărești: un erou obscur care străbate medii suspecte, satira socială,
încălcare moralei si o structura serială care ar putea prelungi aventura la infinit. Acest picaro de lemn este imaginea anarhiei
și a bunului plac. E o expresie a funcțiilor naturale, a instinctelor, numai ca acest picaro nu este rău la suflet, nu ar vrea să-și
supere protectorii, numai ca impulsurile externe îl dezechilibrează. În basm apar două figuri parentale: Geppetto, tatăl
adoptiv, și Zâna, dublu ipostaziata: ca sora și ca mama. În fragilitatea ei trebuie să vedem proiecția fantasmagorică a purtării
inconsecvenței păpuși de lemn. Momentele ei de slăbiciune omenească sunt desolidarizări față de o pupilă nemerituoasă
care regresează pana la stadiul rușinos de animalitate.
 Pinocchio, marioneta, este ,,simbolul ființelor lipsite de consistența proprie care ascultă de orice impulsie
exterioară,, sau al unei persoane ,,ușuratice și frivole, lipsite de caracter și principii,,. Problema lui Pinocchio
este interioritatea goală, formă fără fond. Marioneta este un triumf al iluziei și al aparenței, al superficialului.
Aventura din basm are drept scop descoperirea profunzimilor și a esențelor.
Dansul între ce sunt și ce aș pute fi se încheie în momentul claustrării în burta peștelui, simbolic un
regressus in utero care pregătește încărnarea. Ca toate basmele culte, și acesta conservă, conștient sau nu,
numeroase urme culturale, evocând mituri, teme, motive care au devenit locuri comune în literatura:
- balena din Iona, din Mori si devino al lui Goethe
- Țara distracțiilor este teritoriul morții, un fel de insulă a lui Circe din Odiseea
- rădvanul tras de doisprezece măgăruși are pe capră o figură a Hadesului, un Charon, luntrașul de pe Styx.
- Circul și teatrul sunt simulacrele vieții reale, replici caraghioase ale ei
- Somnul în timpul căruia se transformă Pinocchio amintește de Morfeu, fratele morții
 De la ieșirea din burta balenei firul epic intră în linie dreaptă. În burta balenie, Pinocchio își
regăsește simbolic conștiința de sine care fusese omorâtă simbolic odata cu Greierul-vorbitor. Iar
regăsirea conștiinței este de fapt regăsirea identități, marea tema a cărtii. Astfel, Pinocchio ajunge
ființa responsabilă care se vede pusa în situația să ia inițiative și pentru alții, pentru cei cărora prostia
sa le-a provocat suferința: tatăl agonic și zâna bolnavă. Basmul marchează momentul în care
Pinocchio își răspunde la întrebarea Cine sunt? Într-un mod obiectivat, prin Sunt altfel, sunt
altcineva, un om, o ființă în carne și oase. Transformarea psihică e semnalată prin reflexul ei
exterior, o transfigurare ce are valoarea unei recompense pedagogice.