Amintiri din copilarie

De Ion Creanga

“Amintiri din copilarie” reprezinta opera de maturitate artistica a lui Creanga, dovedind
un scriitor pe deplin format, cu un stil rafinat si cu o exceptionala capacitate de fixare a unui
univers uman necunoscut pana atunci in literatura romana. Cartea este un “roman” al varstei
inocente si al formarii, al modelarii umane. Proiectata in spatiul unui sat moldovenesc de
munte de la mijlocul secolului trecut, copilaria nu reflecta numai dominantele varstei, ci si
specificul mediului ambiant. De aceea, “Amintiri din copilarie” este si o evocare a satului
traditional, un tablou fidel al unei lumi traind in spiritul obiceiurilor fixate printr-o existenta
multimilenara. Principala grija a autorului este insa evocarea varstei de aur pentru ca, daca
prin amanunte Nica este propria sa ipostaza, asa cum i-o pastreaza amintirea, tipologic
vorbind, eroul sau este “copilul universal” (G. Calinescu): “asa eram eu la varsta cea fericita
si asa cred ca au fost toti copiii de cand lumea asta si pamantul”.
Izvoarele de inspiratie sunt autobiografice, iar evocarea se face din perspectiva
indepartata a maturitatii, fiind dominata de un impuls afectiv greu de stapanit: nostalgia.
Constructia textuala nu urmeaza rigorile compozitiei clasice. In cele patru parti, scriitorul
nu urmareste o ordine cronologica a desfasurarii faptelor, ci selectarea acelor momente ce
constituie puncte de referinta in formarea eroului.
Partea I se deschide cu evocarea scolii, ridicata prin stradania parintelui, unde s-a
adunat o multime de baieti si fete, printre care si Nica. Dar copiii nu inteleg rostul
invataturii, asa ca primesc in dar pe “Calul Balan” si “Sfantul Nicolai” pentru a-i indemna
in acest sens. Nica va raspunde numai la staruintele mamei si ale bunicului David Creanga.
Rupt de vatra satului, Nica pleaca impreuna cu bunicul sau la scoala din Brosteni. Aici,
eroul va avea parte de o serie de peripetii: caderea in Ozana, sederea in gazda la Irinuca,
umplerea de raie capreasca, fuga cu pluta pe Bistrita.
Inceputul partii a II-a sta sub semnul lirismului nostalgic, evocarea indreptandu-se
asupra casei parintesti. Apare chipul mamei, odata cu intamplarile din copilarie: uratul de
Anul Nou, pupaza din tei, la scaldat, etc. Rememorarile intereseaza in masura in care au
contribuit la formarea lui Nica, ca om, dandu-i o imagine asupra lumii, imbogatindu-i
universul cunoasterii.
Dialogul cu propriul cuget (din debutul partii a III-a) este o modalitate de disimulare a
intentiilor unui artist genial, constient de valoarea propriei creatii. In acest capitol, eroul
devenit adolescent este infatisat urmandu-si in continuare drumul, ca elev la scoala
domneasca din Targul Neamtului, apoi la scoala de catiheti din Falticeni. Scriitorul
urmareste procesul formarii adolescentului Nica in raporturile lui cu viata sociala, cu
conditiile in care tinerii urmau scoala.
In capitolul al IV-lea, memoria afectiva a eului narator reface drama adolescentului
care, in toamna lui 1855, paraseste satul pentru a urma seminarul de la Socola. Aceasta
despartire reprezinta dezradacinarea din universul Humulestilor, iesirea din taramul
miraculos al copilariei. Lumea in care patrunde eroul este inferioara celei din care tocmai a
iesit, iar Nica se simte aici lipsit de aparare in fata vietii si a timpului ireversibil. Numarul
personajelor ce apar in “Amintiri din copilarie” este relativ mare, fara ca portretul care l-i
se face sa fie adancit in mod deosebit. Aproape toate sunt conturate sumar, prin
caracterizare directa, prin actiune ori limbaj. Creanga reuseste sa le schiteze o
individualitate prin tehnica detaliului, care ii permite sa nuanteze caracterele. Multe
personaje se retin prin lapidarele si expresivele caracterizari pe care le face autorul:
Smarandita e o “zgatie de fata”, badita Vasile - “harnic si rusinos ca o fata mare” etc. Altele
seamana cu eroii din basme: Mogorogea e certaret ca Gerila, Nica Oslobanu pare o varianta
a lui Chirica din povestea “Stan Patitul”. Mai bine conturate sunt portretele parintilor:
Stefan a Petrii e barbat harnic si gospodar, dar dispretuieste invatatura. Ca fire e moale, dar
Creanga il lauda pentru placerea de a se juca cu cei mici si pentru munca depusa pentru a-si
intretine familia. Smaranda este fiica de vornic si avand frati cu invatatura se socoteste
superioara sotului ei ca putere de intelegere a lucrurilor. Tipologic, ea se inscrie in portretul
clasic al mamei, ca o fiinta autoritara, dar si cu tact pedagogic, manuind cu abilitate
rasplata si pedeapsa. Absenta portretului fizic concentreaza atentia spre cel caracteriologic.
Creanga o evoca mai intai ca pe o fiinta cu daruri fantastice: “cu adevarat ca stia a face
multe si mari minunatii: alunga norii cei negri de pe deasupra satului nostru si abatea
grindina in alte parti, infigand toporul in pamant, afara, dinaintea usii” etc. Apoi este vazuta
prin modul in care isi manifesta grija fata de casa si de destinul copiilor. Smaranda este o
fire mai aspra, cu vointa neclintita, care isi iubeste copiii fara sentimentalisme, dar cu un
devotament nemarginit.

Insa, dincolo de toate celelalte portrete, Nica este personajul constitutiv al textului, si in
jurul sau sunt reunite toate semnificatiile. Ca structura a unei existente, Nica se
contureaza de la indeterminare la autodeterminare.
Urmarind evolutia scolara a lui Nica, scriitorul surprinde cu luciditate procesul
anevoios al devenirii sale intelectuale. Eroul este: “slavit de lenes”, “un pierde vara”
impins spre invatatura de mama si bunicul sau. Ipostazele devenirii releva fatetele
personalitatii sale, nu lipsita de contradictii. “Om din doi oameni”, framantat din “huma
din Humulesti”, si inzestrat cu har, apartine si spiritului inalt si lutului din care se trage.
Nica se defineste si in relatia cu celelalte personaje ale operei menite sa infatiseze
varietatea firii umane.
Din punct de vedere al artei narative, Creanga este un povestitor desavarsit,
impresionand prin modul in care “spune”. In aceasta privinta, el se afla intre Ion Neculce
si Mihail Sadoveanu, toti trei alcatuind in literatura romana o serie usor de recunoscut
prin elementele comune ale artei lor narative. Principala trasatura a operei lui Creanga
este tendinta scenica, tehnica orala a spunerii. El scrie ca si cum ar trebui sa-si
interpreteze textul, placandu-i sa imite, sa parodieze, sa exagereze, sa gesticuleze, sa
treaca de la monolog la dialog, sa intre in pielea fiecarui personaj. In nici o imprejurare
nu-si uita insa interlocutorii imaginari, carora li se adreseaza direct: “Si dupa cum am
cinstea sa va spun” sau “va puteti imagina (…)”, “Insa ce ma priveste? Mai bine sa ne
cautam de ale noastre”.
O alta trasatura a operei “Amintiri din copilarie” este dinamismul anecdotic,
uluitoarea
navala a intamplarilor, rapiditatea cu care se deruleaza ispravile. Nu intotdeauna intre ele
exista legaturi de fond, drept pentru care naratorul gaseste formula de trecere, de marcare
a schimbarii, cum ar fi: “D-apoi cu smantanitul oalelor, ce calamandros a fost”, pastrand
astfel coerenta si unitatea episoadelor.
Adevarata forta a lui Creanga se manifesta cand incepe sa nareze. Atunci,
exprimarea este vie, autentica, fraza, bogata in verbe, devine puternic evocatoare, iar
intamplarile si oamenii prind viata. Creanga isi pastreaza in “Amintiri din copilarie”, ca
si in povesti, placerea de a glumi. Scriitorul provoaca rasul permanent (cu rare momente
de seriozitate nostalgica), privind totul dintr-o perspectiva care amuza, exagerand,
zeflemizand, autoironizandu-se.
Umorul lui Creanga se vadeste mai ales in exprimarea poznasa, mucalita, intr-o
siretenie a frazei, in care cazi ca intr-o capcana. Alteori cuvintele capata forme
neasteptate sau sunt asezate in combinatii surprinzatoare. Astfel, mos Chiospec
ciubotarul il intampina pe Nica strigand: “He, he! bine ai venit, nepurcele!”, boala de
care sufera eroul este o “cinstita de holera”, iar in postura de elev acelasi erou este “slavit
de lenes”.
Rasul este starnit si de prezenta termenilor familiari, a caror menire este sa
ingroase, sa exagereze, sa caricaturizeze: fetele sunt “dracoase”, iar baietii “mangositi”,
“prostalai”, “ghiavoli”, “hojmalai” etc. Voia buna este intretinuta si de placerea autorului
de a presara naratiunea cu zicale, cu expresii populare si vorbe de duh, prin care se
caracterizeaza o situatie, se ingroasa o trasatura, se face o aluzie ironica sau, pur si
simplu, se provoaca rasul (“Tot patitu-i priceput”, “Ursul nu joaca de buna voie” etc).
Acelasi umor este starnit si prin caracterizare ironica (fata Irinucai era “balcaza si
lalaie de-ti era frica sa innoptezi cu dansa in casa”), prin nume sau porecle amuzante
(Traznea, Gatlan, Chiorpec), prin autopersiflare (Nica era “slavit de lenes”) sau prin
prezentarea unor oameni si scene care starnesc hazul.
Arta lui Cranga nu se opreste insa aici. Limbajul sau il face inconfundabil, prin
termenii specifici folositi, prin modul exprimarii si prin oralitatea stilului.
Cuvintele cele mai numeroase din “Amintiri din copilarie” sunt de origine populara,
unele au aspect fonetic moldovenesc, multe sunt regionalisme; lipsesc aproape complet
neologismele.
Creanga nu povesteste rece, indiferent; el se implica, participa sufleteste, apreciaza,
solicita interlocutorii, si prin aceasta atitudine limbajul primeste accente afective. Autorul
isi marcheaza participarea sufleteasca prin interjectii, exclamatii, dativ etic, etc.
Scrisul lui Creanga este lipsit de metafore, expresivitatea limbii sale provine din
comparatii si din prezenta altor tropi: “plangea ca o mireasa”, “mi-i era a invata cum nu ii
e cainelui a linge sare”. Desi scrise, frazele humulesteanului urmaresc sa creeze impresia
de spunere. Semnul distinct al oralitatii este, mai intai, abundenta expresiilor
onomatopeice, a interjectiilor si verbelor imitative (“troscpleosc”, “a bancani”, “a bazai”,
“huta” etc.) dar si multimea zicerilor tipice, a expresiilor specifice limbii vorbite sau a
intrebarilor si exclamarilor. Alteori in text apar versuri populare sau forme ritmate. Orala
e si sinteze frazei. Autorul lasa cuvintele sa se insire dupa o ordine a vorbirii, si nu a
scrisului, unde topica este mai controlata. Dar, in ciuda aparentelor, ne aflam in prezenta
unui limbaj artistic, a unui stil foarte original. Creanga nu copiaza limba taraneasca, ci o
recreaza si o toarna in tiparele unei rostiri individuale, de unde provine si originalitatea.
Povestea lui Harap –Alb
de Ion Creanga
-basm cult-

Tema si viziunea despre lume

Basmul cult este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune
desfasurata pe un singur plan narativ, cu un numar mare de personaje, reprezentand valori
morale si in care este prezenta lupta dintre bine si rau.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de
Ioan Slavici, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu- Ion Creanga este cunoscut in literatura romana
atat prin „Amintiri din copilarie”, cat si prin povestile si povestirile sale. Una dintre cele mai
importante opere ale sale ramane basmul „Povestea lui Harap-Alb”.
Opera se incadreaza in specia literara basm cult, prin caracteristicile acestei specii
literare. O prima trasatura a basmului cult este prezenta formulelor specifice. Formula
initiala, „Amu cica era odata”, are rolul de a introduce cititorul in lumea fabulosului, cea
mediana, „Si mersera si mersera” mentine treaza atentia cititorului si ii suscita interesul, iar
formula finala, „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita”, scoate cititorul
din lumea fictionala.
O a doua trasatura a basmului cult este prezenta cifrelor magice, in „Povestea lui
Harap-Alb”cifra magica fiind 3: sunt 3 frati la curtea Craiului, 3 surori la curtea lui Verde
Imparat, calul vine sa manance jaratic de 3 ori, se da de 3 ori peste cap, il inalta la cer de 3ori
pe Harap- Alb, acesta se intalneste de 3 ori cu Spanul, la curtea lui Verde Imparat este supus la
3 probe.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema, relatii
spatiale si temporale, actiunea, relatia dintre incipit si final.
Tema basmului este lupta dintre bine si rau, prezenta in orice basm. In plus, in aceasta
opera, Creanga evidentiaza formarea unui adolescent, care, plecand intr-o calatorie presarata cu
numeroase probe, se va maturiza. Reprezentativi pentru fortele binelui sunt Harap-Alb si toti
cei care il ajuta (Sfanta Duminica, Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul,
regina albinelor, regina furnicilor), iar reprezentativi pentru fortele raului sunt Spanul si
Imparatul Rosu, exact cei de care tatal eroului ii spusese sa se fereasca in calatoria sa. In final,
ca in aproape toate basmele culte, raul este invins.
Relatiile spatiale si temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind impinse
mult spre trecut: „Amu cica era odata intr-o tara”. Este evident ca reperele de timp neprecizate
fac ca cititorul sa fie introdus intr-un timp al fabulosului, contribuind la crearea unei atmosfere
specifice. Spatiul in care se desfasoara actiunea este un taram al fantasticului, pentru ca include
fiinte fabuloase: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, fiinte care se
metamorfozeaza: calul, Sfanta Duminica, fata Imparatului Rosu, dar si animale vorbitoare:
calul, regina albinelor, regina furnicilor.
Actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de echilibru,
dereglarea echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a echilibrului si
revenirea la echilibrul initial. Astfel, se precizeaza ca intr-o tara un crai care avea trei feciori,
primeste o scrisoare, de la fratele sau, Imparatul Verde, prin care ii cerea sa-i trimita pe unul
dintre fii pentru a-i mosteni imparatia si a se urca pe tron. Primii doi frati esueaza in incercarea
la care ii supune tatal lor, pentru a vedea daca sunt vrednici ca porneasca la drum. Cel mic
reuseste si pleaca, avand cu sine un cal nazdravan care il va ajuta pemanent pe parcursul
calatoriei sale. Naivitatea si lipsa de experienta a mezinului il vor determina sa accepte
tovaratia Spanului, cu care se intalneste in timp ce se ratacise intr-o padure. El incalca astfel
porunca tatalui sau de a se feri de omul span si de omul ros. Este pacalit si devine rob al
Spanului, acesta din urma dandu-se drept nepotul craiului, odata ce sosesc la curtea lui Verde
Imparat. Fiul craiului, ce primise numele de Harap-Alb, pentru a marca statutul de sluga, este
supus de catre Span la 3 probe: sa aduca salate din Gradina Ursului, sa aduca dintr-o padure
capul plin de nestemate al unui cerb si sa o aduca pe fata Imparatului Rosu. El reuseste sa
treaca atat de primele doua probe, cat si de ultima, desi, la curtea Imparatului Rosu este supus
altor probe. Toate sunt trecute cu bine datorita prietenilor pe care eroul si-i face pe drum:
Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, Sfanta Duminica, regina albinelor,
regina furnicilor.
Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul, personajul
negativ al basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol aparte in viata eroului. El ii
este chiar de ajutor acestuia, deoarece, la sfarsitul tuturor probelor la care il supune pe Harap-
Alb, adolescentul devine adult. Chiar calul ii atrage atentia stapanului sau cu privire la
necesitatea ca Spanul sa existe in viata lui Harap-Alb: „Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume
cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte...”
In acest basm exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este
reprezentat de formula initiala: „Amu cica era odata”. Aceasta are rolul de a introduce cititorul
in lumea fictionala si de a-l determina sa accepte conventia conform careia, odata intrat in
aceasta lume, va intelege ca fiintele fabuloase si intamplarile neobisnuite vor popula actiunea.
Acest incipit coincide cu fixarea reperelor spatio-temporale, care sunt vagi, imprecise. Finalul
are rolul de a scoate cititorul din lumea fictionala, readucandu-l in lumea reala: „Cine are bani,
pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita.” Finalul inchide basmul, impreuna cu incipitul
ca intr-o rama.
Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat in
numele sau. Astfel, se sugereaza prin termenul „alb”, statutul initial al eroului, acela de fiu de
crai, iar prin termenul „harap”, care inseamna om cu pielea neagra, sclav, se sugereaza statutul
de rob, de sluga a Spanului, dupa ce acesta l-a inselat.
Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul de
crai era la varsta adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, bunatatea si
milostenia ii aduc foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului, dobandeste sfaturi
pretioase de la aceasta, atat inainte de plecarea la drum, cat si in timpul probelor la care a fost
supus. Generozitatea si lipsa de prejudecata ii aduc alaturi cinci prieteni, care dovedesc ca nu
infatisarea conteaza, ci modul in care pot ajuta la nevoie. Eroul are insa si defecte, precum:
naivitatea, lipsa de incredere in fortele proprii.
Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de lipsa
de experienta si de neascultarea sfatului parintesc. O scena semnificativa pentru ilustrarea
acestei trasaturi o constituie intalnirea din curtea palatului cu batrana cersetoare. Nicio clipa
eroul nu isi pune problema sa o intrebe pe aceasta cum a ajuns acolo, de vreme ce palatul era
pazit cu grija. De asemenea, nu se intreaba de unde stie aceasta atatea amanunte despre el, din
moment ce nu o mai intalnise niciodata. O alta scena semnificativa este intalnirea cu Spanul.
Eroul nu numai ca nu isi da seama ca Spanul se deghizeaza de fiecare data cand ii apare pe
drum eroului, ca sa para ca sunt 3 Spani, nu unul singur, dar nici nu banuieste ca acesta ii
intinde o capcana, cand il invita sa coboare in fantana. Naivitatea in acest caz a avut drept
consecinta schimbarea statutului, din fiu de crai in sluga.
In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de
maturitate a lui Harap-Alb, care primeste o adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi putut sa il
ajute, el il lasa pe erou sa hotarasca ce ar trebui facut, il lasa sa greseasca tocmai pentru a invata
din experienta si a intelege ca aparentele pot insela. Pentru fiul de crai, prezenta Spanului
inseamna invatarea lectiei umilintei, a ascultarii si astfel, a maturizarii, atat de necesare in
devenirea lui ca imparat.
In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare nevoie
de un prieten, de un sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de grija. Si aceasta
intalnire cu calul ii demonstreaza fiului de crai ca aparentele insala si ca nu infatisarea este
importanta, ci calitatile si modul cum iti oferi celor din jur ajutorul.
In opinia mea, viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este magistral
subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Creanga nu doreste sa urmeze
tiparul basmelor populare in care eroul este un Fat-Frumos cu multiple calitati, precum: vitejie,
echilibru, frumusete, dorinta de afirmare. Harap-Alb nu are niciuna dintre aceste calitati. El
reuseste sa treaca probele la care este supus cu ajutorul prietenilor sai, a sfatuitorilor precum
calul si Sfanta Duminica. Mai presus insa de probele pe care le trece, fiul de crai se
maturizeaza, dobandind experienta, intentia autorului fiind de a prezenta acest drum al
maturizarii eroului prin crearea unui bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar).
Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb” ramane una dintre cele mai reprezentative
scrieri ale autorului Ion Creanga, despre care Barbu Fundoianu afirma: „A fost gresita opinia ca
scrisul lui Creanga e pentru copii. Creanga e facut sa existe numai pentru adulti sau deloc.”

D-l Goe
de I.L.Caragiale
schița – demonstratie
I.L. Caragiale, autor de opere dramatice si nuvele, s-a impus in literatura romana si
prin schitele sale in care infatiseaza o diversitate de aspecte. Unul dintre acestea este si felul
in care erau educati copiii in familiile burgheze, ilustrat si in schita D-l Goe...
Aceasta este o opera epica de mica intindere, cu o actiune simpla, in care autorul
infatiseaza un moment semnificativ din viata unuia sau a mai multor personaje, este deci o
schita.
In primul rand, ca orice schita, D-l Goe... este o opera epica, intrucat autorul isi
exprima indirect sentimentele de dezaprobare si dispret fata de comportamentul copilului prin
intermediul faptelor si al personajelor. in al doilea rand, scrierea este de mica intindere, caci
prezinta doar momentul calatoriei lui Goe la Bucuresti, impreuna cu cele trei insotitoare ale
sale, iar toate nazbatiile savarsite de Goe pe parcursul drumului - pierderea palariei, blocarea
in cabina de toaleta, tragerea semnalului de alarma - se subordoneaza, in plan narativ,
intamplarii principale relatate de autor, ele structurandu-se in momente ale subiectului literar.
Actiunea este simpla, lineara, ca in orice schita, existand un singur fir narativ care
incepe cu expozitiunea (asteptarea trenului), continua cu intriga (urcarea in tren) si cu
desfasurarea actiunii (pierderea palariei, discutia cu conductorul, disputa dintre mam-mare si
conductor, blocarea lui Goe in cabina de toaleta, ca apoi sa culmineze cu tragerea semnalului
de alarma. Odiseea aceasta se va incheia pana la urma cu sosirea la Bucuresti.
Fiind o schita, si in aceasta opera literara exista putine personaje, dintre care
protagonistul este Goe, personajul titular, toate celelalte - cele trei doamne, un pasager si
conductorul - actioneaza in functie de comportarea acestuia, adoptand atitudini diferite.
Ca in orice opera epica, deci si in schita, se face simtita prezenta naratorului, care relateaza
intamplarile in desfasurarea lor gradata, din momentul asteptarii trenului (expozitiunea) pana
in clipa sosirii in Bucuresti (deznodamantul). Relatarea se face obiectiv, la persoana a IlI-a,
atitudinea autorului desprinzandu-se din modul in care nareaza si pune personajele sa
actioneze. Exista, asadar, cele trei elemente specifice unei opere epice: narator, actiune,
personaje. Modul de expunere predominant este naratiunea, dar se imbina cu dialogul, care
evidentiaza talentul de mare dramaturg al lui Caragiale.
 Prin dialog, dar si prin naratiune, se creioneaza trasaturile personajelor, dar se degaja si un
comic savuros, izvorat din limbajul viu, colorat si natural.
Din cele presentate mai sus se poate spune ca opera literara D-l Goe... are toate notele
definitorii ale unei schite, dar prin talentul autorului ea reprezinta in modul cel mai stralucit
specia literara pe care o ilustreaza.