Prepozitia Conjunctia Interjectia PDF
Prepozitia Conjunctia Interjectia PDF
Prepozitia Conjunctia Interjectia PDF
1. Consideraţii generale
Prepoziţiile (şi locuţiunile prepoziţionale) sunt instrumente gramaticale, şi anume elemente de relaţie care
funcţionează la nivelul propoziţiei, stabilind legătura dintre adjuncţi şi regenţii lor:
dintre un atribut şi regentul său (un substantiv, un pronume, un numeral cu valoare substantivală):
Am cumpărat o carte cu poze. Fiecare dintre noi are o dorinţă. Trei dintre copii au reuşit.
dintre un complement (necircumstanţial sau circumstanţial) şi regentul său (un verb, un adjectiv, un
adverb sau o interjecţie):
Se gândeşte la mine. Mâine vom pleca la mare. Fata era slabă la matematică. El locuia aproape de
mine. Hai cu noi!
dintre un nume predicativ şi regentul său nominal: Casa era din lemn.
dintre un predicativ suplimentar şi regentul său nominal: L-am luat drept profesor etc.
Prepoziţiile reprezintă, aşadar, un mijloc joncţional de realizare a raportului de subordonare în cadrul propoziţiei.
2. Tipologie:
a) După structură:
prepoziţii simple: a, de, pe, cu, la, către, fără, din, sub, prin, spre, peste, pentru, lângă etc.
prepoziţii compuse: despre, înspre, de la, pe la, pe sub, pe lângă, de pe lângă, de prin, de sub, până la etc.
Observaţie: Unele prepoziţii (şi locuţiuni prepoziţionale) provin din conversiunea altor părţi de vorbire, şi anume:
din adverbe (şi loc. adverbiale): înaintea, înapoia, asupra, deasupra, dedesubtul, dinaintea, dinapoia,
împrejurul, împotriva, în faţa, în spatele, de-a lungul, de-a latul, ca, cât, decât etc.;
din substantive: graţie;
din adjective: drept;
din participii: mulţumită, potrivit, datorită;
din gerunzii: privind, exceptând.
1Unele gramatici tradiţionale includ aici şi adverbele (care impun D): conform, contrar, potrivit, asemenea, aidoma,
aşijderea.
Aceste prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale cer genitivul în marea majoritate a situaţiilor. Există însă şi câteva
excepţii, când nu-şi pot impune acest regim, şi anume:
dacă sunt urmate de forme neaccentuate ale pronumelor personale şi reflexive: împotriva-mi, înaintea-ţi,
asupra-i, în juru-le, în preajmă-ne, în faţa-i, asupră-şi etc. În aceste situaţii, pronumele sunt (prin chiar forma lor)
la cazul dativ!
dacă sunt urmate de adjective posesive: contra mea, împotriva sa, deasupra noastră, din cauza ta, în jurul
său, în urma voastră etc. Posesivele care apar în astfel de construcţii sunt considerate adjective şi nu pronume
deoarece au formă de adjective posesive (le lipseşte formantul al, a etc, obligatoriu la pronume) şi fiindcă
realizează un fel de acord prin atracţie cu articolul hotărât din componenţa prepoziţiei sau al locuţiunii
prepoziţionale care le precedă, iar forma selectată este cea de N.Ac., nu cea de G.D. Să se compare: i-am spus
prietenei tale, cartea prietenei tale (unde adjectivul posesiv are forma de G.D., ca urmare a acordului) / Am
greşit din cauza ta (unde adjectivul are formă de N.Ac., după cum substantivul din structura locuţiunii
prepoziţionale are formă de N.Ac.). De asemenea, să se compare: A acţionat împotriva alor tăi (unde alor tăi
este pronume posesiv, gen masculin, număr plural, caz G., deci nu se „acordă” cu articolul a din împotriva) / A
acţionat împotriva ta (unde ta este adjectiv posesiv, gen feminin, număr singular, caz Ac.).
Prepoziţia contra cere Ac. şi nu G., dacă este urmată de anumite substantive, în expresii consacrate de
tipul: contra cost, contra cronometru etc.
Observaţii:
Deşi prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale se caracterizează prin lipsa autonomiei semantice şi a suficienţei
noţionale, cu toate acestea, aportul lor semantic nu este cu desăvârşire nul, ci sunt purtătoare a numeroase
informaţii semantice, cum ar fi:
• direcţia: către, spre, la, înspre, dinspre etc.;
• locul: lângă, la, pe, în, sub, pe la, pe sub etc.;
• instrumentul: cu, din, fără, graţie, datorită etc.;
• relaţia: la, despre, de, legat de, în ce priveşte, cu privire la etc.;
• agentul: de, de către.;
• opoziţia: în loc de;
• asocierea: cu, fără, cu tot cu, cu...cu tot;
• comparaţia: ca, cât, decât;
• scopul: pentru, după, spre;
• cauza: din cauza, din pricina, de;
• anterioritatea: înaintea;
• posterioritatea: după etc.
În stilul familiar vorbit şi, în general, în dialog, unele prepoziţii se pot utiliza şi singure, ca răspuns la o
întrebare, fără exprimarea după ele a substantivului sau a pronumelui pe care l-am putea aştepta. În acest caz,
spunem că ele sunt folosite absolut:
— A venit singură sau cu el?
— Cu.
—Vrei cafeaua cu zahăr sau fără ?
— Fără.
Iată şi alte situaţii : Eu votez pentru. Noi venim după. Aici, prepoziţiile capătă valoare adverbială.
Există uneori tendinţa de a omite prepoziţiile din construcţii în care prezenţa lor este obligatorie, pentru a
scurta mesajul: *şef serviciu, *serviciul relaţii externe, *biroul informaţii, *mănuşi piele, *carne porc, *direcţia
sănătate publică etc. Aceste construcţii nu sunt recomandabile.
Cazurile nominativ şi vocativ nu se construiesc niciodată cu prepoziţii!
Conjuncţia
1. Aspecte definitorii
Conjuncţia este un cuvânt invariabil care stabileşte între elementele propoziţiei sau ale frazei o relaţie şi
se caracterizează semantic – prin conţinut lexical abstract şi insuficient care se realizează în mai multe
semnificaţii, determinate de contextele în care apar; morfologic – prin lipsa flexiunii; sintactic – prin lipsa
posibilităţii de a îndeplini o funcţie sintactică, neavând autonomie funcţională şi combinându-se simultan cu doi
termeni (distribuţie bidirecţională); logic – prin lipsa unui conţinut noţional (lipsă determinată de gradul mare de
abstractizare şi gramaticalizare).
Conjuncţia leagă două propoziţii într-o frază (prin coordonare ori prin subordonare) sau două cuvinte în
propoziţie (prin coordonare): Vremea vinde lemnele, iar nevoia le cumpără. Doinele, poveştile, muzica şi poezia
sunt arhivele popoarelor (A. Russo).
Deşi, ca şi prepoziţia, conjuncţia este un mijloc de legătură între cuvinte, ele au şi particularităţi distincte. Mai
întâi, dacă prepoziţia leagă două cuvinte prin subordonare, conjuncţia face legatura între părţi de propoziţie coordonate
(comp.: cărţi pentru copii — cărţi şi copii).
Chiar şi atunci când conjuncţia stabileşte, ca şi prepoziţia, raporturi de subordonare, aceste raporturi
diferă între ele. În timp ce prepoziţia subordonează un substantiv sau un substitut al verbului, adjectivului sau al
unui alt substantiv, conjuncţia pune în raport de subordonare între ele două forme verbale personale care sunt, de
fapt, predicatele propoziţiilor legate prin subordonare (Lucrează bine ca sunt plătiţi bine. A declarat demult că in
curând va demisiona).
Notă. Prepoziţia poate stabili şi ea un raport de subordonare între verbe, dar numai atunci când unul este la o
formă nepredicativă (lucrează pentru a câştiga, merge fără a se uita).
Partea de propoziţie introdusă prin conjuncţie se prezintă, în fond, drept o propoziţie subordonată eliptică.
Astfel, în propoziţia ...Şi ea răsufla adânc, deşi încet, partea de propoziţie deşi încet echivalează cu propoziţia:
deşi răsufla încet.
Propoziţia secundară introdusă printr-o conjuncţie subordonatoare poate depinde nu numai de o forma
verbală predicativă (personală), ci şi de una nepredicativă (gerunziu, infinitiv, participiu, supin): Vazând eu că mi-
am aprins paie în cap cu asta, am şterpelit-o de-acasă... (I. Creangă).
În unele cazuri, rare însă, conjuncţia poate apărea şi în componenţa propoziţiilor independente (Că bine
zici, cumătră... De s-ar opri odată ploaia...).
Astfel de propoziţii optative cu conjuncţia la început pot apărea şi ca propoziţii principale în cadrul unei
fraze: De-ar mai veni vara sa se mai joace şi pe-afară...(I. Creangă).
O propoziţie independentă poate începe prin conjuncţia că atunci când urmează după o interjecţie (Of! Că
rău am păţit-o).
La început de propoziţie este folosită adesea şi conjuncţia coordonatoare şi, stabilind legătura cu cele spuse
anterior, numită de aceea „şi” narativ: Şi unde nu începe o ploaiel).
Se întâmplă uneori ca o conjuncţie subordonatoare să introducă doar formal o anumită subordonată,
relaţiile logice din frază indicând că de fapt ea trebuie grupată cu aşa-zia regentă. Prin urmare, raporturile
sintactice au fost inversate. În această situaţie se află aşa-numita „temporală inversă”, introdusă prin când sau că:
Eram băiat de 14 ani când am învăţat a da cu puşca
În această frază, propoziţia am învăţat a da cu puşca, deşi apare introdusă de adverbul relativ când, îşi
subordonează, din punct de vedere logic (prin logica evenimentelor), aparenta regentă. În structura de adâncime,
organizarea enunţului se prezintă în realitate astfel: Am învăţat a da cu puşca, când eram băiat de 14 ani.
În aceeaşi situaţie se află şi enunţul: Abia ajunse acasă că se şi porni ploaia < Se (şi) porni ploaia că (=
„când”) abia ajunse acasă.
Conjuncţiile coordonatoare, în primul rând cele conclusive, pot sta atât la începutul propoziţiei, cât şi la mijlocul
ei (Deci se duce Vasile la Petre. Dar şi Se duce deci Vasile la Petre).
4. Conjuncţiile corelative
Conjuncţia care introduce o propoziţie în frază poate avea un element corelativ în propoziţia regentă,
subliniind în mod deosebit raportul dintre propoziţii.
În cadrul legăturii prin coordonare, formează perechi acele elemente conjunctive (conjuncţii, adverbe)
care exprimă raporturi disjunctive şi copulative: ba..., ba; acum..., acum; când..., când; nici..., nici; sau..., sau;
ori..., ori; fie..., fie etc. Ele pot lega atât propoziţii, cât şi părţi de propoziţie.
Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase.
Tot mă amânai ba azi, ba mâine.
Uneori, drept corelativ al conjuncţiei coordonatoare apare un alt element decât conjuncţia respectivă (nu
numai..., ci şi; atât..., cât şi; nu numai că..., dar şi; nu numai..., dar nici etc.): El nu numai că nu ştia, dar nici că
voia să ştie la ce trăieşte.
Notă. În cazul repetării conjuncţiei, prin virgulă se izolează a doua şi următoarele propoziţii: Nici pe dracul să-l
vezi, nici cruce să-ţi faci.
În cazul părţilor de propoziţie omogene, virgula se pune înaintea conjuncţiei repetate, cu excepţia primei
utilizari: Noi am rupt-o cu trecutul fie ca limbă, fie ca idee, fie ca mod de a privi şi a cugeta. (M. Eminescu)
În cadrul legăturii prin subordonare, conjuncţiile subordonatoare formează perechi fie prin repetarea
aceleiaşi conjuncţii, fie prin folosirea altor cuvinte corelative (dar mai rar decât în cazul coordonării). Apar mai des
repetate conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale de ce..., de ce; cum..., cum; cu cât..., cu cât etc.: De ce mergeau
înainte, de ce lui Harap Alb i se tulburau minţile. (I. Creangă)
Aici este mai caracteristică folosirea în calitate de corelative a unităţilor lexicale care nu reproduc, nu
repetă conjuncţiile respective: atât...., încât; aşa de..., încât; într-atât(a)..., încât; cu cât..., cu atât; aşa...., precum;
acolo..., unde; cu toate că..., totuşi; de aceea..., pentru că; de câte ori..., de atâtea ori; pe cât..., pe atât etc.: Cu
cât căciula era mai mare, cu atât omul era mai însemnat... (A. Russo). Unde nu te gândeşti, acolo-l găseşti. (V.
Alecsandri).
Elementul corelativ al conjuncţiei subordonatoare este plasat adesea la sfârşitul regentei, făcând astfel un
tot întreg cu conjuncţia (respectiv cu locuţiunea conjuncţională sau cuvântul jonctiv) prin care începe subordonata.
Drept rezultat, apar locuţiuni conjuncţionale de tipul: astfel încât, aşa încât, aşa cum, intocmai cum etc.
6. Locuţiunile conjuncţionale sunt grupuri de cuvinte cu valoarea şi funcţia unei conjuncţii. În structura unei
locuţiuni conjuncţionale intră obligatoriu un element general de relaţie (conjuncţie, pronume relativ, adverb relativ) de
obicei precedat de anumite cuvinte:
a) prepoziţie + conjuncţie (pronume relativ, adverb relativ): fără să, ca să, pentru că, pentru ca să, până să; până ce,
după ce, de ce (pe măsură ce), după cum, după cât, pe cât, cu cât etc.;
b) (prepoziţie) + substantiv nearticulat + conjuncţie (pronume relativ, adverb relativ): în loc să, din cauză că, din
pricină că, în caz că; în timp ce, în vreme ce, de vreme ce, cât timp, câtă vreme, odată ce, etc.;
c) adverb + conjuncţie (pronume relativ, adverb relativ): înainte să, înainte ca să, măcar că, măcar să, chiar dacă,
îndată ce, imediat ce, ca şi cum, ca şi când etc.
Interjecţia
1. Definiţie:
Interjecţia este o parte de vorbire neflexibilă cu intonaţie exclamativă ce se caracterizează semantic –
prin faptul că nu denumeşte, ci sugerează stări fizice şi psihice sau evocă, prin imitare, sunete şi zgomote din
lumea înconjurătoare; morfologic – printr-un corp fonetic redus şi fix; sintactic – prin două ipostaze opuse: a)
apare în contexte în care nu are nici o legătură sintactică cu restul comunicării, însoţind vocative, imperative (A!
Ce bine că ai venit!), b) apare în relaţie cu termenii înconjurători, îndeplinind o funcţie sintactică (Hai şi tu cu noi!);
logic – prin faptul că e lipsită de conţinut noţional.
Observaţie:
Sunt, în general, proprii exprimării directe şi orale, mai ales stilului familiar şi sunt o manifestare a
personalităţii celui care vorbeşte, de aceea ele sunt, în principiu excluse în vorbirea indirectă. Folosirea
interjecţiilor marchează stilistic exprimarea, de aceea selectarea lor trebuie făcută cu grijă. De exemplu fleoşc!,
tronc,! sanchi!, aiurea!, pe dracu! denotă lipsă de respect faţă de interlocutor, iar cel care le foloseşte este
catalogat ca având un limbaj neîngrijit. În limba literară scrisă, interjecţiile sunt folosite în stilul artistic, în pasaje,
caracterizate prin oralitate şi afectivitate.
2. Clasificare:
2.1. După aspectul structurii lor morfematice:
- simple: au!, vai!, ah!, etc;
- compuse: haidade!, trosc-pleosc!, tic-tac, etc
2.2. După criteriul semantic:
Interjecţiile pot exprima:
- diferite senzaţii sau stări sufleteşti: au!, ah!, of!, văleu! (durere), brr! (frig), uf! (oboseală);
. -o chemare sau un îndemn: pis-pis!, cuţu-cuţu!, hăis!, cea!, huideo!, ho! etc;
- o adresare: bre, măi, mă, fa, fă, bă, băi; ia, iote, iaca, ian, iacătă etc.
Observaţii:
Uite se comportă ca un verb la imperativ (,,priveşte!").
Unele interjecţii şi-au dezvoltat forme după număr şi persoană: haidem, haideţi.
Nu trebuie considerate interjecţii unele cuvinte cu valoare exclamativă, care formează propoziţii nominale
imperative, cu conţinut verbal datorat intonaţiei: Ajutor!, Foc!, Înainte!
Interjecţiile sunt şi cuvinte imitative - numite onomatopee. Ele reproduc:
- sunete şi zgomote din natură: tic-tac, pic-pic, lipa-lipa etc.;
- sunete emise de animale, păsări, insecte: groh, behehe, ham, miau, cotcodac, cucurigu, ga, mac, cucu, cri etc.
- sunete însoţitoare ale unor acţiuni sau acte fiziologice: bâldâbâc, buf, trosc, pleosc, gogâlţ, hapciu, horp, hac,
ha-ha.
3. Funcţii sintactice:
Cele mai multe interjecţii propriu-zise sau interjecţii onomatopee nu au funcţie sintactică în propoziţia exclamativă.
Atunci când au totuşi funcţie sintactică, interjecţiile pot fi:
a) subiect: Se auzea trosc-pleosc!
b) predicat verbal: Iată că am venit!
c) nume predicativ: E vai si amar de noi!
d) atribut interjecţional: Sunetul trosc! l-a speriat.
e) complement direct: Auzim deodată trosc! şi pleosc!
f) complement circumstanţial de mod: Înghiţea sarmalele găgâlţ-gogâlţ!
g) predicativ suplimentar: M-a lăsat paf!
Unele interjecţii pot constitui singure propoziţii independente neanalizabile: Bravo! Ura! Oho! Zău! Adio!
5. Locuţiuni interjecţionale
Sunt grupări de cuvinte cu înţeles unitar, care se comportă ca nişte interjecţii: ce dracu!, drăgăliţă doamne!,
doamne dumnezeule!, ia auzi (i-auzi!)! etc.