Termenul de realism are o istorie lungă și neclară, iar dezbaterea în jurul realismului a fost

complicată cu atât mai mult cu cât, după cum observa și Paul van Tieghem „în toate epocile
literaturii franceze a existat într-o măsură mai mare sau mai mică realism”1.

Realismul este prezent și în operele lui Caragiale, în comedii unde întâlnim și trăsături ale
clasicismului, cât și în nuvele, unde observăm unele tendințe spre naturalism

Unii scriitori precum I. L. Caragiale, Al Macedonski, Duiliu Zamfirescu, G. Coșbuc,

Delavrancea, Vlahuță, ating apogeul creației lor literare la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Majoritatea scriitorilor ce se afirmă în ultimele decenii ale acestui secol observăm că își preiau
temele, din realitățile social-istorice ale epocii. Ioan Slavici aduce în atenția cititorilor
„spectacolul realităților ardelene”2, B. Șt. Delavrancea critică în nuvelistica sa defecte sociale
precum parazitismul, goana după căpătuire, avariția, etc., iar romanele lui Duiliu Zamfirescu
relevă o critică virulentă la adresa burgheziei agrare. În mod asemănător, poeziile lui G. Coșbuc
și Al. Macedonski inspirate tot din viața rurală, transmit sentimente de durere, de jale, de mânie
și de răzvrătire manifestate împotriva „burghezimii”.
Observăm că în tot cuprinsul literaturii române din acea perioadă, predomină tematica
specific rurală: „o îndreptare programatică a multor scriitori către sat și o accentuare a
preocupării pentru latura socială a lumii sătești”3. Descrierea unor situații realist-tragice de
exploatare a unor pături sociale sărace de către o minoritate înstărită, distrugerea unor sentimente
omenești și a sufletului uman și cu toate consecințele dramatice, uneori tragice, care derivau de
aici își găsesc o bogată și impresionată reflectare în universul operelor lui Slavici, precum și în
poeziile lui Coșbuc. În romanele lui Zamfirescu, Viața la țară, și Tănase Scatiu sunt fixate la fel,
imagini ale exploatării și terorii sângeroase asupra țărănilor de către clasa burgheză
exploatatoare. Chiar și I. L. Caragiale, un scriitor citadin, simte nevoia să înfățișeze unele aspecte
din lumea țărănească în drama Năpasta și schița Arendașul român.
Prin orientarea predilectă către realitățile societății, literatura română se va îndrepta la
sfârșitul secolului al XIX-lea într-o direcție diferită decât cea impusă de epoca clasicilor, sub
influențele ideologiei junimiste4. Dacă marii clasici au creat în literatura noastră o perioadă
superioară, în care au știut să integreze tradiția literară națională, prin sincronizarea activității lor

1
2
Dumitru Micu, Literatura română la începutul secolului al XX-lea, Editura Pentru literatură, București, 1964, p. 7.
3
Idem, p. 8.
4
Idem, p. 9.
cu mișcarea de idei a vremii, sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea nu a
fost o epocă a realizărilor literare la fel de remarcabile. Creațiile literare ale acestei perioade au
tendința să reflecte o serie de fenomene sociale, orientându-se îndeosebi spre lumea satului.

Remarcându-se ca un scriitor anticalofil, Slavici respinge înfrumusețarea și prezentarea

idilică a satului românesc. Însă, în opera sa „esteticul este subordonat și încorporat eticului, cele
două categorii aflându-se permanent într-un raport de complementaritate, contribuind la
adâncimea anlizei psihologice, într-o viziune filozofico-morală”5. Din această perspectivă,
scriitorul urmărește prin intermediul operelor sale să contureze o întreagă schemă morală și un
cod moral, constând în bine, adevăr, cinste, dreptate, muncă, etc., poate mai mult chiar decât
transpunerea adevărului literar în sine, ceea ce, potrivit unor critici, conduce către „un
didacticism etic manifestat”6. Sesizăm prin aceasta un anumit specific al nuvelisticii lui Slavici,
fapt ce i-a determinat pe unii critici să îl considere un „Balzac al satului românesc”7.
Prin Slavici se consolidează orientarea realistă, obiectivă a realității rurale în literatura
nostră și va reprezenta punctul de plecare al realismului obiectiv impus mai târziu de L.
Rebreanu.
În romanul Mara, Slavici prezintă, înaintea lui Agârbiceanu și Rebreanu o secțiune a
societății ardelene în care relațiile interumane și interetnice sunt de o mare complexitate,
generatoare de conflicte acute și adânci traume sufletești. Cadrul socio-uman este situat într-o
zonă specific ardelenească, un târg cu legături în satele învecinate, înșirate de-a lungul
Mureșului. Eroii, mici meseriași, fac parte dintr-o comunitate cu o structură economic avansată,
ce a depășit relațiile rudimentare ale satului românesc din secolul XIX. Reușita romanului se
datorează structurii conflictuale a acestei lumi, aflată la începutul relațiilor capitaliste și marcată
de setea de îmbogățire, dincolo de morala tradițională a satului rural.
Slavici este cel dintât scriitor viguros al țărănimii noastre care știe să surprindă lumea
satului din interior, să-i dea dimensiuni și înfățișări memorabile, veridice. Personajele sale sunt
icoane vii ale omului din popor, cu mentalitatea lor arhaică, cu corectitudinea lor morală
superioară, cu complexitatea lor sufletească nebănuită. Modul de a gândi, de a acționa specific

5
Idem, p. 29.
6
Idem, p. 21.
7
Ibidem.
țăranului este surprins pentru întâia oară în datele sale fundamentale, esențiale, iar existența sa
este scoasă de sub imperiul schematismului. Chiar acolo unde apare în mod premeditat o schemă,
precum în opera Popa Tanda, evoluția este complicată de hățișurile psihologice ale personajului
care contrazic permanent linearitatea. Înfățișându-l pe țăran în contextul preocupărilor sale
citidiene, în mediul și ambianța sa tradițională, Slavici a operat o sensibilă schimbare de
concepție, de optică literară, tipologia umană și caracterologică rurală depășind ca valoare tot ce
s-a realizat până la el în această direcție. Personajele create de Slavici în operele sale sunt
imprevizibile, derutante și uluitor de moderne și de complexe.
Opera lui Ioan Slavici a structura și fundamentat artistic, începând cu Novele din popor,
continuând cu celelalte două volume de Nuvele (1892 și 1896) și cu romanul Mara, o linie de
profil a prozei realiste ce se va dezvolta în literatura noastră, fiind continuată cu succes de I.
Agârbiceanu, Liviu Rebreanu și mai târziu de către Augustin Buzura.
Propunându-și o „revizuire axiologică, adică a ierarhiei operelor lui Slavici, prin judecăți
de valoare estetică”8, Șerban Cioculescu consideră „că oricât de intersante ar fi nuvelele lui
Slavici, ele nu dau măsura întreagă a puterii lui creatoare (...)”9, iar „Mara este un roman viguros,
în care se înfățișează o lume până astăzi destul de necunoscută, deși au trecut peste 50 de ani de
la apariția romanului”10. De asemenea, el atrage atenția asupra faptului că „ar fi o greșeală să-l
încadrăm pe Slavici printre scriitorii de seamă ai celor două curente din ultimele decenii ale
secolului trecut. Slavici aparține generației lui Eminescu și grupului Junimei. O bună parte din
nuvelele sale apar la Convorbiri literare, încă înainte de ivirea Contemporanului. Eminescu nu
atinsese maturitatea sa la acea dată, Caragiale nu se ivise la Junimea și nici Creangă nu debutase.
Slavici are deci, o situație excepțională în literatură, înainte de 1881, anul apariției
Contemporanului”11. Totodată, Cioculescu observă că „literatura lui Slavici displace, în genere,
esteticienilor, prin caracterul ei moral, care colorează presămănătorismul ardelenesc și
semănătorism”12. Însă, el constată că romanul, „deși dominat de o problemă etică, este cea mai
vie operă de până la această dată. Nu mă sfiesc să afirm că este cel mai bun roman românesc

8
Mohanu, C., op. cit, p. 169.
9
Ibidem.
10
Ibidem.
11
Idem, p. 170.
12
Ibidem.
până în 1895 (...). Mara este cea mai expresivă operă apărută între 1880-1900, ba chiar cel mai
bun roman al nostru înainte de Ion”13.

Propunându-și o „revizuire axiologică, adică a ierarhiei operelor lui Slavici, prin judecăți
de valoare estetică”14, Șerban Cioculescu consideră „că oricât de intersante ar fi nuvelele lui
Slavici, ele nu dau măsura întreagă a puterii lui creatoare (...)”15, iar „Mara este un roman
viguros, în care se înfățișează o lume până astăzi destul de necunoscută, deși au trecut peste 50
de ani de la apariția romanului”16. De asemenea, el atrage atenția asupra faptului că „ar fi o
greșeală să-l încadrăm pe Slavici printre scriitorii de seamă ai celor două curente din ultimele
decenii ale secolului trecut. Slavici aparține generației lui Eminescu și grupului Junimei. O bună
parte din nuvelele sale apar la Convorbiri literare, încă înainte de ivirea Contemporanului.
Eminescu nu atinsese maturitatea sa la acea dată, Caragiale nu se ivise la Junimea și nici Creangă
nu debutase. Slavici are deci, o situație excepțională în literatură, înainte de 1881, anul apariției
Contemporanului”17. Totodată, Cioculescu observă că „literatura lui Slavici displace, în genere,
esteticienilor, prin caracterul ei moral, care colorează presămănătorismul ardelenesc și
semănătorism”18. Însă, el constată că romanul, „deși dominat de o problemă etică, este cea mai
vie operă de până la această dată. Nu mă sfiesc să afirm că este cel mai bun roman românesc
până în 1895 (...). Mara este cea mai expresivă operă apărută între 1880-1900, ba chiar cel mai
bun roman al nostru înainte de Ion”19.
Cu mult înainte de L. Rebreanu, M. Sadoveanu sau M. Preda, Slavici are meritul de a
creiona o tipologie a familiei țărănești. Eroii sunt obligați să acționeze în limita unor legi
nescrise, păstrate cu strășnicie în conștiința colectivității. „Țăranii alcătuiesc împreună o mare
familie: totul se face sub ochii satului și e supus judecății acestuia”. Mai târziu, Sadoveanu la
rândul său, susținea că „țăranul român a fost principalul meu erou”, într-un discurs susținut în
cadrul Academiei Române. În acest sens, se poate observa că eroinele lui Slavici (Mara, Persida)
trec prin momente dramatice care le pun mai târziu alături de personajele feminine sadoveniene

13
Ibidem.
14
Mohanu, C., op. cit, p. 169.
15
Ibidem.
16
Ibidem.
17
Idem, p. 170.
18
Ibidem.
19
Ibidem.
(Vitoria Lipan, cealaltă Ancuță). Însă, spre deosebire de „Slavici și Rebreanu ce au surprins
intrarea țăranului în sistemul relațiilor stăpânite de puterea banilor, într-un fel al lui caracteristic,
cu o neîncredere trează față de oraș, cu o grijă de a-și apăra sufletul primar printr-o naivitate
simulată, printr-o viclenie sumară, Sadoveanu a pus în lumină o modalitate mai neobișnuită de
opoziție, retragerea țăranului din fața așezărilor civilizate, într-o izolare naturală protejată de
pustietatea bălților sau de sălbăticia codrului”. De aceea, spre deosebire de Slavici ce descrie
viața târgurilor și evoluția acestora sub influența relațiilor capitaliste într-o manieră pozitivă,
universul prozei sadoveniene cu subiect inspirat din mediul citadin este închis, chiar sufocant, în
care se consumă destinele tragice ale familiei burgheze, dominată de prejudecăți. Eroii descriși
fac parte din categoria micilor funcționari sau a boierilor scăpătați, iar existența lor este una
ștearsă. Adevărații eroi ai lui Sadoveanu îi reprezintă „locuitorii de la munte, moldovenii cu viața
aspră ca și meleagurile prăpăstioase pe care le este sortit să trăiască. Oamenii aceștia sunt blajini
și înțelepți, apărători ai unor principii de viață statornicite de vremi imemoriabile, răbdatori în
suferință, menținând nealterat stilul lor de viață, plini de sentimentul demnității, înclinați spre
confesiune și înzestrați cu plăcerea de a povesti”. De aceea, imensitatea operei lui Sadoveanu „ne
pune în dificultate, dar ne dă și libertatea clasificării personajelor”.

Cariera literară a lui Mihail Sadoveanu cunoaște mai multe etape de evoluție, însă „apărut
în 1928, volumul Hanu Ancuței, închide prima epocă a creției povestitorului și deschide alta: este
capodopera de la răscruce. Originalitatea lui Sadoveanu începe să fie cu această carte, o sinteză
de spirit popular și de cultură, mergînd până la livresc”. Inclusiv Constantin Ciopraga susținea că
dacă „la Eminescu, Luceafărul nu e numai centrul operei, revelând magistral esențele, ci și un
centrum mundi. Deși fără amploarea spațializantă eminesciană, Hanu Ancuței este centrul operei
lui sadoveanu, totodată centru al unui microcosm”.
În mod asemănător descrie G. Călinescu romanul Baltagul ca fiind „prin repeziciume și
desăvârșit echilibru al expresiei una dintre cele mai bune scrieri ale lui M. Sadoveanu”.
De asemenea, prin intermediul elementelor limbii populare utilizate în construcțiile stilului său
literar pune în evidență faptul că limba scrisă înlătură pe de o parte asperitățile vorbirii populare,
iar pe de altă parte găsește în resursele limbii vorbite, formule inedite și elemente expresive de
cea mai înaltă valoare stilistică. În felul acesta, limba populară, vorbită, prin intervenția directă a
scriitorilor, se ridică la o nouă etapă de perfecțiune, astfel încât, aceștia contribuie în mod direct
la dezvoltarea limbii naționale.
 Personajele sadoveniene sunt în creațiile autorului mai mult decât tipuri umane
reprezentative pentru spațiul românesc, ei fiind ridicați la rangul de prototipuri și chiar de
arhetipuri. Eroii scriitorului pot fi clasificați în serii de prototipuri, reușind să îi transpună chiar la
nivelul arhetipurilor. Astfel, comisul Ioniță de la Drăgănești face parte din seria răzeșilor, în care
se mai înscriu Zaharia Fântânarul din Istorisirea Zahariei Fântânarul, Tudor Șoimaru din
Neamul Șoimăreștilor, apoi Nechifor și Vitoria Lipan din Baltagul. Din punct de vedere
tipologic, comisul întruchipează tipul țăranului perseverent, iar ca arhetip, acesta reprezintă
Adevărul. Ancuța este tipul hangiței inteligente, iar ca prototip, ea se înscrie în seria negustorilor
alături de jupânul Dămian Cristișor și Ienachi Coropcarul din povestirea Cealaltă Ancuță, iar
arhetipal ea reprezintă Datina. Această încadrare în diverse tipologii și prototipuri marchează
totodată în opera lui Sadoveanu interferența realismului cu clasicismul.
Sadoveanu se dovedește un adevărat creator de tipuri feminine. Tipologia feminină din
opera lui Sadoveanu se impune prin complexitate și diversitate de vârstă, psihologică,
temperamentală, fizionomică, socială și prefesională. Frumusețea captivantă, senzualitatea,
candoarea, tinerețea candidă și viclenia experienței, pasiunea mistuitoare, spiritul de aventură,
delicatețea, gingășia, gelozia, egoismul feroce, maternitatea, statornicia și devotamentul casnic,
toate acestea se întâlnesc într-un amestec excepțional în opera scriitorului. El a intuit că prima
însușire a femeii este frumusețea. Femeile lui Sadoveanu sunt mai întotdeauna brune, cu părul
negru, subțiri, mai degrabă micuțe, multe dintre ele adevărate sălbăticiuni. Ce le distinge însă în
mod specific în proza scriitorului, sunt ochii. Aceștia sunt răsfrângerea în afară a însuși sufletului
feminin
Această diversitate tipologică însă este legată de istorie (domnia lui Vodă Mihalachi
Sturza), de un spațiu precis determinat, („deasupra puhoaielor Moldovei”) și datat („Împăratul-
Alb și-a ridicat muscalii lui împotriva oștilor păgâne”), ceea ce sporește veridicitatea pe care
marile opere realiste au conținut-o întotdeauna.

Vinul e adus de Ancuța în cofăel plin cu ulcică mereu nouă. Înainte ca povestitorul să-și
înceapă istoria toși vâră ulcelele în cofăel și lăutarii cântă. Din când în când Ancuța aduce de la
foc pui fripți în țiglă. Când vine mușteriu, Ancuța îl întâmpină cu pui fript în talger de lut și cu
pită proaspătă.
Voința ei de a duce lucrurile la bun sfârșit, precum și încăpăținarea ei sunt remarcabile, fiind
animată de dorința de obține cât mai mulți bani. Muncind mai întâi ca precupeață, ea reușeste și
strânge ban cu ban, pentru ca apoi să arendeze podul cu plute peste Mureș, ce făcea legătura între
satul Radna și orașul Lipova, ajungând mai târziu să împrumute bani cu camătă. Mergându-i bine
afacerile, ea se extind și arendează pădurea de la Cladova, pentru a-i vinde lemnul mai apoi.

Slavici și Sadoveanu au descris și mediul de viață orășenesc. În unele din nuvelele sale
(Mâhnirile lui Trică, Un paravan, Un democrat, Din valurile vieții), Slavici descrie mediul
orășenesc ca fiind un loc al pierzaniei și nu întâmplător, aceste scrieri se remarcă prin descrierea
unor situații dramatice și tragice, cu intrigi puternice și un final nefericit. Sadoveanu relevă la
rândul său, o viziune și o concepție similară privitoarea la viața târgurilor. Orașul îi apare ca un
mediu închis, apăsător și sufocant, în care se desfășoară viața și destinele tragice ale familiilor
burgheze, pline de prejudecăți. Ducând o existență ștearsă, într-un mediu în care simt că se
sufocă, eroii sadovenieni își doresc să se salveze, evadând și refugiindu-se într-o altă lume, însă
depășirea condiției adesea se rezolvă tragic.
care De-a lungul desfățurării acțiunii nuvelei, constatăm cum banul începe să se manifeste ca un
forță distructivă, iar Ghița cade sub influența acestuia devenind dintr-un soț iubitor, un complice
la tâlhării, aliat cu Lică Sămădăul și care la final, nu va ezita să își sacrifice familia în favoarea
banilor.