Cauzele Care Inlatura Caracterul Penal Al Faptei

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ BUCUREŞTI
FACULTATEA DE DREPT
Disciplina: Drept penal
Tema: Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei ca

urmare a intervenţiei unui eveniment imprevizibil,
irezistibil ori imposibil de înlăturat
Coordonator ştiinţific,
Absolvent,
BUCUREŞTI
1
CUPRINS
CUPRINS......................................................................................................................1
CAPITOLUL I: CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ
CARACTERUL PENAL AL FAPTEI...............................................................................5
1. Preliminarii privind caracterul penal al faptei.........................................................5
1.1. Noţiunea de caracter penal al faptei................................................................5
1.2. Posibilitatea înlăturării caracterului penal al faptei...........................................6
2. Noţiunea, caracterizarea şi efectele cauzelor care înlătură caracterul penal al
faptei...........................................................................................................................7
2.1. Noţiunea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei..............................7
2.2. Caracterizarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei.....................8
2.3. Efectele cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei................................9
3. Clasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei..............................11
3.1. Consideraţii preliminarii..................................................................................11
3.2. În raport cu trăsătura esenţială a infracţiunii asupra căreia îşi produce
efectele..................................................................................................................12
3.3. În raport cu sfera lor de aplicare....................................................................15
3.4. În raport cu natura lor.....................................................................................19
4. Cadrul de reglementare şi sistematizarea cauzelor care înlătură caracterul penal
al faptei în noul Cod penal.......................................................................................20
CAPITOLUL II: CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI CA
URMARE A INTERVENŢIEI UNUI EVENIMENT REZISTIBIL ORI IMPOSIBIL DE
ÎNLĂTURAT.................................................................................................................21
1. Constrângerea fizică şi constrângerea morală................................................21
1.1. Concept şi referinţele istorice.........................................................................21
1.2. Justificare teoretică........................................................................................24
2. Condiţiile constrângerii fizice................................................................................26
2.1. Consideraţii preliminarii..................................................................................26
2.2. Existenţa unei constrângeri fizice asupra persoanei care a comis fapta ilicită
...............................................................................................................................27
2.3. Persoana constrânsa fizic să nu poată opune rezistenţă eficace acţiunii de
constrângere.........................................................................................................28
2.4. Fapta săvârşită sub presiunea constrângerii fizice să fie prevăzută de legea
penală....................................................................................................................30
3. Condiţiile constrângerii morale.............................................................................32
2
3.1. Consideraţii preliminare.................................................................................32
3.2. Existenţa constrângerii prin ameninţare asupra psihicului unei persoane....32
3.3. Existenţa stării de pericol grav pentru persoana ameninţată ori pentru o altă
persoană................................................................................................................33
3.4. Imposibilitatea înlăturării pericolului decât printr-o faptă prevăzută de legea
penală....................................................................................................................34
4. Efectele constrângerii fizice şi ale constrângerii morale......................................35
4.1. Efectele asupra laturii penale a cauzei..........................................................35
4.2. Efectele asupra laturii civile a cauzei.............................................................37
5. Reflectarea constrângerii în practica judiciară şi conexiunea cu alte cauze care
înlătură caracterul penal al faptei.............................................................................38
5.1. Reflectarea constrângerii în practica judiciară...............................................38
5.2. Conexiunea constrângerii cu alte cauze care înlătură caracterul penal al
faptei......................................................................................................................39
CAPITOLUL III.............................................................................................................42
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI CA URMARE A
INTERVENŢIEI UNUI EVENIMENT IMPREVIZIBIL DE ÎNLĂTURAT........................42
1. Cazul fortuit..........................................................................................................42
1.1. Concept şi referinţe istorice............................................................................42
2. Condiţiile cazului fortuit........................................................................................47
2.1. Consideraţii preliminare.................................................................................47
2.2. Acţiunea sau inacţiunea unei persoane să fi produs un rezultat socialmente
periculos datorită intrării în concurs cu o energie fizică străină de voinţa şi
conştiinţa acelei persoane.....................................................................................47
2.3. Împrejurarea care a determinat producerea rezultatului să fi fost imprevizibilă
...............................................................................................................................51
2.4. Acţiunea sau inacţiunea care a cauzat rezultatul neprevăzut să fie
incriminată de legea penală..................................................................................56
3. Efectele produse de cazul fortuit..........................................................................57
3.1. Efectele asupra laturii penale a cauzei..........................................................57
3.2. Efectele asupra laturii civile a cauzei.............................................................58
4. Reflectarea cazului fortuit în practica judiciară şi conexiunea cu alte cauze care
înlătură caracterul penal al faptei.............................................................................58
4.1. Reflectarea cazului fortuit în practica judiciară..............................................58
4.2. Conexiuni ale cazului fortuit cu alte cauze care înlătură caracterul penal al
3
faptei......................................................................................................................59
CAPITOLUL IV............................................................................................................61
ASPECTE PROCESUALE ŞI PROCEDURALE PRIVIND CAUZELE CARE
ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI CA URMARE A INTERVENŢIEI
UNUI EVENIMENT IMPREVIZIBIL, IREZISTIBIL ORI IMPOSIBIL DE ÎNLĂTURAT.61
1. Particularităţi privind dreptul probator..................................................................61
2. Soluţii procesuale.................................................................................................62
2.1. Înainte de începerea urmăririi penale............................................................62
2.2. În faza urmăririi penale...................................................................................63
2.3. În faza de judecată.........................................................................................64
4
CAPITOLUL I: CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL
FAPTEI
1. Preliminarii privind caracterul penal al faptei
1.1. Noţiunea de caracter penal al faptei
Pentru ca o faptă determinată să poată fi considerată că are

caracter penal este necesar ca aceasta să prezinte trăsăturile esenţiale
ale infracţiunii, în general, şi să întrunesc în mod cumulativ toate
condiţiile pentru a fi încadrata într-o dispoziţie care stabileşte conţinutul
faptelor prevăzute de legea penală1.
Caracterul penal al faptei exprimă, prin urmare, o însuşire sintetică
a acesteia, ca o reflectare a specificităţii ilicitului penal, în raport cu alte
fapte juridice ilicite.
În măsura în care legea penală atribuie unei fapte caracter penal,
acţiunile sau inacţiunile destinatarilor legii, dobândesc semnificaţie de
fapte licite sau ilicite, după cum ele se încadrează sau nu în limitele pe
care legea le-a instituit2.
O faptă umană are caracter penal, aşa cum am arătat, dacă
prezintă cele trei trăsături esenţiale cerute de lege şi anume: să prezinte
gradul de pericol social care să justifice aplicarea reactivă a legii penale,
să fie săvârşită cu vinovăţie şi să fie prevăzută de legea penală, adică
norma penală să arate în concret în ce constă fapta şi în ce condiţii
pericolul social al acesteia are relevanţă penală.
Aceste trăsături trebuie să fie îndeplinite cumulativ, lipsa oricăreia
dintre ele înlătură caracterul penal al faptei, şi prin aceasta înlătură şi
răspunderea penală a făptuitorului. Dacă fapta nu are caracter penal ea
nu constituie infracţiune şi, pe cale de consecinţă, lipseşte singurul temei
1
Vintilă Dongoroz, în Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oncea, Iosif Fodor, Niculeta Iliescu,
Constantin Bulai, Rodica Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, partea generală, vol. I,
Editura Academiei României, Bucureşti, 1969, pag. 331;
2
Victor Ionescu, Legitima apărare şi starea de necesitate, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pag. 9;
5
al răspunderii penale - existenţa infracţiunii (art.17, alin.2, C. pen.).
Caracterul penal al faptei este, normativ, dat de dispoziţiile legii
penale care stabileşte conţinutul trăsăturilor esenţiale necesare pentru
existenţa unei infracţiuni şi condiţiile în care o faptă care prezintă aceste
trăsături constituie o infracţiune.
Caracterul penal al faptei este aşadar, expresia calificării acesteia
prin lege ca faptă ilicită penal.
1.2. Posibilitatea înlăturării caracterului penal al faptei
Constatarea juridică a existenţei caracterului penal al faptei

implică, pe de o parte, verificarea întrunirii trăsăturilor esenţiale necesare
oricărei infracţiuni, iar pe de altă parte, cercetarea faptului dacă nu există
vreo cauză legală care ar putea conduce la excluderea vreuneia dintre
aceste trăsături şi, prin urmare, la înlăturarea caracterului penal al faptei.
Viaţa demonstrează că există anumite stări, situaţii sau împrejurări care
fac ca fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în condiţiile prezenţei
acestora, ..."deşi pare a întruni trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, în
realitate să nu realizeze vreuna dintre acestea şi, ca atare, să nu
constituie infracţiune"3.
Prima verificare fi constatare, referitoare la trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii se efectuează în ordinea inversă faţă de cea prevăzută în
art.17, alin.1, C. pen., în sensul că se cercetează mai întâi dacă fapta
este prevăzută în legea penală, apoi dacă a fost săvârşită cu vinovăţie
abia în final dacă prezintă gradul de pericol social necesar pentru
existenţa infracţiunii, pericol care poate rezulta – într-o anumită măsură -
şi din existenţa primelor doua trăsături esenţiale specificate 4.
Cea de-a doua constatare se referă la existenţa unei cauze care
să excludă eficienţa juridică a uneia din trăsăturile esenţiale.
Existenţa unor stări, situaţii sau împrejurări în care este săvârşită o
fapta prevăzută de legea penală, poate face ca aceasta faptă să nu mai
prezinte vreuna dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi, deci, să nu
mai aibă caracter penal.
3
Vasile Dobrinoiu, în Vasile Dobrinoiu şi colectiv, Drept penal, partea generală, Editura Atlas lex,
Bucureşti, 1994, pag. 232 – 233;
4
Vintilă Dongoroz, op. cit., pag. 332. Afirmaţia categorică, potrivit căreia prezintă pericolul social ar
rezulta implicit din existenţa primelor două trăsături esenţiale nu se mai justifică în raport cu
prevederile art. 181 C. pen., text introdus după publicarea lucrării sus – citate.
6
Stabilirea caracterului infracţional al faptei, fiind în esenţă expresia
voinţei legiuitorului, aceasta poate să înlăture în anumite situaţii
caracterul penal şi să prevadă ca o faptă sau anumite categorii de fapte
prevăzute de legea penală, dacă sunt săvârşite în anumite condiţii, nu
constituie infracţiuni şi nu pot servi drept temei pentru răspunderea
penală ci, eventual, pentru o altă formă de răspundere juridică 5.
Verificarea concretă a existenţei acestor împrejurări necesită o
cunoaştere temeinică a dispoziţiilor legii penale în materia acestor cauze
şi confruntarea cerinţelor rezultate din lege cu împrejurările concrete ale
faptei care face obiectul cercetări 6. Caracterul penal al faptei ar putea fi,
prin urmare, înlăturat nemijlocit, în situaţiile în care se constata (în
cadrul primei verificări) în mod direct inexistenţa uneia din trăsăturile
esenţiale ale oricărei infracţiuni, sau poate fi înlăturat mijlocit, ca urmare
a unei stări, situaţii sau împrejurări care determină lipsa vreunei trăsături
esenţiale (constatare susceptibila a fi făcută în cadrul celei de a doua
verificări).
2. Noţiunea, caracterizarea şi efectele cauzelor care înlătură

caracterul penal al faptei
2.1. Noţiunea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
În concepţia legii penale române, sunt considerate instituţii

fundamentale ale dreptului penal: infracţiunea, răspunderea penală şi
pedeapsa. Aceste instituţii corespund unor realităţi obiective în jurul
cărora se situează toate reglementările legii penale: fapta penală,
făptuitorul şi constrângerea juridică penală7.
Primei realităţi îi corespunde instituţia infracţiunii şi reglementările
referitoare la infracţiune, celei de-a doua îi corespunde instituţia
răspunderii penale, iar celei de-a treia, instituţia pedepsei, fiecare cu
reglementările corespunzătoare.
În legea penală sunt prevăzute nu numai dispoziţii care
5
Ibidem
6
Constantin Bulai, Manual de drept penal, partea generală, Editura ALL, Bucureşti, 1997, pag. 217;
7
Vintilă Dongoroz, op. cit., pag. 7;
7
reglementează aceste instituţii, implicit efectele juridice pe care le
produc, dar şi dispoziţii referitoare la modalităţile în care instituţiile
fundamentale menţionate încetează să-şi mai producă efectele. Astfel,
instituţiei infracţiunii îi vor corespunde dispoziţiile privind cauzele care
înlătură caracterul penal al faptei, instituţiei răspunderii penale îi vor
corespunde dispoziţiile privind cauzele care înlătură răspunderea penală
şi consecinţele condamnării, iar instituţiei pedepsei îi vor corespunde
dispoziţiile privind cauzele care înlătură pedeapsa.
Referindu-ne numai la cauzele care înlătură caracterul penal al
faptei observăm că ele ar putea fi definite ca fiind acele stări, situaţii,
cazuri sau împrejurări, anume prevăzute de legea penală, a căror
existenţă în timpul săvârşirii faptei face ca realizarea eficientă a
vreuneia din trăsăturile esenţiale să devina imposibilă 8.
Într-o altă formulare, prin cauze care înlătură caracterul penal al
unor fapte se înţeleg „...anumite împrejurări, stări, situaţii şi condiţii
personale (subl. ns.), care fac ca o faptă să-şi piardă vreuna din
trăsăturile de baza, inerente unei infracţiuni” 9.
2.2. Caracterizarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
Oprindu-ne cu precădere asupra cauzelor care înlătură

infracţiunea, atât pentru faptul că infracţiunea este cea mai importantă
dintre cele trei instituţii enumerate (toate celelalte presupun, se
raportează la infracţiune) cât şi pentru că obiectul temei de faţă se
situează în cadrul infracţiunii, observăm că aceste cauze sunt
sistematizate, la rândul lor în doctrina penală, în jurul celor trei trăsături
esenţiale ale infracţiunii, aşa cum sunt definite în art. 17. C. pen. şi
anume: fapta care prezintă pericol social, vinovăţia şi prevederea faptei
de legea penală. În raport cu acestea vor exista cauze care înlătură
caracterul penal al faptei prin aceea că exclud pericolul social, cauze
care înlătură caracterul penal al faptei prin aceea ca exclud vinovăţia şi
8
Vasile Dobrinoiu, op. cit., pag. 233;
9
Ion Oancea, Drept penal, partea generală, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1971, pag.
270, Constantin Bulai, op. cit., pag. 218;
8
cauze care înlătură caracterul penal al faptei deoarece exclud trăsătura
referitoare la prevederea faptei de legea penală 10.
Această sistematizare, deşi bazată pe dispoziţiile legale,
păstrează, totuşi, un caracter convenţional, relativ, fiecare dintre
categoriile de cauze enumerate având ca efect înlăturarea respectivei
trăsături esenţiale numai cu preponderenţă, nu ca exclusivitate. Aşa, de
pildă, o cauză care înlătură preponderent pericolul social are efecte
indirecte şi fără de celelalte trăsături esenţiale, concomitent, o
asemenea faptă nu va fi nici prevăzută de legea penală şi nici săvârşită
cu vinovăţie11.
Sistematizarea cauzelor care exclud infracţiunea în raport cu
trăsăturile esenţiale ale acesteia impune mai întâi clarificarea
conţinutului fiecăreia din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.
2.3. Efectele cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
Deoarece noţiunea de infracţiune este definită prin lege,

aceasta stabilind trăsăturile esenţiale ale oricărei infracţiuni, sarcina
determinării acelor stări, situaţii sau împrejurări în care o faptă, deşi pare
a constitui o infracţiune, nu are, totuşi, caracter penal, datorită lipsei
uneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, îi revine tot legii, numai
aceasta poate să stabilească "care sunt acele date ale realităţii care pot
avea ca efect nerealizarea uneia din aceste trăsături, cu corolarul sau
ineluctabil: înlăturarea caracterului penal al faptei săvârşite" 12.
Prin urmare, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei
constau într-o negaţiune juridică a caracterului penal fi funcţionează ca o
condiţie negativă, de îndeplinirea căreia depinde însăşi existenţa
caracterului penal al faptei. Neîndeplinirea acestei condiţii negative, ca
urmare a existenţei vreuneia din cauzele care înlătură caracterul penal al
faptei, conduce la inexistenţa uneia sau alteia dintre trăsăturile esenţiale
şi, prin consecinţă, exclude existenţa infracţiunii ca unic temei al
răspunderii penale13.
10
Vintilă Dongoroz, op. cit., pag. 334; Constantin Bulai, op. cit., pag. 218;
11
12
13
9
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei produc efecte din
momentul existenţei lor; faptul că este necesară şi constatarea lor de
către organul judiciar (ex post), nu are implicaţii asupra momentului în
care acestea încep să aibă relevanţă juridică penală. Altfel spus,
constatarea ulterioara a acestor stări, situaţii sau împrejurări nu
înseamnă că îşi vor produce efectele din momentul în care s-a dovedit
existenţa lor, ci chiar din momentul în care au existat în condiţiile cerute
de normele dreptului penal. Deşi din punct de vedere procesual,
soluţionarea cauzei nu poate fi decât ulterioară momentului săvârşirii
faptei prevăzute de legea penală în condiţiile stării, situaţiei sau
împrejurării respective, soluţia procesuală - indiferent dacă este vorba de
scoaterea de sub urmărire penală sau de achitare - se consideră a
produce efecte din momentul acţiunii sau inacţiunii respective.
În acest sens, în literatura juridică s-a arătat că dacă s-a
recunoscut existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei,
aceasta se consideră că nu a avut caracter penal încă de la data
săvârşirii (ex tunc) şi nu de la data recunoaşterii acestei cauze (ex
nunc)14.
Constatarea existenţei vreuneia dintre cauzele care înlătură
caracterul penal al , faptei are ca efect procesual împiedicarea punerii în
mişcare sau exercitării acţiunii penale, în baza dispoziţiilor art.10 alin.1
lit. e C. pr. pen. Existenţa oricăreia dintre aceste cauze poate fi invocată
în orice stadiu al procesului penal şi trebuie luată în considerare din
oficiu (în sensul verificării condiţiilor specifice şi al constatării sale de
către organele judiciare).
Deoarece cauzele care înlătură caracterul penal al faptei au ca
efect inexistenţa infracţiunii, în literatura juridică 15 s-a arătat că acestea
nu trebuie să fie confundate cu "cauzele care înlătură răspunderea
penală sau consecinţele condamnării" (art. 11 9-1 35 C. pen.), cu
cauzele de nepedepsire (cauzele de impunitate ori care apăra de
pedeapsa) sau cu instituţia înlocuirii răspunderii penale (art.90-91 C.
pen.). Fiecare dintre aceste instituţii juridice de drept penal au o
fizionomie şi funcţionalitate proprie, producând anumite efecte cu privire
14
Vasiloe Dobrinoiu, op. cit., pag. 233;
15
Vintilă Dongoroz, op. cit., pag. 333; Vasile Dobrinoiu, op. cit., pag. 234;
10
la răspunderea penală. În esenţă, aceste ultime trei instituţii ale dreptului
penal operează numai asupra incidenţei constrângerii penale şi nu
produc nici un efect sub raportul existenţei infracţiunii, în timp ce cauzele
care înlătură caracterul penal al faptei înlătură însăşi existenţa
infracţiunii.
3. Clasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
3.1. Consideraţii preliminarii
Ţinând seama de specificul stărilor, situaţiilor, cazurilor sau

împrejurărilor care constituie conţinutul cauzelor ce duc la înlăturarea
caracterului penal, putem grupa aceste cauze în jurul celor trei trăsături
esenţiale ale infracţiunii, adică le putem grupa în trei categorii, în raport
cu trăsătura esenţială asupra căreia fiecare cauză de înlăturare a
caracterului penal al faptei îşi răsfrânge în principal efectul negativ.
De remarcat, că asemenea cauze, care înlătură caracterul penal al
faptei, deşi au posibilitatea de aplicare în toată sfera dreptului penal,
totuşi, aceasta, variază însă ca întindere după felul în care este legal
reglementat conţinutul acestor cauze. Astfel, cauzele al cărui conţinut
este reglementat prin norme generale, în cuprinsul Codului penal, sunt
întotdeauna de generală aplicare; în timp ce cauzele al căror conţinut
este, explicit sau implicit, reglementat în diferite norme speciale, au în
mod firesc o aplicare restrânsă, limitată la faptele în vederea cărora au
fost create acele cauze.
De asemenea, unele cauze de înlăturare a caracterului penal al
faptei produc efecte în rem (de exemplu, cauzele care afectează cerinţa
ca fapta să fie prevăzută de legea penală) ori in personam (de exemplu,
cauzele care afectează cerinţa vinovăţiei)16
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei pot fi clasificate în
funcţie de mai multe criterii, dintre care mai importante sunt: trăsătura
16
Geroge Antonoiu, Vinovăţia penală, editura Academiei Române, Bucureşti, 1995, pag. 198;
11
esenţială a infracţiunii asupra căreia îşi produce efecte, sfera de aplicare
şi natura lor.
3.2. În raport cu trăsătura esenţială a infracţiunii asupra căreia îşi

produce efectele
Pe baza acestui criteriu, cauzele care înlătură caracterul penal al

faptei se împart în:
 cauze care privesc trăsătura esenţială a pericolului social;
 cauze care privesc trăsătura esenţială a vinovăţiei;
 cauze care privesc trăsătura esenţială a prevederii faptei de
către legea penală.
Referindu-ne la cauzele care privesc trăsătura esenţială a
pericolului social, observăm că în această categorie se încadrează
acele situaţi in care legea însăşi, reglementând anumite activităţi sau
îndeletniciri, permite sau îngăduie efectuarea anumitor acte sau acţiuni
care, în mod obişnuit, constituie elementul material al unor fapte
prevăzute de legea penală, apreciindu-se că în situaţiile sau cazurile
respective acele acte sau acţiuni nu mai prezintă gradul de pericol social
necesar pentru existenţa unei infracţiuni 17, (de exemplu vătămarea
integrităţii corporale produsă cu ocazia competiţiilor sportive desfăşurate
regulamentar).
De asemenea, în cadrul acestei categorii se includ faptele care,
potrivit dispoziţiilor art.181 alin.1 C. pen., nu prezintă pericolul social al
unor infracţiuni. Textul menţionat prevede că "nu constituie infracţiune
fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă a uneia din
valorile aparate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod
vădit de importanţă, nu prezenta gradul de pericol social al unei
infracţiuni". Alături de alţi autori, considerăm ca instituţia faptei care nu
prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni reprezintă - sub
aspectul naturii sale juridice - o cauza care înlătură caracterul penal al
17
12
faptei. Mai mult, noi apreciem că prevederile art.18 1 alin.1 C. pen.
constituie un caz tipic de cauza care înlătură caracterul penal al faptei şi
care priveşte trăsătura esenţială a pericolului social. Întrucât însă
această instituţie se tratează, de regulă, la capitolul infracţiunii şi
trăsăturilor esenţiale ale acesteia, ne limităm doar la enunţarea ei, fără a
intra într-o analiză aprofundată.
În sfârşit, în categoria cauzelor care privesc pericolul social se
încadrează şi anumite acţiuni considerate explicit de lege ca fiind
socialmente utile (necesare) şi îngăduite, cum ar fi percheziţia
domiciliară, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, reţinerea, arestarea
preventivă, sechestrul asigurator etc., dacă aceste măsuri procesuale
au fost dispuse şi aduse la îndeplinire în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege. Înlăturarea caracterului penal are loc prin însăşi
prevederea legală care autoriză, dă dreptul sau chiar obliga organele
judiciare a lua astfel de măsuri, indispensabile promovării şi soluţionării
procesului penal.
Dintre cauzele care privesc trăsătura esenţială a vinovăţiei fac
parte, în principal, cauzele prevăzute în art. 44 - 51 C. pen. şi anume:
legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi morală,
cazul fortuit, iresponsabilitatea, starea de beţie involuntară şi completă,
minoritatea făptuitorului şi eroarea de fapt.
În literatura noastră juridică18 s-a arătat că din categoria cauzelor
privitoare la vinovăţie fac parte pe lângă cele menţionate şi unele situaţii
particulare, reglementate prin dispoziţii exprese cuprinse în partea
specială a Codului penal, cum ar fi: efectuarea probei verităţii în caz de
calomnie sau insultă - art.207 C. pen.; îngăduirea adulterului de către soţ
- art.304 C. pen.; darea de mită prin constrângere - art. 255 alin.2 C.
pen.; lovirea şi insulta inferiorului determinate de o necesitate militară -
art. 336 alin. ultim C. pen. şi, am adăuga noi, durerile sau suferinţele
rezultate exclusiv din sancţiuni legale, dacă sunt inerente acestor
sancţiuni ori ocazionate de ele - art.267 1 alin. final din Codul penal 19.
Vom analiza aceste cauze speciale, succint, atunci când ne vom referi la
18
Infracţiunea de tortură a fost introdusă în Codul penal prin Legea nr. 20 din 1990, publicată în
19
Monitorul oficial nr. 112/1990;
13
clasificarea în raport cu sfera de aplicare.
Din cea de-a treia categorie, aceea a cauzelor ce se referă la
trăsătura esenţială a prevederii faptei în legea penală, fac parte
"anumite situaţii în care prevederea legala lipseşte sau a încetat să mai
existe", cum ar fi lipsa dublei incriminări în cazul faptelor săvârşite în
străinătate - art. 6 lit. a C. pen. şi abrogarea incriminării - art. 12 alin. 1 C.
pen.
Potrivit unor opinii exprimate în literatura de specialitate 20, în
această categorie ar trebui cuprinse şi situaţiile când faptei concrete îi
lipseşte unul din elementele constitutive cerute de textul de incriminare,
argumentându-se că o faptă care nu are elemente cerute de lege,
înseamnă că este o faptă pe care legea nu o prevede (de exemplu, o
ameninţare care nu este de natură să alarmeze – art. 193 C.- pen.).
În legătură cu această chestiune s-a arătat că opinia de mai sus
pare a fi influenţată de prevederile art. 10 C. pr. pen., care se referă
separat la situaţiile în care „există vreuna din cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei” (art. 10 lit. E C. pr. pen.) şi la situaţiile când
„faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii (art. 10
lit. D C. pr. pen)21.
Privitor la această controversă, ne exprimăm părerea că
argumentul invocat în cea de a doua opinie nu este convingător.
Pentru identitate de situaţie normativă, ar putea să se susţină că
nici lipsa pericolului social concret al faptei prevăzute de legea penală nu
trebuie cuprinse între cauzele care înlătură caracterul penal al faptei,
deoarece art. 10 alin. 1 C. pr. pen. o prevede la litera b 1 şi nu la litera e.
Apreciem că problema nu poate fi rezolvată prin examinarea
comparată şi raportarea unor norme juridice de drept material la normele
juridice procesuale, ci în cazul domeniului căruia îi aparţine acea normă.
Astfel fiind, nu se poate nega cu suficient temei că lipsa unuia
dintre elementele constitutive ale infracţiunii face ca fapta să nu fie
prevăzută de legea penală.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 10 C. pr. pen. reglementează
cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este
20
21
14
împiedicată, enumerându-se nu numai în raport cu eficienţa lor juridică
penală ci şi în funcţie de soluţiile care urmează a fi date cauzelor penale
concrete, atât în ce priveşte latura penală, cât şi referitor la latura civilă a
acestora.
Clasificarea după trăsătura esenţială la care se referă cauza ce
înlătură caracterul penal al faptei este relativă, fiind vorba doar de o
răsfrângere în mod preponderant şi asupra uneia sau alteia dintre
trăsături şi aceasta ca urmare a interdependenţei şi intercondiţionalităţii
celor trei trăsături esenţiale ale oricărei infracţiuni.
3.3. În raport cu sfera lor de aplicare
Potrivit acestui criteriu, cauzele care înlătură caracterul penal al

faptei pot fi clasificate în cauze generate şi cauze speciale.
Cauzele generale sunt cele reglementate prin normele părţii
generale a Codului penal şi sunt întotdeauna de generală aplicare.
Din categoria cauzelor generale fac parte:
 abrogarea incriminării. Art.12 alin.1 C. pen. prevede ca legea
penală nu se aplică infracţiunii săvârşite sub legea veche dacă
nu mai sunt prevăzute în legea nouă. În acest caz executarea
pedepselor, a măsurilor de siguranţa şi a măsurilor educative,
pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele
penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte,
încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.
 legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică sau
psihică, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia accidentală
completă, minoritatea, eroarea de fapt, reglementate prin
dispoziţiile art. 44-51 C. pen.;
 lipsa dublei incriminări. Art.6 lit. a C. pen. prevede ca legea
penală se aplică şi altor infracţiuni decât cele prevăzute în art.5
alin.1, săvârşite în afara teritoriului ţării, de un cetăţean străin
sau de o persoana fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul
ţării, dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală
a ţării unde a fost săvârşită. Per a contrario, dacă fapta nu este
prevăzută ca infracţiune de legea penală a ţării unde a fost
15
săvârşită, aceasta va constitui o cauza de înlăturare a
caracterului penal al faptei;
 lipsa pericolului social concret al faptei, reglementată prin
dispoziţiile art.181 C. pen.
Afirmaţia, potrivit căreia aceste cauze sunt de aplicaţie generală,
trebuie înţeleasă în sensul ca incidenţa lor nu este limitată, prin lege, la
anumite infracţiuni 22.
Deşi în enumerările exemplificative ale cauzelor generale care
înlătură caracterul penal al faptei nu se regăsesc prevederile art. 20
alin.3 C. pen., referitoare la tentativa absolut improprie, suntem de
părere că în cazul imposibilităţii de consumare a infracţiunii datorită
modului cum a fost concepută executarea avem de-a face, de
asemenea, cu o cauză generală care înlătură caracterul penal al
faptei din categoria acelor cauze care privesc prevederea faptei în legea
penală23.
În legătură cu această prevedere a Codului penal s-a arătat că prin
aceste dispoziţii „legiuitorul a înţeles să lase în afara incriminării tentativa
absolut improprie, iar nu să facă din ea un simplu caz de nepedepsire” 24,
"... caracterul de faptă lipsită de caracter penal (subl. ns.) al încercării
absolut improprii este exprimat chiar de primele cuvinte ale dispoziţiei
din alin.3, care prevede că în cazul unei astfel de încercări nu există
tentativă”25
Prin urmare, deşi fapta este prevăzută de legea penală, datorită
împrejurării că există o imposibilitate de consumare datorită modului
cum a fost concepută executarea - împrejurare ce constituie o cauză
generală care înlătură caracterul penal al faptei rămase în faza tentativei
- acea faptă este scoasă expres din sfera ilicitului penal.
Cauzele speciale sunt prevăzute, de regulă, prin norme speciale,
având o sferă de aplicaţie restrânsă la anumite infracţiuni. Din categoria
cauzelor speciale fac parte:
 proba verităţii, în caz de insultă sau calomnie. Potrivit
dispoziţiilor art.207 C. pen., proba verităţii celor afirmate sau
22
23
Nicolae Iliescu, în Vintilă Dongoroz şi colectiv Explicaţii teoretice ale Codului penal român, partea
generală generală, vol. I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1969, pag. 158;
24
Vasile Dobrinoiu, op. cit., pag. 168
25
bicoleta Iliescu, op. cit., pag. 157;
16
imputate este admisibilă dacă afirmarea sau imputarea a fost
săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire
la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiune de
insultă sau calomnie (subl. ns.);
 constrângerea mituitorului la darea de mită. În conformitate cu
prevederile art.255 alin.2 C. pen., fapta de dare de mită
(prevăzută în alin.1 al art.255 C. pen.) nu constituie infracţiune
atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de
către cel care a luat mita. În această ipoteză este vorba de o
formă specială de constrângere, deosebită de constrângerea
fizică sau psihică reglementată prin dispoziţiile art. 46 C. pen.,
pentru înlăturarea caracterului penal al dării de mită nemaifiind
necesară întrunirea cumulative a condiţiilor specifice
constrângerii fizice sau morale reglementate în partea generală
a Codului penal26;
 existenţa unor dureri sau suferinţe rezultate exclusiv din
sancţiuni legale şi inerente acestor sancţiuni sau ocazionate de
ele. Potrivit prevederilor art. 267 1 alin. final C. pen. faptele de
tortură (prevăzute în alin.1 art.267 1 C. pen) nu constituie
infracţiune dacă durerea sau suferinţele rezultă exclusiv din
sancţiuni legale şi sunt inerente acestor sancţiuni sau
ocazionate de ele;
 lovirea sau insulta inferiorului în timp de război dacă faptele au
fost determinate de o necesitate militară (art.336 alin. ultim C.
pen.). În legătură cu această cauză specială de înlăturarea
caracterului penal al faptei s-a subliniat că lovirea sau insulta
inferiorului ori subordonatului de către superior sau "nu
constituie o faptă penală dacă a fost săvârşită în timp de război
şi a fost determinate de o necesitate militară”;
Printre cauzele speciale care înlătură caracterul penal al faptei se
citează şi "adulterul îngăduit, art. 304 alin. ultim C. pen." 27 iar într-o altă
formulare "îndemnul sau încurajarea celuilalt soţ în caz de adulter - art.
304 alin.6 C. pen."28
26
Nicoleta Iliescu, op. cit., pag. 142;
27
28
17
După cum se poate observa, cele doua formulări fac referire la
texte diferite. Astfel, într-o formulare se face referire la art. 304 alin.6 C.
pen. care prevede ca "urmărirea penală nu poate începe dacă fapta a
fost comisă după îndemnul sau încurajarea celuilalt soţ sau dacă viaţa
conjugală era întreruptă în fapt şi soţii trăiau despărţiţii". Într-o alta
formulare se face referire la art. 304 alin. ultim care prevede ca
"dispoziţiile art.27 nu sunt aplicabile" (nepedepsirea instigatorului sau
complicelui).
S-ar putea susţine şi opinia după care art. 304 alin. 6 C. pen. nu
înlătură caracterul penal al faptei de adulter deoarece acele stări sau
situaţii (îndemnul sau încurajarea celuilalt soţ, întreruperea vieţii
conjugale şi faptul ca soţii trăiesc despărţiţi) nu pot în mod obiectiv să
înlăture caracterizarea acesteia ca infracţiune astfel cum este
circumscrisă în alin.1 al aceluiaşi articol. Dacă legiuitorul ar fi dorit să
scoată din sfera ilicitului penal adulterul săvârşit în circumstanţele
menţionate, ar fi prevăzut că "nu constituie infracţiune fapta prevăzută
în alin.1 comisă după îndemnul..." etc., ori ar fi menţionat că "dispoziţiile
alin.1 nu sunt aplicabile dacă...", astfel cum a reglementat de fiecare
dată cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. De altfel, referirea
expresă a textului la "urmărirea penală" care nu poate începe, arată că e
vorba nu de o cauza penală, materială, de înlăturare a caracterului penal
al faptei, ci de o "cauză specială, de împiedicare a urmăririi penale", deci
de o condiţie de procedibilitate, susceptibilă a conduce, sub aspect
procesual, nu la scoaterea de sub urmărire penală sau la achitare, ci la
încetarea urmăririi penale sau la încetarea procesului penal în baza
prevederilor art.11 pct.1 lit. c raportat la art. 10 lit. f C. proc. pen. (lipseşte
altă condiţie prevăzută de lege necesară pentru punerea în mişcare a
acţiunii penale). Afirmaţia existenţa în literatura juridică potrivit căreia
dacă nu există o viaţa conjugală comunităţi relaţii reale între soţi "...fapta
nu mai constituie o încălcare a unor relaţii de familie, nu mai are
caracterul de infracţiune (subl. ns.) şi pedepsirea unei asemenea fapte
nu mai este justificată", ar putea fi combătută relevându-se că şi în
situaţiile arătate soţii continue să aibă calitatea de "persoane căsătorite"
până la desfacerea legala a căsătoriei, iar soţul care refuză să ducă o
viaţă conjugală comună ar putea să divorţeze.
18
În ce priveşte art. 304 alin. ultim C. pen., prevederile acestuia
constituie o cauză specială de înlăturare a caracterului penal al faptei de
instigate sau complicitate la adulter. Cu alte cuvinte, prevăzând că
dispoziţiile art.27 C. pen. nu sunt aplicabile, legiuitorul a scos din sfera
ilicitului penal faptele de instigare sau complicitate la adulter, înlăturând
deci caracterul penal al acestora, nefiind vorba, aibă cum s-a susţinut,
de o apărare de pedeapsă.
3.4. În raport cu natura lor
Potrivit acestui criteriu, cauzele care înlătură caracterul penal al

faptei pot fi reale sau personale.
Situaţiile, stările sau împrejurările care formează conţinutul acestor
cauze sunt, în general, de natură obiectivă: realitatea justificând prin ea
însăşi înlăturarea caracterului penal al faptei (cauze reale), în mod
excepţional înlăturarea caracterului penal al faptei poate fi determinată şi
de modul sau măsura în care a produs efecte asupra psihicului
făptuitorului (cauze personale) sau în măsura în care priveşte ea însăşi
psihicul acestuia29.
Cauzele reale sunt de natură obiectivă şi cuprind stările, situaţiile
sau împrejurările care, în principal, exclud pericolul social al faptei, ori
fac ca aceasta să nu fie prevăzută de legea penală 30. Aceste cauze
produc efecte faţă de toţi participanţii (erga omnes).
Astfel, cauzele de înlăturare a caracterului penal care privesc
trăsătura esenţială a prezenţei pericolului social şi cele care privesc
trăsătura esenţială a faptei prevăzute de legea penală sunt, totdeauna
cauze reale.
Cauze personale sunt cele de natură subiectivă şi ale căror efecte
se răsfrâng, în principal, asupra subiectului. Ele operează numai faţă de
făptuitorii cu privire la care se constată că au săvârşit fapta datorită
vreuneia din aceste cauze. De regulă, cauzele care afectează existenţa
vinovăţiei sunt personale şi operează numai faţă de acei făptuitori care
se constată că au săvârşit fapta fără vinovăţie.
Această clasificare este importantă deoarece în cazul săvârşirii
29
Vintilă Dongoroz, op. cit., pag. 336-337;
30
vasile Dobrinoiu, op. cit., pag. 235-236;
19
faptei în participaţie, cauzele reale influenţează situaţia tuturor
participanţilor, în timp ce cauzele personale produc efecte numai faţă de
persoana, care s-a aflat din punct de vedere psihic sub influenţa acestor
cauze31.
4. Cadrul de reglementare şi sistematizarea cauzelor care înlătură

caracterul penal al faptei în noul Cod penal
Noul Cod penal aduce unele noutăţi în privinţa reglementării şi

sistematizării cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei.
Astfel, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei reglementate
de Codul penal în vigoare în art. 44 – art. 51, au fost ordonate, în noul
Cod penal, imediat după definirea conceptului general de infracţiune şi a
elementelor acestuia, abandonând sistemul actual care situează materia
acestor cauze după pluralitatea de infracţiuni 32.
Reglementările noului Cod penal, au introdus materia cauzelor
justificative prin conţinutul art. 21 – art. 25, potrivit căruia acestea sunt:
legitima apărare, starea de necesitate, ordinul legii şi comanda autorităţii
legitime, precum şi consimţământul victimei.
Reglementarea distinctă a cauzelor justificative în noul Cod penal a
avut în vedere particularitatea acestora de a înlătura ilicitul faptei, adică
concordanţa ei cu ordinea de drept.
Pentru ca o faptă concretă să constituie infracţiune nu este
suficient să corespundă modului de incriminare, mai trebuie să se
verifice şi cerinţe ca fapta să fie în concordanţă cu ordinea de drept în
ansamblu ei (juridicitate), deoarece dacă intervine o cauză care înlătură
juridicitatea faptei, tipicitatea ei nu mai este suficientă să confere
caracter de infracţiune faptei concrete33. Acest din urmă interes se are în
vedere când se face referiri la cauzele justificative.
Cauzele justificative operând asupra juridicităţii faptei
31
Ibidem;
32
Ilie Pascu, Vasile Drăghici, Drept penal, partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pag.
270;
33
Geroge Antonoiu, Partea generală a Codului penal într-o viziune europeană, RDP nr. 1/2004, pag.
37-38;
20
(neconcordanţă cu ordinea de drept în ansamblul ei) au caracter
obiectiv, real, efectele lor se transmit şi participanţilor (art. 21 alin. 2 din
noul Cod penal).
CAPITOLUL II: CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL

PENAL AL FAPTEI CA URMARE A INTERVENŢIEI UNUI
EVENIMENT REZISTIBIL ORI IMPOSIBIL DE ÎNLĂTURAT
1. Constrângerea fizică şi constrângerea morală
1.1. Concept şi referinţele istorice
a. Conceptul
În art. 46 C. pen. sunt reglementate două cauze distincte, de sine
stătătoare, de înlăturare a caracterului penal al faptei şi anume: pe de –o
parte, constrângerea fizică (alin. 1), iar pe de altă parte, constrângerea
morală (alin. 2).
În doctrină34 au fost date diferite definiţii noţiunilor de constrângere
morală. Ţinând seama de elementele esenţiale şi comune cuprinse în
aceste definiţii cât şi de reglementările în vigoare considerăm că există
constrângere fizică (vis absoluta) atunci când subiectul este supus unei
presiuni fizice externe căreia nu-i poate rezista, săvârşind sub influenţa
acesteia o faptă prevăzută de legea penală; în acest caz, împrejurarea
constrângătoare acţionează asupra corpului subiectului făcându-i,
obiectiv, imposibilă orice alta alternative decât aceea de a comite fapta
impusă de acela care exercită constrângerea 35. Spre exemplu, o
persoană imobilizează un lucrător C.F.R. în aşa fel încât acesta nu poate
34
ion Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, editura a II-a, Tipografia Curierul judiciar,
Bucureşti, 1924, pag. 481-482; Vintilă Dongoroz, op. cit., pag. 374;
35
Geroge Antoniu, op. cit., pag. 251;
21
îndeplini obligaţiile de dirijare a trenului.
În schimb, constrângerea morala (vis compulsiva) există atunci
când agentul este supus unei presiuni psihice, irezistibile, determinându-l
să comită o faptă prevăzută de legea penală, situate în care subiectul nu
mai poate săi determine, să-şi dirijeze în mod liber voinţa, chiar dacă
actul îi aparţine, astfel ca fapta comisă apare, în mare măsură, a fi
rezultatul voinţei celui care a exercitat constrângerea şi nu al autorului
material al faptei. Spre exemplu, gestionarul unei case de schimb valutar
care fiind ameninţat cu moartea pune la dispoziţie, celui ce ameninţă,
valuta.
Atât constrângerea fizică, cât şi constrângerea morală constituie
forme tipice de anihilare sau siluire a capacităţii de liberă determinare şi
dirijare a voinţei individuale, capacitate care, până la proba contrarie,
este prezumată ca existenţă la fiecare individ. Nepedepsirea acelui care
acţionează prin una din cele două forme ale constrângerii se justifică prin
acea că el a săvârşit fapta fără vinovăţie.
În cazul constrângerii fizice subiectul nu acţionează propriu-zis, ci
corpul său este folosit ca un instrument de forţele constrângătoare.
În schimb, la constrângerea morală există o presiune care se
exercită asupra voinţei subiectului, obligându-l pe acesta să hotărască
într-un singur sens, acela voit de persoana care exercită constrângerea.
Spre deosebire de legitima apărare şi de starea de necesitate în
care constrângerea psihică decurge dintr-o anumită stare sau situaţie,
constrângerea fizică şi cea morală sunt rezultatul direct şi nemijlocit al
unei acţiuni care vizează fizicul (corpul) sau psihicul unei persoane
constrânse a săvârşi o faptă prevăzută de legea penală 36. Aceasta
deosebire a făcut posibilă şi necesară reglementarea în instituţii diferite
şi a permis constatarea ca starea de necesitate şi legitima apărare nu
sunt decât variante de specie ale constrângerii morale (psihice).
36
22
b. Referinţe istorice
În antichitate, sub influenţa filozofiei istorice, a fost dominantă
ideea că, în caz de constrângere, voinţa este numai oprimată dar nu şi
suprimată (coacta voluntas tamen voluntas) deoarece persoana
constrânsă moral ar fi putut să reziste şi să facă altceva decât ceea ce a
făcut37.
În secolele XVI-XVIII o serie de autori au susţinut că ameninţarea
(constrângerea morală) nu trebuie să conducă la atenuarea răspunderii
pentru fapta de ucidere a unui nevinovat, motivându-se că mai bine să
sufere cel în cauză moartea decât să omoare pe altul. Alţi jurişti au
admis o pedeapsă mai mică pentru cel constrâns, sau chiar
nepedepsirea. Printre aceştia din urma era şi Puffendorf care propunea
să nu se aplice vreo pedeapsă celui constrâns moral, deoarece, la fel ca
şi în cazul constrângerii fizice, făptuitor este cel care constrânge şi nu cel
constrâns, acesta din urma fiind doar un simplu instrument 38.
Codul penal român de la 1864 nu a preluat integral art. 64 din
Codul penal francez, în vigoare la acea data, respectiv şi partea finală a
acestuia care extindea soluţia prevăzută pentru iresponsabilitate (nu
exista infracţiune) şi în raport cu acela care a acţionat, constrâns de o
forţă căreia nu i-a putut rezista, aşa încât legea penală română nu
cuprindea o prevedere anume referitoare la cazurile de constrângere
fizică sau morală, acestea fiind rezolvate printr-o asimilare forţată cu alte
cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei.
Codul penal român din 1936 a reglementat constrângerea morală
şi constrângerea fizică în dispoziţii distincte (art.130 şi art. 133). Potrivit
art. 130: "Nu răspunde de infracţiune acela care a săvârşit faptul sub
influenţa unei constrângeri morale, produsă printr-o ameninţare, care
constituia un pericol direct pentru viaţa, integritatea corporală, sănătatea
şi libertatea, fie a propriei persoane, fie a unei rude sau a unei persoane
37
Ion Tanoviceanu, op. cit., pag. 843-844;
38
Ibidem;
23
de care este legat printr-o temeinică afecţiune şi dacă pericolul nu putea
fi înlăturat prin alte mijloace". La rândul sau, art. 133 prevede că: "Nu
răspunde de infracţiune acela care a comis-o fiind supus unei
constrângeri fizice, căreia nu i-a putut rezista".
În reglementarea actualului Cod penal, constrângerea fizica şi
constrângerea morală constituie cauze care înlătură caracterul penal al
faptei (şi nu răspunderea penală), fiind reunite în doua alineate diferite
ale art.46. Potrivit acestor dispoziţii: "Nu constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza unei constrângeri fizice
căreia făptuitorul nu i-a putut rezista". "De asemenea, nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza unei
constrângeri morale, exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav
pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt
mod".
Reglementarea constrângerii morale în Codul penal actual este
mai corespunzătoare deoarece impune ca fapta să fi fost săvârşită "din
cauza" constrângerii şi nu "sub influenţa" acesteia. Totodată, a eliminat
condiţia ca pericolul să fie "direct", cerinţa inutilă faţă de ansamblul
reglementarii şi a impus condiţia că pericolul să fie "grav" deoarece nu
orice ameninţare cu un pericol ar putea sa justifice săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală.
1.2. Justificare teoretică
a. Teorii care justifică nepedepsirea faptului ilicit

Unii autori, pornind de la teoria liberului arbitru, au justificat
nepedepsirea faptei ilicite comise în condiţiile constrângerii fizice sau
morale susţinând că în ase,menea condiţii făptuitorul acţionează lipsit de
libertate. Alţi autori au susţlnut că nepedepsirea faptelor prevăzute de
legea penală săvârşite sub imperiul unei constrângeri, fie ea fizică sau
morală, trebuie să se fundamenteze pe lipsa utilităţii sociale a
24
pedepsei39. În aceste cazuri, pedeapsa nu ar avea nici o influenţă
preventivă asupra făptuitorului, deoarece, nu el a comis propriu-zis
infracţiunea; oricât am pedepsi pe cel constrâns, nici el, nici altul în
situaţiunea lui, nu va fi în stare să facă altfel decât a făcut.
b. Teorii ale doctrinei moderne
Doctrina modernă justifică în mod diferit constrângerea fizică de
constrângerea morală. În cazul constrângerii fizice (vis absoluta)
subiectul nu acţionează propriu-zis ci corpul său este folosit ca un
instrument de distrugere de către forţele constrângătoare; în acest caz
agentul non agit (nu acţionează) sed agitur (ci este acţionat);
constrângerea fizică presupune, aşadar, o presiune exercitată asupra
energiei fizice a celui constrâns (adică asupra corpului acestuia) acesta
devenind un instrument în mâna celui care exercită constrângerea 40
Spre deosebire de constrângerea fizică, în cazul constrângerii
morale (vis compulsiva) există o presiune care se exercită asupra
voinţei subiectului (nu asupra energiei fizice a acestuia); ea presupune o
ameninţare cu un rău important care împiedică pe subiect să ia o
hotărâre în mod liber (de exemplu, subiectul este ameninţat cu moartea
dacă nu prestează un jurământ mincinos) obligându-l pe acesta să se
hotărască într-un singur sens, acela voit de persoana care exercită
constrângerea. Oricât de dramatică ar fi opţiunea agentului în situaţia de
mai sus el are o alternativă pentru evitarea faptei ilicite şi anume
sacrificarea bunului ameninţat de constrângător; o asemenea alternativa
lipseşte în cazul constrângerii fizice, subiectul fiind împins cu forţa spre
rezultatul ilicit. Deosebirea nu dispare nici daca în cadrul constrângerii
morale se folosesc acte de presiune fizică (de exemplu, persoana care
ameninţă şi întoarce braţul victimei provocându-i mari dureri); în acest
caz presiunea fizica constituie numai un mijloc mai puternic spre a
acţiona asupra voinţei agentului dar nu suprimă complet viaţa acestuia.
39
Ion Tanoviceanu, op. cit., pag. 836-839;
40
constantin Bulai, op. cit., pag. 252-253,
25
Constrângerea morala oricum s-ar înfăţişa nu înlătura voinţa subiectului
constrâns ci afectează numai procesul psihic care stă la baza acesteia
deoarece şi împiedica pe agent să ia o hotărâre în mod liber. Atunci
când constrângerea fizică este exercitată de forţe ale naturii, cărora
agentul nu le poate rezista, ea mai este denumită şi forţă majoră (vis
major cui resisti non potest); în acest caz denumirea de constrângere
fizică este restrânsă numai la constrângerea exercitată de o acţiune
umană41.
Peste forţa majoră se poate suprapune şi o situaţie de natură să
justifice o acţiune comisă în stare de necesitate atunci când agentul aflat
sub presiunea forţelor naturii dezlănţuite încearcă să se salveze
săvârşind o faptă ilicită (de exemplu, dacă agentul este împins de furtună
într-o vitrină pe care o sparge va exista numai constrângerea fizică sub
forma forţei majore, deoarece constrângerea au exercitat-o forţele
naturii; dacă agentul ameninţat de furtună încearcă să se salveze
spărgând uşa unei case spre a se adăposti, fapta va fi săvârşită în stare
de necesitate). Această posibilă asemănare între situaţiile de mai sus a
permis ca în unele legislaţii (de exemplu cea germană) ipotezele de
constrângere să fie reglementate în cadrul stării de necesitate 42.
2. Condiţiile constrângerii fizice
2.1. Consideraţii preliminarii
În literatura de specialitate43 s-a arătat că pentru a se înlătura

caracterul penal al faptei săvârşite sub imperiul constrângerii fizice
trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii esenţiale. Astfel, constrângerea
fizică sau forţa majoră înlătură caracterul penal al faptei, potrivit art. 46
alin. 1 C. pen. numai dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
 să existe o constrângere fizică asupra persoanei care a comis o
41
42
Ibidem;
43
26
faptă ilicită;
 persoana constrânsă fizic să nu poată opune rezistenţă eficace
acţiunii de constrângere;
 fapta săvârşită sub imperiul constrângerii să fie prevăzută de
legea penală;
2.2. Existenţa unei constrângeri fizice asupra persoanei care a comis

fapta ilicită
Există o acţiune de constrângere fizica atunci când energia (forţa

fizică) a unei persoane este pusă în mişcare sau este ţinută în stare de
inerţie ca urmare a presiunii exercitate de o energie străină, a cărei
declanşare şi desfăşurare nu depind de conştiinţa şi voinţa persoanei
constrânse44; această forţă trebuie să provină dintr-o energie fizică
activă, care acţionează asupra energiei fizice a persoanei şi nu asupra
voinţei sale, iar acţiunea sa trebuie să fie îndreptată direct asupra celui
constrâns.
În ce priveşte sursa acestei energii fizice ar putea fi, după caz,
umană, constând în energia unei persoane care imobilizează pe cel
constrâns, împiedicându-l să-şi exercite atribuţiile de serviciu şi să
săvârşească astfel o infracţiune; sau care îi ia cu forţa mâna agentului
silindu-l să semneze un document falsificat; de asemenea ar putea
consta dintr-un proces fiziologic (criza de epilepsie, leşin etc.); energia
fizică ar putea fi neumană şi neanimată, cum ar fi un uragan, o
inundaţie (fenomene naturale) sau o maşină care nu mai poate fi "ţinută
sub control provocând distrugeri de bunuri materiale, de asemenea,
energia ar putea fi animată dar neumană (un cal sperios care nu mai
poate fi oprit)45.
Forţa care realizează constrângerea fizică poate interveni activ ca
urmare a energiei sale, manifestându-se dinamic (cum ar fi cazul
44
45
Ilie Pascu, Vasile Drăghici, op. cit., pag. 286-287;
27
persoanei care imobilizează o altă persoană), după cum aceasta - prin
aceeaşi energie, care paralizează energia fizică a individului - se poate
transforma într-un fenomen static (un teren mlăştinos peste care nu se
poate trece etc.).
Daca forţa constrângătoare a fost declanşată şi exercitată de o
persoană fizică, pentru înlăturarea caracterului penal al faptei săvârşite
de cel constrâns nu are importanţă dacă acea persoană răspunde sau
nu din punct de vedere penal.
2.3. Persoana constrânsa fizic să nu poată opune rezistenţă eficace

acţiunii de constrângere
Persoana constrânsă fizic trebuie să se afle în situaţia de a nu

putea opune o rezistenţă eficace acţiunii de constrângere, libertatea sa
de voinţă fiind complet anihilată. În situaţia în care persoana constrânsă
ar fi avut posibilitatea să reziste energiei străine, cu mijloace pe care le-
ar fi putut folosi fără pericol pentru sine, constrângerea nu va fi de natura
să excludă vinovăţia persoanei pentru fapta prevăzută de legea penală
săvârşită şi, ca atare, nu înlătură caracterul penal al faptei.
Chiar daca acţiunea constrângătoare este prevăzută de subiect,
aceasta nu înlătură beneficiul legii dacă agentul nu a putut evita
presiunea exercitată asupra sa. Dar chiar dacă agentul prevăzând
acţiunea constrângătoare ar fi trebuit şi putut lua unele măsuri de a evita
rezultatul acestei împrejurări, de asemenea, nu exclude favoarea legii
dacă în momentul săvârşirii faptei ilicite agentul s-a găsit efectiv sub
presiunea de neînlăturat al forţelor constrângătoare 46.
Starea psihică cu care a acţionat agentul se evaluează în raport cu
momentul producerii rezultatului şi nu cu momentele anterioare. Numai
dacă s-ar stabili ca agentul, prevăzând pericolul, a lăsat anume să
acţioneze asupra sa acţiunea constrângătoare spre a se putea prevala
de aceasta situaţie şi a înlătura astfel răspunderea pentru rezultatul
46
George Antoniu, op. cit., pag. 253;
28
produs (actio libero in causa) ar fi admisibilă răspunderea sa pentru
provocarea cu intenţie a rezultatului.
Nu va putea invoca constrângerea fizică nici persoana care a
provocat starea de constrângere; dacă provocarea a fost un act
intenţionat al agentului acesta va răspunde pentru rezultatul produs cu
intenţie în urma unei constrângeri. Este discutabil în doctrină dacă
agentul care din culpa a determinat starea de constrângere (de exemplu,
agentul jucându-se imprudent cu un proiectil provoacă explozia acestuia
iar suflul exploziei îl împinge spre o altă persoană pe care o răneşte) va
răspunde pentru fapta intenţionată sau din culpa comisă sub imperiul
constrângerii47.
Părerea dominantă este în sensul ca agentul va răspunde pentru o
fapta comisă din culpă.
Constrângerea fizică nu se poate exercita decât asupra
făptuitorului. Daca se foloseşte constrângerea fizică asupra altei
persoane spre a determina pe agent să execute dispoziţiile celui care
exercită constrângerea (de exemplu, lovirea gravă a copilului în faţa
părintelui spre a-l determina să sustragă o sumă mare de bani),
presiunea fizică devine o formă a constrângerii morale constituind o
ameninţare la adresa agentului48.
În cadrul constrângerii fizice, agentul fiind un simplu instrument al
forţelor constrângătoare, nu se poate pretinde ca acesta să facă o
evaluare a bunurilor sacrificate în raport cu valoarea ameninţată
deoarece persoana constrânsă nu are nici o alternativa de a împiedica
rezultatul oricât de grav şi de disproporţionată ar fi (de exemplu,
persoana surprinsă pe mare cu barca de o furtună şi aruncată la mal nu
va răspunde de prejudiciile produse: distrugeri, vătămări corporale etc.
provocate de barca împinsă la mal). În cazul constrângerii morale o atare
evaluare poate fi pretinsă subiectului (de exemplu, daca persoana este
47
Ion Tanoviceanu, op. cit., pag. 839;
48
29
ameninţată cu bătaia cerându-i-se să omoare pe cineva); în acest caz
valoarea ameninţată adică integritatea corporală a subiectului este mai
puţin importantă decât valoarea sacrificată şi ca atare nu va beneficia de
constrângere morală dacă comite fapta de omor 49. Posibilitatea de
evaluare a agentului va fi raportată la situaţia concretă, la capacitatea
acestuia de a evalua interesele în conflict şi de a rezista în faţa
constrângerii50.
În practica judiciară s-a decis ca soţia care a participat la
infracţiunea săvârşită de soţul ei, determinate de faptul că acesta se
enerva şi o bătea dacă nu-i aducea la îndeplinire cererile, nu poate
invoca constrângerea fizică deoarece ea avea posibilitatea sa anunţe
autorităţile51. S-ar putea adăuga şi argumentul că ameninţarea cu bătaia
nu poate fi de natură a justifica participarea la infracţiunile grave comise
de soţul ei.
În cazul pluralităţii de persoane constrânse trebuie să se
stabilească pentru fiecare persoana imposibilitatea de a opune rezistenţă
acţiunii de constrângere, existând posibilitatea ca pentru unii să se
înlăture caracterul penal al faptei, iar pentru alţii nu.
2.4. Fapta săvârşită sub presiunea constrângerii fizice să fie prevăzută

de legea penală
Constrângerea fizică înlăturând caracterul penal al faptei, ca

urmare a inexistenţei factorului volitiv al vinovăţiei, presupune existenţa
unei fapte prevăzute de legea penală fi săvârşite sub imperiul
constrângerii fiind indiferent dacă aceasta îmbracă forma tentativei sau
infracţiunii consumate. Sub imperiul constrângerii fizice se pot săvârşi
atât fapte constând dintr-o inacţiune (neîndeplinirea unor obligaţii de
serviciu, nedenunţarea unor infractori etc.), câte fapte comisive (de
exemplu, fals material în înscrisuri, distrugeri, vătămări).
49
Ibidem,
50
51
TS., col. pen., d. nr. 2259/1966, RRd, nr. 4/1967, pag. 166;
30
Soluţia legii penale române de a considera constrângerea fizică ca
o cauza care înlătură vinovăţia nu este fără de reproş se trece cu
vederea ca sub denumirea de constrângere fizică pot exista doua situaţii
susceptibile de o tratare juridică diferenţiată. Pe de o parte există
constrângerea fizică sub forma cea mai severă (vis absoluta) când
persoana fizică a forţei constrângătoare înlătura complet energia fizică a
celui constrâns, transformându-l pe acesta din urma într-un simplu
instrument al unei voinţe străine, după cum există şi situaţia în care
presiunea fizică acţionează asupra voinţei celui constrâns silindu-l pe
acesta, de teama consecinţelor cu care este ameninţat, să
satisfacă cererea constrângătorului şi să comită fapta ilicită (vis
compulsiva)52. Dacă în primul caz lipseşte o acţiune voluntară a
subiectului, rezultatul fiind produs exclusiv de forţa constrângătoare, în
cea de-a doua situaţie, constrângerea fizică nu constituie decât o forma
mai puternică de constrângere morală. TratamentuI juridic al celor doua
forme de constrângere fizică trebuie să fie diferenţiat deoarece ele au la
baza realităţi diametral opuse. În timp ce constrângerea fizică, ca forma
de constrângere morala, acţionează asupra voinţei agentului şi ca atare
este justificat să fie tratată ca o cauză care înlătură vinovăţia,
constrângerea fizică absolută trebuie tratată ca o cauza care înlătură
însăşi acţiunea agentului. În acest caz, agentul nu are o contribuţie
proprie la producerea rezultatului, ci corpul său este folosit de forţa
constrângătoare spre a obţine un rezultat ilicit. Acela care împinge pe
agent pe neaşteptate într-un bazin, provocând vătămarea corporală a
celor aflaţi acolo, se foloseşte de corpul agentului pentru a comite un fapt
ilicit; în acest caz, agentul folosit ca instrument nu acţionează ci este
manevrat întocmai ca orice alt instrument spre a realiza scopurile
urmărite de persoana care exercită constrângerea fizică 53.
52
George Antoniu, op. cit., pag. 256
53
Această soluţie este admisibilă şi de legea penală germană, austriacă, braziliană, considerând
constrângerea fizică ca o cauză care înlătură existenţa acţiunii. Tot astfel, în doctrina italiană se
consideră că în cazul constrângerii fizice nu există o acţiune în sensul legii penale. Aceiaşi soluţie în
31
Această analiză diferenţiată ar avea drept consecinţă că persoana
supusă constrângerii fizice (vis absoluta) nu va fi considerată autor al
faptei ilicite comise în aceste condiţii, adevăratul autor fiind acela care a
exercitat constrângerea (dacă este o energie umană şi nu alte forţe
constrângătoare). Dimpotrivă, în cazul constrângerii morale autorul faptei
este acela care a comis-o sub imperiul constrângerii, însă acesta nu va
răspunde deoarece lipseşte voinţa libera a agentului.
3. Condiţiile constrângerii morale
3.1. Consideraţii preliminare
În literatura de specialitate54, autorii de drept penal, aproape în

unanimitate, consideră că pentru a opera constrângerea morală este
necesară constatarea întrunirii cumulative a următoarelor condiţii:
 existenţa unei constrângeri prin ameninţare asupra psihicului
unei persoane;
 existenţa stării de pericol grav pentru persoana ameninţată ori
pentru altă persoană;
 imposibilitatea înlăturării pericolului decât printr-o faptă
prevăzută de legea penală;
3.2. Existenţa constrângerii prin ameninţare asupra psihicului unei

persoane
Există acţiune de constrângere morală când o persoană se află

sub presiunea temerii puternice provocată de ameninţarea venită din
partea altor persoane.
Constrângerea morală este, aşadar, o stare psihică, determinată
de puternica presiune pe care sentimentul de teamă, provocat prin
ameninţare, o exercită asupra celui constrâns, înlăturând astfel
doctrina franceză unde autorii critică inconsevenţele jurisprudenţei care nu diferenţiază corect
constrângerea fizică (vis absoluta) de constrângerea morală, Geroge Antoniu, op. cit., pag. 256-259;
54
Vintilă Dongoroz, op. cit., pag. 377; Matei Basarab, Drept penal, partea generală, Editura Lumina
Lex, vol. II, Bucureşti, 1997, pag. 143,; Ilie pascu, Vasile Drăghici, op. cit., pag. 287-288;
32
posibilitatea liberei determinări şi dirijări a voinţei acestuia.
Pentru a beneficia de această cauză care înlătură caracterul penal
al faptei agentul trebuie să acţioneze sub presiunea unei ameninţări
irezistibile care să acţioneze asupra psihicului sau împiedicându-l să-şi
dirijeze liber voinţa.
Presiunea psihică poate consta dintr-o ameninţare orală sau scrisă
(violenţa psihică) însoţită sau nu de acte materiale ameninţătoare (de
exemplu, tăierea firelor de telefon, întreruperea curentului electric,
distrugerea soneriei, blocarea uşii etc.) sau poate consta din violenţe
fizice cum ar fi lovirea repetată a agentului, torturarea, schilodirea etc.
pentru a-l determina să se supună persoanei care exercită
constrângerea; în acest caz constrângerea fizică acţionează tot asupra
psihicului agentului şi nu asupra energiei sale fizice. Limitele dintre
violenţele psihice şi cele fizice în cadrul constrângerii morale nu pot fi
întotdeauna uşor de precizat: de pildă, dacă odată cu violenţele psihice
(ameninţări) se aplică şi lovituri agentului spre a accentua presiunea
psihică, sau dacă persoana care exercită constrângerea trage un glonţ
de intimidare spre victimă pentru a o convinge de seriozitatea
ameninţării.
3.3. Existenţa stării de pericol grav pentru persoana ameninţată ori

pentru o altă persoană
Presiunea psihică trebuie să se refere la un pericol grav pentru

persoana făptuitorului sau o altă persoană (indiferent dacă ar exista sau
nu vreo legătură de rudenie cu aceasta). Pericolul trebuie să privească
un rău ireparabil sau greu de remediat. Un asemenea pericol prezintă
ameninţările cu moartea, cu schilodirea, cu răpirea libertăţii, adică
ameninţări care privesc valori susceptibile să creeze o puternică
presiune psihică şi să paralizeze voinţa subiectului. Ameninţarea trebuie
să fie ilegală, serioasă; simpla temere reverenţioasă a copilului faţă de
părinţii, a soţiei faţă de soţ, ori a funcţionarului faţă de superior, nu
33
constituie o asemenea ameninţare55. Tot astfel, dacă o persoană
ameninţă pe alta că o va reclama sau că o va da în judecată.
Aşadar, persoanei ameninţate trebuie să i se fi provocat, prin
ameninţarea exercitată faţă de ea, sentimentul că se găseşte expusă
unui grav pericol, sentimentul dominant de temerea puternică pe care o
inspiră un astfel de pericol.
3.4. Imposibilitatea înlăturării pericolului decât printr-o faptă prevăzută

de legea penală
Pericolul la care este supus cel constrâns să fie inevitabil în alt

mod decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală
(indiferent dacă este vorba de o faptă consumată, ori tentative, ori dacă
agentul ar urma să acţioneze ca autor, instigator, sau complice, ori dacă
este vorba de o acţiune sau inacţiune).
În evaluarea posibilităţilor de înlăturare în alt mod a pericolului se
va avea în vedere nu numai felul ameninţării şi gravitatea acesteia dar şi
starea de emotivitate a agentului, măsura în care acesta putea să şi dea
seama de existenţa altor mijloace de a evita pericolul şi dacă aceste
mijloace erau utilizabile. Dacă în împrejurările respective există
posibilitatea să se recurgă şi la alte mijloace de înlăturare a pericolului
nu este îndeplinită condiţia inevitabilităţii pericolului.
Dacă subiectul a evaluat eronat condiţiile de existenţă ale
constrângerii morale (de exemplu, credea că presiunea care se exercită
asupra sa este de neînlăturat, deşi existau şi alte mijloace de evitare a
ameninţării) vor fi aplicabile regulile referitoare la eroarea de fapt. Dacă
eroarea era inevitabilă va fi înlăturată culpa agentului; dacă eroarea era
evitabilă şi s-a datorat culpei agentului, acesta va răspunde pentru o
infracţiune din culpă dacă legea prevede că fapta respective se
sancţionează şi când este comisă din culpă.
De asemenea, este necesar ca pericolul cu care este ameninţată
55
Vintilă Dongoroz, op. cit., pag. 377 – 378; Ilie pascu, vasile Drăghici, op. cit., pag. pag. 288;
34
victima să fie real sau să aibă aparenţa realului. Dacă cel care
ameninţă nu intenţionează să-şi realizeze ameninţările (fără ca agentul
să ştie despre aceasta) va exista o constrângere morala putativă fiind
înlăturată răspunderea penală a agentului; dacă acesta ştia că
ameninţările nu sunt reale, va răspunde pentru săvârşirea infracţiunii 56. în
practica judiciara s-a decis că nu există constrângere morală dacă
inculpatul, complice la delapidare, a dat ajutor autorului să comită
infracţiunea, datorită temerii pe care i-au inspirat-o ameninţările acestuia
că îl va îndepărta din serviciu deoarece este recidivist 57. În acest caz nu
era vorba de nici un rău iminent ori actual, nici de o ameninţare ilegală,
iar pe de altă parte, făptuitorul avea şi alte posibilităţi de înlăturare a
pericolului rezultat din ameninţare.
De asemenea, s-a decis că nu există constrângere morală în cazul
funcţionarului care comite o delapidare pentru a satisface cererile
băneşti ale unei persoane care şantajează 58 întrucât între fapta săvârşită
(delapidare) şi acţiunea de constrângere (şantajul) nu există o legătură
da la cauză la efect, iar delapidatorul avea, oricum, alte posibilităţi de
înlăturare a pericolului. Tot astfel, nu determină aplicarea prevederilor art.
46 alin. 2 C. pen. fapta inculpatei de a majora soldul creditor al libretului
C.E.C. de teama brutalităţilor soţului sau, care îi imputa nedepunerea
sumei de bani, predată în acest scop; în acest caz nu s-a exercitat o
constrângere asupra inculpatei pentru a falsifica libretul, ci pentru a da
explicaţi asupra sumei nedepuse, falsul fiind săvârşit din iniţiativa
inculpatei, pe de altă parte, falsificarea libretului nu era singura
modalitate de înlăturare a pericolului unor noi brutalităţi 59
4. Efectele constrângerii fizice şi ale constrângerii morale
56
George Antonoiu, op. cit., pag. 260;
57
TS, c7, d. nr. 3834/1971, RRD, nr. 10/1972, pag. 178;
58
T. reg. Oradea, d. nr. 207/1955, L.P. nr. 4/1956, pag. 463;
J. Tg. Mureş, sp. Nr. 2427/1970, RRD, nr. 9/1972, pag. 146, cu note de Ionel Mureşan şi Vasile
59
Papadopol;
35
4.1. Efectele asupra laturii penale a cauzei
Deoarece atât constrângerea fizică cât şi constrângerea morală

constituie cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei ca urmare a
lipsei trăsăturii esenţiale care se referă la săvârşirea faptei cu vinovăţie,
fiecare dintre acestea produc efecte in personam, urmând a se verificaţi
stabili existenţa condiţiilor prevăzute de lege în raport cu fiecare dintre
persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dacă
acţiunea de constrângere a fost efectuată faţă de doua sau mai multe
persoane cărora li s-a cerut comiterea de infracţiuni.
Faptul că legea penală română consideră constrângerea fizică ca o
cauza care înlătură vinovăţia a dat naştere unor opinii în doctrină potrivit
cărora sub denumirea acestei constrângeri pot exista doua situaţii
susceptibile de tratare juridica diferenţiată. Explicaţii în legătură cu
această chestiune au fost date pe larg în prezentul capitol.
Constrângerea morală constituie o cauza care înlătură caracterul
penal al faptei. În acest caz agentul acţionând sub presiunea persoanei
care exercită constrângerea nu realizează scopurile urmărite de el, ci pe
acelea ale persoanei constrângătoare. Deşi în acest caz există o voinţă
a agentului (spre deosebire de constrângerea fizică) aceasta nu are la
baza un proces de autodeterminare a agentului ci este o voinţa al cărui
conţinut este impus de persoana care exercită constrângerea. Fapta
comisă în condiţiile constrângerii morale nu constituie infracţiune, cel
care a exercitat constrângerea morală va răspunde ca instigator
(participaţiei improprie) la fapta comisă de cel instigat (art. 31 alin.2 C.
pen.).
Constrângerea morală nu comportă criticile care s-au adus modului
de reglementare a constrângerii fizice (vis absoluta), fiind o cauză care
cu adevărat acţionează asupra vinovăţiei agentului.
În doctrina şi în unele legislaţii, constrângerea morală este tratată
ca o forma a stării de necesitate deoarece în ambele situaţii există o
36
opţiune a subiectului între a suporta pericolul cu care este ameninţat sau
a comite o infracţiune spre a se salva de răul cu care este ameninţat. De
asemenea, se admite că şi în cazul constrângerii morale, întocmai ca şi
în cazul stării de necesitate, trebuie să existe o proporţie între interesul
sacrificat şi cel salvat60. Legea penală italiană prevede explicit că există
stare de necesitate (cauza justificativă) şi atunci când o persoană, prin
ameninţarea cu un rău important, este determinată să comită o
infracţiune (de pildă, dacă o persoană determină pe alta, sub
ameninţarea armei, să falsifice un document), în acest caz răspunderea
pentru faptul comis de cel ameninţat revine persoanei care a exercitat
constrângerea. Dimpotrivă, legea penală germană tratează
constrângerea morală în cadrul stării de necesitate scuzabile (aceasta
înlătură vinovăţia, spre deosebire de starea de necesitate fapt justificativ,
care înlătură însăşi existenţa faptei ilicite. În doctrina anglo-americana
constrângerea morală (coercion) este tratată distinct de starea de
necesitate dar este recunoscută numai când ameninţarea este foarte
gravă. Codul penal model american reglementează constrângerea
morală atât sub forma unor violenţe psihice cât şi a violenţelor fizice 61.
4.2. Efectele asupra laturii civile a cauzei
În principiu, persoana care a săvârşit fapta din cauza constrângerii

fizice sau a constrângerii morale nu răspunde de urmările civile ale faptei
sale, deoarece n-au fost produse de o voinţă liberă 62. Aceasta
răspundere revine aceluia care a exercitat acţiunea de constrângere,
după caz, fizică, sau morală.
Dacă se va dovedi că persoana constrânsă a avut o culpa -
rezultată, eventual, dintr-o eroare de fapt cu privire la existenţa acţiunii
de constrângere, la obiectul ori intensitatea acesteia sau chiar cu privire
la existenţa altor posibilităţi de înlăturare a pericolului - se va aplica
60
61
Ibidem;
62
Vintilă Dongoroz, op. cit., pag. 380 – 381;
37
principiul general al răspunderii pentru culpă.
5. Reflectarea constrângerii în practica judiciară şi conexiunea cu

alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei
5.1. Reflectarea constrângerii în practica judiciară
Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 46 C. pen. se constată că în

practica judiciară soluţiile sunt corecte.
Având în vedere cerinţele constrângerii fizice şi morale, sunt foarte
rare situaţiile concrete în care acestea să fie îndeplinite cumulativ şi pe
cale de consecinţă să se înlăture caracterul penal al faptei.
Cele mai multe soluţii, în această situaţie, sunt dintre cele de
respingere a invocării art. 46 C. pen. În acest sens, la punctul 34 din
acest capitol, s-a arătat că nu constituie o constrângere morală fapta
inculpatului de a da ajutor autorului delapidării ca urmare a ameninţării
că va fi dat afară din serviciu deoarece este recidivist deoarece avea şi
alte posibilităţi prin care inculpatul putea îndepărta pericolul fără a comite
o infracţiune. Sau fapta inculpatei de a majora prin fals soldul creditelor
al libretului CEC de teama brutalităţii soţului care îi impunea
nedepunerea unei sume de bani, nu s-a exercitat o constrângere de a
falsifica libretul, ci pentru a da explicaţii asupra sumei nedepuse, iar
comiterea infracţiunii nu era mica modalitate de a înlătura pericolul unor
brutalităţi.
Într-o altă cauză s-a reţinut că inculpatul care se afla la conducerea
Direcţiei Cercetării Penale a fostului Departament al Securităţii Statului a
ordonat unor subalterni să înceapă urmărirea penală pentru a fi trase la
răspundere persoane care au răspândit manifeste în perioada 23
noiembrie 20 decembrie 1989, ca urmare a ordinului primit la rândul său
38
de la conducerea fostului Minister de Interne. Prima instanţă l-a achitat
pe inculpat, soluţie confirmată în apel, pe considerentul că aceste,
datorită condiţiilor impuse de regimul totalitar, a acţionat sub imperiul
unei puternice temeri pentru sine şi pentru familia sa, orice
insubordonare presupunând reacţii grave pentru ei din partea organelor
superioare.
Împotriva acestor hotărâri s-a declarat recurs, iar Curtea Supremă
de Justiţie a decis că: „Ordinul primit de inculpat de la adjunctul
ministrului de interne este vădit nelegal şi nu poate justifica exonerarea
de răspundere penală a celui care îl execută. Inculpatul primind ordinul
ilegal şi ordonând la rândul său executarea acestuia s-a implicat în
cunoştinţă de cauză într-o activitate potrivnică legii şi a avut
reprezentarea că reţinerea nelegală şi anchetarea inculpaţilor sunt făcute
cu încălcarea dispoziţiilor legale. A admite că sunt apărate de
răspundere penală persoanele culpabile din punct de vedere penal, pe
considerentul că au acţionat din ordin superior, ar însemna să se justifice
comiterea pe această cale a oricăror infracţiuni şi a paraliza înfăptuirea
justiţiei63.
5.2. Conexiunea constrângerii cu alte cauze care înlătură caracterul

penal al faptei
Constrângerea poate avea ca sursă mai multe acţiuni de

constrângere ori poate veni în concurs cu legitima apărare, starea de
necesitate, cazul fortuit şi eroarea de fapt.
a. – Constrângerea poate avea ca sursă mai multe acţiuni
constrângătoare. Se dă exemplu militarului care este pus în
imposibilitatea de a se prezenta la unitate în timpul legal, fiind
sechestrat, vrând să se elibereze este rănit grav şi abandonat; fapta de
dezertare se datorează a două acţiuni de constrângere; ori cazul
gestionarului care ameninţat cu arma pentru a da o sumă de bani din
63
C.S.J c.m.d.nr. 29/1977, Dreptul nr. 7/1998, pag. 142;
39
casa de bani, fiind suferind are un şoc care îl pune în imposibilitatea de a
reacţiona64.
b. – Constrângerii fizice şi constrângerii morale li se poate
suprapune legitima apărare, în ipoteza în care cel constrâns săvârşeşte
o faptă împotriva constrângătorului (răneşte, vătămată). În acest caz,
acţiunea de constrângere îndeplinind caracteristicile atacului determină
starea de legitimă apărare, astfel vor intra în concurs dispoziţiile art. 46 şi
44 C. pen.
Persoana care va riposta la acţiunea ilicită a celui care exercită
constrângerea ar putea invoca legitima apărare deoarece presiunea
fizică exercitată asupra sa (loviri repetate şi grave) constituie un atac, o
agresiune materială directă şi imediată; tot astfel, în cazul unei presiuni
psihice.
În cazul unor ameninţări orale sau scrise, însoţite de acte materiale
ameninţătoare, eventuala ripostă a celui ameninţat nu va constitui
legitimă apărare (de exemplu, dacă cel ameninţat ar pătrunde în locuinţa
celui de la care emană ameninţarea spre a-l sili să o retragă). În
asemenea situaţii, cel ameninţat poate cere sprijinul autorităţilor pentru a
preveni pericolul creat.
c. – Constrângerea poate veni în concurs şi cu starea de
necesitate ori de câte ori o persoană supusă acţiunii de constrângere
prin actele sale afectează terţe persoane. În acest caz faptele împotriva
terţelor persoane nu vor avea caracterul penal datorită stării de
necesitate generată de acţiunea de constrângere. De exemplu, un
taximetrist angajat la o societate comercială fiind ameninţat cu arma de
un contrabandist să treacă fraudulos frontiera reuşeşte să izbească
autoturismul de un obstacol avariindu-l şi rănind pe cel care îl
ameninţase; aici devin incidente atât şi constrângerea cât şi starea de
necesitate.
64
40
d. – Constrângerea şi cazul fortuit pot intra în concurs în sensul că
actele de respingere a constrângerii, datorită intervenţiei unei împrejurări
imprevizibile pot produce anumite urmări (vătămarea unei alte persoane,
distrugere, etc.).
e. – Pot apărea conexiuni şi între constrângere şi eroarea de fapt.
Astfel, pentru a opera constrângerea, ea trebuie să fie atât de puternică
încât cel constrâns să nu poată acţiona decât în direcţia impusă de forţa
de constrângere. Pot să apară situaţii în care persoana constrânsă fizic,
datorită unei verosimile erori de fapt, să aprecieze greşit natura şi
intensitatea constrângerii ajungând astfel la concluzia că orice
posibilitate de a opune rezistenţă este exclusă.
De asemenea, este posibil ca cel constrâns moral, datorită unei
erori de fapt, să evalueze denaturat că acţiunea de constrângere nu
poate fi înlăturată şi sub această convingere să cedeze presiunii morale.
În toate asemenea împrejurări existenţa erorii de fapt cu privire la
caracterul de neînlăturat al acţiunii de constrângere va duce la
excluderea caracterului penal al faptei datorită lipsei de vinovăţie. Pentru
a stabili în ce măsură suprapunerea erorii de fapt va duce la întregirea
acţiunii de constrângere, este necesar să se cerceteze toate
împrejurările din momentul săvârşirii în concret al faptei.
41
CAPITOLUL III

FAPTEI CA URMARE A INTERVENŢIEI UNUI EVENIMENT
IMPREVIZIBIL DE ÎNLĂTURAT
1. Cazul fortuit
1.1. Concept şi referinţe istorice
1.1.1. Concept
O altă cauză care înlătură caracterul penal al faptei, prin

excluderea vinovăţiei este cazul fortuit.
Cazul fortuit există ori de cate ori acţiunea ori inacţiunea unei
persoane a produs un rezultat pe care acea persoană nu l-a conceput şi
nu l-a urmărit, producerea fiind datorată unei împrejurări neaşteptate,
adică acţiunii unei forţe (unei energii) a cărei intervenţie nu a putut fi
prevăzută65. Este vorba, aşadar, de o imposibilitate obiectivă de a
prevedea că va interveni o energie străină care să conducă la rezultatul
socialmente periculos produs; în acest caz, făptuitorul nu a conceput şi
nici nu putea concepe intervenţia acelei forţe; ca urmare, lipseşte factorul
intelectiv, iar fapta apare ca fiind săvârşită fără vinovăţie.
65
42
Imposibilitatea de a prevedea ivirea împrejurării care a avut drept
consecinţă un rezultat socialmente periculos trebuie să aibă un caracter
obiectiv, inerent naturii acelei energii străine, în sensul ca - în
împrejurările date - nici o altă persoană nu ar fi putut să prevadă. Prin
urmare, rezultatul produs este străin de voinţa şi conştiinţa persoanei,
neputându-se pune în sarcina făptuitorului ivirea unei forţe străine pe
care nimeni nu ar fi putut să o prevadă66.
Nu interesează cauza împrejurărilor fortuite. Astfel, unele
fenomene naturale ar putea produce efecte imprevizibile în ce priveşte
momentul în care intervin. Asemenea fenomene ar putea fi cutremurele,
furtunile, trăsnetele, alunecările de teren, inundaţiile, avalanşele, frigul,
căldura etc.
De asemenea, folosirea mijloacelor tehnice poate ocaziona
împrejurări fortuite ca urmare a unor accidentalităţi ce nu pot, în mod
obiectiv, să fie prevăzute sub aspectul momentului exact al producerii
acestora (explozia unui cazan sub presiune, a unui pneu nou de la
autoturism, un scurtcircuit electric, ruperea barei de direcţie a unui
autovehicul, a unei elice etc.).
Tot astfel, pot fi generatoare de împrejurări fortuite anumite stări
maladive ale persoanei, manifestate, de regulă, printr-o serie de crize
care nu pot fi prevăzute de nimeni din punctul de vedere al momentului
în care intervin, al intensităţii şi consecinţelor pe care le-ar putea produce
(atac de cord, criza de epilepsie, şoc nervos, sincopă, leşin, orbire
bruscă etc).
În anumite cazuri imprudenţa victimei poate constitui sursa
împrejurărilor imprevizibile pentru cel care săvârşeşte o fapta prevăzută
de legea penală în condiţiile cazului fortuit. Se citează astfel, exemplul
victimei care trece prin zona unui poligon de tragere cu armament uşor,
fără a observa semnele speciale care interzic trecerea, fiind astfel
66
43
rănită67 sau cazul pietonului vătămat care traversează neglijent strada,
prin locuri interzise şi apare brusc în faţa unui autoturism care circula cu
respectarea normelor legale în domeniu.
Exista şi situaţii în care împrejurările fortuite se datorează unor
fiinţe inconştiente, cum ar fi comportarea imprevizibilă a unor animale
(apariţia intempestivă a unui animal sălbatic, în fuga, pe o şosea, într-o
zonă în care prezenţa posibilă a acestora nu este semnalizată, în faţa
unui autovehicul; zborul unei păsări, care poate provoca un accident
aviatic; invazia lăcustelor care distrug recolta etc.) sau chiar a unor
persoane iresponsabile (nebuni, copii, persoane în stare de beţie
completă, somnambuli etc.).
De regulă acest gen de întâmplări (împrejurări) fortuite sunt
cunoscute de majoritatea oamenilor, în liniile lor generale, dar nici o
persoană nu poate să prevadă momentul precis în care ele se pot ivi,
respectiv momentul în care devin active, existând o imposibilitate
obiectivă de a prevedea acest moment. Din acest motiv, „fortuitul trebuie
să fie dovedit constatat în raport cu întâmplarea concret[, cu
circumstanţele în care s-a ivit împrejurarea căreia i se atribuie caracterul
de fortuită”68.
De observat că legea penală română nu face deosebirea între
cazul fortuit forţa majoră adică între împrejurările imprevizibile care
provin dintr-o acţiune umană cele care provin din partea altor forţe. În
doctrina franceză se face o asemenea deosebire: cazul fortuit presupune
o acţiune umană care a cauzat pe neaşteptate rezultatul in timp ce forţa
majoră presupune un rezultat imprevizibil produs de forţe ale naturii, de
un alienat mental, de animale etc. De asemenea legea penală italiană se
referă la cazul fortuit la forţa majoră cu ipoteze distincte în care rezultatul
este obiectiv imprevizibil pentru subiect. În doctrina italiană forţa majoră
este definită ca acea forţa naturală exterioară subiectului care îl
67
68
Ilie Pascu, Vasile Drăghici, op. cit., pag. 289;
44
determină la un anumit act (de exemplu, un muncitor aruncat de pe
schela de un vânt puternic răneşte un trecător). În doctrina italiană s-a
exprimat şi părerea că este inutilă deosebirea între cazul fortuit forţa
majoră deoarece toate împrejurările imprevizibile care provoacă un
rezultat ilicit sunt identice sub acest aspect astfel că ar trebui să fie
tratate în acelaşi mod69. Aceasta poziţie teoretică stă la baza legislaţiei
penale romane.
Forţa majoră mai are o semnificaţie, şi anume aceea de
constrângere fizică (vis absoluta) fiind nu numai o împrejurare
imprevizibilă dar şi irezistibilă şi de neînlăturat. Aceasta din urma
trăsătura a forţei majore este analizată la constrângerea fizică mai ales
ca uneori forţa majoră poate să se înfăţişeze numai ca un eveniment
irezistibil şi de neînlăturat nu şi ca un eveniment imprevizibil. Dacă de
cele mai multe ori împrejurările de forţă majoră sunt şi imprevizibile (ex.
cutremur, inundaţie, trăsnet etc.) uneori ele pot fi prevăzute cu precizie
de agent (de ex. apropierea furtunii); în acest caz evenimentul de forţa
majoră va înlătura răspunderea penală numai în cadrul constrângerii
fizice nu şi în cazul fortuitului.
De observat, de asemenea, că uneori energia străină imprevizibilă
poate să reprezinte o dezvoltare în continuare, o amplificare a acţiunii
agentului (de ex. o persoana săpând o groapă pentru nevoi
gospodăreşti, declanşează o alunecare de teren care distruge
gospodăria vecinului), sau poate să nu aibă nici o legătură cu acţiunea
anterioară a agentului (de exemplu, infirmiera îi dă bolnavului
medicamentul indicat fără să ştie că din eroarea farmacistului
medicamentul indicat a fost substituit cu altul contraindicat) 70.
1.1.2. Referinţe istorice
Cazul fortuit denumit casus sau întâmplare nu angajează

69
70
Ibidem;
45
culpabilitatea şi responsabilitatea.
În dreptul român prin casus se înţelege orice rezultat ilicit produs
fără intenţie, implicit rezultatul produs din culpa şi nu se face distincţia
între casus şi forţa majoră71.
Expresia de caz fortuit apare, aşadar, în raport cu terminologia
romană pleonastica deoarece casus înseamnă însăşi fortuitul.
În vechiul drept germanic, în care pedeapsa era aplicată în raport
cu urmările socialmente periculoase ale faptei, fără a se ţine seama de
intenţie, sau de culpa, noţiunea de fortuit nu mai are nici o relevanţă.
O contribuţie importantă la analiza şi definirea cazului fortuit şi-a
adus-o dreptul penal canonic, care definea fortuitul ca o împrejurare
care nu putea fi prevăzută (casus fortuitus qui praevederi non
potest)72.
Vechile legiuiri romaneşti, precum fi Codul penal din 1864, nu
prevedeau instituţia cazului fortuit asemenea situaţii rezolvându-se pe
baza principiilor generale ale răspunderii penale şi ale vinovăţiei
persoanelor în cauză, asimilându-se în acest fel imposibilitatea obiectivă
de a prevedea împrejurarea fortuită (cazul fortuit) cu imposibilitatea
subiectivă de a prevedea rezultatul unei acţiuni sau inacţiuni (ignoranţa
de fapt).
Codul penal din 1936, reglementa cazul fortuit în art. 134, care
prevedea că: "nu se socoteşte infracţiune faptul la săvârşirea căruia
autorul a fost constrâns prin caz fortuit". Această dispoziţie a fost criticata
arătându-se că în loc să prevadă în ce consta cazul fortuit care sunt
condiţiile cerute pentru existenţa acestora, se limită la o simplă enunţare
a consecinţelor juridico-penale; pe de alta parte, textul folosea în mod
greşit noţiunea de "constrângere" care nu avea nimic de-a face cu cazul
fortuit73. Ca urmare, definirea cazului fortuit şi a condiţiilor în care
71
Constantin Rătescu şi colectiv, Codul penal carol al II-lea, vol. I, partea generală, Editura Librăriei
Socec&Co, S.A., Bucureşti, 1937, pag. 338;
72
73
46
acesta înlătură caracterul penal al faptei era lăsată pe seama doctrinei,
prilej de dezbateri contradictorii şi de soluţii neunitare, dintre care unele
chiar în contradicţie cu spiritul reglementarii. În discuţiile teoretice care s-
au purtat în legătură cu cazul fortuit s-a subliniat ca acesta presupune o
necunoaştere absolută a circumstanţelor ce au ocazionat fortuitul, deci
a imposibilităţii de a concepe, în reprezentarea finalităţii fireşti a unui
act voit, ivirea acestor circumstanţe şi producerea rezultatului ilicit, căci
numai aşa se poate deosebi cazul fortuit de culpă 74.
2. Condiţiile cazului fortuit
2.1. Consideraţii preliminare
Actualul Cod penal reglementează cazul fortuit prin dispoziţiile

art.47, potrivit cărora, "nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală, al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi
prevăzută".
Din dispoziţiile citate rezultă, prin urmare, ca pentru existenţa
cazului fortuit pentru că aceasta să înlăture caracterul penal al faptei
sunt necesare mai multe condiţii cumulative şi anume:
- acţiunea sau inacţiunea unei persoane să fi produs un rezultat
socialmente periculos datorită intrării în concurs cu o energie
fizică străină de voinţa şi conştiinţa acelei persoane;
- împrejurarea care a determinat producerea rezultatului să fi fost
imprevizibilă;
- acţiunea sau inacţiunea care a cauzat rezultatul neprevăzut să
fie încriminată de legea penală75;
Această reglementare a fost considerată pe drept cuvânt
superioară celor anterioare deoarece deosebeşte cazul fortuit bazat pe
imposibilitatea obiectivă de a prevedea împrejurarea care a determinat
producerea rezultatului, de lipsa de vinovăţie, care se referă la
74
75
Ilie Pascu, Vasile Drăghici, op. cit., pag. 289-290;
47
neprevederea rezultatului însuşi76.
2.2. Acţiunea sau inacţiunea unei persoane să fi produs un rezultat

socialmente periculos datorită intrării în concurs cu o energie fizică
străină de voinţa şi conştiinţa acelei persoane
Pentru existenţa cazului fortuit este necesar ca intervenţia

împrejurării fortuite să se grefeze pe existenţa unei acţiuni ori inacţiuni a
făptuitorului susceptibila să producă un anumit rezultat, altul decât acela
care s-a produs ca urmare a intervenţiei fortuitului. Este posibil ca în
momentul intervenţiei împrejurării fortuite agentul sa fi desfăşurat o
acţiune licită (de exemplu, agentul conducea barca pe un lac iar furtuna
îl împinge cu putere la mal unde distruge bunuri şi răneşte persoanele
aflate acolo) sau să fi desfăşurat o acţiune ilicită (de exemplu, agentul
fuge cu lucrurile furate de la victima urmărit de strigatele acesteia; dacă
victima pe neaşteptate face un infarct şi moare, agentul nu va răspunde
pentru urmarea praeterinteriţionată77. Nu interesează daca acţiunea ilicită
menţionată în desfăşurarea căreia se găsea agentul ar fi reprezentat o
încălcare a legii civile, administrative, penale etc.
În toate aceste cazuri, dacă împrejurarea neprevăzută şi
imprevizibilă nu ar fi intervenit, nu s-ar fi suprapus peste acţiunea sau
inacţiunea făptuitorului, rezultatul socialmente periculos nu s-ar fi produs
ori ar fi fost altul.
Desigur, nici împrejurarea fortuită, singură, nu ar fi determinat
producerea acelei urmări fizice dacă nu ar fi intrat în conjuncţie cu
acţiunea sau inacţiunea făptuitorului, "această îmbinare în antecedent
cauzală a rezultatului este însă de ordin fizic, pur materială, intervenţia
împrejurării neprevăzute ivindu-se în afara posibilităţilor făptuitorului de a
cunoaşte şi de a-şi determina voinţa (lipseşte deci realizarea aspectului
psihic al legăturii de cauzalitate)78.
76
77
78
48
Daca acţiunea sau inacţiunea autorului ar fi putut realiza rezultatul
produs chiar fără intervenţia împrejurării fortuite, iar făptuitorul acceptase
riscul producerii acelui rezultat, nu va exista caz fortuit deoarece acest
rezultat nu este străin de voinţa şi conştiinţa făptuitorului 79.
Dacă împrejurarea care a intervenit a avut o anumita influenţa dar
nu a fost determinantă în producerea rezultatului aceasta ar putea fi
avută în vedere la individualizarea pedepsei ca o circumstanţe atenuanta
judiciara.
Acţiunea (inacţiunea) agentului trebuie să fi fost voită de acesta, în
raport cu rezultatul efectiv urmărit (nu cu rezultatul care s-a produs în
urma intervenţiei împrejurării fortuite); aceasta înseamnă ca acţiunea
(inacţiunea) trebuie să-i aparţină subiectului. Daca agentul a fost
constrâns fizic să acţioneze într-un anume sens (de exemplu, impiegatul
feroviar este imobilizat şi împiedicat să-şi îndeplinească obligaţiile legale)
nu se poate vorbi de lipsa de previziune a acestuia, chiar dacă ar
interveni o împrejurare fortuită80. În asemenea cazuri, agentul va invoca
nu fortuitul ci constrângerea fizica în condiţiile căreia a comis fapta.
Pe lângă acţiunea (inacţiunea) subiectului mai este necesar ca
între împrejurarea fortuită şi rezultat să existe legătura de cauzalitate.
Există o asemenea legătură dacă împrejurarea antecedentă, sau
concomitenta a avut eficienţa cauzala, adică a contribuit efectiv la
producerea rezultatului neprevăzut, astfel că daca nu ar fi intervenit acea
împrejurare, rezultatul nu s-ar fi produs.
Prin urmare nu are relevanţa daca împrejurarea fortuită a avut loc
înainte de activitatea făptuitorului (de exemplu, substituirea
medicamentului s-a produs înainte de acţiunea infirmierului) ori după ce
agentul a efectuat acţiunea ori concomitent cu aceasta, (de exemplu,
alunecarea de teren s-a produs după săparea gropii ori concomitent cu
79
80
Se poate da şi exemplul unei persoane care surprinsă de vijelie este împinsă spre un trecător pe
care îl răneşte. În acest caz, lipseşte o acţiune care să-i aparţină agentului, astfel că nu poate excita
cazul fortuit;
49
aceasta
Existenţa acestui nexum cauzal priveşte însă numai împrejurarea
fortuită fi rezultatul neaşteptat, ilicit, al acţiunii sau inacţiunii făptuitorului
fiind irelevanta - sub aspectul eficienţei juridice a cazului fortuit -
existenţa ori inexistenţa unui raport de cauzalitate între fapta săvârşită
de autorii împrejurarea fortuită. Dacă în unele cazuri, această legătură
de cauzalitate între fapta autorului şi împrejurarea fortuita poate exista
(cineva dă foc unor uscături în curtea sa şi intervine un vânt puternic, din
senin, care împrăştie focul din gradină şi incendiază acareturile unui
vecin), alteori poate să nu existe, suficient ca împrejurarea fortuita să fi
intervenit în desfăşurarea acţiunii subiectului producând rezultatul (de
exemplu, nu există nici o legătură de cauzalitate între acţiunea infirmierei
şi împrejurarea care a condus la substituirea medicamentului).
În oricare din aceste situaţii acţiunea sau inacţiunea subiectului
trebuie să fi făcut parte alături de împrejurarea fortuită dintre factorii care
au provocat rezultatul fortuitul înlătură răspunderea agentului numai în
legătură cu o acţiune care din punct de vedere material a produs un
rezultat ilicit pe care agentul a fost în imposibilitate obiectiva să-l
prevadă. Acţiunea subiectului chiar îndreptata spre obţinerea unui
rezultat diferit de cel produs constituie, în raport cu rezultatul produs, o
condiţie necesară, deoarece fără existenţa acesteia împrejurarea fortuita
nu ar fi putut produce rezultatul ilicit 81.
Ori de cate ori se va constata ca rezultatul produs nu este
consecinţa intervenţiei unei forţe străine, obiectiv imprevizibile, chiar
dacă o asemenea împrejurare fortuită a existat pe parcursul săvârşirii
faptei, autorul acesteia nu va putea beneficia de efectele cazului fortuit.
Dimpotrivă, daca se va stabili că fapta prevăzută de legea penală a fost
comisă profitându-se de un sinistru sau de o calamitate naturală,
această împrejurare va putea fi reţinută ca o circumstanţă agravantă.
81
George Antonoiu, op. cit. pag. 247;
50
Dacă împrejurarea fortuită se suprapune peste o activitate
infracţională determinând producerea unui rezultat mai grav, făptuitorul
nu va răspunde de rezultatul mai grav dacă intervenţia energiei străine
era imposibil de prevăzut pentru orice persoană (imprevizibilitate
obiectivă) şi, din contra, va răspunde pentru întregul rezultat produs,
daca a prevăzut intervenţia energiei străine şi urmările acesteia
(infracţiune intenţionată) ori daca nu a prevăzut aceasta intervenţie
(imprevizibilitate subiectivă) putea fi trebuia să o prevadă (infracţiune
praeterintenţionată)82.
2.3. Împrejurarea care a determinat producerea rezultatului să fi fost

imprevizibilă
Aşa cum s-a subliniat în literatura juridică, imposibilitatea de

prevedere priveşte ivirea împrejurării fortuite şi nu rezultatul produs de
aceasta. Imposibilitatea de a prevedea rezultatul este o consecinţa
firească a imprevizibilităţii intervenţiei energiei străine care a cauzat
rezultatul vătămător. Acest "obiect" al imposibilităţii de prevedere
deosebeşte cazul fortuit de situaţia făptuitorului care în mod subiectiv nu
a putut să prevadă rezultatul unei acţiuni sau inacţiuni, săvârşind fapta
fără vinovăţie.
La cazul fortuit, făptuitorul prevede rezultatul normal, obişnuit, al
faptei şale, dar nu prevede ivirea împrejurării fortuite, cu totul
independent de activitatea sa, care intervine şi deviază sau modifică
acţiunea săvârşită ori se suprapune aceştia determinând rezultatul
survenit, independent de voinţa şi conştiinţa autorului. Dimpotrivă, în
cazurile de imprevizibilitate subiectivă, făptuitorul cunoaşte condiţiile
concrete în care se desfăşoară acţiunea sau inacţiunea sa, dar nu-şi dă
seama, nu prevede, din cauza situaţiei sale subiective, că fapta va
produce un rezultat socialmente periculos.
82
51
Imprevizibilitatea împrejurării care determină producerea
rezultatului neurmărit de autorul faptei trebuie să aibă, deci, un caracter
obiectiv, să fie de aşa natură încât orice persoana, în condiţii similare de
fapt, oricât de diligentă şi perspicace ar fi, să nu fi putut să prevadă ivirea
acelei energii străine. Prin urmare, imposibilitatea de a prevedea
intervenţia forţei străine se raportează nu la persoana autorului care
invoca existenţa cazului fortuit, ci la orice persoana, ceea ce constituie o
altă deosebire esenţială între cazul fortuit şi neputinţa subiectivă a unui
anumit făptuitor de a prevedea urmările (rezultatul) unei acţiuni său
inacţiuni.
Ceea ce este obiectiv imposibil de prevăzut de orice persoană va
fi, desigur, imposibil de prevăzut şi subiectiv, adică în raport cu
capacitatea de prevedere a subiectului raportată la însuşirile unei
persoane care ar fi acţionat în aceleaşi condiţii ca şi acesta; ca urmare,
n-ar fi posibil să se susţină ca, în acest caz, făptuitorul ar fi trebuit şi
putut să prevadă rezultatul83.
Raţionamentul invers ar fi însă greşit, deoarece imposibilitatea
subiectivă de prevedere nu înseamnă ca se verifică şi ca imposibilitate
obiectivă.
Dacă într-un caz concret se va constata ca imposibilitatea de
prevedere a intervenţiei circumstanţei fortuite nu are un caracter obiectiv
şi general, neexistând un caz fortuit în sensul art.47 C. pen., se va
examina dacă în acea cauză concretă nu a existat o imposibilitate
subiectivă de a prevedea şi, deci, dacă făptuitorul nu a săvârşit fapta fără
vinovăţie din cauza acestei imposibilităţi84.
Când însă s-a stabilit existenţa imposibilităţii obiective de a
prevedea ivirea forţei străine ce denaturează său amplifică rezultatul,
devine fără interes a se mai examina dacă fiecare dintre participant, luaţi
separat, a avut său nu posibilitatea subiectivă de a prevedea intervenţia
83
George Antonoiu, op. cit., pag. 248;
84
Vintilă Dongoroz, op. cit., pag. 387-388;
52
împrejurării fortuite.
Fortuitul, ca imprevizibilitate obiectivă, exclude culpa agentului
(acolo unde norma de incriminare prevede fi culpa ca cerinţa subiectivă)
întocmai ca şi imprevizibilitatea subiectivă şi personală. Dacă fapta este
incriminată numai când este comisă cu intenţie, cu atât mai mult
intervenţia cazului fortuit va exclude vinovăţia făptuitorului. S-ar putea
afirma chiar ca în cazul faptelor intenţionate nu are relevanţă cauza
neprevederii rezultatului (de exemplu, intenţia este exclusă fie ca acela
care a deschis o corespondenţă adresată altuia era în imposibilitate
obiectivă să-şi dea seama că respectiva corespondenţă nu-i aparţine, fie
că a comis fapta din greşeală). Dimpotrivă, în cazul infracţiunilor care se
pot comite şi din culpă, interesează cauza neprevederii rezultate; dacă
aceasta este subiectivă (lipsa de diligenţă a subiectului) răspunderea sa
nu va fi înlăturată, dacă este obiectivă, vor opera prevederile referitoare
la cazul fortuit.
Deşi cazul fortuit se referă la imposibilitatea obiectivă de prevedere
a rezultatului, se obişnuieşte să se extindă această denumire şi la
imposibilitatea subiectivă de prevedere. Această practică este într-un fel
legitimată de faptul ca, aşa cum s-a arătat, imposibilitatea obiectivă de
prevedere devine în raport cu cazul concret şi o posibilitate subiectivă,
agentul făcând şi el parte din ansamblul de persoane în imposibilitate
obiectivă de a prevedea rezultatul. Dar extinderea are loc, în limbajul
obişnuit, chiar atunci când este vorba de o imprevizibilitate subiectivă
care nu s-a datorat culpei subiectului (acesta nu trebuia şi nu putea sa
prevadă rezultatul în raport cu situaţia sa personală considerându-se că
efectele fiind identice ar fi justificată această extindere. De asemenea, se
foloseşte expresia de caz fortuit chiar în cazul unui rezultat cu elemente
previzibile, cum ar fi situaţia unui risc admisibil 85 (de exemplu, dacă
pacientul moare în urma unei intervenţii chirurgicale efectuată cu
85
George Antonoiu, op. cit., pag. 249 – 251;
53
respectarea regulilor profesiei); în asemenea cazuri, prevederea
rezultatului mortal este însoţită şi de prevederea unei posibilităţii de
salvare, în extremis, a bolnavului, posibilitate care trebuia folosită chiar
cu riscul unui rezultat negativ (risc admisibil). Imprevizibilitatea poartă, în
acest caz, asupra acelei posibilităţi care va deveni realitate.
În practica judiciară s-a făcut, de regulă, o aplicare corectă a
prevederilor referitoare la cazul fortuit. Astfel, s-a decis că există caz
fortuit dacă, în timp ce inculpatul conducea autoturismul cu viteza legală,
datorită unei uzuri premature ce nu putea fi constatată nici înainte de
plecarea în cursă, de către conducătorul auto, nici cu prilejul verificării
tehnice anuale a autovehiculului - pivotul inferior de la roata de direcţie a
ieşit din Iăcaşul său, în urma ruperii accidental a armaturii metalice ce
fixează această articulaţie, făcând ca mecanismul de direcţie al
autoturismului să se blocheze; în aceste condiţii, singura manevră
indicată - pe care inculpatul aşi efectuat-o cu promptitudine - era
frânarea autoturismului spre a reduce forţa impactului. În raport cu
această situaţie - care a avut ca urmare moartea unei persoane şi
accidentarea gravă a alteia - instanţa a considerat că fapta nu s-a
datorat culpei conducătorului auto, ci unei împrejurări imprevizibile şi
care nu putea fi preîntâmpinată (subl. ns), intrinseca naturii lucrului,
adică unui caz fortuit86. Dacă în mod corect instanţa a apreciat că
făptuitorul s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a prevedea ruperea
armaturii metalice a pivotului, motivarea acesteia cu argumentul
suplimentar în sensul că împrejurarea nu putea fi preîntâmpinată este
inutilă, de vreme ce acea împrejurare era imprevizibilă. În mod firesc,
ceea ce nu poate fi prevăzut, poate cu atât mai puţin să fie
preîntâmpinat, prevenirea unui fenomen implicând - în mod necesar –
prevederea acestuia şi cunoaşterea cauzelor care îl generează şi a
condiţiilor care favorizează producerea lui.
86
TS, sp., d. nr. 1023/1980, RRD, nr. 4/1981, pag. 116;
54
Ar putea exista fenomene naturale prevăzute dar care n-ar putea fi
preîntâmpinate (de exemplu, o furtună), dar n-ar putea exista fenomene
care să poată fi preîntâmpinate fără să fie prevăzute.
Într-o altă cauză s-a considerat că există caz fortuit ca urmare a
imposibilităţii obiective de prevedere şi ca atare nu poate fi reţinută
infracţiunea de ucidere din culpă în sarcina conducătorului auto dacă
acesta, aflându-se în stare de ebrietate la volan, în timp ce conducea
autoturismul pe lângă un refugiu de pietoni (victima aflându-se în stare
de ebrietate şi fiind îmbrâncită de o altă persoană pe partea carosabilă a
străzii), a lovit mortal victima apărută pe neaşteptate, la o distanţă mai
mică de doi metri, în faţa autovehiculului 87. Împotriva acestei soluţii s-a
arătat că inculpatul, trecând pe lângă un refugiu de pietoni, avea
obligaţia legală (rezultată din prevederile art. 49 lit. e din Regulamentul
pentru aplicarea Decretului nr. 328/1966) să conducă încet şi cu maximă
atenţie, pentru a avea posibilitatea sa evite tocmai situaţiile în care un
pieton neatent s-ar dezechilibra şi s-ar ivi pe neaşteptate în faţa maşinii,
iar dacă inculpatul ar fi condus astfel ar fi avut posibilitatea să evite
producerea accidentului său, cel puţin, accidentarea mortală a pietonului,
ori, nerespectând obligaţia sus-menţionată, acesta trebuia tras la
răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpa 88. În
acest caz, chiar dacă a existat o imprevizibilitate a subiectului, aceasta a
avut un caracter subiectiv, personal, şi s-a datorat lipsei de diligenţă a
acestuia, ceea ce nu-l exclude de la răspundere penală pentru ucidere
din culpă.
De asemenea, s-a admis existenţa cazului fortuit în cazul in care
producerea unui accident de circulate s-a datorat exploziei cauciucului
unei roţi, provocată de o fisură preexistentă; din probele administrate a
rezultat că inculpatul nu a avut posibilitatea să depisteze această fisură
87
TMB, S. I-a jud. nr. 1037/1980, repertoriu de practică judiciară 1980, pag. 62;
88
George Antonoiu, Constantin Bulai, Practică judiciară penală, partea generală, vol. I, Editura
academiei Române, Bucureşti, 1991, pag. 221 – 222;
55
în cadrul obligaţiei zilnice de verificare a autovehiculului, iar acest lucru
nu era posibil nici printr-o revizie tehnică amănunţită, efectuată de către
alte persoane, fisura respectivă fiind datorată unui defect de fabricaţie
care nu putea fi sesizat89.
Într-o altă speţă privind accidentarea unei persoane la o trecere de
pietoni prevăzută cu indicatoare sau semne de marcare, s-a decis că nu
poate fi admisă susţinerea inculpatului ca nu a redus viteza
autoturismului în zona respectivă (astfel cum avea obligaţia legală)
deoarece nu a prevăzut că pe şosea, la punctul unde s-a produs
accidentul, se află o trecere pentru pietoni marcată (sau cu indicator); în
realitate, motivează instanţa, producerea accidentului s-a datorat
nerespectării regulilor de circulaţie 90, din culpa conducătorului auto şi nu
unei imposibilităţi obiective de a prevedea trecerea pietonului respectiv.
Instanţa a reţinut existenţa cazului fortuit în situaţia în care un
conducător auto, nereducând viteza până la limita evitării oricărui pericol,
dar circulând cu viteză legală la trecerea pe lângă un grup aflat în afara
părţi carosabile, a accidentat o persoană care, la apropierea
autoturismului s-a desprins în mod cu totul neaşteptat din acel grup şi,
fără să se asigure, s-a angajat, fugind, în traversarea şoselei 91. Acesta a
reprezentat un exemplu clasic în care intervenţia împrejurării fortuite s-a
datorat comportării neglijente a victimei.
2.4. Acţiunea sau inacţiunea care a cauzat rezultatul neprevăzut să fie

incriminată de legea penală
În afara condiţiilor analizate mai sus, pentru existenţa cazului fortuit

este necesar ca acţiunea sau inacţiunea care, datorită intervenţiei
neaşteptate a împrejurării fortuite a determinat producerea rezultatului
89
TS, sp. D. nr. 104/1981, Repertoriu de practică judiciară, 1988, pag. 71;
90
Tj. Hunedoara, dp. Nr. 127/1978, RRd, nr. 8/1978, pag. 66; TS, c7, d. nr. 1427/1982; TS, sp., d. nr.
742/1981, RRD, nr. 2/1982, pag. 71;
91
TS, sp., d. nr. 3/1976, CD 1976, pag. 389;
56
neprevăzut, să fie o faptă prevăzută de legea penală, deoarece numai în
privinţa acestor fapte existenţa cazului fortuit poate fi socotită ca o cauză
de înlăturare a caracterului penal al faptei.
Condiţia se referă la fapta privită în raport cu rezultatul efectiv
produs şi nu la fapta (acţiunea sau inacţiunea) pe care îşi propusese să
o săvârşească făptuitorul, care putea fi şi o faptă neprevăzută de legea
penală. Chiar în această ultima ipoteză (când acţiunea sau inacţiunea, în
forma sa iniţială, nu tindea la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală), „condiţia pentru existenţa cazului fortuit va fi îndeplinită din
moment ce datorită rezultatului pricinuit de împrejurarea neprevăzută
acea acţiune sau inacţiune s-a integrat în conţinutul material al unei fapte
prevăzute de legea penala92.
3. Efectele produse de cazul fortuit
3.1. Efectele asupra laturii penale a cauzei
Constatarea legală a existenţei cazului fortuit are ca efect

înlăturarea caracterului penal al faptei şi exclude răspunderea penală
a făptuitorului, deoarece - datorita imposibilităţii făptuitorului de a
prevedea ivirea împrejurării fortuite care a determinat producerea
rezultatului - nu există vinovăţie.
Întrucât posibilitatea de prevedere a ivirii împrejurării fortuite are un
caracter general şi obiectiv, efectele cazului fortuit operează in rem, cu
privire la rezultatul socialmente periculos, faţă de toţi participanţii la
săvârşirea faptei. În situaţia cazului fortuit care a fost precedat sau căruia
i s-a suprapus vreo altă cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei,
"efectul in rem al cazului fortuit nu va schimba caracterul in personam
al efectelor celorlalte cauze de înlăturare aflate în concurs" 93, cum ar fi
concursul dintre cazul fortuit şi eroarea de fapt.
92
93
Vintilă Dongoroz, op. cit., pag. 390 - 391;
57
Dacă rezultatul efectiv produs nu este consecinţa exclusivă a
împrejurării neprevăzute, nu vor opera prevederile referitoare la cazul
fortuit nu va fi înlăturat caracterul penal al faptei (de exemplu, dacă un
cutremur a avut ca rezultat dărâmarea unui imobil provocând moartea
mai multor persoane însă se constată că, faţă de intensitatea seismului,
acea clădire nu ar fi trebuit să se dărâme, rezultatul producându-se în
principal ca urmare a unui grav defect de construcţie ori efectuării unor
modificări ale structurii de rezistenţă fără autorizarea prealabilă a
proiectantului); în asemenea cazuri, răspunderea va reveni, după caz,
arhitectului, constructorului ori celui care a dispus sau efectuat acea
modificare.
3.2. Efectele asupra laturii civile a cauzei
Cazul fortuit, în forma sa simplă (când nu se afla în concurs cu

vreo altă cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei), înlătură şi
răspunderea civilă pentru prejudiciile materiale cauzate. În cazurile
complexe (de conexitate între cazul fortuit şi alte cauze care înlătură
caracterul penal al faptei), dacă şi în măsura în care se va constata
existenţa unei culpe imputabile făptuitorului, de natură să angajeze
răspunderea civilă a acestuia va putea fi pusă în discuţie problema
pretenţiilor civile.
De asemenea, poate fi trasă la răspundere civilă pentru prejudiciile
cauzate persoana - alta decât făptuitorul - din culpa căreia s-a creat
împrejurarea care a condus la producerea rezultatului păgubitor
(răspunderea civilă a terţului). Astfel, dacă o accidentalitate mecanică
(ruperea unei piese care a avut ca urmare o vătămare corporală) este
imputabilă fabricantului (defect de fabricate), acesta va răspunde civil
pentru consecinţele păgubitoare ale culpei sale, cu condiţia ca piesa
respectivă să se afle în garanţie şi să fi fost respectate instrucţiunile de
folosire şi întreţinere.
58
4. Reflectarea cazului fortuit în practica judiciară şi conexiunea cu
alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei
4.1. Reflectarea cazului fortuit în practica judiciară
În practica judiciară, instanţele de judecată ţinând seama de ceea

ce este caracteristic cazului fortuit şi anume ca rezultatul să fie
consecinţa unei împrejurări imprevizibile, pronunţă soluţii corecte. Cel
mai des, dispoziţiile art. 47 C. pen. sunt invocate în accidentele rutiere
când în urma cărora s-au produs vătămări corporale sau uciderea unor
persoane, cazuri pe care le-am prezentat anterior.
Sunt corecte şi soluţiile în care s-a apreciat că nu sunt incidente
dispoziţiile privind cazul fortuit.
În acest sens s-a decis că nu sunt aplicabile prevederile art. 47 C.
pen. în cazul în care inculpatul a lăsat autofurgoneta, care se defectase
pe partea carosabilă a drumului fără nici o semnalizare, ducându-se să
solicite ajutor, iar între timp o autospecială condusă de cel de-al doilea
inculpat a izbit autofurgoneta în spate, provocând moartea a două
persoane94.
De asemenea, dacă inculpatul, conducând cu o neadaptată
condiţiilor meteorutiere, nu a observat victima decât foarte târziu, când
nu a mai putut evita accidentul95, sau în cazul în care inculpatul,
conducând autoturismul pe autostradă, în condiţii de carosabil umed şi
cu mâzgă, cu o viteză de 86 km/h, fără a păstra o distanţă suficientă în
raport cu autovehiculul care circulă în faţa sa, atunci când aceasta a
încetinit viteza pe un segment de drum în curbă, a frânat brusc spre a
evita coluziunea, aceea ce a determinat deraparea autoturismului propriu
intrat pe contrasens şi impactul cu un autoturism care circula
regulamentar în sens opus, ai căror ocupanţi au suferit vătămări
corporale grave96.
94
T.S., s.p. d. nr. 85/1984, RRD, nr. 11/1985, pag. 72;
95
T.S., s.p. d. nr. 742/1981, RRD nr. 2/1982, pag. 74;
96
C. Ap. Bucureşti, s. a II-a p. d. nr. 141/1998, Culegere de practică judiciară penală, pe anul 1998,
pag.68;
59
4.2. Conexiuni ale cazului fortuit cu alte cauze care înlătură caracterul
penal al faptei
Cazul fortuit intră frecvent în concurs cu starea de necesitate, fie

precedând-o, fie suprapunând-o acesteia. În prima situaţie, fortuitul
provoacă starea de pericol iminent care creează pentru cel ameninţat
necesitatea de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală pentru a se
salva (exemplu, în caz de incendiu, inundaţie, cutremur, etc.).
În a doua situaţie cazul fortuit se suprapune stării de necesitate; de
exemplu, un conducător de autovehicul, urmărind să evite accidentarea
unui pieton, virează spre trotuar unde o persoană bolnavă speriată de
apariţia bruscă a autovehiculului face un şoc şi decedează.
Poate apărea un concurs între cazul fortuit şi constrângerea fizică
în ipoteza în care o întreprindere fortuită creează un obstacol
insurmontabil pentru o persoană din care cauză este silită să comită o
faptă prevăzută de legea penală. De exemplu, un salariat la C.F.R. din
cauza unei epilepsii s-a aflat fizic în imposibilitatea de a îndeplini
obligaţia de a dirija trenul pe linia liberă în urma căreia se produce o
deraiere. În această situaţie cazul fortuit împreună cu starea de
necesitate vor înlătura caracterul penal al faptei.
Totodată, poate veni în concurs cu constrângerea morală.
De asemenea, cazul fortuit poate veni în concurs cu starea de
iresponsabilitate atunci când datorită împrejurării imprevizibile (cutremur,
inundaţie, intoxicaţii accidentale, etc.) persoana îşi pierde raţiunea,
intrând într-oi stare de şoc datorită căreia nu mai are corecta
reprezentare a acţiunilor sale nici puterea de ale dirija şi comite o faptă
prevăzută de legea penală97.
Cazul fortuit vine, nu rareori, în concurs cu eroarea de fapt în
sensul că împrejurării fortuite i se poate suprapune o eroare de fapt. De
exemplu, în timpul efectuării unei operaţii chirurgicale, intervine un
Vintilă Dongoroz, op. cit., pag. 393; I. Dănescu, E. Tomorung, Probleme juridice în pshiatrie, Editura
97
Medicală, Bucureşti, 1973, pag. 194,; T.S., s.p., d. nr. 1813/1983, CD, pag. 203;
60
cutremur care face ca instrumentele să fie împrăştiate, după încetarea
cutremurului operaţia continuă, medicul chirurg cere să se aducă alte
instrumente curate, însă sora medicală îi pune la îndemâna doctorului
chirurg, fără ca el să ştie, unul din instrumentele căzute, fapt ce conduce
la infectarea pacientului. Într-o asemenea împrejurare vor opera
dispoziţiile art. 47 C. pen. şi cele cuprinse de art. 51 c. pen. dacă se va
constata îndeplinirea condiţiilor acestora.
CAPITOLUL IV
ASPECTE PROCESUALE ŞI PROCEDURALE PRIVIND

FAPTEI CA URMARE A INTERVENŢIEI UNUI EVENIMENT
IMPREVIZIBIL, IREZISTIBIL ORI IMPOSIBIL DE ÎNLĂTURAT
1. Particularităţi privind dreptul probator
Cunoaşterea împrejurărilor în care s-a săvârşit o faptă depinde de

mijloacele existente şi de informaţiile ce se pot strânge în vederea
stabilirii cu precizie a realităţii. De aceea organele judiciare au obligaţia
să soluţioneze cauzele penale în aşa mod încât hotărârile lor să
reflecteze adevărul. În acest sens, art. 62 C. pr. pen., prevede că organul
de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească
cauza sub toate aspectele, pe bază de probe.
Pentru organele judiciare să poată folosi elemente de fapt care pot
servi ca probe în realizarea scopului procesului penal, acestea trebuie
administrate, adică să fie identificate, preluate şi a le da eficacitate
juridică în modurile prescrise de normele legale. După cum se ştie,
cauzele care înlătură caracterul penal al faptei îşi produc iniţial efectul
61
chiar din momentul în care s-au ivit dar, în concret, acest efect nu
operează decât după constatarea şi reţinerea judiciară a acelei cauze.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei ca urmare a
intervenţiei unui eveniment imprevizibil, irezistibil ori imposibil de înlăturat
(constrângerea fizică, constrângerea morală şi cazul fortuit) pot fi
invocate în orice fază sau etapă a procesului penal, iar organele judiciare
au obligaţia de a le constata şi a le da eficienţa juridică prevăzută de
lege, din oficiu, ori de câte ori existenţa acestora rezultă din probele
existente în cauză.
În urma sesizării organului judiciar, cu săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, aceasta are obligaţia de a verifica dacă acea
faptă este într-adevăr prevăzută de legea penală şi dacă întruneşte
elementele constitutive ale unei infracţiuni. Dacă aceste două condiţii
sunt întrunite, în continuare, rămâne obligaţia de a verifica dacă nu
există vreo cauză care să înlăture caracterul penal al faptei.
Pentru realizarea acestei obligaţii, organul judiciar competent, va
administra, în condiţiile legii, probe din care să rezulte stările, situaţiile
sau împrejurările acestor cauze, precum şi îndeplinirea cumulativă a
condiţiilor ale fiecăreia cerute de legea penală pentru deplina lor eficienţă
juridică.
2. Soluţii procesuale
2.1. Înainte de începerea urmăririi penale
Din cuprinsul dispoziţiilor art. 228 C. pr. pen. rezultă că, pentru a
putea dispune începerea urmăririi penale, trebuie îndeplinit cumulativ
două condiţii.
O condiţie constă în faptul că organul de urmărire penală trebuie
să fie sesizat despre săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Cealaltă condiţie rezidă în faptul că din cuprinsul actului de
62
sesizare sau, când este cazul, al actelor premergătoare efectuate nu
rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii
penale prevăzute în art. 10 C. pr. pen., cu excepţia celui de la litera b 1.
În situaţia prevăzută în art. 10 lit. b1 C. pr. pen., organul de urmărire
penală va dispune începerea urmăririi penale, înaintând apoi dosarul
procurorului cu propunerea de a dispune scoaterea de sub urmărire
penală, pe motiv că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni.
Organul de urmărire penală nu dispune asupra începerii urmăririi
penale dacă din cuprinsul actului de sesizare sau la actelor
premergătoare efectuate rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a
punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10 C. pr. pen. cu
excepţia celui de la litera b 1, situaţii în care el va înainta procurorului
actele încheiate cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală.
Dacă procurorul este de acord cu soluţia propusă, o confirmă prin
soluţie motivată şi o copie de pe rezoluţie o trimite persoanei care a făcut
sesizarea, precum şi, după caz, persoanei faţă de care s-au efectuat
acte premergătoare.
Când s-a constatat ulterior că nu a existat vreuna din aceste cauze
care înlătură caracterul penal al faptei, pe care se întemeia propunerea
de a nu se începe urmărirea penală, procurorul infirmă rezoluţia şi
restituie actele organului de urmărire, dispunând începerea urmăririi
penale.
De cele mai multe ori apare dificil de constatat existenţa unei
cauze care înlătură caracterul penal al faptei din însăşi actul de sesizare
ori din actele premergătoare.
În ceea ce priveşte constatarea existenţei constrângerii fizice sau
constrângerii morale ori a cazului fortuit se face în cadrul procesului
penal, deoarece, aşa cum s-a arătat în doctrină 98 fapta săvârşită sub
98
Vintilă Dongoroz, op. cit., pag. 381 şi 390;
63
acţiunea constrângerii sau a cazului fortuit este dintre cele prevăzute de
legea penală, fapt ce determină începerea urmării penale şi drept urmare
constatarea existenţei în concret a condiţiilor constrângerii şi a cazului
fortuit se va face în cursul desfăşurării procesului penal.
2.2. În faza urmăririi penale
După cum am mai arătat existenţa cauzelor care înlătură caracterul

penal al faptei ca urmare a intervenţiei unui eveniment imprevizibil,
irezistibil ori imposibil de înlăturat trebuie constatat în cadrul procesului
penal şi drept urmare fapta a cărui rezultat s-a produs în condiţiile
cauzelor sus menţionate, fiind o faptă prevăzută de legea penală,
existenţa ei constituie un suficient temei pentru începerea urmăririi
penale, râmând ca în cursul desfăşurării procesului să se constate
existenţa împrejurării stărilor şi a condiţiilor cerute de lege pentru aceste
cauze.
Dacă existenţa constrângerii fizice, a constrângerii morale sau a
cazului fortuit este constatată în faza de urmărire penală, potrivit art. 11
pct. 1, lit. b C. pr. pen. şi a art. 249 C. pr. pen. se va dispune scoaterea
de sub urmărire penală.
Ori de câte ori se constată existenţa constrângerii fizice sau a
constrângerii morale, procesul penal privind fapta săvârşită de persoana
constrânsă trebui să fie extins la persoana sau persoanele care au
săvârşit acţiunea de constrângere.
Constatarea existenţei cazului fortuit se poate face chiar înainte de
punerea în mişcare a acţiunii penale şi chiar înainte de a se cunoaşte
cine este făptuitorul, fiindcă la cazul fortuit, imposibilitatea de a prevedea
fiind obiectivă, existenţa ei nu depinde de starea şi condiţia făptuitorului.
Când se constată însă că împrejurarea ce nu a fost prevăzută nu are
caracterul de neprevedibilitate obiectivă, cunoaşterea apariţiei sale
depinzând de aptitudinea subiectivă a făptuitorului de a putea prevedea,
64
ne mai existând caz fortuit, stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei face
necesară cunoaşterea persoanei făptuitorului şi examinarea aptitudinilor
sale99.
De asemenea, ori de câte ori se constată existenţa constrângerii
fizice sau morale, urmărirea penală privind fapta săvârşită de persoana
constrânsă trebui să fie extinsă la persoana sau persoanele care au
săvârşit acţiunea de constrângere.
2.3. În faza de judecată
Dacă în cursul judecăţii se constată existenţa vreuneia din cauzele

care înlătură caracterul penal al faptei ca urmare a intervenţiei unui
eveniment imprevizibil, irezistibil ori imposibil de înlăturat, potrivit art. 11
pct. 2, lit. a C. pr. pen. şi a art. 345 alin. 3, C. pr. pen. dispune achitarea
inculpatului.
În cazul situaţiilor speciale, datorită concursului de cauze care
înlătură caracterul penal al faptei, se va ţine seama de regulile aferente
fiecărui cauze aflate în concurs.
Persoana constrânsă, faţă de care a fost înlăturat caracterul penal
al fapte, potrivit art. 346 alin. 2 C. pr. pen., va putea fi obligată la
repararea pagubei materiale şi a daunelor morale în măsura în care
răspunderea sa civilă ar fi angajată.
În situaţiile complexe precum şi în situaţiile în care cazul fortuit nu
exclude pentru cel de a-l treilea răspunderea civilă, instanţele vor putea
acorda reparaţiuni civile în măsura în care se va stabili culpa acelor
persoane (art. 346 alin. 2 C. pr. pen.).
în ipoteza că nu ar fi îndeplinite condiţiile constrângerii, dar a
existat totuşi o acţiune cu caracter de presiune fizică sau morală
exercitată faţă de făptuitor, se va ţine seama de această împrejurare ca
de o circumstanţă atenuantă judiciară în individualizarea răspunderii (de
exemplu, din împrejurările cauzei rezultă că existau posibilităţi de a
99
Ibidem
65
opune rezistenţă constrângerii sau de a înlătura pericolul prin alte
mijloace, dar făptuitorul a cedat cu uşurinţă unei temeri exagerate). 100
Tot ca o circumstanţă atenuantă va trebui să fie reţinută
constrângerea morală izvorâtă din simpla temere reverenţială (faţă de
părinţi, profesori, superiori, etc.).
Ori de câte ori instanţa constată existenţa constrângerii fizice sau
morale, procesul penal privind fapta săvârşită de persoana constrânsă
trebuie să fie extins la persoanele care au săvârşit acţiunea de
constrângere sau persoanele care au săvârşit acţiunea de constrângere.
BIBLIOGRAFIE
Acte normative
1. Constituţia României
2. Codul penal, publicat în Buletinul oficial nr. 77 – 77 bis din 21 iunie 1968,
republicat în Buletinul oficial nr. 55 – 56 din 23 aprilie 1973 şi respectiv, în
Monitorul oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997 cu modificările ulterioare;
3. Codul de procedură penală, publicat în Buletinul oficial nr. 145 – 146 din 12
noiembrie 1968, republicată în Buletinul oficial nr. 58 – 59 din 26 aprilie 1973
şi respectiv, în Monitorul oficial nr. 78 din 30 aprilie 1997 cu modificările şi
completările ulterioare.
Cursuri, tratate, monografii
1. George Antonoiu Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1968;
2. George Antonoiu Vinovăţia penală, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1968;
3. Mihai Apetrei Drept penal, partea generală, vol. I, Editura Victor,
Bucureşti, 2006
4. Matei Basarab Drept penal, partea generală, vol. II, Editura Lumina
100
66
Lex, Bucureşti, 2001;
5. Constantin Bulai Manual de drept penal, partea generală, Editura ALL,
Bucureşti, 1997;
6. Alexandru Boroi Drept penal, partea generală, Ediţia a II-a, Editura
ALL Beek, Bucureşti, 2000;
7 Vasile Dobrinoiu Drept penal, partea generală, Editura Lumina Lex,
Wiliam Brânză Bucureşti, 2003;
8 Vintilă Dongoroz
Siegfried Kohane
Ion Oancea Explicaţii teoretice ale Codului penal român, partea
Iosif Fodor, generală, vol. I, Editura Academiei Române,
Nicoleta Iliescu, Bucureşti, 1969;
Constantin Bulai,
Rodica Stănoiu
9 Constantin Drept penal român, partea generală, Editura
Mitrache, Universul Juridic, Bucureşti, 2003;
Cristian Mitrache
10 Gheorghe
Nistoreanu,
Vasile Dobrinoiu,
Drept penal, partea specială, Editura Continent XXI,
Ion Molnar, Ilie
Bucureşti, 1955;
Pascu, Alexandru
Boroi, Valerică
Lazăr
11 Ion Oancea Drept penal, partea generală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1971
12 Ilie Pascu, Drept penal, partea generală,Editura Lumina Lex,
Vasile Drăghici 2004;
13 Ion Tanoviceanu Tratat de drept şi procedură penală Ediţia a II-a,
Tipografia Curierul Judiciar, Bucureşti, 1924;
14. Maria Zalynear, Drept penal, partea generală, Editura Chemarea Iaşi,
Maria Ileana 1999
Michimici
Articole publicaţii
1 George Antonoiu Partea generală a Codului penal într-o viziune

europeană, R.D.P. nr. 1/2004
2. George Antonoiu Legislaţia comunitară şi legea penală, RDP nr.
2/2000
3. George Antonoiu Reflecţii asupra pluralităţii de infracţiuni, RDP nr.
4/1999
4. George Antonoiu Sistemul cauzelor care înlătură vinovăţia, RDP nr.
2/1994
5. Mihai Apetrei, Titularii plângerii prealabil, RDP nr.4/2000
67
Ilie Pascu
6. Tudor Anrigeanu Pericolul social generic. Evaluare, RDP nr. 4/1997
7. Ion Molnar Participaţie penală. Elemente teoretice, RDP nr.
2/1998
8 Vasile Papadopol Contribuţii la studiul infracţiuni colective, RRD nr.
9/1984
Jurisprudenţă
1. George Antonoiu, Practică judiciară penală, partea generală, vol. II,

Constantin Bulai Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992;
2. Vasile Papadopol Culegere de practică judiciară penală, pe anul 1993,
Casa de Editură şi Presă Şansa - SRL, Bucureşti,
1994;
Editura Continent XXI, Bucureşti, 1995;
Editura Continent XXI, Bucureşti, 1996;
Editura Holding Reporter, Bucureşti, 1998;
6. Dan Lupaşcu şi Culegere de practică judiciară a Tribunalului
colectiv Bucureşti, 1994-1997, Editura ALL Beck, Bucureşti,
1999
7. Dan Lupaşcu şi Culegere de practică judiciară în materie penală pe
colectiv anul 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, Editura Rosseti,
Bucureşti, 2002
68

Cauzele Care Inlatura Caracterul Penal Al Faptei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cauzele Care Inlatura Caracterul Penal Al Faptei

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cauzele Care Inlatura Caracterul Penal Al Faptei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ BUCUREŞTI

Disciplina: Drept penal

Tema: Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei ca

1.1. Noţiunea de caracter penal al faptei

Pentru ca o faptă determinată să poată fi considerată că are

1.2. Posibilitatea înlăturării caracterului penal al faptei

Constatarea juridică a existenţei caracterului penal al faptei

2. Noţiunea, caracterizarea şi efectele cauzelor care înlătură

2.1. Noţiunea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei

În concepţia legii penale române, sunt considerate instituţii

2.2. Caracterizarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei

Oprindu-ne cu precădere asupra cauzelor care înlătură

2.3. Efectele cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei

Deoarece noţiunea de infracţiune este definită prin lege,

3. Clasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei

3.1. Consideraţii preliminarii

Ţinând seama de specificul stărilor, situaţiilor, cazurilor sau

3.2. În raport cu trăsătura esenţială a infracţiunii asupra căreia îşi

Pe baza acestui criteriu, cauzele care înlătură caracterul penal al

Monitorul oficial nr. 112/1990;

3.3. În raport cu sfera lor de aplicare

Potrivit acestui criteriu, cauzele care înlătură caracterul penal al

3.4. În raport cu natura lor

Potrivit acestui criteriu, cauzele care înlătură caracterul penal al

4. Cadrul de reglementare şi sistematizarea cauzelor care înlătură

Noul Cod penal aduce unele noutăţi în privinţa reglementării şi

CAPITOLUL II: CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL

1. Constrângerea fizică şi constrângerea morală

1.1. Concept şi referinţele istorice

1.2. Justificare teoretică

a. Teorii care justifică nepedepsirea faptului ilicit

2. Condiţiile constrângerii fizice

2.1. Consideraţii preliminarii

În literatura de specialitate43 s-a arătat că pentru a se înlătura

2.2. Existenţa unei constrângeri fizice asupra persoanei care a comis

Există o acţiune de constrângere fizica atunci când energia (forţa

2.3. Persoana constrânsa fizic să nu poată opune rezistenţă eficace

Persoana constrânsă fizic trebuie să se afle în situaţia de a nu

2.4. Fapta săvârşită sub presiunea constrângerii fizice să fie prevăzută

Constrângerea fizică înlăturând caracterul penal al faptei, ca

3. Condiţiile constrângerii morale

3.1. Consideraţii preliminare

În literatura de specialitate54, autorii de drept penal, aproape în

3.2. Existenţa constrângerii prin ameninţare asupra psihicului unei

Există acţiune de constrângere morală când o persoană se află

3.3. Existenţa stării de pericol grav pentru persoana ameninţată ori

Presiunea psihică trebuie să se refere la un pericol grav pentru

3.4. Imposibilitatea înlăturării pericolului decât printr-o faptă prevăzută

Pericolul la care este supus cel constrâns să fie inevitabil în alt

4. Efectele constrângerii fizice şi ale constrângerii morale

Deoarece atât constrângerea fizică cât şi constrângerea morală

4.2. Efectele asupra laturii civile a cauzei

În principiu, persoana care a săvârşit fapta din cauza constrângerii

5. Reflectarea constrângerii în practica judiciară şi conexiunea cu

5.1. Reflectarea constrângerii în practica judiciară

Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 46 C. pen. se constată că în

5.2. Conexiunea constrângerii cu alte cauze care înlătură caracterul

Constrângerea poate avea ca sursă mai multe acţiuni de

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL

1.1. Concept şi referinţe istorice