TRADIȚIE ȘI MODERNITATE

ÎN
CREAȚIA LUI IOAN SLAVICI

În legătură cu Ioan Slavici se rostește adesea

termenul clasicitate, care a ajuns să exprime o judecată de valoare
formulată clar. Aceasta nu doar pentru faptul că Slavici se alătură
celor trei scriitori – titulari ai perioadei clasice junimiste (Mihai
Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale) – cât și pentru că în
privința înnoirilor artistice scriitorul a avut întotdeauna o viziune
moderată. Sigur că nu a rămas la scriitura plată, dar s-a pronunțat
categoric împotriva introducerii cu orice preț a unor inovații
formale. Pentru el scriitorul trebuie să aibă în primul rând o
conștiință lucidă și morală, iar literatura trebuie să reflecte omul și
provocările majore ale vieții. Din această perspectivă opera
scriitorului Ioan Slavici permite încadrarea cu ușurință în grila
tradițională, prin respectul pentru tradiție și promovarea
specificului național, dar în același timp, prin deschiderea
scriitorului spre literatura europeană, opera își câștigă atributele
modernității și, implicit, arată actualitatea temei în discuție și
caracterul inovator al cercetării.
Opera impresionantă a autorului, însumând zeci de titluri –
povești, piese de teatru, nuvele, romane, scrieri memorialistice, studii
complexe, didactice, istorice și etnografice – este dublată de o
existență pe măsură. Anii vieții lui sunt încadrați de mari evenimente
istorice – anul revoluției pașoptiste marchează venirea sa în lume și
se sfârșește la câțiva ani după constituirea României Mari, la puțin
timp după încheierea primei conflagrații mondiale. A avut, așadar, o
viață lungă, „dar și anii mulți ai bătrânelului nostru învățător nu s-au
acumulat ca să însemne o deosebire și să-i alcătuiască fericirea
excepției. Asemenea reguli nu cunosc excepții. Pentru darul pe care l-
a avut, Slavici a pătimit mai mult și mai lung decât toți”1.Născut într-o
familie de români din Câmpia de Vest a țării, iubind în chip sincer
poporul român și spiritualitatea care-l definește, scriitorul trăiește cu
profunda convingere că împlinirea datoriei față de neam și săvârșirea
faptei celei bune, aduc mulțumirea vieții înseși. „E legea firii omenești
în care stă porunca: faptele tale să fie mulțumirea vieții tale”2– după
cum mărturisește scriitorul însuși, în lucrarea memorialistică Fapta
omenească. Provocările vieții i-au întărit aceste convingeri, rămânând
consecvent până în ultima clipă a vieții sale, sfârșindu-se mulțumit și
împăcat cu sine și cu lumea toată.
Aflat permanent „între viață și cărți”, fie citind, fie scriind și
înțelegând că destinul artistic se suprapune parcursului existențial,
Slavici „împrumută” personajelor sale destine umane și le fixează
evoluția într-un mediu autentic, deloc artificial, prin mijloacele prozei
realiste, obiective. Înscriindu-se în linia tradiției, prin realismul operei
sale, prin universul actualității imediate și prin fidelitatea și stăruința
în idei, spațiul textual configurat de scriitor cuprinde și elemente de
modernitate, prin tematica abordată – dovedind intuiție specială în
organizarea și dozarea conflictelor epice – prin tipologia creată –
natura dilematică, dinamică a personajului modern – cât și prin
dublarea textului narativ de cel autobiografic, complinire necesară în
intenția de a releva extracția lor dintr-o zonă comună, în care poietica
și poetica autorului fuzionează.
Scriitor realist, dublat de un fin şi profund psiholog, Ioan Slavici
creează o operă literară din perspectiva unui autor care, din dorinţa
de a ne oferi o oglindă cât mai fidelă a realităţii se identifică cu tipul
naratorului omniscient şi omniprezent, înregistrând obiectiv lumea,
devenită suport al operei literare. Rolul naratorului – în viziunea lui
Slavici – este acela de a aduce oglinda pe scena literară și de a-i arăta
lectorului existența în toată frumusețea sau urâțenia ei. Iar împlinirea
acestui rol este în funcție de a fi reușit, în final, să-l determine pe
cititor să uite de sine, să se înalțe și să înțeleagă resorturile profunde
ale ființei sale. În demersul său artistic observăm câștigul în domeniul
realității, care se va oferi drept cadru, pentru scenariile propuse, a
căror tematică confirmă intenția scriitorului. Interesează, în acest
sens, aspectele care definesc raportul viață/realitate și operă, așa
cum mărturisea Slavici în prima scrisoare către Iacob Negruzzi: „toate
încercările mele literare sunt o expresiune fidelă a acestei vieți.”3, iar
mai târziu un alt mare scriitor, Nicolae Steinhardt, „Niciun text nu are
valoare în sine, decât atunci când relaționează într-un fel sau altul cu
realitatea, fie că pornește de la ea, fie că ajunge la aceasta prin
semnificații finale”4. Pentru a înţelege această tranziţie imaginară,
povestirea realistă face apel la o retorică a deschiderii, caracterizată
printr-un anumit număr de figuri a căror funcţie este de a răspunde la
întrebările fundamentale: cine? unde?când? cum?
În universul creat de autor, care percepe totalitatea lumii
romaneşti exterioare, unde pe plan social guvernează tot felul de
forţe distructive, pe plan afectiv domnesc pasiuni, pe care scriitorul le
proiectează într-o lumină tare, de admiraţie, amestecată cu teamă.
Autorul dispune de o percepţie internă nelimitată, calitate oferită de
naraţiunea heterodiegetică, de tipul narativ auctorial, precum şi de
viziunea „par derriere”, urmărindu-şi eroii cum se zbat, cum se
mistuie în nesiguranţă, asigurându-ne că aşa s-au petrecut lucrurile
cum povestesc eroii, dar nu uită să ne amintească faptul că, în
definitiv, el este autorul, respectiv autoritatea supremă a scrierii.
Concepția artistică îl definește pe Slavici ca fiind scriitorul
adevărat, un „luminător”, un deschizător al inimii şi al minţii omului
din popor. În scopul educării şi luminării poporului român, Slavici a
funcţionat ca dascăl de istorie şi de limba română. Munca la catedră
rămâne pentru Slavici o vocaţie permanentă, el însuşi subliniind că a
fost mai ales educator. Adevărata consacrare i-o aduce însă scrisul şi
asumarea condiţiei de „homo aedificator” (Cornel Ungureanu), prin
care încearcă să fie un învăţător, precum fuseseră şi cei din Şcoala
Ardeleană, înţelegându-şi menirea ca o prelungire a unui mesaj
iluminist.„Scriitorul este un iluminist mai întâi prin concepţia lui
asupra rolului literaturii în viaţa politico-socială a unui popor, mai ales
când acesta era al românilor din Transilvania, a cărui naţionalitate,
cum va spune el, se exprimă nu numai în limbă, ci în toate
manifestările lui sufleteşti, în care se creează atmosfera specifică
operei lui”5.De acest mesaj se leagă rostul intelectualului în mijlocul
ţărănimii şi rostul învăţăturii, prin care omul are posibilitatea să-şi
descopere o şansă, un drept de reaşezare în lume. Înţeleasă astfel,
învăţătura ţinea de statutul înalt al existenţei.
Urmărind concepţia artistică a scriitorului, criticul Pompiliu
Marcea constată că întreaga sa creaţie este fidelă următoarei
afirmaţii: „crezul său artistic se subsumează celui moral”, în sensul că
arta este o formă de educaţie morală a oamenilor. Slavici era convins
de faptul că în artă imoralitatea nu poate ființa, pentru simplul motiv
că opera în sine nu poate fi decât morală. Morală prin natura ei, prin
faptul că-și propune să îndrepte moravurile umane uneori deviate.
Nu creatorul de frumos – autorul – este vinovat că lumea operei sale
este, adeseori, imorală, ci lumea existenței cotidiene, în care oamenii
devin imorali din plictis sau suficiență. În întreaga sa creaţie, ca de
altfel în viaţa sa civică, politică, familială, Slavici a fost de un
puritanism moral exemplar, iar realismul vieţii sale este, prin
excelenţă, etic. Slavici percepe opera literară nu altfel decât și-a
perceput întreaga viață, ca împărtășire de bunătate, onestitate,
frumusețe și adevăr. „Numai arta, prin șoc și prin catharsis se
învrednicește de capacitatea facerii sufletului omenesc, receptiv la
bine”6.Textele sale au caracter moralizator, care împărtăşeşte
superioritatea năzuinţelor umane pozitive şi sacre ale omului.
„Caracterul moralizator al scrisului lui Slavici se exprimă, între altele,
prin tendinţa permanentă a scriitorului de a formula judecăţi asupra
oamenilor şi faptelor”7.Scriitorul îşi ia mai întâi în stăpânire secvenţă
cu secvenţă, un teritoriu epic pe care îşi va ridica apoi marile
construcţii artistice. Personajele lui Slavici, indiferent că aparţin
nuvelelor de mici dimensiuni sau scrierilor mai întinse, care ar putea
fi considerate romane într-o accepţiune modernă, urmează aceeaşi
pendulare spaţială între sat şi oraş, primul reprezentând într-o tentă
patriarhală principiul binelui, iar cel de-al doilea, al existenţei
damnate, blestemate. Se prefigurează astfel, o lume străină, pentru
cel care vine dintr-un mediu în care lucrurile cunosc o mai bună
rânduială, concepţie ce va marca totodată atmosfera romanului
românesc de inspiraţie rurală de la Ioan Slavici până la Liviu Rebreanu
și Marin Preda.
 Și bogata corespondență cu Iacob Negruzzi (46 de scrisori) este
relevantă pentru concepția artistică a scriitorului, întrucât aceasta
cuprinde și recenziile pe care Slavici le face diferitelor creații apărute
în „Convorbiri literare”, de unde rezultă, de exemplu, concepția sa
despre roman. Un exemplu elocvent, în acest sens, este ampla
apreciere critică, având în vedere romanul lui Iacob Negruzzi – Mihai
Vereanu. Dincolo de aspectele reușite ale scrierii – „un roman în care
pornirile poetice sunt vărsate cu precugetare în formule
estetice”8 – Slavici nu se sfiește să evidențieze și aspectele mai puțin
reușite, care alterează specificul acestui gen. „În roman însă șirul
acțiunilor nu este determinat. Este o istorisire, care poate începe cu
nașterea și sfârși cu moartea eroului. Pretind dar altceva de la roman:
ca el să arate desfășurarea caracterului, să ne spună – nu numai cum
sunt, ci totodată și cum, în urma căror înrâuriri, au ajuns caracterele a
fi precum sunt”9. De asemenea ia în discuție o poveste – Ileana
Cosânzeana – după părerea lui „foarte bine scrisă. Pe alocurea limba
pare cam nepoporală, descrierile sunt prea detăiate. Cu deosebire
prin această detăiere cursul povestei să îngreuiază”10.Își exprimă, tot
aici, și nedumerirea privind una dintre comediile sale. „O comedie la
Țară n-a plăcut (...), voiesc a fi sincer; asta mă surprinde!...11.Slavici
apreciază valoarea acestei comedii, ridicându-se deasupra Fetei de
birău, recunoscând motivul pentru care scrie comedii, și anume:
„eram disperat și-mi plăcea starea sufletească, în care mă punea o
comedie”12.
Înțelegând arta, respectiv literatura, ca o formă de educare a
poporului, Slavici impunea prin scrisul său o realitate specifică, care
definea specificul național. Scriitorul avea obligația să dea poporului
ceea ce-l interesa și, pentru aceasta, avea să dezvolte problematica
socială și să o prelucreze în limbajul poporului. „Scriind îmi dădeam
toată silința să mă potrivesc, atât în plăsmuire, cât și în formă cu felul
de a vedea și cu gustul acelora pe care îi aveam în vedere. Așa se
adeverea în ceea ce mă privește că lucrarea literară se desfășura sub
înrâurirea publicului cititor”13. Scopul artistului și al operei sale, în
genere, devine acela de a se face înțeles și asumat prin creația sa.
Dificultatea, atât atunci cât și acum, este a autorului care nu se poate
face înțeles întotdeauna, pentru că între el și lumea receptorilor lui se
interpune aspectul relativizărilor de tot felul, relativizări ce anulează
semnificația inițială a cuvântului. Omul a uitat sau nu mai știe să
descopere îndărătul vocabuleler sensurile ascunse, manifestându-se
doar ca cititori, nu și ca descriptori de sensuri. Sunt relevante, în
acest sens precizările prietenului său – Eminescu. „E păcat că românii
au apucat de-a vedea în basm numai basmul, în obicei numai
obiceiul, în formă numai forma, în formulă numai formula. Formula
nu e decât manifestațiunea palpabilă, simțită a unei idei oarecari. Ce
face d. e. istoricul cu mitul? Îl lasă cum, ori îl citează mecanic în
compendiul său de istorie, pentru a face din el mnemotecnice pentru
copii? Nimic mai puțin decât asta. El caută spiritul, ideea acelor forme
cari ca atare sunt minciune, și arată cum că mitul nu e decât un
simbol, o hieroglifă, care nu e de agiuns că ai văzut-o, că-i ții minte
forma și că poți s-o imiți în zugrăveală pe hârtie, ci aceasta trebuie
citită și înțeleasă”14.
Preocupările lui artistice au vizat, după cum știm, și valorificarea
tezaurului artistic popular, prin prelucrarea căruia își exersează
Slavici, talentul creator. O bogăție de opere populare au fost
reactualizate, refăcându-se legătura cu acestea, apreciate ca surse de
inspirație pentru literatura cultă. „Este meritul realismului popular
promovat la Telegraful român și mai ales la Tribuna, de a fi reînnodat
firele legăturii cu poporul, din creația căruia s-au inspirat”15.
Apropierea de popor și educarea lui au fost pentru Slavici prioritățile
scrisului său, așa cum și rezultă din opera sa, al cărei mesaj se
adresează omului din popor cu care se identifică în aspirațiile sale.
Viziunea realistă a operei sale asigură obiectivitatea, ca
principiu creator, care-i permite situarea în spatele scenei, prin
propunerea ca referinţă directă a unui întreg univers al actualităţii
imediate, reprezentat de realitatea prezentă, de trecutul istoric sau
de ansamblul tradiţiilor şi al obiceiurilor poporului român. Cunoscând
foarte bine realităţile rurale ardelene care au constituit o sursă de
inspiraţie, Ioan Slavici acordă o deosebită atenţie vieţii sociale şi
particularităţilor ei. Nuvelele sale având subiecte preluate din mediul
satului românesc, au integrat în paginile literaturii române,
un ,,realism poporal”, universul sătesc fiind ,,reconstituit veridic, de
obicei prin aglomerarea de amănunte caracteristice’’16. Slavici devine,
prin aceasta, un iniţiator al prozei realiste, în care obiectivitatea şi
impersonalitatea naratorului se impun în zugrăvirea unei lumi
omogene şi raţionale, în care dimensiunile colective le pot integra pe
cele individuale.
Experienţe concrete ale scriitorului fac obiectul descrierii şi al
situării în timp şi spaţiu a acestora, dintr-o perspectivă obiectivă,
lumea fiind prezentată „aşa cum este ea”, conturându-se un univers
aidoma celui parcurs de autor. Amintim, în acest sens opere
raportate la situații concrete. Acțiunea nuvelei Moara cu noroc se
recunoaște în situația de la Comlăuș, unde Slavici cunoaște lumea
„băieților săraci” și sistemul după care funcționa. Revolta sătenilor
din Păuliș, pe care Slavici îi apără, va deveni materialul dezvoltat în
„romanul tragodic” – Revoluția din Pârlești. Nuvela Popa
Tanda valorifică experiența lui Slavici, de arhivar consistorial la
Oradea, nuvela Căile morților este inspirată din răscoalele țărănești.
Creaţiile literare promovează, în acest sens, un nou mod de a
privi lumea, aceeaşi lume care i-a stăpânit memoria scriitorului şi se
concentrează asupra invaziei realului în imaginar. Pare dificil, dacă nu
imposibil, de a selecta faptele şi atmosfera reală de cea fictivă.
Toponimia geografică şi cea literară ar fi elemente de diferenţiere în
derularea narativă a fantazării artistice. Oricâtă luciditate ar exista din
partea privirii, realismul întâmplărilor se contopeşte în inventarul
imaginativ. În toate situaţiile, spaţiul literar se delimitează într-o
toponimie, el există într-o imagine (de detaliu sau panoramică)
performată. Atât proza memorialistică cât şi creaţiile literare cu
acţiunea originară într-un timp al amintirii sunt texte care se
împotrivesc trecerii „timpului pierdut”, fixându-l într-o metaforă
spaţială. Împreună, textele reconstituie gânduri şi trăiri, profund
impregnate în memoria afectivă, pe care autorul lor le proiectează
într-un spaţiu al amintirii. Aşadar, situaţii de viaţă vor fi transpuse
artistic, relevând valori estetice atribuite unui timp şi spaţiu
existenţial. În creaţia lui Ioan Slavici, „criteriul spaţial devine
indispensabil”17în interpretare. Toposurile limitează spaţiul, fixându-i
reperele. Reperele conturează un anumit tip cultural al regiunii, care
se multiplică în personaje, iar semnificaţiile faptelor şi motivarea
acţiunilor sunt esenţialmente corelate cu matricea topografică
existenţială. Urmărind personajele în evoluţia lor, determinată mai
mult sau mai puţin de raportarea la unul sau altul dintre spaţiile
locuite, descoperim valori şi semnificaţii specifice atribuite
coordonatei spaţiale. Şi memorialistica, bogat reprezentată în cazul
lui Slavici, ne oferă imaginea calmă a Ardealului şi a Banatului, ca
zone ce aparţin Europei Centrale, surprinzând civilizaţia multi-etnică
şi inter-culturalismul, bunăstarea şi, de ce nu, seninătatea locuitorilor
de aici. Itinerarul estetic al autorului, este rezumat, în spirit, de
experienţele trăite, şi va deveni un text despre „istoria” vieţii care,
prin intermediul amintirii, recuperează frânturi dintr-o existenţă.
Și concepția social-politică este relevantă pentru modul în care
noi, cititorii de astăzi, ne raportăm la opera lui Slavici și o citim în
notă tradițională sau modernă. Sistemul de valori după care s-a
condus Slavici o întreagă viață este evident pentru concepția socială
conservatoare, aflată în vecinătatea celei mai avansate tradiții,
promovată de minți luminate din Transilvania. Știm că în Transilvania
– aflată sub stăpânire dualistă - tradiția definea atitudini și convingeri,
iar Slavici, trăind în acest mediu, va adopta o atitudine decentă în
raport cu poporul maghiar, pe care niciodată nu l-a identificat cu
nobilimea maghiară asupritoare. Pentru el, ca cetățean român, era
foarte important ca românii să reprezinte un element de ordine și
disciplină. Crezând într-o societate ideală, bazată pe înțelegere și
dreptate, Slavici lupta pentru o astfel de societate, a cărei bună
organizare depindea de ordinea și disciplina dintre oamenii, supuși
aceluiași destin. Această disciplină socială era ilustrată prin legi și
supunerea față de acestea definea condiția umană. Ideea supunerii
față de lege, față de autoritate – Împăratul – care reprezenta lumea
dreaptă, Slavici o promovează și o susține necondiționat, în ideea
unei armonii sociale. Deși aștepta mult de la înalta Curte și supunerea
față de aceasta însemna siguranță, Slavici era conștient de poziția
împăratului, subscriind oarecum la opinia scriitorului francez
Tocqueville: „Într-adevăr, vechile monarhii aveau reputația de a fi
absolute, dar nu erau de fapt; deoarece instituțiile politice (în special
corpurile și comunitățile locuitorilor), tradițiile intelectuale și morale
(în special legătura familială între rege și supușii săi sau independența
și onoarea democratică) și, în cele din urmă, religia le împiedică să
devină”18.Națiunea română era nedreptățită în ceea ce privește
drepturile și condițiile impuse, iar egalitatea de condiții ar fi asigurat
acea societate ideală, spre care tindea Slavici. Ne gândim în primul
rând la limba română și anularea statutului ei de limbă oficială, prin
înlocuirea cu limba maghiară. Or, „legătura prin limbă este poate cea
mai puternică și mai durabilă, aptă să-i unească pe oameni”19. Era,
prin aceasta, o formă de agresiune la adresa poporului român și, în
aceste condiții, obiceiurile și tradițiile constituiau singurele forme de
rezistență și de păstrare a individualității naționale, în lupta împotriva
tendinței de deznaționalizare. Așa înțelegea Slavici rolul fondului
autohton, a ceea ce tradiția fixase în tăcere, vreme îndelungată.
Pentru redescoperirea acestui tezaur de veacuri milita Slavici și
pentru unitatea națională, realizabilă doar în condițiile unei unități
culturale. Acest deziderat va deveni o componentă definitorie a
operei sale, reflectând direcția tradițională, prin întoarcerea către
valorile autentice ale poporului, prin dimensiunea etnografică și prin
valorificarea trecutului istoric.
Ca scriitor, Slavici este un clasicist, a cărui operă se impune prin
unitate și armonie compozițională, prin echilibru între forțele
antrenate și prin promovarea frumosului, care nu poate fi valorizat
decât în funcție de bine și adevăr. Recunoaștem aici preocuparea de
a teoretiza probleme de estetică literară, referitoare la raportul
dintre om și morală, de fapt, preocupările scriitorului pentru etic și
estetic, întrucât autorul este pentru Slavici creatorul de opere literare
valoroase, care transcend conceptele de bine sau rău, frumos sau
urât, adevăr sau neadevăr, moral sau imoral. Acest cod de principii și
valori a fost însușit din familie și desăvârșit prin filieră asiatică,
Confucius fiind gânditorul a cărui filosofie de viață a exercitat o
influență remarcabilă asupra omului, dar mai ales asupra scriitorului.
Cum voința, exprimată de Schopenhauer, despre care opinează că se
află la temelia lumii, este un rău în sine, trebuie să existe ceva care să
restabilească echilibrul și acesta este cumpătul sau măsura dreaptă în
toate. Această idee Slavici a formulat-o cât se poate de original:
„trebuie să vrei ca să nu mai vrei”, idee dezvoltată în lucrarea
memorialistică Fapta omenească. „Astfel nu stăpânirea de sine, ea de
ea, nici ea singură este cea care dă sentimentul de fericire, ci măsura
dreaptă, cumpătarea chibzuită de minte, înţelepciunea, în cel mai
obişnuit înţeles al cuvântului”20. Și pentru ca înțelepciunea să se
manifeste, ea trebuie „ajutată de iubire. Singură iubirea consumă
viața individuală, numai ea dă spontaneitate actelor noastre, încât
Slavici pune iubirea mai presus de voință, mai presus de
rațiune”21.Dar și în cazul acestei virtuți, care este dragostea, Slavici
avertizează, propunând cumpăt prin înfrânare, altfel se naște abuzul,
patima și, de aici, pedeapsa. „Iubește amice, cât numai poți să
iubești, dar păstrează-ți bunul cumpăt, când e vorba de manifestarea
iubirii tale, căci nu e slăbiciune, ci tărie este iubirea; și dacă iubirea ne
face buni și blânzi și îngăduitori, dacă iubirea ne dă tăria de a ierta pe
cei ce ne-au făcut rău și de a ne umili noi înșine mai bucuros decât să
umilim pe alții, tot iubirea ne face și drepți, tot ea ne dă și tăria de a fi
aspri, neînduplecați și neîndurați”22.
Secolul 21, un secol al modernităţii nu doar politice, ci şi al
abordării critice (globale) a fenomenului literar, ne propune şi alte
direcţii din perspectiva cărora putem urmări fenomenul artistic
transilvănean din vremea scriitorului Ioan Slavici. Este evident faptul
că nu doar Slavici a scris despre viaţa oamenilor din această zonă, nu
a fost nici pe de parte o voce singulară, într-un spaţiu multicultural
aşa cum a fost şi va fi întotdeauna Transilvania. Se impune, aşadar,
plasarea scriitorului în mozaicul de influenţe multietnice din care s-a
născut o literatură specifică pe alocuri, dar cu atâtea rădăcini comune
pe de altă parte. Pornind de la această premisă, opera scriitorului
Ioan Slavici face parte din familia literaturilor europene și din cea a
Europei Centrale, care este reprezentată de scriitorii centrului, ai
Vienei, şi de scriitorii de la marginile centrului, ai naţiunilor
mărginaşe. În jurul centrului se dezvoltă un mit imperial, care evocă o
măreţie şi o strălucire a forţelor etice, estetice şi religioase, iar
scriitorii de la marginile centrului manifestă adesea loialitate faţă de
acest mit. Naţiuni precum români, unguri, cehi, polonezi, slovaci,
croaţi, încercau şi prin cultură o deschidere către centru, suportând o
mişcare mimetică faţă de Viena şi una chiar foarte puternică, deşi din
punct de vedere politic se doreau independente. Se constituie astfel
o literatură europeană, în cadrul căreia literatura germană
reprezenta modelul, o literatură intelectuală, o literatură de idei,
deschisă înspre abstract. În interiorul acestei literaturi se va regăsi
cultul limbii, interesul pentru limbaj, ceea ce poate fi explicat prin
existenţa în acest spaţiu a atâtor limbi vorbite şi prin reliefarea unei
legături între viaţa publică şi cea privată. Specificul literaturii central-
europene va fi dat de comuniunea dintre literaturile care o
constituie, prin traduceri reciproce, dar mai ales de contactul cu zona
Austro-Ungariei, întrucât graniţele acestui fenomen literar corespund
graniţelor fostului Imperiu.
Apropierea culturii române, a unui segment al ei, de modelul
central-european se poate realiza prin apelul la scriitori și exegeți
precum Lucian Blaga, Emil Cioran, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu,
Ioan Slavici, Ion Agârbiceanu,Virgil Nemoianu, A. C. Popovici, Cornel
Ungureanu, Matei Călinescu și alții. În cadrul literaturii central-
europene locul scriitorului Ioan Slavici este bine definit, integrându-
se în acest areal cultural în virtutea biografiei, a istoriei şi a activităţii
sale. În cadrul literaturii române, scriitorul aparţine literaturii
Transilvaniei, devenind cap de coloană, în sensul că scriitorii formaţi
în jurul lui şi cei care îi vor urma cu rezerve activitatea literară vor
cultiva acelaşi gen de literatură, cu toate calităţile şi neajunsurile ei.
Ioan Slavici va reprezenta cu succes perioada clasică a literaturii
române, aliniindu-se generaţiei de scriitori, deveniţi clasici prin
valoarea creaţiei și prin idealuri comune, în numele cărora luptă
pentru unitatea culturală și națională a poporului român. În această
perioadă, în care istoria își are provocările ei, asistăm la nașterea unei
națiuni. „Între 1848 (anul nașterii lui Slavici) și 1878 (anul Congresului
de la Berlin) țara își descoperă scriitorii, artiștii, intelectualii, locurile
sacre. Își scrie și își rescrie istoria. Trăiește o adevărată renaștere
națională. Tânărul Slavici, cel care nu știe bine românește, care e
educat de încă tânărul poet Eminescu, trăiește revelațiile unui timp al
întemeierii. Națiunea noastră se poate naște sau poate dispărea din
istoria lumii, națiunea noastră poate să fie în rând cu toate celelalte
sau să devină una de sclavi. Tânărul (încă tânărul) Slavici vrea să afle;
traduce cărți, călătorește prin toate părțile locuite de români. Stă de
vorbă cu înțelepții locului, cu oamenii de vază ai satelor și ai orașelor,
se implică gospodărește în problemele zilnice ale concetățenilor săi.
Trece la <<Tribuna>> și devine una dintre personalitățile luptătoare
ale Ardealului”23.
Referindu-ne exclusiv la activitatea literară, produsul acesteia va fi
configurat printr-o operă vastă şi complexă, aparţinând genurilor
literare diferite (epic, dramatic), cu abordări tematice constante, cu
personaje excepţional realizate şi definite în medii sociale
reprezentative pentru stilul scriitorului ardelean. Lumea operei lui
Ioan Slavici creşte direct, într-o realitate reprezentativă pentru
marginea vestică a Ardealului, într-un sfârşit de secol al XIX-lea.
Scriitorul, adept al realismului, curent apărut năvalnic şi masiv la
orizontul esteticii literare a timpului, nu face mari eforturi de invenţie
narativă, ci desprinde din magma primordială a vieţii secvenţe
reprezentative, cele mai multe dintre ele infuzate profund cu
semnificaţii etice. Simbolic, scriitorul transilvănean plimbă de-a lungul
unui drum o oglindă, o celebră oglindă-metodă de creaţie a
realismului, care transpune în planul imaginar scene şi fapte
compatibile cu realul. El va cunoaşte o fructuoasă activitate literară,
publicând poveşti, periodic, asemenea marilor scriitori, Mihai
Eminescu şi Ion Creangă, în aceleaşi renumite reviste ieşene
precum ,,Convorbiri literare”, aparţinătoare Societăţii ,,Junimea”, dar
totodată şi studii de sociologie, istorie, articole pedagogice, manuale
şcolare. Viaţa sa este una agitată, scriitorul fiind preocupat de cât mai
multe domenii în virtutea receptării unei vaste capacităţi intelectuale.
Cunoscător profund al vieţii şi sufletului omenesc, Ioan Slavici se
distinge printr-o operă remarcabilă, lăsând veritabile modele în
majoritatea genurilor şi a speciilor literare: povestire, schiţă, nuvelă,
roman, memorialistică, didactice etc. O analiză asupra prozei
româneşti de la începuturi şi până astăzi, nu numai că nu poate face
abstracţie de scrierile lui Slavici, dar este strâns legată de două
coordonate temporale fundamentale: 1881- anul apariţiei
volumului Noveledin popor şi 1894 - anul când în paginile
revistei ,,Vatra” se tipărea romanulMara, considerat cel mai izbutit
roman al nostru, până la apariţia lui Ion al lui Liviu Rebreanu.
Incontestabil, contribuţia prozatorului la dezvoltarea genului
epic românesc este una de prim rang. Aplecându-ne astăzi asupra
operei slaviciene, o putem citi deopotrivă în cheie tradițională și
modernă, descoperind în complexitatea ei componente care definesc
tradiția, dar și elemente care reclamă modernitatea operei.
Pentru a putea încadra opera scriitorului Ioan Slavici atât
tradiției, cât și modernității, se impune o conceptualizare a ceea ce
reprezintă, de fapt, tradiție/tradiționalitate și modern/modernitate.
Etimologic,tradiție înseamnă transmiterea unui model sau a unei
credințe de la o generație la alta și de la un secol la altul: ea înseamnă
supunere în fața unei autorități și fidelitate în raport cu o origine. În
altă ordine de idei, tradițiareprezintă totalitatea elementelor care
definesc specificul național. Tradiționalitatea este prefigurată prin
mai multe componente, care îi asigură viabilitatea: orientarea spre
specificul național; reflectarea în literatură a tot ce ține, în trecut și
prezent, de specificul autohton; inspirația din lumea rurală,
explorarea trecutului, valorificarea folclorului; interes pentru social,
atitudine obiectivă; centrare pe universul rural. „Vreme îndelungată,
tot ce ținea de tradițional a fost opus modernului, și cu atât mai mult
modernității ori modernismului”24. În acest context putem
considera modern tot ceea ce se rupe de tradiție. Este, de fapt, un
termen de relație în raport cu altceva, în cazul de față
cu tradiția. Definirea sa se face în relație cu timpul, ceea ce-i atribuie,
de fapt, o mare relativitate. „În literatură, mai ales, cronologia este
foarte ambiguă: a fi recent, nou, actual etc. nu spune mare lucru,
dacă ne limităm numai la aceste atribute. Ce trece sau este modern,
la noi, în 1969-1970, poate fi vechi, perimat, clasic, aiurea. În genere,
întreaga literatură occidentală modernă, pe care o descoperim acum
reprezintă în apus valori de mult acceptate, clasate, chiar depășite.
Modernul este un produs al istoriei, al reperelor, accidentelor și
barierelor sale, și – bineînțeles – al geografiei. Efect de optică, deci
aparent, convențional, vag. Inevitabil, totuși”25. Modernitatea este și
ea un fenomen care, în literatură (avem în vedere cazul prozatorului
Ioan Slavici), este conturat de câteva elemente precum prezență
activă, adaptare și sincronizare la spiritul vremii; etapă postromantică
în poezie și postrealistă în proză; exprimarea inefabilului stărilor
sufletești; depășirea universului rural și înfățișarea lumii citadine. În
general modernitatea „definește caracterul modernului, caracterul
modern al unei opere literare, atributul literaturii moderne, calitatea
de a fi modernă, însușirea de a satisface și corespunde spiritului,
tendințelor, gustului și scării de valori moderne”26.
Evoluția spre modernism ca realitate „sincronă”, „etern
valabilă” (Adrian Marino) ar putea cuprinde – scrie profesorul Ioan
Derșidan – un inventar de termeni specifici/discriminatori precum:
arhetip, anarhetip; forme, fond; imaginație, fantezie și rigoare;
sincronizare, simulare, stimulare, revizuire; conservator, liberal;
tradiție, modernitate; avangardă, experiment și substanță;
cunoaștere, evoluție și revoluție; convenții liberale și locuri comune;
clișee/stereotipuri și complexitate; artist, artizan, pastișor, virtuoz;
fantezie creatoare și putere expresivă; scepticism, elan și
impresionism; istorie, psihologie și noutate; previzibilul,
spontaneitatea; mișcarea, schimbarea; nou, vechi etc.
În acest context este importantă situarea scriitorului Ioan Slavici
între tradiție și modernitate. În cazul lui putem identifica
corespondența dintre formația scriitorului, climatul epocii și opera sa.
Recunoaștem în creație determinantele universului individual al
scriitorului, dar și spiritul epocii asumat cu luciditate. Urmărim un
scriitor realist, un povestitor care relatează secvențe decupate din
câmpul vieții și transfigurate în câmpul artistic. Un scriitor original, în
prelungirea unui fir tradițional. Cât de tradițional, ne-o arată creația
însăși, care operează cu valori clasice tradiționale – binele, frumosul,
armonia, cumpătul, naturalețea - și care devin canonice, norme de
viață cu valoare imperativă. Din acest punct de vedere, creația
scriitorului Ioan Slavici se clasează în vecinătatea perfecțiunii și a
superiorității. Și cum „prioritatea asociată perfecțiunii transformă
valoarea clasică în model inegalabil”27, nu exagerăm (sper) când
afirmăm că valoarea creației slaviciene se ridică la nivelul unui reper.
Prin pledoaria pentru valori, dar și prin lumea exemplară pe care o
propune, opera scriitorului oferă modele și devine ea însăși un model
artistic valoros. Este o creație tradițională, prin care autorul ei
dezvoltă „printr-o creștere” continuă, elementele creațiilor
anterioare, creații în care domină o idee generală asupra naturii
umane și asupra evoluției acesteia în contextul unor factori sociali,
economici, politici diferiți.
Calitatea de a fi modernă, rezultă în cazul creației slaviciene, din
capacitatea autorului ei de a „crea valori estetice în spiritul timpului,
dar cu un nivel mai înalt decât al epocii precedente”28. Or, știm că
preocuparea comună a realiștilor europeni a fost genul povestirilor
sătești și al romanului țărănesc, gen de literatură abordat și de Slavici.
Dincolo de asimilarea spiritului veacului care, la Slavici, devine o
constantă, modernitatea operei este probată și de modul în care
opera reprezintă un fapt de conștiință și de voință. Scindarea
conștiinței și dedublarea eroilor sunt fenomene vizibile în creația sa,
într-un climat cultural în care acestea constituiau elemente de
inovație la nivelul realizării artistice. Personajul martor (Nicolae
Manolescu) și personajul trialogic (Vasile Popovici) cuprind acest
echilibru scontat între erou și lume. Avem, deci, o sinteză a unei
opere situată artistic între tradiție și modernitate.
Raportat la opera în totalitatea ei, Ioan Slavici demonstrează un
spirit de invenție și o mare densitate epică. O epică obiectivă, în care
nu este important doar motivul sau mediul recreat, ci în egală
măsură, dacă nu în primul rând, talentul scriitoricesc, altfel spus,
modalitatea întruchipării unei ideații anume. Această dialectică a
contrariilor, care tinde să se armonizeze, o întâlnim manifestată în
opera scriitorului ardelean. Legat ființial de etnosul și etosul național
și, deopotrivă, de mediul natal, dar format spiritual în Viena, în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, Slavici este într-adevăr un
tradiționalist, a cărui operă promovează o tradiție vie, percepută ca o
componentă a specificului național. Recunoaștem, de asemenea, în
scrisul lui Slavici, scriitorul tezist. A avut, așadar, precepte ideologice.
Ele pot fi asimilate concepției rousseauiste, care reliefa ordinea
naturală a alcătuirilor sociale, nu doar a condiției umane. În linia
acestei viziuni, Slavici ajunge să condamne orice abatere de la
ordinea naturală a lumii și a societății. Mai mult, asimilarea
confucianismului i-a consolidat niște principii și atitudini de viață, pe
care le va pretinde și eroilor săi. Din altă perspectivă, Slavici
promovează imaginea satului românesc, care nu este nici o
colectivitate anistorică exclusă din scara evoluției sociale, dar nici un
colț de rai. Viziunea asupra lumii este prezentă implicit în narațiune,
mai exact în liniile de sens ale acțiunilor configurate, dar și în
trăsăturile în care acțiunile se desfășoară. Reținem, mai întâi din
lumea recreată, imaginea oamenilor, care își trăiesc viața într-un
anume ritual și știu să se bucure de frumusețile ei dar, în egală
măsură, sunt antrenați în noile provocări existențiale. Ceea ce nu
poate Slavici ignora, este faptul că formele de viață țărănești sunt
superioare, ca modalitate de organizare socială, dar mai ales sub
raport moral, din moment ce sinceritatea și onestitatea, prescrise din
vechime erau, pentru aceste comunități, norme de conduită
respectate. Desigur că mediul citadin, cu noile alcătuiri social-politice,
nu lipsește din opera sa, dar putem afirma că scriitorul își dezvăluie
afinitatea spre lumea satului.
Tradiționalitatea ideației sale reclamă însă, motivații moderne.
Prin tematica abordată – problematica învățării, de exemplu – se
înscrie în etosul central-european, prin genul de scriere cultivat –
povestirea sătească – operei i se atribuie o dimeniune europeană.
Semnul emblematic al toposului a devenit o certitudine în scrierile
sale, personajele dezvoltând o relație de conjuncție sau disjuncție cu
mediul traversat. Și motivația psihologică a personajelor reclamă
modernitatea operei, în sensul că Slavici inițiază analiza psihologică în
proza românească.
Putem afirma, așadar, că opera scriitorului Ioan Slavici, prin
particularitățile tematice și de construcție, dezvoltă motive ale
tradiționalității și, deopotrivă, motive moderne, scriitorul fiind înţeles
atât în paradigma „realismului poporal”, cât şi sub semnul literaturii
moderne, în primul rând prin deschiderea spre același gen de
literatură, cultivat de scriitorii europeni. Dincolo de aspectele
evidențiate de critica literară și care conturează direcția modernă a
operei (realismul psihologic, realismul tragic și realismul confesiv),
prin preocupările sale privind ideea instruirii, scriitorul se încadrează
într-o mișcare europeană, manifestată de central-europeni, ceea ce
definește o identitate culturală comună pentru Europa Centrală. În
acest sens, Slavici devine autorul unor texte exemplare, care
formează, ilustrează și dau sens unui proces pedagogic. Opere
precum Popa Tanda sau Budulea Taichii îl situează pe Slavici în linia
scrierilor europene, în care învățătura și exemplul pozitiv constituie
tematica esențială.
De asemenea, povestirea sătească (dorfgeschichte)estespecia
literară abordată de Slavici, care zugrăveşte lumea satului, o lume
închisă, cu ţărani ceremonioşi, cu un respect deosebit pentru tradiţie,
transfiguraţi în personaje, ca întrupări ale arhaicului. Același gen de
literatură a fost cultivat de scriitorii europeni Jeremias Gotthelf,
Theodor Storm, Peter Rossegger, Ludwig Anzengruber, E.T.A.
Hoffmann. Creațiile acestor scriitori se intersectează în puncte
comune, prin îndreptarea către aceleași resurse inepuizabile ale
vieții, prin prelucrarea materialului folcloric, prin promovarea ideii
despre învățătură și, nu în ultimul rând, prin motivarea psihologică a
personajelor și inițierea analizelor psihologice.
În realizarea personajelor scriitorul Ioan Slavici dovedește un talent
extraordinar, dacă ne referim la straturile de adâncime ale acestuia și
la definirea ca personaj martor (Nicolae Manolescu) și personaj
trialogic(Vasile Popovici). O perspectivă inedită prin faptul că
scriitorul își declară dispoziția spre teatralizarea epicului, prin crearea
unor situații specifice în care personajele sunt, cu sau fără voia lor,
asistate de un al treilea personaj: personajul martor (Nicolae
Manolescu) sau personajul trialogic (Vasile Popovici). „Universul lui
Slavici e de neconceput în afara teatralizării, el e organic construit pe
un tipar teatral ascuns și care manevrează întreaga existență a
eroului său”29. Fie că este naratorul – martorul / raisonnneurul –
căruia i se permite „să fie ironic, perfid, insinuant, să corecteze
punctul de vedere al personajelor, fără a-l putea totuși schimba”30, fie
că este o terță persoană – personajul trialogic – un tip aparte de
personaj, cu un rol bine definit și în raport cu care evoluează celelalte
personaje, al căror comportament este impus de acesta, „obligă
protagoniștii să se ascundă, fără să reușească și să-și compună o
mască onorabilă, chiar dacă, nefalsificat, chipul lor real, cel de zi cu zi,
i-ar sluji mai bine”31. Secvențele în care Persida (Mara) și Simina
(Pădureanca) se oferă vederii publice, la fereastră și în momentul
înserării, indică în teatralizare forme ale prezenței celorlalți în
desfășurarea întâmplărilor prezent.
Construct al intenționalității auctoriale, personajul slavician este
omul normal, privit nu în generalitatea sa, ci în diversitatea lui
concret factuală, construit pe o dimensiune exterioară, ca ființă
socială, dar și interioară, ca ființă psihologică. Este în același timp, o
ființă simbolică în universul reprezentat, care tinde spre un model
comportamental valorizat. Ceea ce este definitoriu pentru arta
realizării personajelor la Slavici, este o mare putere de interiorizare,
obținută prin interferența elementelor psihologic și moral. Aceasta a
făcut ca protagoniștii să fie înfăţişaţi în zbuciumul lor lăuntric, nu
doar în manifestările lor exterioare, de unde derivă situația
dilematică în care sunt antrenați, iar alegerea între două posibilități
probează tăria de caracter și asumarea cu
responsabilitate/iresponsabilitate a opțiunii alese.
Un element de specificitate a operei îl considerăm atribuirea de
semnificații și valențe multiple coordonatei spațiale, receptată ca şi
coordonată a discursului narativ, ca suport evenimenţial. Întrucât
spaţiul literar slavician dispune de surse identificabile geografic,
devine generator de caractere bine individualizate, cu funcţii definite,
care dirijează şi motivează acţiunile personajelor. Geografia operei
este, prin urmare, reperabilă în spaţiu, un spaţiu specific în care
trăiesc şi se mişcă personaje. Prezenţa, în foarte multe dintre scrieri,
a toponimelor, marcabile pe harta geografică, de la imaginea satului
natal şi a ţinuturilor ardeleneşti până la celelalte, netransilvane,
permite reconstituirea toposurilor, atât sub amploarea lor ştiinţifică
(de la descrierea, aproape turistică a Ardealului, până la imaginea
casei natale), cât şi sub forma congruenţei cu intenţiile ficţiunilor
literare, în textele create. Astfel, toposul – spaţiul locuit – se
constituie într-o coordonată estetică în creaţia slaviciană, care
determină individul la o relaţie copulativă sau disjunctivă cu spaţiul
habitat. Opere precum nuvelele Moara cu noroc, Pădureanca sau
romanul Mara dezvoltă imaginea coordonatei spațiale, devenită
topos, prin locuire, iar evoluţia personajelor urmărite în drumul lor
către o altă lume, confirmă ideea potrivit căreia această coordonată
ajunge componentă a propriei „matrice stilistice” a fiecărui personaj,
care-i marchează în mod inconştient evoluția.
Acestea sunt aspectele definitorii care circumscriu opera
scriitorului Ioan Slavici modernității, constituindu-se în componenta
modernă a operei. Am evidențiat astfel, deschiderea scriitorului către
literatura europeană și, prin aceasta, integrarea într-o adevărată
mișcare literară europeană. Genul de scriere abordat –povestirea
sătească/romanul țărănesc – aria tematică variată și personajele bine
reprezentate prin raportarea la mediul de viață sunt trăsături
esențiale care configurează o reală definire a scriitorului Ioan Slavici
în arealul cultural al spațiului central-european. O și mai evidentă
raportare a scriitorului la spațiul central-european se face prin
referirea la genul memorialistic abordat de Slavici. Volumul
memorialistic Închisorile mele reflectă „realismul confesiv”, genul de
scriere comun cu cel al scriitorilor europeni precum Stefan Zweig,
Czeslaw Milosz, Elias Canetti, Arthur Schnitzler care, prin lucrările lor
– jurnale, fragmente de jurnal, memorii –, configurează imaginea
arealului cultural al Europei Centrale.
Asemeni scriitorilor geniali de oriunde și oricând și scriitorul
Ioan Slavici suportă cu dificultate încadrarea în anumite formule (gen
scriitor tradițional/scriitor modern), ridicând probleme complexe
exegeților care încearcă să-i definească arta creatoare. Creațiile lui
Slavici pot fi citite și ca adevărate cercetări de etnografie, istorie,
sociologie, economie politică, aparținând modernismului istoric.
Dincolo de aceste aspecte, scriitorul Ioan Slavici rămâne, în ceea ce
are fundamental, expresia curentului realist. Realismul prozei
slaviciene se întemeiază pe acea atenție fascinată de lumea care face
obiectul investigației literare, determinând proiecții autentice, prin
care artei i se atribuie și valori cognitive, nu doar estetice. Din această
perspectivă opera sa dispune de o componentă clasicistă, care
alimentează dimensiunea realistă. Este vorba despre tipicitatea
personajelor, luciditatea și obiectivarea expunerii în perfectă asociere
cu folclorul, istoria și specificul național, întrucât creația sa caută
obiectivitatea, respectiv fidelitatea structurilor sale în raport cu
realitatea.
Opera sa a structurat și a fundamentat artistic, începând
cu Novele din popor (1881), continuând cu celelalte două volume de
nuvele, publicate în 1892, respectiv 1896 și cu romanul Mara, o linie
de profil a prozei realiste ardelene, o linie pe care o vor continua Ion
Agârbiceanu, Liviu Rebreanu, Pavel Dan, prelungindu-se spre Titus
Popovici, Augustin Buzura și Ion Lăncrănjan, până la proza
postmodernă a lui Ioan Groșan.
Volumul Novele din popor constituie nucleul central al operei
slaviciene, prin care scriitorul își va defini o poziție privilegiată în
tabloul literar românesc. Deși nu a fost receptat, la apariția din 1881,
cu toată efervescența de către critica literară românească, treptat își
va câștiga notorietatea prin voci precum Nicolae Iorga, George
Călinescu, Ion Breazu, Tudor Vianu ș. a., prin aprecierile cărora
scriitorul ardelean va reintra în circuitul de valori literare,
recunoscându-i-se meritul de a fi considerat inițiatorul prozei realiste
în literatura română.
Desigur că romanul Mara rămâne marea carte a autorului – un
pas mare în istoria genului – cartea care-l va defini ca romancier, în
spiritul tradiției, prin faptul că zugrăvește o lume omogenă și
rațională, în care morala colectivă o absoarbe pe cea individuală.
Nota de modernitate a cărții o asigură finețea analizei psihologice,
care vizează nu doar personajul în singularitatea sa, ci mai ales
aspectele relației cu socialul. Personajele dau măsura volorii lor prin
raportarea la lumea pe care o reprezintă și prin care se definesc. De
aceea, cartea rămâne în primul rând un moment artistic deosebit și,
împreună cu volumul de nuvele din 1881, conturează tensiunile
artistice ale operei slaviciene (momentul valoric al acesteia).
Stilul scriitorului e unul aparte, acesta scriind despre o lume devenită
a sa, în care fraza devine arborescentă, prin diverse trimiteri, o
abordare voit dubitativă, lansează întrebări retorice, face până la
urmă artă din cuvîntul ce parcă pentru a fi frumos înveșmântat s-a
născut. Surprinzătoare la Slavici sunt modestia și bunul simț,
respectul datorat începuturilor literare, pe care nu le uită și la care se
întoarce dintr-o datorie față de sine și față de ceilalți. Recunoaștem,
de asemenea, sentimentul responsabilității față de cititor și măiestria
literară, care fuzionează în opera sa cu preocuparea de a reflecta
„adevărul vieții”.
Valoarea estetică a literaturii lui Slavici se menține și astăzi, fiind unul
dintre scriitorii care au trecut proba timpului. Interesul lui pentru o
problematică morală a vieții îl păstrează în actualitate, precum și
consistența și acuitatea observației, susținute de vocația de a
construi epic și de a crea tipuri umane memorabile. De asemenea,
creațiile mari au avut și au încă o rezonanță artistică și istorică
națională, o rezonanță de esență moral-creștină, cu accentuarea
eticismului specific ardelenesc, anticipând opera de valoare a lui
Rebreanu. Din această perspectivă, opera scriitorului Ioan Slavici este
expresia cea mai pregnantă a literaturii ardelene, o literatură
puternic regională, reflectând cu fidelitate condiții locale
fundamentale.
Integrabilă perspectivei din zona naratologică – tripla privire – a
sinelui, a operei și a lumii, operează în cercuri concentrice o bună
așezare a individului conștient de limitele moral-existențiale ale
universului său. „Ocheanul întors” – o sintagmă ce ar putea defini
opera lui Slavici, prin care se face trecerea de la exterior la interior,
care operează de mai multe ori și o criză de obiect (de la sat la familie
și individ, de la colectivitate la personaj).
Demersul nostru și-a propus să descopere puncte valorice de
referință prin care Ioan Slavici se dovedește un scriitor de reală
vocație, locuit de omul de știință sever și riguros, extrem de pertinent
și de echilibrat, având un gust obiectivat, pentru care destinul
personal se confundă cu cel național, care la rându-i se contopește în
universal. Un destin care, pe alocuri, a dovedit incompatibilitatea
între o structură așezată, a tradiției și iureșul evenimentelor, la care
cu greu avea să facă față sau aproape deloc. O situare a omului în
primul rând, la hotarele dintre două gândiri fundamentale,
reprezentate de Confucius și Schopenhauer, un destin plasat între
două antiteze – Orient și Occident –, fiecare cu particularități
distincte, aflate însă nu într-o relație de opoziție, ci de
complementaritate. Atât viața însăși, cât mai ales opera scriitorului
Ioan Slavici constituie așadar, o panoramare în tipicul românesc între
tradiție și modernitate. O modernitate provenind din sincronia cu
orientările epice ale vremii, dar care nu anulează, la o investigație în
adâncime, fondul ei tradițional.
Sincronică, în sens superior, cu marea cultură europeană, creația lui
Ioan Slavici aduce nota distinctivă a unei sensibilități specifice, în care
tradiția și modernitatea se îmbină în mod original.