Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova

Academia ,,Stefan cel Mare’’

Facultatea ,,Stiinte Politienesti’’

TEZA DE AN
Tema: Principiile generale ale urmaririi penale

Coordonator Stiintific: A intocmit:

Andronache Anatol Studentul anului III de studii
Gr. Academica 131
Cirnat Dragos

-Chisinau 2015-
Cuprins:
Introducere............................................................3
Capitolul I.............................................................4
 Elementele definitorii ale procesului penal…………………………………………………………...4
 Fazele procesului penal……………………………………………………………………………….5
 Urmărirea penală………………………………………………………………………………….5
 Judecata…………………………………………………………………………………………...6
 Punerea în executare a hotărârilor penale definitive………….......................................................6

Capitolul II...........................................................8
 Noţiunea şi sistemul principiilor fundamentale la baza preocesului penal…………………………..8
 Clasificarea principiilor……………………………………………………………………………....9
 Principiile de desfasurare a urmaririi penale………………………………………………………..18
 Tendinte de restrângere a actiunii principilor specifice ale urmaririi penale.....................................20

Concluzie………………………………………21
Bibliografie…………………………………….22

Introducere
DRAGOS CIRNAT 2
 Orice încălcare a legii conduce la un conflict între voinţa legiuitorului şi cea a
destinatarului care a avut o conduită contrară normei de incriminare.
Conflictul creează un raport juridic substanţial în cadrul căruia statul îşi exercită
dreptul de a trage la răspundere pe cel care a încălcat legea, iar acesta din urmă are
obligaţia să suporte consecinţele nerespectării legii penale. Tocmai de aceea este nevoie
de intervenţia unor organe specializate ale statului care să soluţioneze conflictul apărut între
stat şi infractor.
Autoritatea judecătorească este cea căreia îi revine dreptul de a solu-ţiona litigiile de
drept de natură penală apărute în urma manifestărilor ilicite.
Prin urmare, procesul penal apare ca fiind acea activitate reglemen-tată de lege,
desfăşurată de organele abilitate, cu participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul
constatării în mod complet a faptelor prevăzute de legea penală, astfel încât orice persoană
care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale.

DRAGOS CIRNAT 3
 Capitolul I
Notiuni introductive referitoare la Dreptul Procesual Penal

 Elementele definitorii ale procesului penal

Pentru a înţelege cât mai bine noţiunea de proces penal se impun a fi analizate
principalele trăsături ale acestuia, după cum urmează:
a) procesul penal este o activitate;
b) activitatea este reglementată de lege;
c) activitatea se realizează într-o cauză penală.
Infracţiunea constituie obiectul material al procesului penal, iar raportul juridic de
drept penal reprezintă obiectul juridic al acestuia.
d) activitatea se realizează de diverşi subiecţi procesuali.

La desfăşurarea procesului penal participă organele judiciare, părţile şi alte persoane.

Organele judiciare sunt:

a) în faza de urmărire penală: organele de cercetare penală; procurorul;

b) în faza de judecată: instanţa de judecată; procurorul.
Părţile sunt: învinuitul sau inculpatul; partea vătămată; partea civilă; partea
responsabilă civilmente.
Alte persoane sunt: martorul, expertul, interpretul, grefierul etc. Activitatea
procesuală trebuie să se desfăşoare într-un timp cât mai
aproape de momentul comiterii infracţiunii (respectând astfel principiul operativităţii
procesului penal) pentru a se putea constata în mod complet faptele ce constituie
infracţiuni.
Constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni reprezintă
un prim scop al procesului penal.

Al doilea scop al activităţii procesuale îşi propune ca obiectiv ca orice persoană care a
săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să
nu fie trasă la răspundere penală.
În sfârşit, ultimul deziderat al scopului general al procesului penal este de „educare
a cetăţenilor în spiritul respectării legilor”. Atât modul de desfăşurare a procesului penal,
cât şi pedepsele aplicate în cadrul acestuia au şi valenţe educative, în sensul prevenirii
săvârşirii de noi infracţiuni şi reeducării, respectiv formarea unei atitudini corecte faţă
lege din partea indivizilor, ca membri ai colectivităţii umane.

DRAGOS CIRNAT 4
  Fazele procesului penal

Activităţile din cadrul fiecărei etape a procesului penal se desfăşoară într-o anumită
succesiune stabilită de lege. Astfel, la judecarea cauzei în primă instanţă, în etapa
dezbaterilor, potrivit art. 340, se dă cuvântul în următoarea ordine: procurorului, părţii
vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabilă şi inculpatului.
Activităţile proprii fiecărei faze se desfăşoară progresiv, fiecare pro-pulsând procesul,
reprezentând un nou pas spre realizarea scopului penal.
Între componentele fazelor există o interdependenţă (astfel, este evi-dentă legătura
între activităţi ca: începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale,
trimiterea în judecată a inculpatului, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive).
Totalitatea fazelor şi ansamblul etapelor pe care le parcurge procesul penal constituie
sistemul acestuia.
În structura tipică procesului penal se întâlnesc trei faze: urmărire penală; judecata;
punerea în executare a hotărârilor penale definitive.

 Urmarirea penala
Identificarea autorului unei infracţiuni, prinderea acestuia, descope-rirea, ridicarea şi
administrarea probelor în vederea trimiterii în judecată impun existenţa unei faze
procesuale premergătoare judecăţii, această etapă purtând denumirea de urmărire penală.
Activitatea de urmărire penală este efectuată de procuror, de organele de cercetare ale
poliţiei judiciare şi de organele de cercetare speciale. Procurorul are competenţa de a
efectua personal orice act de urmărire penală şi de a coordona întreaga activitate de
urmărire penală. Dar şi pentru soluţionarea unor cauze, procurorul poate delega organului
de cercetare penală competenţa să efectueze anumite acte de urmărire penală. În această
fază, instanţa de judecată intervine în mod excepţional numai în anumite situaţii, concret
determinate de lege: autorizarea percheziţiilor domiciliare, arestarea preventivă a
învinuitului sau inculpatului, autorizarea interceptării convorbirilor şi comunicaţiilor ş.a.
Actele prin care este marcat momentul de început al urmăririi penale sunt: procesul-
verbal de constatare a infracţiunii de audienţă precum şi a infracţiunii flagrante sau
rezoluţia prin care se dispune începerea urmăririi penale. Momentul final al acestei faze
este rechizitoriul prin care se dispune trimiterea în judecată şi rezoluţia sau ordonanţa
prin care se încetează urmărirea penală, se scoate de sub urmărire penală sau se clasează
cauza penală.

DRAGOS CIRNAT 5
  Judecata
Este cea de-a doua fază a procesului penal în care îşi desfăşoară acti-vitatea instanţele
judecătoreşti, care continuă ceea ce au realizat în prima fază organele de urmărire
penală. Activitatea la instanţă se desfăşoară în condiţii de publicitate (de regulă), de
contradictorialitate şi de oralitate, astfel încât hotărârea instanţei să exprime adevărul
cu privire la fapta săvârşită şi gradul de vinovăţie al făptuitorului.
Momentul de început al fazei de judecată este marcat de rechizitoriu, când s-a efectuat
urmărirea penală în cauză şi plângerea în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor sau
ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată. Momentul final al judecăţii se
realizează prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive.

 Punerea in executare a hotarirelor penale definitive

Prin aceasta se urmăreşte aplicarea concretă a sancţiunii prevăzute în hotărârea
judecătorească şi finalizarea scopului procesului penal.
În această fază îşi desfăşoară activitatea instanţa de judecată (ca şi instanţă de
executare), procurorul, unele organe ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative
şi alte organe abilitate (comandantul locului de deţinere sau, după caz, comandantul
unităţii militare, unităţile economice, sanitare, consiliile locale ş.a.). Momentul de început
al acestei faze este acela al întocmirii mandatului de executare de către instanţă şi trimiterea
acestuia la organul competent să-l execute (organul de poliţie sau comandantul unităţii
militare, după caz). Atunci când pedeapsa este închisoarea, momentul final îl reprezintă
primirea procesului-verbal de constatare a începerii executării închisorii de către
instanţa de executare. Dacă pedeapsa este amenda, momentul final îl va constitui
depunerea la instanţa de executare a recipisei de achitare a amenzii penale.
În cazul pedepsei complementare, momentul de început al fazei de punere în
executare a hotărârii penale constă în trimiterea de către instanţa de executare a unei copii
de pe dispozitivul hotărârii organului competent să pună în executare în mod efectiv
pedeapsa complementară (primării, asociaţii profesionale, autoritatea tutelară ş.a.), iar
momentul final îl reprezintă primirea răspunsului de la autoritatea respectivă de luare
a măsurilor corespunzătoare.
Pentru punerea în executare a măsurilor de siguranţă, momentul de început al fazei de
executare este diferenţiat corespunzător fiecărei măsuri de siguranţă dispusă (comunicarea
copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul medico-legal către direcţia sanitară din
judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat măsura de internare
medicală sau obligarea la tratament medical).
În nici un caz momentul final al fazei de punere în executare a hotă-rârii penale nu
trebuie confundat cu momentul terminării executării sanc-ţiunii penale.
Nu toate cauzele penale cunosc structura clasică pe cele trei faze, existând situaţii când
faza de urmărire penală lipseşte. Forma atipică a procesului penal este reprezentată de
situaţia plângerii în faţa judecă-torului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor
procurorului de netrimitere în judecată, când s-a dispus neînceperea urmăririi penale prin
rezoluţie, iar judecătorul apreciază că activităţile desfăşurate în etapa actelor premergătoare
sunt suficiente pentru desfiinţarea soluţiei procurorului şi soluţionarea cauzei de către
DRAGOS CIRNAT 6
instanţa de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri penale de condamnare, achitare sau
încetare a procesului penal.

DRAGOS CIRNAT 7
 Capitolul II
Principiile fundamentale care stau la baza procesului penal

Notiunea si sistemul principiilor fundamentale

Prin noţiunea de principii fundamentale ale procesului penal se înţeleg acele
reguli cu caracter general care guvernează întreaga desfăşurarea procesului penal.

Procesul penal este guvernat de următoarele principii fundamentale:

1) legalitate;
2) oficialitate;
3) aflarea adevărului;
4) prezumţia de nevinovăţie;
5) rolul activ al organelor judiciare;
6) garantarea libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei;
7) respectarea demnităţii umane;
8) garantarea dreptului la apărare;
9) egalitatea persoanelor în faţa legii şi a organelor judiciare;
10) nemijlocirea desfăşurării lui în faţa organelor judiciare;
11) desfăşurarea lui în limba oficială;
12) operativitate.

DRAGOS CIRNAT 8
  Clasificarea principiilor
1. Principiul legalităţii procesului penal

Principiul legalităţii procesului penal este o transpunere pe plan parti-cular a

principiului general al legalităţii consacrat în art. 1 din Constituţie, unde se arată că
„respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Consacrat ca o
regulă de bază a procesului penal, în art. 2 se arată că procesul penal se desfăşoară atât
în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.
Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor instituie necesitatea respectării legii în
activitatea judecătorească, specificând în art. 2 alin. (3) că „judecătorii sunt independenţi,
se supun numai legii”.
Articolul 16 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară precizează că
„hotărârile judecătoreşti trebuie respectate şi aduse la îndeplinire în condiţiile legii”,
în art. 17 arătându-se că ele „pot fi desfiin-ţate sau modificate numai în căile de atac
prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale”.
Respectând principiului legalităţii procesului penal, activitatea pro-cesuală penală
se desfăşoară de către organele judiciare, care trebuie să respecte competenţa pe care o
au şi să asigure exerciţiul drepturilor proce-suale ale părţilor, în vederea soluţionării corecte
a cauzelor penale.
Astfel, nerespectarea normelor de procedură penală determină nulita-tea unor acte
procedurale, iar încălcarea obligaţiilor de către unii participanţi în cauza penală poate atrage
amenzi judiciare.

2. Principiul oficialităţii

Principiul oficialităţii este consacrat în art. 2 ,unde se arată că „actele necesare

desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se
dispune altfel”.
Conform principiului oficialităţii sau obligativităţii, organele judiciare trebuie să
desfăşoare activitatea procesuală ori de câte ori s-a săvârşit o infracţiune.
Şi, totuşi, chiar din conţinutul textului legal rezultă o restrângere a principiului
oficialităţii prin formularea „afară de cazul când prin lege se dispune altfel”.
Aceasta se referă la cazurile în care legea nu permite organului judi-ciar să
declanşeze acţiunea penală din oficiu, fiind necesară o încuviinţare sau autorizare
prealabilă.

DRAGOS CIRNAT 9
 3. Principiul aflării adevărului

Activităţile desfăşurate în cadrul procesului penal trebuie „să asigure aflarea

adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana
făptuitorului”.
Numai aflând adevărul, scopul procesului penal poate fi atins, iar soluţiile dispuse
de organele judiciare pot da satisfacţie celor care urmăresc înfăptuirea justiţiei penale.
A afla adevărul într-o cauză penală înseamnă a realiza o concordanţă deplină între
situaţia de fapt, aşa cum s-a petrecut aceasta în materialitatea ei, şi concluziile la care a
ajuns organul judiciar cu privire la împrejurările respective.
Pentru realizarea obiectivelor principiului aflării adevărului, Codul de procedură
penală instituie un întreg sistem de drepturi şi garanţii:

a) obligaţia organelor judiciare de a afla adevărul în fiecare cauză penală,

acestea având îndatorirea să strângă probele necesare pentru lămurirea cauzei.
În acest sens, obligaţia organelor de urmărire penală de a strânge probele din
oficiu, în favoarea şi defavoarea învinuitului sau inculpatului. Obligaţia ca instanţa
de judecată să îşi exercite atribuţiile în mod activ în vederea aflării adevărului şi a
realizării rolului educativ al judecăţii;
b) obligaţia oricărei persoane să contribuie, prin informaţiile pe care le
deţine, la aflarea adevărului. Astfel, „La cererea organului de urmărire penală ori
a instanţei de judecată, orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun
mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze”. De
asemenea, ca infracţiune „Fapta de a nu aduce la cunoştinţa organelor
judiciare împrejurări care, dacă ar fi cunoscute, ar duce la stabilirea
nevinovăţiei unei persoane trimise în judecată sau condamnate pe nedrept ori
la eliberarea unei persoane ţinute în arest preventiv pe nedrept”;
c) dreptul părţilor de a putea dovedi pe tot parcursul procesului penal
împrejurările care duc la aflarea adevărului în cauza respectivă;
d) instituirea posibilităţii de reluare a procesului penal din etapa procesuală
în care aflarea adevărului s-a denaturat– „restituirea cauzei sau trimiterea la alt
organ de urmărire”;
e) aşezarea sistemului probator pe principiul libertăţii probelor şi al liberei lor
aprecieri. „Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei
probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în
urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.”

DRAGOS CIRNAT 10
 4. Principiul prezumţiei de nevinovăţie în procesul penal

Este o regulă de bază a procesului penal şi, totodată, unul dintre drepturile
fundamentale ale omului.
Declaraţia de Independenţă adoptată în S.U.A. şi Declaraţia Drepturilor
Omului şi Cetăţeanului, document al Revoluţiei franceze de la 1789, au pus bazele
principiului prezumţiei de nevinovăţie.
Aceasta este consacrată şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
adoptată la New York în 1948, Convenţia Europeană de Apărare a Drepturilor Omului
adoptată în 1959, Pactul internaţional asupra drepturilor civile şi politice adoptat în
1966.
Principiul prezumţiei de nevinovăţie este înscris şi în Constituţia României
„până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este
considerată nevinovată”.
Acelaşi principiu îl găsim consacrat şi în art. 66, potrivit cu care „(1) Învinuitul sau
inculpatul (…) nu este obligat să-şi probeze nevinovăţia. (2) În cazul în care există probe
de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie”.
Prezumţia de nevinovăţie presupune:
−desfăşurarea unui proces obiectiv în fiecare fază a sa;
−sub aspectul sarcinii probei, prezumţia de nevinovăţie impune ca, în primul
rând, organele judiciare să facă dovada învinuirilor pe care le susţin. Ele au obligaţia
administrării probelor, atât a celor care susţin vinovăţia învinuitului sau
inculpatului, cât şi pe cele în apărarea acestuia;
−interpretarea oricărui dubiu în favoarea celui cercetat, acesta putând fi supus
rigorilor legii numai în condiţiile existenţei unor probe certe de vinovăţie (in dubio
pro reo).
Prezumţia de nevinovăţie are un caracter relativ, putând fi înlăturată pe baza unor
probe certe cu privire la faptă şi persoana cercetată.
Ea constituie baza dreptului la apărare şi a celorlalte drepturi pro-cesuale pe
care legea le acordă învinuitului sau inculpatului. Dacă se dovedeşte vinovăţia,
prezumţia va fi înlăturată şi se va aplica sancţiunea prevăzută de lege (represiunea
dreaptă).

DRAGOS CIRNAT 11
 5. Principiul rolului activ al organelor judiciare

„Organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să aibă rol activ
în desfăşurarea procesului penal”.
Există şi sisteme judiciare în care rolul activ al organelor judiciare nu se manifestă,
sarcina administrării probelor revenind părţilor, organele judi-ciare având numai rol de
arbitru între acestea. Exemplificăm, în acest sens, legislaţiile de tip anglo-saxon.
Practica judiciară din majoritatea ţărilor a consacrat rolul activ al organelor judiciare. Şi
doctrina atrage atenţia asupra necesităţii ca instanţele de judecată şi, în general, organele
judiciare, să manifeste activ interesul pentru aflarea adevărului în cauzele penale pe care le
soluţionează.
Pentru realizarea principiului rolului activ al organelor judiciare sunt consacrate o
serie de obligaţii, cum sunt:
−efectuarea din oficiu a actelor necesare desfăşurării procesului penal, chiar
şi atunci când iniţiativa pornirii procesului penal revine părţilor (organul judiciar are
obligaţia să cheme persoana vătămată şi s-o întrebe dacă înţelege să depună
plângere prealabilă) ori acestea dau dovada de pasivitate (identificarea şi
administrarea unor probe);
−să aducă la cunoştinţă, să arate şi chiar să explice subiecţilor proce-
suali neoficiali modul în care îşi pot exercita drepturile şi facultăţile procesual penale şi să-i
întrebe dacă au de formulat cereri ori de ridicat obiecţii.
Desigur, nu pot fi negate activităţile în care rolul activ îl au numai părţile
(participarea persoanei vătămate ca parte vătămată în procesul penal; acceptarea unui
apărător pentru a-l asista în cursul procesului penal, când asistenţa juridică nu este
obligatorie; folosirea sau renunţarea la căile de atac ş.a.).

6. Principiul garantării libertăţii individuale şi siguranţei persoanei

Libertatea individuală face parte din drepturile fundamentale ale omului. În

România, drepturile şi libertăţile persoanelor sunt interpretate în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi tratatele la care România este
parte. Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele acceptate de România şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Constituţia stipulează că percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt
permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege; reţinerea nu poate dura mai
mult de 24 ore; arestarea se realizează pe bază de mandat emis de judecător şi nu poate
priva de libertate o persoană pe un timp mai lung de 30 zile; orice prelungire a arestării
preventive se realizează numai de instanţa de judecată şi ea nu poate fi mai mare de 30
de zile; asupra legalităţii mandatului, arestatul poate face plângere la instanţa de
judecată, care este obligată să se pronunţe prin hotărâre motivată ş.a.

DRAGOS CIRNAT 12
 Garantarea libertăţii persoanei este reglementată şi în art. 5, fiind totodată
prevăzută obligaţia statului de a repara, în condiţiile legii, paguba suferită de către
persoana împotriva căreia s-a luat ilegal o măsură de privare de libertate.
Datorită complexităţii lor, garanţiile privind asigurarea libertăţii persoanelor pot
fi grupate astfel:

a) cazurile şi condiţiile de restrângere a libertăţii persoanelor sunt strict

enumerate de lege;
b) măsurile de prevenţie sunt dispuse numai de organele judiciare abilitate de
lege (organul de cercetare penală poate dispune reţinerea pentru 24 ore, iar
arestarea preventivă se dispune numai de judecător). Sunt consacrate instituţii
procesuale care permit verificarea permanentă a legalităţii şi oportunităţii măsurilor
preventive;
c) inculpatul privat de libertate poate fi pus în libertate provizorie, în
condiţiile prevăzute de lege. Măsura de prevenţie este înlăturată atunci când au
dispărut temeiurile care au generat-o.
După cum se observă, garantarea libertăţii are un caracter relativ, pentru că, în
anumite situaţii, este nevoie de privarea libertăţii persoanei pentru asigurarea desfăşurării
procesului penal în condiţii optime.
Regula garantării libertăţii persoanei este aplicabilă în tot cursul procesului penal şi nu mai
este incidentă după ce acesta s-a finalizat şi s-a trecut la executarea hotărârii definitive a
instanţei de judecată.

7. Principiul respectării demnităţii umane

Acest principiu este înscris expres printre principiile fundamentale, fiind introdus
în Codul de procedură penală prin Legea nr. 32/1990 şi exprimă cerinţa că orice
persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu
respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime,
inumane ori degradante este pedepsită prin lege. Reglementarea s-a impus în urma
aderării României la Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu
cruzime, inumane sau degradante.
În vederea garantării acestui principiu, în Codul penal a fost incriminată ca
infracţiune distinctă tortura (dureri sau suferinţe puternice, fizice sau psihice, pentru
obţinerea de informaţii sau mărturisiri ori pentru a pedepsi sau intimida în legătură cu un act
pe care persoana l-a comis).
Respectarea principiului analizat presupune dreptul persoanei la integritate
psihică şi fizică. Tortura nu poate fi exercitată în nici o împre-jurare, nici chiar în cazuri
excepţionale (stare de război sau de ameninţare cu războiul, de instabilitate politică ş.a.),
ordinul superiorului sau al unei autorităţi publice neputând fi invocat pentru a o justifica.
Legea prevede însă că durerea sau suferinţa rezultate exclusiv din sancţiunile legale
inerente acestora nu constituie tortură.
În cazul săvârşirii unei infracţiuni de tortură, ţinând cont de gravitatea ei, fapta va fi
judecată de către tribunal, ca primă instanţă.
DRAGOS CIRNAT 13
 8. Principiul garantării dreptului de apărare

Cauzele care fac obiectul procesului penal sunt determinate de un conflict de

drept penal, născut din săvârşirea unei fapte incriminate de legea penală. Raportul juridic ce
se naşte are cel puţin doi subiecţi cu poziţii şi interese opuse. Este necesar astfel să se
asigure posibilitatea ca subiectul pasiv al raportului juridic de drept procesual penal să se
poată apăra.
Scopul dreptului la apărare este acela de a se realiza o justiţie eficientă şi să fie
eliminată orice posibilitate de eroare judiciară. De aceea, dreptul la apărare este consacrat
în toate legislaţiile moderne, fiind înscris în majoritatea constituţiilor statelor, dar şi în
norme ale dreptului internaţional. Evidenţiem dintre acestea Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului – adoptată în 1948 şi Convenţia Europeană asupra Drepturilor
Omului – adoptată în 1959, care au consfinţit şi ele dreptul de apărare, printre
drepturile fundamentale ale omului.
Constituţia RM, ca şi Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi
Codul de procedură penală prevăd şi garantează dreptul la apărare. Astfel, acest din urmă
act normativ precizează expres în art. 6 că organele judiciare sunt obligate:
a) să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile
prevăzute de lege şi să administreze probele necesare apărării;
b) să încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat despre fapta pentru care este
învinuit, încadrarea juridică a acesteia, să-i asigure posibilitatea pregătirii
apărării şi să-şi plătească apărători experimentaţi;
c) să încunoştinţeze învinuitul sau inculpatul, încă înainte de a i se lua prima
declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnarea că s-a
realizat această obligaţie făcându-se în procesul-verbal de ascultare. Dacă nu
are apărător ales şi se află în vreuna din situaţiile în care asistenţa juridică este
obligatorie, organul judiciar are obligaţia să-i asigure din oficiu un apărător.
În cazul în care partea nu dispune de sumele de bani necesare apărării, contravaloarea
acestei prestaţii va fi acoperită din fondurile băneşti avansate de stat.
Pentru aflarea adevărului, organul judiciar trebuie să administreze din oficiu toate probele
pe care le identifică, atât cele în acuzarea învinuitului sau inculpatului, cât şi pe cele în
apărarea lui. Probele în apărare vor fi administrate chiar dacă inculpatul nu le-a propus sau
chiar împotriva voinţei sale. Astfel de probe vor fi verificate temeinic pentru a se evita
erorile judiciare.
Organul judiciar trebuie să-l îndrume pe inculpat în activitatea sa de apărare.
Faptul că, în anumite cazuri, apărarea este obligatorie, reprezintă o garanţie pentru
înfăptuirea în cele mai bune condiţii a justiţiei în cazurile respective.
Modalităţile prin care se realizează dreptul la apărare sunt:
−modul de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti;
−dispoziţii procesuale prevăzute de lege;
−asistenţă juridică.
Asistenţa juridică este obligatory când învinuitul sau inculpatul este: minor;
reţinut sau arestat chiar şi în altă cauză; internat într-un centru de reeducare sau într-un
DRAGOS CIRNAT 14
institut medical educativ; când faţă de acesta s-a dispus măsura de siguranţă a internării
medicale sau obligarea la tratament medical chiar în altă cauză; când organul de urmărire
penală sau instanţa apreciază că acesta nu şi-ar putea face singur apărarea, iar în cursul
judecăţii, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
Acelasi articol prevede că, în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie,
dacă învinuitul sau inculpatul nu şi-a ales un apărător, se iau măsuri pentru
desemnarea unuia din oficiu. Se procedează astfel chiar în condiţiile în care învinuitul
sau inculpatul declară că poate să-şi realizeze şi singur apărarea. Dacă a fost numit un
apărător din oficiu şi, ulterior, învinuitul sau inculpatul îşi angajează un apărător,
delegaţia apărătorului din oficiu încetează.
O garanţie a exercitării asistenţei juridice o reprezintă şi obligaţia legală pe care o
are instanţa de judecată de a amâna judecarea cauzei dacă apărătorul lipseşte şi nu poate fi
înlocuit.
Actele încheiate cu nerespectarea dispo-ziţiilor legale referitoare la asistarea
inculpatului de către apărător, când asistenţa juridică este obligatorie, sunt lovite de
nulitate absolută. Instanţa Supremă a admis ca, într-o asemenea situaţie, dosarul să poată
fi restituit pentru refacerea urmăririi penale cu respectarea legii.

9. Principiul egalităţii persoanelor în faţa legii şi a organelor judiciare

Constituţia RM prevede egalitatea între cetăţeni fără deosebire de rasă, naţionalitate,

origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială, iar
în art. 16 se prevede că „Nimeni nu este mai presus de lege” şi că toţi „cetăţenii sunt
egali în faţa legii şi a autorităţilor, fără privilegii şi fără discriminări”.
Egalitatea deplină şi reală se manifestă în toate domeniile vieţii sociale, cu atât
mai mult pe plan juridic.
În Legea nr. 304/2004 se arată că toate persoanele sunt egale în faţa legii, fără
privilegii şi fără discriminări.
Cerinţele principiului egalităţii sunt:

a) urmărirea penală şi executarea hotărârilor judecătoreşti se efectuea-ză pentru

toate persoanele de către aceleaşi organe ale statului. Înfiinţarea de instanţe
extraordinare este interzisă prin lege. Prin lege organică pot fi înfiinţate
instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a
unor persoane din afara magistraturii (tribunalele de muncă);
b) urmărirea şi judecata se realizează pentru toate persoanele după aceleaşi
reguli procesuale, fără a exista vreo discriminare. Există însă şi excepţii, cum ar fi
tragerea la răspundere penală a Preşedintelui ţării pentru care se cere aprobarea
Parlamentului ş.a.;
c) părţile din proces se bucură de aceleaşi drepturi procesuale, fără nici o
discriminare în faţa autorităţilor judiciare.

DRAGOS CIRNAT 15
 Nerespectarea principiului egalităţii între persoanele care participă la procesul penal
atrage nulitatea actelor încheiate.
10. Principiul nemijlocirii desfăşurării procesului penal în faţa
organelor judiciare

Principiul nemijlocirii asigură o reală verificare a probelor prin participare

personală a părţilor la desfăşurarea procesului penal.
De asemenea, organele judiciare trebuie să ia în mod direct şi nemijlocit
cunoştinţă despre probele existente în cauză, să examineze obiectele materiale pe care
s-au păstrat urme, să dispună efectuarea unor constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize
pentru valorificarea urmelor ridicate cu ocazia cercetării la locul faptei şi să
aprecieze personal concluziile din aceste lucrări, să asculte în mod direct toate părţile în
pro-cesul penal şi să evalueze datele obţinute.
Organele judiciare au posibilitatea să pună întrebări părţilor, să le confrunte atunci
când sunt contradicţii între declaraţiile lor, să efectueze constatări la faţa locului şi
reconstituiri, percheziţii, înregistrarea convorbirilor telefonice, interceptarea
corespondenţei, în condiţiile legii ş.a. Toate aceste activităţi vor avea loc numai în măsura
în care sunt necesare pentru aflarea adevărului în cauză, în scopul soluţionării temeinice şi
legale a acesteia.
Pe cât posibil, organele judiciare vor obţine probe din surse primare, oglindindu-se
mult mai exact adevărul.
Principiul nemijlocirii se aplică atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată.
Principiul nemijlocirii nu se realizează:
−în cazul comisiilor rogatorii, întrucât proba este obţinută de un alt organ
judiciar decât cel care soluţionează cauza penală;
−când inculpatul nu este prezent la judecată şi prezenţa sa fie nu este
obligatorie, fie acesta se sustrage.

11. Principiul desfăşurării procesului penal în limba de stat

Acest principiu rezultă din prevederile constituţionale (art. 128), conform cărora
„Procedura judiciară se desfăşoară în limba de stat”, şi din Codul de procedură penală,
unde, în art. 7 alin. (1), se stipulează „În procesul penal, procedura judiciară se
desfăşoară în limba de stat”. Pentru persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba
română, acestea au dreptul de a lua la cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a
vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret. În procesele penale acest drept este
asigurat gratuit.

DRAGOS CIRNAT 16
 12. Principiul operativităţii procesului penal

`Organele judiciare sunt obligate să procedeze fără întârziere la solu-ţionarea cauzei

penale, cu respectarea tuturor drepturilor părţilor şi a regulilor prevăzute de lege.
Deşi nu este reglementat expres, principiul reiese din:
−art. 1, potrivit cu care „Procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în
mod complet a faptelor care constituie infracţiuni”;
−pentru aflarea adevărului, organele judiciare administrează probele necesare;
−reglementarea termenelor în procesul penal (termenul de două luni de la data
când persoana vătămată a cunoscut cine este autorul infracţiunii pentru depunerea
plângerii prealabile; termenul de 15 zile de la primirea dosarului de la organul de
cercetare penală în care procurorul trebuie să se pronunţe asupra soluţiei, termenul de
24 de ore de la emiterea rechizitoriului în care procurorul trebuie să înainteze dosarul
instanţei competente);
−consacrarea unor instituţii procesuale care nu afectează buna desfăşurare
a procesului penal şi aflarea adevărului, cum ar fi: extinderea acţiunii penale sau a
procesului penal de instanţa de judecată, când, în cursul judecăţii, au fost
descoperite fapte sau persoane noi participante la săvârşirea infracţiunii;
−existenţa instituţiei procedurii de urgenţă (cazul prinderii în flagrant delict).
Operativitatea nu trebuie să afecteze calitatea şi eficienţa activităţii judiciare.
În afară de principiile enunţate, unii autori menţionează şi alte principii, ca: dreptul
la un proces echitabil. Apreciem însă, aşa cum, de altfel, o face şi autorul în cauză, că
acest principiu se regăseşte în toate cele 12 principii analizate de noi, rolul lor fiind
tocmai acela ca persoanelor participante la desfăşurarea procesului să nu le fie afectate
drepturile şi libertăţile constituţionale.

DRAGOS CIRNAT 17
  Principiile de desfasurare a urmaririi penale
1.Legalitatea procesului penal

Este prevazuta de dispozitiile art. 2, alin.1, potrivit carora întreaga desfasurare a

procesului penal, de la începutul urmaririi penale si pâna la punerea în executare a hotarârii
penale definitive, se stabileste prin lege si are loc potrivit prevederilor legale.
Principiile de desfasurare a urmaririi penale îsi gasesc aplicare în ceea ce priveste
începerea urmaririi penale: legalitatea, oficialitatea, aflarea adevarului, rolul activ, garantarea
libertatii persoanei, garantarea dreptului de aparare, folosirea limbii oficiale si folosirea
limbii materne prin traducator.
Potrivit acestui principiu, prevederile Codului de procedura penala reprezinta cadrul legal
în care se impune a se desfasura procesul penal, respectiv numai în fata organelor juridice
înfiintate si organizate prin lege si numai potrivit dispozitiilor legale. Astfel, activitatea de
urmarire penala se desfasoara numai de organele de urmarire prevazute de Codul de
procedura penala potrivit competentei lor si dispozitiilor legale care reglementeaza urmarirea
penala.
Activitatea de urmarire penala este supusa supravegherii procurorului, respectarea legilor
de catre procuror în cursul urmaririi penale este controlata de instanta, între procuror si
instanta existând o strânsa conlucrare principiala si un control reciproc care garanteaza
aplicarea principiului legalitatii.
Realizarea principiului legalitatii în procedura începerii urmaririi penale este asigurata
prin respectarea de catre organul de urmarire penala a prevederilor art. 228, care prevede ca
începerea urmaririi penale se dispune numai atunci când, din cuprinsul actului de sesizare,
rezulta ca s-a savârsit o infractiune si ca nu exista vreunul din cazurile de împiedicare a
punerii în miscare a actiunii penale prevazute de art. 10, cu exceptia celei de la lit. b,
dispozitie care se consemneaza într-un act procesual.
Conform art. 203, C. pr. pen., organul de urmarire dispune asupra actelor si urmarilor
procesuale prin ordonanta, atunci când legea prevede aceasta sau, în alte cazuri, prin
rezolutie motivata.
În cazul în caxe s-a început urmarirea penala fara o sesizare speciala, care era strict
necesara, înseamna ca s-a produs o încalcare a legii de procedura, iar îndreptarea acestei
încalcari nu se poate face prin anularea începerii urmaririi penale, ci prin începerea acesteia.

2.Oficialitatea procesului penal

Consta, potrivit prevederilor art. 2, alin. 2, în obligatia organelor judiciare de a începe si

desfasura activitatea procesuala din initiativa proprie (din oficiu), indiferent de vointa
persoanelor interesate în cauza, înafara de cazul când legea dispune altfel.
Legat de începerea urmaririi penale, principiul oficialitatii se refera la sesizarea din oficiu
a organelor de urmarire penala în cazul savârsirii unei infractiuni prevazute de legea penala
(art. 221) si la obligativitatea începerii urmaririi penale (art. 228). Principiul impune si
obligatia de a efectua cercetari si a lua masuri necesare pentru desfasurarea ei (art. 232), de a
DRAGOS CIRNAT 18
pune în miscare actiunea penala din oficiu de catre procuror (art. 235, alin. 2) în cazul în care
sunt întrunite conditiile legale ale trimiterii în judecata a inculpatului (art. 262).
Conform acestui principiu, organul de urmarire penala are obligatia legala de începere a
urmaririi penale atunci când sunt îndeplinite conditiile prevazute de lege, cu exceptia
cazurilor în care se cere o sesizare speciala (de exemplu atunci când începerea urmaririi
penale este conditionata de plângerea prealabila a partii vatamate ori de sesizarea sau de
autorizarea organului prevazut de lege, infractiuni contra sigurantei pe caile ferate).

3.Aflarea adevarului

Este un principiu prevazut de art. 3, C. pr. pen. Aplicarea acestui principiu asigura faptul
ca persoana vinovata de savârsirea unei infractiuni trebuie sa raspunda penal pentru fapta
comisa (în masura vinovatiei sale) si ca nici o persoana nevinovata nu poate fi pedepsita.
Astfel, organele judiciare trebuie sa desfasoare în fiecare cauza o activitate probatorie
completa si de buna calitate, activitate care, de cele mal multe ori, trebuie începuta de îndata,
înlaturându-se astfel posibilitatea pierderii probelor sau a influentarii lor .
Procurorul, în functie de constatarile facute, are posibilitatea sa restituie dosarul organului
de cercetare, conform prevederilor art.228, alin. 5, cu indicatia de a începe urmarirea penala
sau, în cazul în care s-a produs neântemeiat începerea urmaririi penale, sa dea în cauza o
solutie de neurmarire.

4.Rolul activ

Consta în obligatia organelor judiciare de a avea rol activ în aflarea adevarului si a da o

corecta rezolvare cauzei penale, conform art. 4.
Organele judiciare trebuie sa aiba o permanenta initiativa în vederea administrarii probelor
necesare aflarii adevarului, precum si obligatia de a explica învinuitului si celorlalte parti
drepturile lor procesuale si de a asigura exercitarea lor. În unele cazuri este necesara
extinderea cercetarii asupra altor fapte si persoane decât cele cuprinse în sesizarea initiala.

DRAGOS CIRNAT 19
  Tendinte de restrângere a actiunii principilor specifice ale urmaririi
penale
1.Lipsa de publicitate a urmaririi penale

Urmarirea penala, faza în care se strâng probele, nu se poate desfasura în mod public
deoarece ar stânjeni aflarea adevarului si ar îngreuna aplicarea unor masuri de catre organele
de cercetare cerute de aceasta faza.
Totusi exista si exceptii, de exemplu în cazul în care, în unele activitati de urmarire
penala, ascultarea învinuitilor sub 16 ani sa se desfasoare în prezenta partilor, a delegatului
autoritatii tutelare sau a reprezentantilor legali atunci când organul de cercetare apreciaza ca
acest lucru este necesar.

2.Operativitatea si mobilitatea activitatii de urmarire penala

 
Urmarirea penala nu se poate desfasura în prezenta partilor, deoarece ar însemna sa se
piarda urmele infractiunii si unele probe, aplicarea unor metode tactice, surprinderea în cazul
perchezitiei sau sa faciliteze întelegerea între martori.
Urmarirea penala este operativa deoarece actele de urmarire trebuiesc efectuate fara
întârziere de catre organul de cercetare fara prezenta altei persoane. Urmarirea este mobila în
sensul ca actele de urmarire penala se pot efectua la locul unde s-a savârsit infractiunea.
Începerea urmaririi penale este întotdeauna operativa si mobila, organul de cercetare
având dreptul sa dispuna începerea urmaririi în momentul considerat cel mai potrivit si chiar
la locul faptei.

3.Celeritatea urmaririi penale

Organele de cercetare penala au obligatia de a efectua cercetarea penala într-un termen

cât mai scurt, desi Codul de procedura penala nu prevede termene pentru efectuarea urmaririi
penale, fiind necesara totusi, pentru începerea urmaririi, o actiune imediata din partea
organului de urmarire de care depinde uneori aflarea adevarului si solutionarea justa a cauzei
penale.
Celeritatea nu trebuie sa afecteze în nici un mod caracterul obiectiv, temeinic si complet a
urmaririi penale. Ea trebuie sa fie cât mai aproape de momentul comiterii infractiunii.

DRAGOS CIRNAT 20
 Concluzii:
Cum fiecare ramură a dreptului reglementează un anumit domeniu al relaţiilor
sociale dreptul procesual penal este alcătuit dintr-un ansamblu de norme juridice ce conţin
reguli procesuale şi procedurale necesare bunei desfăşurări a procesului penal.
Dreptul procesual penal este constituit din totalitatea normelor juridice care
reglementează procesul penal.
Dreptul penal apare ca o sumă de reguli de conduită generală, iar cele de drept procesual
penal, ca reguli de conduită particulară, întrucât se adresează numai acelora care
participă într-o anumită calitate la desfă-şurarea procesului penal.
Normele dreptului procesual penal sunt cuprinse în Codul de proce-dură penală, în
legea de organizare judiciară şi în alte legi penale ce conţin norme procesual penale.
Dreptul procesual penal − ca ansamblu de norme juridice − prin obiectul său este un
drept public. Acesta abilitează şi învesteşte autorităţile publice competente să desfăşoare
activităţi pentru tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni,
prin aplicarea de sancţiuni penale si care este controlat dar si reglementat de careva principia
fundamentale dar si de desfasurarea a procesului penal.

DRAGOS CIRNAT 21
 Bibliografie:
1. V. Dongoroz, Tratat de drept penal, Bucureşti, 1939, p. 707.
2. N. Volonciu, Drept procesual penal, E.D.P., Bucureşti, 1972, p. 15.
3. I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Bucureşti, 1977, p. 5.
4. I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 10.
5. I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 41.
6. Principiilor nullum crimen sine lege şi nulla poena sine lege din dreptul penal le corespunde,
în dreptul procesual penal, principiul nulla justiţia sine lege (Gr. Theodoru, L. Moldovan, op. cit.,
p. 35).
7. Gr. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., p. 35.
8. Gr. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., p. 35.
9. N. Volonciu, op. cit., p. 90.
10. Ibidem, p. 91.
11. Gr. Theodoru, op. cit., p. 120.
12. V. Dongoroz, op. cit., vol. I, p. 46.
13. N. Volonciu, op. cit., vol. I, p. 101.
14. R. Garraud, P. Garraud, Traité theoretique et practique d’instruction criminelle, vol. II,
Ecueil Sirey Paris, 1929.
15. C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2194/1993
16. S. Kahane, op. cit., p. 57.
17. I. Neagu, Tratat, op. cit., vol. I, p. 67.
18. Ibidem, p. 70.

DRAGOS CIRNAT 22