INVATATORI-LITERATURA - CUPRINS

I. SPECII LITERARE :
1. Basmul cult

2. Povestirea

3. Nuvela

4. Romanul

II. POEZIA

1. Luceafarul – Mihai Eminescu

2. Testament – Tudor Arghezi

3. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii – Lucian Blaga

4. In dulcele stil clasic – Nichita Stanescu

III. PROZA

1. Povestea lui Harap Alb – Ion Creanga

2. Hanu Ancutei – Mihail Sadoveanu

3. Moara cu noroc – Ioan Slavici

4. Ion – Liviu Rebreanu

5. Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi – Camil Petresc

IV. DRAMATURGIA (COMEDIA, DRAMA)

1. O scrisoare pierduta – I.L. Caragiale

2. Iona – Marin Sorescu

1
 SPECII LITERARE

BASMUL
Particularităţiile basmului cult:

- Definitie: Basmul- este o specie a genului epic in proză de întindere medie care

prezintă lupta între bine şi rău în care binele învinge întodeauna.

Particularităţiile basmului cult:

- clişee compoziţionale: Formule tipice (iniţiale ,ediane, finale)

- motive narative: călătoria, lupta victoria eroului, probele depăşite, demascarea şi pedepsirea
răufăcătorului, căsătoria şi răsplata eroului.

- specificul reperelor: -temporale (timpul fabulos, mitic),

- spaţiale(tărâmul acesta, tărâmul celălalt), sunt vagi, imaginare, redate la modul cel mai
general.

- stil elaborat, îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi cu descrierea 

- cifre magice, simbolice (3,7,9,12)

- obiecte miraculoase

-întrepătrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat în mod realist

- convenţia basmului (acceptată de cititor): acceptarea de la început a supranaturalului ca
explicaţie a întâmplărilor incredibile.

- personajele îndeplinesc o serie de funcţii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca în basmul

popular, dar sunt individualizate prin atribute exterioare şi prin limbaj

-existenţa unui tipar narativ (bildungsroman) care constă în:

a) o situaţie iniţială de echilibru

b)un eveniment care dereglează echilibrul iniţial

c) apariţia donatorilor şi a ajutoarelor

2
d) acţiunea reparatorie (trecerea probelor)

e) refacerea echilibrului şi raplata eroului.

POVESTIREA
– definiţie şi caracteristici
Povestirea (lb.slavă „povesti”) este o specie a genului epic, în care faptele sunt prezentate cu
un pronunţat caracter subiectiv, din perspectiva unui narator martor sau participant direct la
întâmplările relatate.

Printre particularităţile povestirii se numără:

- importanţa acordată naratorului şi actului narării, accentul pus pe întâmplări şi situaţii, mai
puţin pe personaje (prin asta se deosebeşte de nuvelă);

- caracterul subiectiv. Evenimentele sunt prezentate, de obicei, dintr-o perspectivă subiectivă

(se deosebeşte de nuvelă);

- esenţială în actul povestirii este nararea unor fapte care să stârnească interes, urmărindu-se
spectaculosul, senzaţionalul. Prin urmare, în povestire observăm uneori, îndepărtarea de unele date ale
realului (se deosebeşte de nuvelă);

- povestirea se caracterizează prin oralitate, relaţia dintre narator şi receptor fiind una strânsă
(receptor = cititor / narator). Naratorul unei povestiri lasă de obicei impresia că „spune”, nu că
„scrie”, iar cititorul are impresia că înaintează pe firul poveştii o dată cu povestitorul.

- asistăm adesea, în povestire, la un adevărat ceremonial: apariţia povestitorului, motivarea

împrejurărilor care declanşează povestirea, folosirea formulei de adresare, captarea atenţiei
auditorului (atunci când în povestire povestitorul este ascultat de alte personaje). Este construită
adesea o atmosferă prielnică (spaţiul protector al hanului, în „Hanul Ancuţei”, unde câţiva călători se
adună în jurul focului într-o toamnă târzie, beau vin şi deapănă amintiri, istorisesc). Faptele evocate
sunt precedate adesea de o stare de tensiune. Timpul acţiunii este, de regulă, incert, fără repere precise
(spre deosebire de nuvelă).

- povestirea se bazează, în primul rând, pe arta de a nara, acordându-se mai puţină importanţă
elementelor descriptive (prin care se înfăţişează lumea povestită)sau celor analitice privind universul
lăuntric al personajelor.

3
 Ca dimensiune şi ca amploare a subiectului, povestirea se situează între schiţă şi roman.
Adesea ea era confundată cu nuvela (în unele limbi, de exemplu în engleză, nu exista distincţie
terminologică pentru aceste două specii). În literatura universală, mai ales începând cu secolele al
XVIII-lea, al XIX-lea, povestirea se va delimita mai precis de nuvelă.

Povestirea în ramă: una sau mai multe naraţiuni de sine stătătoare sunt încadrate fie în
prezentarea unei situaţii de comunicare, fie într-o altă naraţiune. ( „Hanul Ancuţei” de M.
Sadoveanu). În literatura română maeştrii povestirii sunt: Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Vasile
Voiculescu.

NUVELA

NUVELA ISTORICĂ - SPECIA LITERARĂ

-   Specie a genului  epic,  în  proză,   de  dimensiuni  relativ reduse (se situează între
schiţă şi roman), cu un fir narativ central şi o construcţie epică riguroasă, cu un conflict
concentrat, care implică un număr redus de personaje.
-   Naraţiunea se desfăşoară liniar, cronologic, prin înlănţuirea secvenţelor narative.
-   Se observă tendinţa de obiectivare,de atenuare a prezenţei naratorului care nu se implică
în subiect şi se detaşează de personaje. Întâmplările sunt relatate alert şi obiectiv; naratorul
intervine relativ puţin prin consideraţii personale, iar descrierile sunt minime.
-  Acţiunea nuvelei este mai dezvoltată decât a schiţei, pusă pe seama unor personaje, ale
căror caractere se desprind dintr-un puternic conflict.
-  Relaţiile temporale şi spaţiale sunt clar delimitate. Timpul derulării evenimentelor este
precizat, ceea ce
conferă verosimilitate.
-  Se acordă o importanţă mai mare caracterizării complexe a perso¬najelor decât
acţiunii propriu-zise. Personajele sunt caractere formate şi se dezvăluie în desfăşurarea
conflictului. În funcţie de rolul lor în acţiune, ele sunt construite cu minuţiozitate (biografia,
mediul, relaţiile motivate psihologic) sau sunt portretizate succint.
-  Rolul detaliilor semnificative.
-  Specie epică, în proză, apărută în literatura europeană în secolul al XV-lea (denumirea
fr. nouvelle, it. novella, relevă noutatea, caracterul inedit al subiectelor abordate, ceea ce a
devenit ulterior tendinţa de obiectivare). Ca specie modernă, nuvela are o construcţie epică
riguroasă.

4
NUVELA Comparativ cu alte specii epice în proză:
-    Prin dimensiune, nuvela şi povestirea se situează între schiţă şi roman:
schiţa < nuvela şi povestirea < romanul
-    Spre deosebire de roman, nuvela este concepută pentru o lectură nefracţionată.
Deosebiri nuvelă - povestire:
Nuvelă    
- tendinţa spre obiectivare a nuvelei    (naraţiunea la persoana a IlI-a)    
- autorul nuvelei îşi construieşte personajul prin mai multe detalii    
- raportul cu realitatea: nuvela urmăreşte realizarea
verosimilităţii    
 Povestire
 - caracterul subiectiv, prin situaţia de     transmiţător a naratorului (naraţiunea la persoana I)
 - autorul povestirii este mai interesat     de situaţia epică încare se află personajul
 - povestirea poate  porni  de  la date mai îndepărtate ale realului (întâmplări senzaţionale   
sau    insolite),     dar perspectiva narativă susţine  iluzia autenticităţi.i

Tipuri de nuvelă:

-   după curent literar: renascentistă, romantică, realistă, naturalistă etc;

-   după temă:  istorică,  psihologică,  fantastică,  filozofică,  anecdotică, socială.
NUVELA ISTORICĂ
Caracteristici:
-prezintă fapte şi evenimente istorice, personajele au fost de asemenea personaje istorice
-este inspirată din trecutul istoric (cronici, lucrări ştiinţifice, folclor,letopiseţe,lucrări istorice);
-nuvela istorică este o specie tipic romantică ( în literatura română nuvela istorică a apărut în
perioada paşoptistă atunci când s-a dezvoltat romantismul românesc)
-    se distanţează de realitatea istorică prin apelul la ficţiune şi prin viziunea autorului;
-    are ca temă evocarea artistică a unei perioade din istoria naţională, locul şi timpul acţiunii
fiind precizate;
-    subiectul prezintă întâmplări care au ca punct de plecare evenimente consemnate de
istorie;
-    personajele au numele, unele trăsături şi acţiuni ale unor personalităţi istorice, dar
elaborarea lor se realizează prin transfigurare artistică, în conformitate cu viziunea autorului;

5
-    reconstituirea artistică a epocii se realizează şi prin culoarea locală (mentalităţi,
comportamente, relaţii sociale, obiceiuri, vestimentaţie, limbaj), conferită de arta naraţiunii şi
a descrierii.
În literatura română creatorul nuvelei istorice este Costache Negruzzi, cele mai cunoscute 
nuvele ale sale fiind: Alexandru Lăpuşneanul şi Sobiescki şi Românii.

Romanul
Definiţie:
Este specia genului epic, în proza, de mare întindere, cu o actiune complexa ce se
poate desfasura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a caror personalitate este bine
individualizata si al caror destin este determinat de trasaturile de caracter si întâmplarile ce
constituie subiectul operei.

Clasificarea:
1. Romanul Doric :
Doric- prima vîrstă a romanului, o vîrstă  „a iluziei şi inocenţei genului” (sec. XVIII- XIX)
Trăsături:
- lume omogenă, raţională
- aici intră romanele traditionale care se vor oglinda vietii
- morala tuturor  triumfă asupra moralei unuia singur
- eroii sunt energici, ambiţioşi şi constituie tipologii
- ele sunt scrise de obicei la persoana a treia de catre narator omniscient
- timpul e urmarit liniar
- se încadrează romanul frescă, cronică şi istorie.
„Mara” de I.Slavici, „Răscoala”, „ Ion” de L.Rebreanu, „Moromeţii” de M.Preda, „Enigma
Otiliei” De G.Călinescu.
2. Romanul Ionic:
Ionic - a doua vîrstă a romanului, „o vîrstă a conştiinţei de sine”.
Trăsături:
- preferă analiza şi confesiunea
- sunt scrise de obicei la persoana a întîi
- naratorul devine personaj
- personajul e singuratic, izolat

6
- firul temporal nu mai e cronologic
- unitatea de perspectivă, o singură conştiinţă unifică realitatea şi îi conferă coerenţă
- compoziţia este modernă
- modul de expunere dominant este monologul
- finalul este deschis
„Ultima noapte de drgaoste, prima noapte de război” de C.Petrescu, „Patul lui Procust”,
„Adela” de G.Ibrăileanu, „Concert de muzică de bach”, „Maytrei” de M.Eliade.
3. Romanul Corintic:
Corintic- înfăţişează o vîrstă a ironiei (a doua jum. A sec XX)
Trăsături:
- subiectul e ambiguizat, ascuns
- dispariţia eroului
- personajele par măşti, marionete, trase de sfoarele autorului- păpuşar
- eroii sunt in eternă căutare a sinelui, în conflict cu sistemul politic şi social, trăiesc
experienţe tragice
- cultivă parodicul, atipicul, ludicul, alegoria, simbolul, caricatura, masca.
- deconstrucţia formelor epice

„Crai-de-Carte-Veche” de Matei Caragiale, „Creanga de aur” de M.Sadoveanu, „Cartea

milionarului” de. Şt. Bănulescu. 

POEZIA
MIHAI EMINESCU
Luceafărul - operă aparţinând romantismului

Criticul Titu Maiorescu, în articolul „Direcţia nouă în poezia şi proza română”, din
1872, nota: „Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget,
iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile uitate, până acum aşa de puţin
format, încât ne vine greu să-l cităm imediat după Alecsandri, dar în fine, poet, poet în toată
puterea cuvântului, este d. Mihai Eminescu.”

După un deceniu de la această observaţie a lui Maiorescu, capodoperele lui Mihai

Eminescu stăteau mărturie a geniului său creator, a uimitoarei sale capacităţi de sinteză şi a
modului extraordinar în care a schimbat şi înnoit limbajul artistic românesc. Una dintre aceste
capodopere este opera literară „Luceafărul”.

7
 Poemul se încadrează în curentul literar romantism,două dintre trăsăturile specifice
fiind: folosirea antitezei şi utilizarea ca sursă de inspiraţie a folclorului.

Antiteza, procedeu artistic dominant în acest poem, se evidenţiază încă din prima
parte a poemului, prin opoziţia dintre lumea pământească, a fetei de împărat: „Din umbra
falnicelor bolţi”, „Spre umbra vechiului castel” şi lumea nepământească, a Luceafărului:
„Colo-n palate de mărgean”, „Eu sunt luceafărul de sus”. Antiteza se realizează şi la nivelul
descrierii tânărului Cătălin, în raport cu Luceafărul. Înfăţişarea umană a primului: „Cu obrăjei
ca doi bujori/ De rumeni, bată-i vina”, este în contrast evident cu cea non-umană a celui de-al
doilea: „Din negru giulgi se desfăşor/ Marmoreele braţe”, „Şi palid e la faţă”, „Iar umbra feţei
străvezii/ E albă ca de ceară”. Conturarea cadrului pământesc, în care Cătălin şi Cătălina îşi
împlinesc dragostea: „Sub şirul lung de mândri tei”, „Miroase florile de tei” se face în
contrast cu lumea cerească, în care este evidenţiat zborul Luceafărului: „Un cer de stele
dedesubt/Deasupră-i cer de stele”, „Şi din a chaosului văi/.../Vedea ca-n ziua cea dentâi/ Cum
izvorau lumine”. De asemenea, prin utilizarea pronumelor personale „ei” şi „noi”, se
subliniază în poem antiteza dintre fiinţele umane, muritoare, a căror viaţă este limitată, fiind
pusă sub semnul destinului şi fiinţele cereşti, nemuritoare: „Ei au doar stele cu noroc/Şi
progoniri de soarte”, „Noi nu avem nici timp , nici loc/ Şi nu cunoaştem moarte”.

O altă trăsătură care evidenţiază apartenenţa poemului la romantism este

utilizarea ca sursă de inspiraţie a folclorului. Mihai Eminescu a avut ca sursă de inspiraţie
basmele româneşti “Fata din grădina de aur” şi ”Miron si frumoasa fără corp”, pentru a crea
în “Luceafărul” atmosfera specifică basmelor, încă din incipit: “A fost odată ca-n poveşti/ A
fost ca niciodată.”, dar şi pentru a prezenta iubirea imposibilă dintre două fiinţe aparţinând
unor lumi diferite. De asemenea, s-a inspirat din mitul românesc al Zburătorului, pentru a
descrie elementele spaţiale care definesc lumea terestră în care fata de împărat îşi desfăşoară
existenţa: “Din umbra negrului castel”, dar şi una din întrupările Luceafărului: “Pe negre
viţele-i de păr”. Mitul Zburătorului apare în poem ca simbol al visării, aspiraţiei şi revelaţiei.

Tema poemului este condiţia omului de geniu. Încă din primul tablou această temă
este susţinută de sublinierea trăsăturilor Luceafărului, ca fiinţă superioară, dotată cu atribute
deosebite. Aspiraţia către înălţimi, căutarea absolutului, dorinţa de cunoaştere, dorinţa de
înălţare spirituală, de atingere a unui ideal superior, sunt câteva dintre atributele omului de
geniu, reprezentat în poem de către Hyperion. Omul de geniu este construit în text, aşa cum
apare şi în viziunea lui Schopenhauer, prin raportare la omul obişnuit. Acesta din urmă este
reprezentat în text de fata de împărat, căreia, în ultimele versuri ale operei, Luceafărul îi
adresează un firesc reproş: „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Trăind în cercul
vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.” Anumite
motive poetice prezente în text, specifice romantismului, susţin tema poeziei: motivul
luceafărului, al stelelor, al cerului, al lunii, al mării, al visului, al castelului, al fetei de
împărat, al Zburătorului, al teiului, al zborului cosmic.

Patru dintre elementele de compoziţie a textului sunt: incipitul, elementele de

opoziţie şi de simetrie, imaginarul poetic, compoziţia/figurile semantice.

8
 Incipitul operei conţine formula specifică basmului: “A fost odată ca-n poveşti”, prin
intermediul căruia cititorul este avertizat asupra structurii narative a textului, care este
considerat un poem epico-liric. Astfel, întâmplările sunt puse sub semnul unui timp
nedeterminat („illo tempore”), în care faptele sunt unice şi irepetabile “A fost ca niciodată.”.
În aceste condiţii, fata de împărat : „Din rude mari împărăteşti”, va avea atribute unice: „O
prea frumoasă fată”, „Şi era una la părinţi”, „Şi luna între stele”. Fata nu este doar frumoasă,
ci are atributele perfecţiunii: „Mândră-n toate cele” şi ale purităţii sufleteşti: „Cum e Fecioara
între sfinţi”.

Elementele de opoziţie din text sunt puse în evidenţă prin antiteza dintre omul
comun, obişnuit, reprezentat de către fata de împărat şi omul de geniu, reprezentat de către
Luceafăr. Ambele personaje (le putem numi personaje, deoarece textul epico-liric este
realizat pe baza liricii personajelor) sunt unice, excepţionale în lumea lor. Fata de împărat
este „una la părinţi/Şi mândră-n toate cele/Cum e Fecioara între sfinţi/Şi luna între stele”, iar
Luceafărul este unic, prin raportarea sa ca astru ceresc, la celelalte stele, dar şi prin atributele
sale, asemănătoare cu cele ale lui Dumnezeu, ca Hyperion: „Noi nu avem nici timp, nici loc/
Şi nu cunoaştem moarte”.

În opoziţie sunt prezentate cele două înfăţişări ale Luceafărului: „Părea un tânăr
voievod/ Cu păr de aur moale” şi „Pe negre viţele-i de păr/Coroana-i arde pare”; „O, eşti
frumos cum numa-n vis/Un înger se arată” Şi „O, eşti frumos cum numa-n vis/Un demon se
arată”.

Totodată, opuse sunt şi cele două fiinţe de care fata este atrasă: Luceafărul este o
fiinţă supranaturală, care are doar înfăţişare umană, dar spirit nepământesc: „Dar ochii mari şi
minunaţi/Lucesc adânc himeric”, „Şi palid e la faţă”, „Iar umbra feţei străvezii/E albă ca de
ceară”, iar Cătălin este fiinţă pământească: „Cu obrăjei ca doi bujori/De rumeni, bată-i vina”.

Imaginarul poetic este evidenţiat încă din incipit, prin prezentarea lumii terestre.
Sunt conturate reperele temporale vagi, imprecise, specifice basmului: „A fost odată” şi cele
spaţiale, care oferă cititorului imaginea mitului zburătorului, prin sublinierea singurătăţii unei
tinere fete, aflată într-un spaţiu propice sosirii acestei fiinţe supranaturale: „Spre umbra
negrului castel”, „Privea în zare”, „Din umbra falnicelor bolţi/Ea pasul şi-l îndreaptă/Lângă
fereastră unde-n colţ/Luceafărul aşteaptă.” Totodată, în primul tablou sunt scoase în evidenţă
reperele spaţiale care ilustrează lumea cosmică a Luceafărului, în care este invitată să
pătrundă fata de împărat: „Iar cerul este tatăl meu/Şi mumă-mea e marea”, „Şi soarele e tatăl
meu/iar noaptea-mi este muma.” Imaginarul poetic include, de asemenea, elementele prin
care se realizează descoperirea infinitului spaţial şi temporal. Acestea sunt subliniate în partea
a treia a poemului, în care este descris zborul Luceafărului: „”Vedea ca-n ziua cea
dentâi/Cum izvorau lumine”, „Şi căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe.”

Compoziţia poemului include 98 de strofe de tipe catren, cu măsura versurilor de 7-8

silabe şi ritm iambic, combinat cu ritm amfibrahic. Textul conţine patru tablouri, construite
pe alternanţa a două planuri: terestru-uman şi cosmic-universal, aflate în antiteză.

9
 Tabloul I ilustrează spaţiul terestru în care singurătatea fetei predispune la visare:
„Cum ea pe coate-şi răzima/Visând ale ei tâmple”. Apare în acest tablou motivul literar al
ferestrei, ca deschidere spre altă lume, ca aspiraţie către depărtări, către infinit. De asemenea,
apare motivul visului, deoarece singura modalitate ca fata de împărat şi Luceafărul să se
întâlnească este în vis: „Căci o urma adânc în vis/ De suflet să se prindă.”, „Copila să se
culce/I-atinge mâinile pe piept/ I-nchide geana dulce.”

Tabloul al II-lea subliniază jocul dragostei în care intră fata de împărat şi Cătălin. Sunt
evidenţiate diferenţele de stare socială dintre cei doi şi trăsăturile tânărului. Pajul apare ca
„viclean copil de casă”, „copil din flori şi de pripas”, „îndrăzneţ cu ochii”, „ce umple cupele
cu vin/ Mesenilor la masă”. El îi arată fetei frumuseţea sentimentelor de dragoste şi o iniţiază
în tainele acestora: „dacă nu ştii, şi-aş arăta/Din bob în bob amorul”.

Tabloul al III-lea prezintă zborul intergalactic al Luceafărului. El face o călătorie în

timp şi spaţiu: „Şi căi de mii de ani treceau/În tot atâtea clipe” pentru a ajunge la Demiurg, la
momentul de dinainte de geneza Universului. Dialogul cu Demiurgul îi relevă lui Hyperion
imposibilitatea de a deveni muritor şi condiţia sa diferită de a pământenilor: „Ei au doar stele
cu noroc/ Şi prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Şi nu cunoaştem moarte.”

Tabloul al IV-lea evidenţiază intensitatea şi profunzimea sentimentelor celor doi

tineri, Cătălin şi Cătălina, care formează acum un cuplu: „Căci eşti iubirea mea dintâi/Şi visul
meu din urmă”. Luceafărul este martor mut al iubirii lor, „Dar nu mai cade ca-n trecut/În mări
din tot înaltul”. Cu amărăciune, subliniază diferenţele dintre lumea muritorilor, efemeră,
supusă destinului şi lumea fiinţelor eterne, căreia îi aparţine.

Viziunea despre lume a autorului este sintetizată prin tema poemului, condiţia
omului de geniu şi subliniată în finalul poemului, prin care se descifrează ceea ce Eminescu
numea „sensul alegoric” al poveştii: „Aceasta e povestea. Iar înţelesul alegoric ce i l-am dat
este că dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă
parte, aici pe pământ, nu e nici capabil de a ferici pe cineva, nici de a fi fericit. El n-are
moarte, dar n-are nici noroc.”

Aşadar, finalul poemului scoate în evidenţă antiteza dintre lumea omului comun, o
lume a aspiraţiilor mărunte, o lume supusă destinului, o lume limitată şi cea a omului
superior, care aspiră către absolut. În opinia poetului, omul de geniu este conştient de condiţia
sa eternă, raportată la cea efemeră a oamenilor obişnuiţi, de care încearcă să se detaşeze cu
luciditate: „Ce-ţi pasă ţie chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul/ Trăind în cercul vostru strâmt/
Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.”

10
TUDOR ARGHEZI

Tema şi viziunea despre lume

Testament- operă aparţinând modernismului

Creator al unui univers poetic de o frapantă originalitate, Tudor Arghezi se impune în

prima jumătate a secolului al XX-lea, ca un artist cu o viziune unică în literatura română.
Ilustrând modernismul interbelic, poetul a avut o contribuţie remarcabilă la înnnoirea
lirismului românesc, atât prin problematică, dar şi prin mijloacele artistice folosite.

Poezia „Testament” deschide primul volum al autorului, apărut, sub titlul „Cuvinte
potrivite”, în 1927. O trăsătură care atestă apartenenţa poemului la modernism este
utilizarea şi amestecul tuturor registrelor stilistice. El a afirmat că la dispoziţia scriitorului stă
câmpul întins al limbii poporului şi nu doar un mănunchi de cuvinte „alese” care ar putea fi
socotite, în mod nejustificat, numai ele proprii literaturii artistice. Din registrul întins al
limbii, scriitorul poate folosi orice categorie lexicală, chiar şi cuvinte de la periferia limbii,
considerate altădată degradate, în măsura în car vorbele pot să mărturisească mai pregnant
gândurile creatorului. Garabet Ibrăileanu afirma despre Tudor Arghezi că „se mişcă cu succes
estetic pe cel mai întins registru al limbii române.” În poezia „Testament”, acest aspect este
evidenţiat prin utilizarea unei mari varietăţi de termeni. Sunt prezente arhaisme: „plăvani”,
„uşure”, „hrisov”, „sarici”, „ocara”, regionalisme: „făcui”, „grămădii”, neologisme:
„canapea”, „îndreptăţirea”, „obscure”, termeni religioşi: „Dumnezeu”, „Domnul”, termeni
din limbajul popular: „bube”, „zdrenţe”.

În opinia mea, tema textului şi viziunea despre lume a autorului sunt exprimate în
această poezie prin referirea la „estetica urâtului”, concept ilustrat în lirica europeană, în
secolul al XIX-lea, prin poeziile scriitorului francez Charles Baudelaire, în volumul intitulat
„Les fleurs du mal” („Florile răului”).

Se observă că în text Arghezi nu foloseşte antiteza (ca în romantism), pentru a pune în

evidenţă lumina, prin contrast cu întunericul sau pentru a scoate în relief frumosul, prin
contrast cu urâtul. El se foloseşte de estetica urâtului pentru a demonstra că poetul are
capacitatea de a transforma urâtul în frumos, nepoeticul în poetic, materialul în spiritual: „Din
bube, mucegaiuri şi noroi/Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.” Arghezi susţine că nu există
experienţă umană care să nu poată fi transformată în fapt artistic şi din care beneficiarul
produsului estetic să nu poată extrage o pildă semnificativă.

Tema textului este rolul artistului, poezia fiind o artă poetică. O primă idee prin care
se face referire la această temă este concreteţea limbajului artistic. În viziunea lui Arghezi,
scriitorul este un artizan, un meşteşugar, care trebuie să găsească cea mai potrivită formă
pentru a exprima ideile sale: „Am căutat să le supun şi din materia lor plastică să le modelez,
după gând şi simţire cu veşmânt nou, pentru idee, pentru sentiment.” Cuvintele par a se
materializa în textul lui Arghezi, fiind de o concreteţe uluitoare: „Veninul strâns l-am

11
preschimbat în miere”, „Bătrânii au adunat printre plăvani/Sudoarea muncii sutelor de ani”,
„Stăpânul ca un ţap înjunghiat”, „Întinsă leneşă pe canapea/Domniţa suferă în cartea mea”. O
altă idee care subliniază tema textului este aceea a rolului pe care artistului trebuie să şi-l
asume, acela de voce a poporului căruia îi aparţine. El consideră că vocea artistului trebuie să
exprime durerile şi năzuinţele înaintaşilor săi. El se consideră exponentul clasei sociale din
rândul căreia provine: „De la străbunii mei până la tine/Prin râpi şi gropi adânci/Suite de
bătrânii mei pe brînci”. Astfel, rolul poetului este de a arăta lumii întregi suferinţa poporului
său: „Durerea noastră surdă şi amară/O-ngrămădii pe-o singură vioară”. Se observă legătura
indisolubilă dintre poet şi stămoşii acestuia, „ramură obscură”, oameni simpli, „robi cu
saricile, pline/De osemintele vărsate-n mine”. Faţă de aceştia, Arghezi are o datorie pe care
trebuie să o ducă la îndeplinire. Astfel, actul liric se transformă în militantism social.

Patru elemente de construcţie a textului importante pentru evidenţierea viziunii

despre viaţă a autorului sunt: titlul, incipitul, figurile semantice, elementele de prozodie.

Titlul, un substantiv abstract, comun, are, prin multitudinea de consoane, o sonoritate

gravă. În sens propriu, substantivul desemnează un act juridic prin care o persoană îşi
exprimă dorinţele ce urmează a-i fi împlinite după moarte, în special vizând o moştenire
materială. În sens figurat, titlul face referire la moştenirea spirituală pe care autorul doreşte să
o ofere urmaşilor, constând în opera sa artistică. Titlul poate face trimitere şi la o poziţie
fermă a autorului, la o atitudine estetică tranşantă, de la care poetul nu acceptă să facă
abatere. În această situaţie, s-ar putea vorbi despre atitudinea de recuperare a urâtului, de
metamorfozare a acestuia în valori ale artei eterne. Totodată, termenul oferă şi sugestii
religioase, evocând textele sacre: Vechiul şi Noul Testament, poetul subliniind această idee şi
în cuprinsul operei: „Am luat cenuşa morţilor din vatră/Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră.”

Incipitul „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,/Decât un nume adunat pe-o carte”
marchează, printr-un dialog imaginar tată-fiu, una dintre ideile de bază ale textului, legătura
cu urmaşii. Verbul la formă negativă „nu voi lăsa” are un impact puternic asupra cititorului,
iar pronumele „ţi” subliniază adresarea directă a poetului către cititor. Se stabileşte astfel
contactul între cei doi poli ai comunicării, eu-tu, determinând instantaneu un înalt nivel al
emoţiei lirice. Se deschide calea confesiunii poetice, precizându-i cursul simbolic: discursul
vizează destinul unui creator şi al unei opere. Atitudinea poetului oscilează între modestie şi
conştientizarea deplină a propriei valori revărsate în operă. Echivalarea averii agonisite într-o
viaţă doar cu „un nume adunat pe-o carte” poate părea expresia unei judecăţi despre sine mult
prea severe. De fapt, această moştenire, aparent măruntă, integrează un întreg univers, cel
literar, care, prin esenţa lui, nu este perisabil precum bunurile materiale.

Elementele de prozodie contribuie la modernitatea textului, Arghezi dovedindu-se

inovator şi la nivelul organizării strofice şi la cel al prozodiei. Strofele inegale, de la patru la
18 versuri, sugerează stări emoţionale diferite, frângeri bruşte ale discursului poetic şi
continuări largi, explicative, de mare vibraţie sufletească, tonalităţi variate ale frazei. Rima
este împerecheată, alternând rima masculină, în care accentul cade asupra ultimei silabe, cu
cea feminină, în care accentul cade pe silaba penultimă, iar măsura este variabilă, fiind
cuprinsă între 9-11 silabe.

12
 În poezia „Testament” sunt prezente numeroase figuri semantice, care nunaţează şi
sporesc puterea de evocare a imaginilor, potenţând considerabil realitatea prezentată. Epitetul
dublu „durerea noastră surdă şi amară”, oximoronul „izbăveşte pedepsitor”, inversiunea
„iscat-am”, toate contribuie la expresivitatea deosebită a textului. Metafora este frecvent
întâlnită: „Întinsă leneşă pe canapea,/domniţa suferă în cartea mea” poate evoca tentaţia
reprimată a efectului artistic facil sau impulsul alinierii scriitorului la o matrice de concepţie
sau la un stil care să fie ale timpului său. Metaforele creează imagini vizuale: „cenuşa
morţilor din vatră”, auditive „durerea.....o-ngrămădii pe-o singură vioară”, gustative „veninul
strâns l-am preschimbat în miere”. După cum se poate remarca, în constituirea metaforelor
intră termeni din toate registrele stilistice, ca într-o concludentă demonstraţie artistică despre
forţa de sugestie a limbajului arghezian. Enumeraţia „Din bube, mucegaiuri şi noroi”,
completată de versul „Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi” constituie fraza-cheie a textului,
promovându-se astfel ideea că în artă nu există urât sau frumos, că în artă urâtul nu are niciun
sens, că numai exprimarea artistică greşită poate genera urâtul, numai tehnica artistică lipsită
de talent pot duce la realizarea unei opere literare inestetice. Poetul recurge, pentru prima dată
în lirica românească, la „zdrenţe”, din care face „muguri şi coroane”, transfigurând materia
primară şi ridicând-o la o înaltă treaptă artistică.

Astfel, textul se constituie într-o operă de mare importanţă artistică, într-o artă
poetică, în care autorul îşi exprimă viziunea artistică despre creator, un text programatic, care
creează un univers liric singular în întreaga literatură română.

LUCIAN BLAGA

Tema şi viziunea despre lume

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii- operă aparţinând
modernismului

Lirica blagiană s-a înscris nu doar în circuitul românesc de valori, ci şi în cel

european, graţie forţei creatoare şi spiritului profund universal, semne ale unei depline
maturităţi artistice, neegalate- şi poate cercetate insuficient- încă. „Drumul poetului e mereu
către izvoare”, spune Blaga, completând: „Poezia e ca o pânză fără tiv, cu firele bine bătute,
ale cărei margini se pot destrăma, dar care totuşi nu se destramă”, imagine atât de uşor
identificabilă în opera sa, cumul de tradiţie şi modernitate, de elemente estetice autohtone şi
forme artistice novatoare.

Una dintre capodoperele poetului, publicată în 1919, în deschiderea volumului de

debut, intitulat ”Poemele luminii”, este opera literară Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii.

13
 Poezia se încadrează în modernism, înţeles ca orientare literară din perioada
interbelică, incluzând toate acele mişcări artistice care exprimă o ruptură de tradiţie, negând
în forme uneori extreme, epoca ori curentul care le-au precedat. Atitudinea modernă este deci
anticlasică, anticonservatoare şi împotriva tradiţiei. Înscriindu-se în modernism, Blaga este
considerat ca primul poet din cultura română care reuşeşte să sincronizeze formele poetice
româneşti cu cele europene.

Modernismul blagian reiese din opţiunea poetului pentru versul liber şi pentru
ingambament (procedeu artistic care constă în continuarea ideii poetice în versul următor,
scris cu literă mică), care demonstrează concepţia sa conform căreia lipsa elementelor de
prozodie clasică permite exprimarea fluxului ideilor şi a intensităţii sentimentelor: „Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii/şi nu ucid/cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/în calea mea/în
ochi, în flori, pe buze ori morminte.” Astfel, versurile nu se supun ritmului clasic, nici nu au
rimă, iar măsura este variabilă 2-13 silabe. Eliberarea de rigorile prozodice clasice este o
formă a modernismului poetic, dar şi o modalitate directă de transmitere a mesajului filosofic
al poeziei.

În opinia mea, tema şi viziunea despre lume a poetului Lucian Blaga reflectă în
acest text dorinţa de potenţare a misterului cosmic. Prin iubire, omul poate restabili
corespondenţe între Univers şi sine, simţindu-se un fragment dintr-un mister ce se
autoregenerează continuu. Astfel, poetul devine el însuşi o formă de manifestare a tainei. În
viziunea originală a lui Blaga, pe de-o parte există cunoaşterea de tip paradisiac, de tip logic
şi raţional. Aceasta are ca scop dezvăluirea misterelor lumii pe calea raţiunii, a gândirii
logice, specifică savanţilor. El exprimă această idee în poezie prin versurile: „Lumina
altora/sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”. Pe de altă parte, există cunoaşterea de tip
luciferic, realizată pe calea sensibilităţii, specifică artiştilor. Aceasta nu are drept scop
lămurirea misterelor, ci adâncirea lor, amplificarea acestora, prin intermediul sensibilităţii
artistice, aşa cum însuşi poetul subliniază: „eu/cu lumina mea sporesc a lumii taină”.

Tema poemului este condiţia artistului, opera fiind considerată o artă poetică. În
acest text, o primă idee care subliniază tema este modul în care poetul îşi exprimă crezul
său artistic, concepţia sa despre poezie şi despre menirea artistului. Blaga modifică esenţial
însuşi conceptul de artă poetică, în viziunea sa acesta nefiind înţeles ca „meşteşug”, ci ca
modalitate fundamentală de situare a eului în univers, ca modalitate de a fi în şi prin poezie.
Tocmai de aceea poezia este construită ca o confesiune, pe baza lirismului subiectiv, în
centrul secvenţelor poetice situându-se eul liric. Acesta îşi face simţită prezenţa prin
pronumele personal „eu”, regăsit de şase ori pe parcursul textului, prin adjectivul pronominal
posesiv „mea”, precum şi prin verbele la persoana I „nu ucid”, „iubesc”, „nu strivesc”. O a
doua idee prin care se exprimă în acest text tema şi condiţia poetului o reprezintă
explicarea menirii artistului prin intermediul celor două tipuri de cunoaştere. Astfel, în
viziunea lui Blaga, poetul este dator nu să descopere misterele universului, ci să le
adâncească: „Uneori, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l
adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.” Poetul subliniază ideea
că trebuie să ocrotească misterele universului: „eu nu strivesc corola de minuni a lumii” şi
„căci eu iubesc/şi flori şi ochi şi buze şi morminte”.

14
 Patru dintre elementele de compoziţie a textului sunt: incipitul, compoziţia,
elementele de opoziţie şi de simetrie, figurile semantice.

Incipitul operei coincide cu titlul şi conţine o metaforie revelatorie, prin care este
definit universul ca o mare taină. Se observă aşezarea pronumelui „eu” ca prim termen al
sintagmei: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. O trăsătură a expresionismului este
vitalismul dionisiac (serbări dionisiace erau organizate în Grecia antică în cinstea zeului
Dionysos), caracterizat printr-un elan artistic deosebit, plin de zbucium şi pasiune. Frenezia
trăirilor, nevoia eului liric de a-şi depăşi limitele şi de a cuprinde universul întreg sunt
subliniate astfel încă de la începutul textului. Cei cinci termeni alcătuiesc o propoziţie
enunţiativă negativă, care se deschide cu pronumele personal „eu”, ce are rolul de a identifica
clar eul liric, subliniind, prin prezenţa acestui pronume de persoana I, încadrarea operei în
lirismul de tip subiectiv. Verbul „nu strivesc” evidenţiază atitudinea ocrotitoare a eului liric în
raport cu universul. Metafora „corola de minuni a lumii” semnifică totalitatea misterelor
lumii. Sintagma face trimitere la ideea de perfecţiune, prin termenul „corola”, cu formă
circulară, dar şi la mister, prin conţinutul semantic al cuvântului „minuni”.

Compoziţia (secvenţele poetice) poemului evidenţiază structurarea acestuia în trei

secvenţe. Prima secvenţă poetică este formată din primele cinci versuri, ce definesc
cunoaşterea de tip luciferic: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/şi nu ucid/cu mintea
tainele, ce le-ntâlnesc/în calea mea/în flori, în ochi, pe buze ori morminte.” Metaforele din
versul „în flori, în ochi, pe buze ori morminte” sintetizează frumuseţea universului, fiind
reprezentări ale tainelor acestuia. Astfel, florile sunt elemente vegetale, simbolizând
frumuseţea, perfecţiunea, ochii sunt simboluri ale conştiinţei umane, ale cunoaşterii, buzele
sugerează rostirea, cuvântul, dar şi sărutul, taina iubirii, iar mormintele fac trimitere la taina
morţii. Se observă că termenii apar în ordinea crescândă a gradului lor de mister, moartea
fiind, dintre toate, cel mai profund.

În a doua secvenţă poetică este dezvoltată opoziţia dintre cele două tipuri de
cunoaştere: „Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/[…]/eu cu lumina mea
sporesc a lumii taină-”. Vraja, misterul universului nu trebuie sugrumate, ci protejate, de
aceea poetul refuză cunoaşterea paradisiacă. El optează pentru cunoaşterea luciferică, deci
pentru adâncirea misterului, prin amplificarea lui prin imaginaţie.

Ultima secvenţă are rol conclusiv „căci eu iubesc/şi flori şi ochi şi buze şi morminte”
şi surprinde faptul că principiul care stă la baza cunoaşterii luciferice, deci la baza atitudinii
eului liric, este iubirea, iubirea misterului, evidenţiată prin enumeraţia din finalul textului.

Elementele de opoziţie din text sunt puse în evidenţă prin antiteza dintre cele două
tipuri de cunoaştere, care se realizează în text pe mai multe niveluri: la nivel morfologic, prin
opoziţia verbelor „sugrumă”/”sporesc”, iar la nivel stilistic prin metafora „lumina altora”-
cunoaşterea paradisiacă opusă sintagmei „lumina mea”-cunoaşterea luciferică. Relaţiile de
simetrie se realizează prin reluarea ideii poetice din versul „în flori, în ochi, pe buze ori
morminte”, în finalul textului. Se observă că în final apare conjuncţia „şi”, „şi flori şi ochi şi
buze şi morminte”, pentru a evidenţia importanţa egală pe care poetul o acordă fiecărei
componente a universului plin de taine şi minuni.
15
 Figurile semantice (figurile de stil) sunt numeroase şi pun în evidenţă ideile poetice
şi substratul filosofic al textului. Titlul conţine o metaforă revelatorie, „corola de minuni a
lumii”, sugerând perfecţiunea, frumuseţea, complexitatea universului plin de taine şi minuni.
Prin repetarea seriei de metafore plasticizante „în flori, în ochi, pe buze ori morminte” se
surprinde una dintre temele fundamentale din lirica blagiană, aceea a raportului poet-lume.
Comparaţia amplă „Şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micşorează, ci tremurătoare/
măreşte şi mai tare taina nopţii,/ aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt
mister” sugerează asumarea cunoaşterii luciferice de către poetul care nu descoperă misterele
universului, ci caută să le amplifice. Aceeaşi idee este subliniată prin repetiţia „eu,/eu cu
lumina mea sporesc a lumii taină”.

Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii rămâne una dintre capodopere

blagiene, evidenţiind, prin atitudinea poetică în faţa marilor taine ale universului, prin ilus-
trarea raportului eu-lume, prin problematica abordată şi prin cultivarea formelor de prozodie
moderne, talentul şi forţa artistică deosebită ale acestui mare creator român : poezie, teatru si
proza. Lagunara liric, lagunele lirismului sau se intind pe spatii respectabile si in stare a profila
integral o sensibilitate artistica; cosmoidala dramatic, in suma comediilor prin care ne vorbeste inca
lumea lui apusa, Despot Voda inseamna in schimb irumperea unui personaj romantic in peisajul
oriental-occidental al culturii noastre; bine randuita in clasicitatea expresiei, ea se releva intr-o proza
de nedezmintita perenitate, careia elementele ce o incadreaza in istorie ii convin pe linia insasi a vietii
estetice". (I. Negoitescu Istoria literaturii romane, Bucuresti, vol. I, Ed. Minerva, 1991, p. 90)

NICHITA STANESCU

In dulcele stil clasic

de Nichita Stanescu (autor canonic)

Arta poetica erotica neomodernista

    Poezia face parte din volumul "In dulcele stil clasic", caruia i-a dat si titlul, publicat
in 1970. In poeziile acestui volum, Nichita Stanescu (1933 - 1983) se intoarce cu veselie
spre lirismul clasic, creand adevarate parodii ale stilurilor sau temelor din poeziile
traditionale, imbracand formele bine cunoscute de romanta, balada, poem eroic ori madrigal.
    Poezia "In dulcele stil clasic" este o creatie "lirica galanta -sinteza intre elegantul stil
trubaduresc si lamentatiile amoroase din timpul lui Ienachita Vacarescu - supusa de Nichita
Stanescu unui [...] tratament de regenerare-caricaturizare". (Al.Steianescu)
Spre deosebire de viziunea sentimentului de iubire din poezia "Leoaica tanara, iubirea", unde
dragostea este devoratoare, agresiva si bulversanta, in poezia "In dulcele stil clasic", iubirea
este caricaturizata, persiflata, minimalizata dupa modelul liricii siropoase a poetilor
Vacaresti.

   Tema poeziei este erotica, dar iubirea nu mai este o "leoaica tanara", o energie ce
poate reordona universul, ci este aici un simplu pretext liric, o iubire intamplatoare, trecatoare
si nesemnificativa, metafora iubirii fiind aici la fel de sugestiva: "Pasul tau de domnisoara".

16
    Ideea poetica exprima nepasarea, indiferenta joviala a eului liric pentru iubirea
efemera si conventionala.

 Structura, compozitie, limbaj poetic

Poezia este alcatuita din patru catrene si un vers liber, ce se constituie intr-o concluzie
referitoare la efemeritatea timpului in relatie directa cu sentimentul de iubire, la fel de
trecator, "Pasul trece, eu raman".

Prima strofa ilustreaza lirismul obiectiv si exprima ideea conform careia iubirea
suava este o galanterie a naturii, care a nascut-o din mineral, "Dintr-un bolovan coboara", ori
din vegetal, "Dintr-o frunza verde, pala", sentimentul fiind exprimat printr-o metafora care
sugereaza efemeritatea acestui sentiment uman: "pasul tau de domnisoara". Aici viziunea
despre iubire este aceea de sentiment trecator, sinele poetic nu mai este un "centrum mundi"
capabil sa reordoneze lumea dupa legi proprii, ca in "Leoaica tanara, iubirea", ci
contemplativ, privind ivirea iubirii ca pe ceva exterior eului liric.
    Strofa a doua sugereaza, prin lirism obiectiv, plasarea iubirii intr-o "inserare-n
seara", sentimentui fiind perceput superficial si efemer ca un "pas de domnisoara", care trece
la fel de repede cum a venit, "dintr-o pasare amara". Versui "Pasul tau de domnisoara", care
este o metafora pentru a exprima sentimentui de dragoste, este aproape un laitmotiv, fiind
repetat de patru ori in primele doua strofe. In ultimele trei strofe atitudinea poetica este
dominata de lirism subiectiv.
    Strofa a treia exprima aceeasi idee a unui sentiment superficial, care dureaza putin,
numai "o secunda, o secunda", din care cauza eul liric are un ton persiflant, "inima incet mi-
afunda". Ca si in "Leoaica tanara, iubirea", sentimentui are conotatii cromatice, "el avea
roscata funda", in cealalta poezie iubirea fiind o "leoaica aramie".

    Strofa a patra asaza eul liric in ipostaza unui suflet impovarat parca de un blestem,
"blestemat si semizeu", deoarece el inregistreaza, "parca pe timpanul meu", trecerea iubirii
care nu mai este un sentiment profund, "mai ramai cu mersul tau" si de aceea nu simte emofie
si nici bucurie, "caci imi este foarte rau", cu trimitere discreta catre starile de chinuri sj
lesinuri provocate de dragostea din poeziile Vacarestilor.

    In ultima strofa, eul poetic afiseaza o atitudine contemplativa -"Stau intins si lung si
zic"-, viziunea iubirii este una exterioara si nu o stare interioara, profunda, generatoare de
energii. Atat sentimentui de dragoste, cat si iubita sunt minimalizate, persiflate, "Domnisoara,
mai nimic/ pe sub soarele pitic", intocmai ca in poezia clasica pe care o parodiaza.
    Versui liber din finalul poeziei sugereaza curgerea timpului tot prin miscare, "Pasul
trece eu raman", la fel ca in poezia "Leoaica tanara, iubirea" -"inca-o vreme,/Si-nca-o
vreme...", cu deosebirea ca daca in aceasta ultima poezie iubirea, ca forta esentiaia a
spiritului, invinge timpul, in aceasta creatie lirica dragostea este pasagera, atitudinea poetica
ramane impasibila, deloc marcata de acest sentiment, alta data atat de bulversant.

    Limbajul artistic este voit conventional, sugestiv pentru o parodie a liricii galante, in
care poetul se lamenteaza si se vaicareste.

17
 Nichita Stanescu confera insa modernitate stilului, prin metafora sugestiva a iubirii,
"pasul tau de domnisoara", prin epitetele inedite "frunza verde, paia", "roscata funda") si prin
ritmul si muzicalitatea de tip folcloric a versurilor.

PROZA
ION CREANGA

Tema şi viziunea despre lume

Povestea lui Harap-Alb

-basm cult-

Basmul cult este specia genului epic, în proză, de întindere medie, cu o acţiune
desfăşurată pe un singur plan narativ, cu un număr mare de personaje, reprezentând valori
morale şi în care este prezentă lupta dintre bine şi rău.

Reprezentant de seamă al generaţiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alături de

Ioan Slavici, I.L.Caragiale şi Mihai Eminescu- Ion Creangă este cunoscut în literatura română
atât prin „Amintiri din copilărie”, cât şi prin poveştile şi povestirile sale. Una dintre cele mai
importante opere ale sale rămâne basmul „Povestea lui Harap-Alb”.

Opera se încadrează în specia literară basm cult, prin caracteristicile acestei specii
literare. O primă trăsătură a basmului cult este prezenţa formulelor specifice. Formula
iniţială, „Amu cică era odată”, are rolul de a introduce cititorul în lumea fabulosului, cea
mediană, „Şi merseră şi merseră” menţine trează atenţia cititorului şi îi suscită interesul, iar
formula finală, „Cine are bani, pe la noi, bea şi mănâncă, cine nu, stă şi se uită”, scoate cititorul
din lumea ficţională.

O a doua trăsătură a basmului cult este prezenţa cifrelor magice, în „Povestea lui
Harap-Alb”cifra magică fiind 3: sunt 3 fraţi la curtea Craiului, 3 surori la curtea lui Verde
Împărat, calul vine să mănânce jăratic de 3 ori, se dă de 3 ori peste cap, îl înalţă la cer de 3ori
pe Harap- Alb, acesta se întâlneşte de 3 ori cu Spânul, la curtea lui Verde Împărat este supus la
3 probe.

Patru dintre elementele de construcţie importante în acestă operă sunt: tema, relaţii
spaţiale şi temporale, acţiunea, relaţia dintre incipit şi final.

Tema basmului este lupta dintre bine şi rău, prezentă în orice basm. În plus, în această
operă, Creangă evidenţiază formarea unui adolescent, care, plecând într-o călătorie presărată cu
numeroase probe, se va maturiza. Reprezentativi pentru forţele binelui sunt Harap-Alb şi toţi
cei care îl ajută (Sfânta Duminică, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, Ochilă, calul,
regina albinelor, regina furnicilor), iar reprezentativi pentru forţele răului sunt Spânul şi

18
Împăratul Roşu, exact cei de care tatăl eroului îi spusese să se ferească în călătoria sa. În final,
ca în aproape toate basmele culte, răul este învins.

Relaţiile spaţiale şi temporale sunt vagi, imprecise, ca în orice basm, fiind împinse
mult spre trecut: „Amu cică era odată într-o ţară”. Este evident că reperele de timp neprecizate
fac ca cititorul să fie introdus într-un timp al fabulosului, contribuind la crearea unei atmosfere
specifice. Spaţiul în care se desfăşoară acţiunea este un tărâm al fantasticului, pentru că include
fiinţe fabuloase: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, Ochilă, fiinţe care se
metamorfozează: calul, Sfânta Duminică, fata Împăratului Roşu, dar şi animale vorbitoare:
calul, regina albinelor, regina furnicilor.

Acţiunea se desfăşoară după un tipar specific basmelor: o situaţie iniţială de echilibru,

dereglarea echilibrului, plecarea la drum a eroului în încercarea de restabilire a echilibrului şi
revenirea la echilibrul iniţial. Astfel, se precizează că într-o ţară un crai care avea trei feciori,
primeşte o scrisoare, de la fratele său, Împăratul Verde, prin care îi cerea să-i trimită pe unul
dintre fii pentru a-i moşteni împărăţia şi a se urca pe tron. Primii doi fraţi eşuează în încercarea
la care îi supune tatăl lor, pentru a vedea dacă sunt vrednici că pornească la drum. Cel mic
reuşeşte şi pleacă, având cu sine un cal năzdrăvan care îl va ajuta pemanent pe parcursul
călătoriei sale. Naivitatea şi lipsa de experienţă a mezinului îl vor determina să accepte
tovărăţia Spânului, cu care se întâlneşte în timp ce se rătăcise într-o pădure. El încalcă astfel
porunca tatălui său de a se feri de omul spân şi de omul roş. Este păcălit şi devine rob al
Spânului, acesta din urmă dându-se drept nepotul craiului, odată ce sosesc la curtea lui Verde
Împărat. Fiul craiului, ce primise numele de Harap-Alb, pentru a marca statutul de slugă, este
supus de către Spân la 3 probe: să aducă salate din Grădina Ursului, să aducă dintr-o pădure
capul plin de nestemate al unui cerb şi să o aducă pe fata Împăratului Roşu. El reuşeşte să
treacă atât de primele două probe, cât şi de ultima, deşi, la curtea Împăratului Roşu este supus
altor probe. Toate sunt trecute cu bine datorită prietenilor pe care eroul şi-i face pe drum:
Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, Ochilă, Sfânta Duminică, regina albinelor,
regina furnicilor.

Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine şi rău. Se observă că Spânul, personajul
negativ al basmului, reprezentativ pentru forţele răului, joacă un rol aparte în viaţa eroului. El îi
este chiar de ajutor acestuia, deoarece, la sfârşitul tuturor probelor la care îl supune pe Harap-
Alb, adolescentul devine adult. Chiar calul îi atrage atenţia stăpânului său cu privire la
necesitatea ca Spânul să existe în viaţa lui Harap-Alb: „Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume
câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte...”

În acest basm, există o relaţie de simetrie între incipit şi final. Incipitul este
reprezentat de formula iniţială: „Amu cică era odată”. Aceasta are rolul de a introduce cititorul
în lumea ficţională şi de a-l determina să accepte convenţia conform căreia, odată intrat în
această lume, va înţelege că fiinţele fabuloase şi întâmplările neobişnuite vor popula acţiunea.
Acest incipit coincide cu fixarea reperelor spaţio-temporale, care sunt vagi, imprecise. Finalul
are rolul de a scoate cititorul din lumea ficţională, readucându-l în lumea reală: „Cine are bani,
pe la noi, bea şi mănâncă, cine nu, stă şi se uită.” Finalul închide basmul, împreună cu incipitul
ca într-o ramă.

19
 Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu uşurinţă identificat în
numele său. Astfel, se sugerează prin termenul „alb”, statutul iniţial al eroului, acela de fiu de
crai, iar prin termenul „harap”, care înseamnă om cu pielea neagră, sclav, se sugerează statutul
de rob, de slugă a Spânului, după ce acesta l-a înşelat.

Statutul psihologic subliniază un caracter încă în formare, având în vedere că fiul de

crai era la vârsta adolescenţei şi nu avea niciun fel de experienţă a vieţii.

Statutul moral pune în evidenţă calităţile şi defectele eroului. Astfel, bunătatea şi

milostenia îi aduc foloase, pentru că, miluind o bătrână în curtea palatului, dobândeşte sfaturi
preţioase de la aceasta, atât înainte de plecarea la drum, cât şi în timpul probelor la care a fost
supus. Generozitatea şi lipsa de prejudecată îi aduc alături cinci prieteni, care dovedesc că nu
înfăţişarea contează, ci modul în care pot ajuta la nevoie. Eroul are însă şi defecte, precum:
naivitatea, lipsa de încredere în forţele proprii.

Trăsătura dominantă de caracter este naivitatea, generată de vârsta fragedă, de lipsa

de experienţă şi de neascultarea sfatului părintesc. O scenă semnificativă pentru ilustrarea
acestei trăsături o constituie întâlnirea din curtea palatului cu bătrâna cerşetoare. Nicio clipă
eroul nu îşi pune problema să o întrebe pe aceasta cum a ajuns acolo, de vreme ce palatul era
păzit cu grijă. De asemenea, nu se întreabă de unde ştie aceasta atâtea amănunte despre el, din
moment ce nu o mai întâlnise niciodată. O altă scenă semnificativă este întâlnirea cu Spânul.
Eroul nu numai că nu îşi dă seama că Spânul se deghizează de fiecare dată când îi apare pe
drum eroului, ca să pară că sunt 3 Spâni, nu unul singur, dar nici nu bănuieşte că acesta îi
întinde o capcană, când îl invită să coboare în fântână. Naivitatea în acest caz a avut drept
consecinţă schimbarea statutului, din fiu de crai în slugă.

În relaţie cu Spânul, în scena primei întâlniri cu acesta, se dovedeşte lipsa de

maturitate a lui Harap-Alb, care primeşte o adevărată lecţie de viaţă. Deşi calul ar fi putut să îl
ajute, el îl lasă pe erou să hotărască ce ar trebui făcut, îl lasă să greşească tocmai pentru a învăţa
din experienţă şi a înţelege că aparenţele pot înşela. Pentru fiul de crai, prezenţa Spânului
înseamnă învăţarea lecţiei umilinţei, a ascultării şi astfel, a maturizării, atât de necesare în
devenirea lui ca împărat.

În relaţie cu calul său, Harap-Alb se dovedeşte a fi un adolescent care are mare nevoie
de un prieten, de un sfătuitor, de cineva care să îl îndrume şi să-i poarte de grijă. Şi această
întâlnire cu calul îi demonstrează fiului de crai că aparenţele înşală şi că nu înfăţişarea este
importantă, ci calităţile şi modul cum îţi oferi celor din jur ajutorul.

În opinia mea, viziunea despre lume şi viaţă a autorului în acest basm este magistral
subliniată, atât prin temă, cât şi prin construcţia personajelor. Creangă nu doreşte să urmeze
tiparul basmelor populare în care eroul este un Făt-Frumos cu multiple calităţi, precum: vitejie,
echilibru, frumuseţe, dorinţă de afirmare. Harap-Alb nu are niciuna dintre aceste calităţi. El
reuşeşte să treacă probele la care este supus cu ajutorul prietenilor săi, a sfătuitorilor precum
calul şi Sfânta Duminică. Mai presus însă de probele pe care le trece, fiul de crai se
maturizează, dobândind experienţă, intenţia autorului fiind de a prezenta acest drum al
maturizării eroului prin crearea unui bildungsroman (roman al maturizării unui tânăr).

20
 Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb” rămâne una dintre cele mai reprezentative
scrieri ale autorului Ion Creangă, despre care Barbu Fundoianu afirma: „A fost greşită opinia că
scrisul lui Creangă e pentru copii. Creangă e făcut să existe numai pentru adulţi sau deloc.”

NEGUSTOR LIPSCAN (HANU ANCUŢEI)

Context literar

Negustor lipscan este a şaptea povestire din volumul Hanu Ancuţei (1928). Cartea
este, ca şi Divanul persian (1940), o suită de povestiri în ramă. Prin acest procedeu epic
este creat un spaţiu privilegiat în care mai mulţi povestitori (la Sadoveanu, nouă) relatează
întâmplări după un anumit ceremonial. în literatura universală, exemplul cel mai cunoscut
este Halima sau O mie şi una de nopţi, dar procedeul apare şi la scriitori ca Boccaccio,
Chaucer, Turgheniev etc.

Trăsăturile textului. Negustor Lipscan este o povestire realistă. Impresia de

autentic, de real se realizează prin oralitate, prin detalii şi prin motivarea împrejurărilor.
Timpul este fabulos, ca în basme, iar spaţiul este simbolic.Această povestire nu respectă
structura narativă a celorlalte povestiri şi are caracter memorialistic.

Semnificaţia titlului. Titlul textului indică o categorie socială, cea din care făcea
parte eroul, Dămian Cristişor. Tema o constituie descrierea unei călătorii. Rezumat

După ce este întâmpinat de hangiţă, Ancuţa, şi este poftit să stea lângă foc de către
comis, Dămian Cristişor, negustor, se prezintă celor de faţă. Moş Leonte îşi dovedeşte
priceperea de zodier, şi spre surprinderea tuturor ghiceşte din ce zodie e călătorul şi de unde
vine. Terminând de ospătat, Dămian Cristişor începe să povestească „petrecerile" sale prin
ţări străine. Istorisirea sa capătă interes în momentul când spune că a călătorit cu trenul. La
întrebarea ciobanului de la Rarău, negustorul explică: „Sunt un fel de căsuţe pe roate, şi
roatele acestor căsuţe se îmbucă pe şine de fier". Negustorul a văzut şi alte lucruri de mirare
„prin ţara nemţească": „ case cu câte patru şi cinci rânduri" şi „ uliţi dintr-o singură bucată
de piatră ". Când ajunge să povestească ce-a mâncat şi ce-a băut - cartofi, carne fiartă şi bere

21
-, negustorul lipscan îi dezamăgeşte pe ascultători. Pe-acolo el nu văzuse nici „pui la ţâglă",
nici „ miel fript tâlhăreşte şi tăvălit în mo/dei", nici „crap la proţap", nici sarmale, nici vin,
ca în Moldova.

Nemţii, după spusele negustorului, au şi alte lucruri bune: învăţătura, legea, rânduiala.
Numai la întoarcere, după obiceiul pământului, trebuie să dea ploconul vameşilor, unui hoţ,
privighetorului, câte un „baider ras de lână de la India".

Povestirea se termină în zgomot de ulcele închinate de toţi „spre barba cinstitului

negustor".

Structura. Povestirea e alcătuită din mai multe scene. Istorisirea propriu-zisă, spusă de
negustorul lipscan, e întreruptă de pauze narative(povestea cu trenul, cu mâncarea şi băutura,
cu cele patru baiedere roşii de lână etc), în care intervin ascultătorii şi cer explicaţii. In felul
acesta, interesul este pentru mişcarea scenică şi nu pentru întâmplare.

Instanţele comunicării (autor, narator, personaj). între autor şi cititor există naratorul, cel care
povesteşte întâmplarea şi dă textului caracterul ficţional. Prezenţa naratorului se remarcă prin
folosirea persoanei a IlI-a. Nu autorul povesteşte, deşi el dă această impresie cititorului, pentru a
arăta că totul este autentic. Folosirea persoanei I plural („văzându-ne pe toţi". ,, noi ne privirăm
în tăcere" etc.) îl aşază pe povestitor printre personaje.

Povestitorul-narator accentuează impresia de real, de autentic.

Personajul

Dămian Cristişor este prezentat de narator astfel: „un bărbat bărbos cu căciulă şi cu
giubea. Barba-i era astâmpărată şi rotunjită de foarfece; râdea cu obraji plini şi bogaţi de
creştin bine hrănit."

El reprezintă tagma negustorilor. Moş Leonte îi intuieşte destinul cu precizie şi îl

caracterizează: „se va arăta pururi blajin şi cu prietinie."

Abil, hotărât să se ridice „mai sus", negustorul pleacă la Lipsea. Drumul până acolo ni-1 arată
„ iniţiat" deja în tainele călătoriei. Observator atent al „ticăloşiilor nemţeşti", călătorul nu-şi
pierde cumpătul şi ştie „să se, descurce" de fiecare dată. Deşi nu-i displac tradiţiile
moldoveneşti, Dămian Cristişor admite şi foloasele civilizaţiei: cartea, dreptatea,

22
corectitudinea oamenilor. Spirit echilibrat, mereu zâmbitor, liniştit, negustorul Cristişor este o
personalitate aparte printre eroii sadovenieni.

Particularităţi stilistice. Sunt în text multe imagini poetice, care au rolul de a individualiza
anumite personaje. Câteva exemple: „noi ii vedeam numai obrazul lunecând pe trupu-i de
umbră"; „în glasul ei era un cântec dulce"; „glasul ei crescu şi scăzu cu desmierdări";
„hurui Ancuţa ca o hulubiţă" etc. Aceste precizări aparţin naratorului şi ele sugerează o
ceremonie a povestirii, o muzicalitate evocatoare.

Receptare critică

„Capodoperă de un echilibru desăvârşit, muzicală şi unduitoare, gravă şi surâzătoare, în care

se armonizează eroicul şi mâhnirea, pasiunea şi resemnarea, accentul polemic şi prietenia ..."

(Constantin Ciopraga, Mihail Sadoveanu)

„... stilul lui Sadoveanu e sobru în fond, dar limba sa e departe de a fi

simplă şi firească, ci e dimpotrivă o limbă specială, elaborată, savantă..."

(Alexandru Paleologu, Treptele lumii sau calea către sine

a lui Mihail Sadoveanu)

REZUMAT

Cand cinstitul comis Ionita se pregatea sa isi spuna povestea s-a auzit mare taraboi
in vale si Ancuta a iesit si l-a invitat pe noul sau oaspete. Din invatatura lui mos Leonte
reiesea ca oaspetele era un om cu voie buna si care mai era si un negustor Lipscan. Dupa ce
oaspetele a incuviintat uimit si-a mai spus si numele,Daiman Cristisor. S-a invoit sa le spuna
celor de fata cu ce a calatorit el prin tara nempteasca. Acum doi ani Negustorul facuse putina
avere si s-a hotarat sa mearga si el in tara nempteasca sa cumpere marfuri. Si asa a pornit el
spre Husi, a trecut Prutul si a ajuns la cetatea Tighina unde a cumparat cinci sute de batalii.
Apoi a trecut din nou granita pe Nistru si a ajuns la Cernauti si de acolo la Liov de unde a
mers cu trenul pana la Stratburg si a vandut marfa la niste negustori care o duceau la Paris
cu trenul. Dupa ce le explica ce era trenul a continuat povestea spunandu-le ca acolo casele
au etaj, ca femeile poarta palarie, ca toata barbatimea are ceasornice si ca mancarea lor e
diferita decat cea de la noi, ca toti mergeau la scoala, chiar si femeile si ca legea era

23
respectata. In cele din urma negustorul a trebuit sa se intoarca si cand a ajuns la granita tarii
Moldovei el a dat granicerilor pentru a-l lasa sa treaca doua baidere rosii. In luncaMoldovei i-
a iesit in cale un hot si ca sa nu il fure i-a dat si lui un baider ros, iar la Dragusteni i-a iesit in
cale un privighetor si ca sa il las in pace i-a dat si lui un baider. Dupa ce si-a platit darile a
putut sa se duca la Iesi cu marfa si in cele din urma acasa sfarsind povestirea cu veslie si cu
voie buna.

IOAN SLAVICI

Tema şi viziunea despre lume

Moara cu noroc

-nuvelă -

Nuvela este specia genului epic, în proză, de întindere medie, cu o acţiune constituită
pe baza unui singur plan narativ, cu o intrigă bine structurată, în care accentul nu este pus pe
desfăşurarea acţiunii, ci pe caracterizarea personajelor, caractere complexe, deja formate.

Reprezentant de seamă al generaţiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alături de Ion

Creangă, I.L.Caragiale şi Mihai Eminescu- Ioan Slavici este cunoscut în literatura română
atât prin romanul „Mara”, cât şi prin nuvelistica sa. Una dintre cele mai importante opere ale
sale rămâne nuvela „Moara cu noroc”.

Opera se încadrează în specia literară nuvelă, prin caracteristicile acestei specii

literare. O primă trăsătură a nuvelei o constituie existenţa reperelor de timp şi de spaţiu care
încadrează exact acţiunea, fiind precise: perioada de început a secolului al XIX-lea, într-un loc
numit Moara cu noroc, din zona satelor ardeleneşti.

O a doua trăsătură a nuvelei este reprezentată de complexitatea personajelor, care sunt

caractere puternice, deja formate: Ghiţă, personajul principal, este iniţial un om puternic, care
ştie exact ce vrea, dorind să plece din sat pentru a oferi o viaţă mai bună familiei, iar Lică,
personajul antagonist, are o personalitate şi o influenţă extrem de puternică şi nimeni nu i se
poate opune.

Patru dintre elementele de construcţie importante în acestă operă sunt: tema, relaţiile
spaţiale şi temporale, acţiunea, relaţia dintre incipit şi final.

Tema acestei nuvele este dezumanizarea provocată de setea de înavu-ţire. Ea este

ilustrată prin modul de acţiune a personajului principal care, cinstit iniţial, devine din ce în ce
mai atras de mirajul banilor şi în final ajunge să se degradeze moral. Dezumanizarea sa este

24
urmărită în amănunt, Slavici considerând necesar să prezinte cititorului şi urmările setei de
înavuţire. Fiind un moralist convins, scriitorul îşi pedepseşte personajul care încălcase normele
vieţii satului şi pe cele morale.

Relaţiile spaţiale şi temporale sunt bine precizate, acţiunea având loc în perioada de
început a secolului al XIX-lea, în Ardeal, într-un loc numit Moara cu noroc. Slavici evidenţiază
semnificaţia acestui spaţiu, încă de la început, prin descrierea drumului pe care îl urmează
Ghiţă, la plecarea din sat, pentru a ajuge în locul respectiv. Mai întâi, personajul trebuie să urce
nişte dealuri, aşa cum o va face şi pe scara socială şi pe cea materială în nuvelă, iar apoi să
coboare într-o vale, acolo unde se află şi Moara cu noroc, la fel cum va coborî şi el pe cea mai
joasă treaptă a degradării morale. Locul este pustiu, pentru că lasă în urmă satele, adică orice
urmă de civilizaţie şi se dovedeşte a fi un spaţiu malefic, al răului, generat de patima pentru
bani a personajului principal.

Acţiunea operei este reprezentată de o perioadă din viaţa lui Ghiţă, iniţial cizmar sărac,
într-un sat în care nu are nicio prespectivă de a-şi schimba în bine viaţa. El ia în arendă Moara
cu noroc, un loc aflat la o răspântie de drumuri, într-o vale pustie, unde se mută împreună cu
întreaga familie. O perioadă, lucrurile merg foarte bine, el fiind apreciat de toţi călătorii ce
treceau pe acolo, ca un cârciumar destoinic. Ulterior însă, odată cu sosirea lui Lică Sămădăul,
viaţa lui Ghiţă se schimbă. Lică are nevoie de un om de încredere la cârciumă, dar Ghiţă nu
acceptă să devină sluga lui. Lică însă înţelege că slăbiciunea acestui om puternic fizic şi moral
o constituie banii şi profită pentru a-l ademeni să rămână la Moara cu noroc. Treptat, Ghiţă se
degradează, ajungând să depună pentru Lică, mărturie falsă la tribunal. Abia când constată că
îşi pune în primejdie familia şi că nu mai poate trăi liniştit, se hotărăşte să îl dea pe Lică pe
mâna jandarmului Pintea, care îl urmărea de multă vreme pe acesta. O trimite pe soacra sa şi pe
copii la rude, de Paşte şi rămâne cu Ana, cu Lică şi oamenii lui la cârciumă. La un moment dat,
din dorinţa de a-l prinde cu Pintea pe Lică, o lasă pe Ana singură cu acesta, fără să o avertizeze.
Ana, convinsă că Ghiţă de mult nu o mai iubeşte, pentru că se depărtase de ea, îl acceptă pe
Lică. Ghiţă se întoarce la moară, înţelegând ce greşală a făcut, o omoară cu un cuţit, căutând
pretexte pentru propria vinovăţie. Lică se întoarce şi el la han, observând că îşi uitase acolo
brâul cu banii de care nu se despărţea niciodată. Ordonă ca Ghiţă să fie împuşcat de Răuţ, unul
dintre oamenii săi şi apoi cere să fie incendiat hanul şi fuge. Jandarmul Pintea îl urmăreşte, iar
Lică, pentru a nu fi prins, se sinucide, izbindu-se cu capul de trunchiul unui stejar bătrân. A
doua zi, se întorc de la rude mama Anei şi copiii, care nu vor afla niciodată adevărul despre
tragedia care a avut loc.

În această nuvelă, există o relaţie de simetrie între incipit şi final. Incipitul este
reprezentat de dialogul dintre Ghiţă şi soacra sa, cu privire la dorinţa acestuia de a pleca din sat
şi a avea un trai mai bun. Incipitul conţine un avertisment, prin intermediul căruia se subliniază
înţelepciunea oamenilor din popor: „nu bogăţia, ci liniştea colibei te face fericit”. Finalul
include tot vorbele bătrânei, care sugerează că ea îi avertizase pe fiica şi ginerele său să nu
plece din sat şi că acum ei pieriseră: „Simţeam eu că n-are să iasă bine.”

Statutul social al personajului principal este iniţial cel de cizmar sărac, ulterior, după ce
ia în arendă Moara cu noroc, acela de cîrciumar,.

25
 Statutul psihologic subliniază un caracter puternic la început, când îl înfruntă pe Lică
Sămădăul, dar slab ulterior, după ce Ghiţă se dezumanizează din cauza banilor.

Statutul moral pune în evidenţă calităţile şi defectele eroului. Astfel, Ghiţă este iniţial
un om cinstit, gospodar, harnic, muncitor, un tată şi un soţ exemplar, care face totul pentru
familia sa. Odată cu venirea lui Lică la Moara cu noroc, Ghiţă se schimbă fundamental,
îndepărtându-se de familie şi ascunzând Anei adevărul.

Trăsătura dominantă de caracter este patima pentru bani, care îi va distruge familia
şi îi va scurta destinul. O scenă semnificativă pentru ilustrarea acestei trăsături o constituie
prima întâlnire cu Lică. Deşi Ghiţă înţelege cât de periculos este acesta, cum manipulează
oamenii, fiind ca un stăpân al locurilor, nu poate pleca de la moară, pentru a se întoarce în satul
său, pentru că este ispitit de bogăţia pe care ar putea-o câştiga în scurt timp.

O altă scenă semnificativă este înfruntarea cu Lică Sămădăul, când acesta îi cere
cârciumarului cheile de la sertarul cu bani şi îşi ia de acolo o sumă mare, motivând că altfel îşi
va face „rând de alt om la Moara cu noroc.” Din nou Ghiţă acceptă umilinţa, doar pentru că
voia bani mulţi, cât mai mulţi şi era dispus să facă orice pentru acest lucru.

În relaţie cu Ana, personajul principal se dovedeşte a fi la început un soţ exemplar,

care îşi manifestă cu orice prilej iubirea pentru soţia sa, mai tânără, lipsită de experienţa vieţii,
pe care o ocroteşte ca pe un copil. Treptat, se îndepărtează de ea, pe de-o parte pentru că nu
doreşte să îi mărturisească adevărul şi să fie nevoit să plece de la Moara cu noroc, pe de altă
parte, pentru a o proteja. În finalul operei, Ghiţă practic îşi aruncă soţia în braţele lui Lică, fiind
convins că astfel îl va prinde, dar nu-i explică acesteia nimic din ceea ce se întâmplă, fiind
nevoit mai târziu să o ucidă.

În relaţie cu Lică, Ghiţă dovedeşte iniţial o tărie de caracter extra-ordinară, pentru că

nu se lasă umilit şi îi dovedeşte acestuia că este un om pu-ternic. Ulterior însă, după ce
Sămădăul află care este punctul vulnerabil al câr-ciumarului, Ghiţă decade moral, acceptând
compromis după compromis, nu-mai de dragul de mai putea rămâne la Moara cu noroc, pentru
a face bani.

În opinia mea, viziunea despre lume a scriitorului în această nuvelă este magistral
subliniată, atât prin temă, cât şi prin construcţia personajelor. Încă din incipit este scoasă în
evidenţă mentalitatea autorului, care se suprapune peste cea a colectivităţii: „Omul să fie
mulţumit cu sărăcia sa, căci dacă-i vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei te face fericit”. Explică
apoi, pe parcursul nuvelei, care sunt consecinţele neascultării vorbelor celor bătrâni şi înţelepţi,
iar în final, îşi pedepseşte exemplar personajele, în concordanţă cu greşelile lor. Atât Ghiţă, cât
şi Ana au încălcat normele morale ale societăţii din care făceau parte, aşadar trebuie să îşi
asume consecinţele faptelor lor. Viziunea lui Slavici despre lume este subliniată şi în final, prin
intermediul vocii bătrânei: „Simţeam eu că n-are să iasă bine, dar aşa le-a fost dat.” Astfel, se
accentuează concepţia că omul stă sub semnul destinului implacabil, al fatalităţii, că o forţă
supranaturală decide dinainte ceea ce i se va întâmpla.

26
 Nuvela „Moara cu noroc” rămâne una dintre cele mai reprezentative opere ale lui Ioan
Slavici şi ale literaturii secolului al XIX-lea. Din ea transpare spiritul moralizator al scriitorului,
care îi marchează toate nuvelele: în viaţă, omul trebuie să aibă simţul măsurii, echilibru şi
stăpânire de sine.

MIHAIL SADOVEANU

Tema şi viziunea despre lume

Baltagul – roman tradiţional

Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acţiune

desfăşurată pe mai multe planuri narative, cu un număr mare de personaje complexe,
caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intrigă atent construită şi care prin
intermediul acţiunii reflectă realitatea vieţii cotidiene.

Opera se încadrează în tipul de roman obiectiv, tradiţional. O primă trăsătură a

acestui tip de roman este perspectiva narativă obiectivă, adică viziunea „din spate”, care
presupune prezenţa naraţiunii la persoana a III-a şi a unui narator obiectiv. Acesta este deci,
detaşat, nu se implică în evenimentele pe care le relatează, nu comentează acţiunile
personajelor. Obiectivitatea naratorului se remarcă prin detaşarea cu care prezintă citito-rului
evenimentul din finalul operei, când Vitoria Lipan îi descoperă lumii întregi pe ucigaşii
soţului său. Naratorul nu comentează faptele femeii, nu face consideraţii personale, lăsând
cititorul să tragă propriile concluzii.

A doua trăsătură a acestui tip de roman o constituie prezenţa unui narator

omniscient şi omniprezent. Acest tip de narator se evidenţiază încă din primele pagini ale
operei, prin descrierea amănunţită a anecdotei despre facerea lumii, pe care Nechifor Lipan o
spunea „la nunţi şi cumetrii”. De asemenea, acest tip de narator este prezent pe tot parcursul
romanului, citito-rul având acces la gândurile, emoţiile, sentimentele personajului principal.

Patru dintre elementele de construcţie importante ale romanului sunt: titlul, incipitul,
acţiunea, reperele spaţiale şi temporale.

Titlul este sugestiv pentru mesajul operei, având mai multe semnificaţii: este obiect
simbolic, ambivalent, ca armă a crimei şi instru-ment al actului justiţiar, dar este şi unealta cu
care muntenii îşi câştigă exis-tenţa, fapt subliniat în primele pagini ale romanului. Totodată,
fiind un topor cu doua tăişuri, poate sublinia dualitatea: viaţă - moarte.

Incipitul cuprinde povestea cu tonalitate biblică a alcătuirii lumii, spusă de către

Nichifor Lipan la “nunţi şi cumetrii”. Este un pretext literar pentru autor de a sublinia
trăsăturile de caracter ale muntenilor, despre care urmează să vorbească în roman, prin

27
prezentarea aşezării şi a rânduielii oamenilor, dar şi a destinului individual. Muntenii apar
astfel ca buni cunoscători ai naturii, aparţinând unei civilizaţii pastorale.

Actiunea este liniară, primele şase capitole incluzând expoziţiunea şi intriga. Se prezintă
satul şi se realizează portretul Vitoriei, neliniştită de întârzierea soţului său, plecat la Dorna să
cumpere oi. Sunt subliniate frământările femeii şi mijloacele prin care aceasta încearcă să
găsească răspunsuri întrebărilor pe care şi le pune. Mai întâi merge la baba Maranda,
vrăjitoarea satului, apoi la părintele Daniil, apoi caută sprijin la autorităţi. În cele din urmă, se
hotărăşte să afle singură ce s-a întâmplat cu soţul ei. Femeia se pregăteşte pentru plecarea în
căutarea acestuia: ţine post negru, merge la Mânăstirea Bistriţa, face rost de bani, o lasa pe
fiica ei, Minodora la mânăstire şi pleacă la drum cu fiul său adolescent Gheorghiţă. În
urmatoarele şapte capitole este urmarită desfăşurarea acţiunii, Vitoria si Gheorghiţă
reconstituind traseul lui Nechifor şi poposind în Bicaz, la crâşma domnului David de la
Calugareni, la Vatra Dornei, Borca etc.

Se observă atenţia acordată de către scriitor detaliilor, deoarece sunt subliniate

obiceiurile moldoveneşti. Vitoria şi Gheorghiţă întâlnesc o nuntă şi un botez la care participă,
conform obiceiurilor, element cu valoare anticipativă, trimiţând la înmormantarea din
final.Vitoria înţelege că sotul ei a disparut între Suha şi Sabasa. Cu ajutorul câinelui regasit,
Lupu, cei doi descoperă într-o râpă ramasitele lui Nechifor. Gheorghiţă coboară în râpă si
vegheaza osemintele tatălui o noapte întreaga, semn al maturizării acestui adolescent.

În ultimele trei capitole, naratorul dezvăluie modul în care Vitoria reuşeşte să

descopere ucigaşii, printr-o intuiţie extraordinară. Sunt prezentate înmormantarea, parastasul
lui Nechifor şi pedespsirea ucigaşului. Punctul culminant o surprinde pe Vitoria, ce
reconstituie cu fidelitate scena crimei, uimindu-i pe Calistrat Bogza şi Ilie Huţui. Gestul de
înfăptuire a dreptăţii realizat de către Gheorghiţă cu baltagul lui Nechifor este gestul final din
roman. Bogza îşi recunoaşte vina, iar Vitoria se reîntoarce acasă cu Ghorghiţă şi îşi reia viaţa.

Relaţiile spaţiale fixează acţiunea în satul Măgura Tarcăului, dar apar şi alte nume de
localităţi importante pentru desfăşurarea acţiunii: Bicaz, Dorna, Suha, Sabasa. Spaţiul
cuprinde atat toponime reale, existente ( Dor-na, Bistrita), cât şi toponime imaginare, ce
anunţă răul, moartea (râul Neagra). El are o dublă valoare: spaţiu închis iniţial (satul Măgura,
gospodaria fam.Lipan, semnificand siguranţă, protectie, intimitate), dar şi spaţiu deschis,
odată cu plecarea Vitoriei si-a lui Gheorghiţă. Timpul este vag precizat, prin repere ce ţin de
marile sărbători religioase: Sf. Andrei, Postul Mare.

Personajul principal este Vitoria Lipan, personaj de factură realista reprezentativ pentru
lumea rurală, cu o personalitate complexa, indi-vidualizat prin caracterizare directa si
indirecta. Portretul fizic reiese din caracterizarea directa a naratorului si este realizat prin
tehnica detaliului având în centru laitmotivul privirii: “ ochii ei căprui în care parcă se
răsfrânge lumina castanie a părului”, “ acei ochi aprigi”.

Statutul social al personajului se dezvaluie la inceput, prin condiţia de mama si sotie,

îndatoriri pe care si le indeplineste cu daruire. Statutul psihologic subliniază un caracter
comple, extrem de puternic. Portretul moral este dezvaluit prin mijloacele caracterizarii

28
indirecte, introspectia psihologica reprezintând un mijloc de carcterizare indirecta a
personajului: trairile intense, dar neexteriorizate, dezvaluie un personaj sensibil caruia i se
contureaza latura feminină. Principalele trasaturi de caracter sunt: spirit religios,
contrabalasnat de credinta in superstitii, inteligenta deosebita pe parcursul drumului cand
reconstituie traseul sotului sau, luciditate, bună cunoastere a psihologiei celuilalt şi stapanirea
de sine, evidente in episodul demascarii ucigaşului.

In opinia mea viziunea lui Sadoveanu despre lume este foarte bine evidenţiată, atât
prin temă, cât şi prin construcţia personajelor.Viziunea despre lume în acest roman se
individualizează prin coexistenţa planului realist cu cel mitic, prin echivalentele dintre lumea
umană si ordinea cosmică. Spre deosebire de balada “Miorita”, romanul nu se limiteaza la o
moarte ipotetică, Vitoria parcurgând traseul presupus al măicuţei bătrâne.

LIVIU REBREANU – ION

Tema şi viziunea despre lume

- viziunea despre lumea autorului în raport cu acţiunea şi cu deznodământul operei.

Romanul obiectiv, tradiţional

Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acţiune

desfăşurată pe mai multe planuri narative, cu un număr mare de personaje complexe,
caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intrigă atent construită şi care prin
intermediul acţiunii reflectă realitatea vieţii cotidiene.

Opera se încadrează în tipul de roman obiectiv, tradiţional. O primă trăsătură a acestui tip
de roman este perspectiva narativă obiectivă, adică viziunea „din spate”, care implică
prezenţa naraţiunii la persoana a III-a şi a unui narator obiectiv. Acesta este deci, detaşat, nu
se implică în evenimentele pe care le relatează, nu comentează acţiunile personajelor. O
scenă semnificativă, prin care se pune în evidenţă acest tip de viziune, cu narator obiectiv,
este cea în care Vasile Baciu o bate cu sălbăticie pe Ana, fiica sa, însărcinată. Scena este,
poate, una dintre cele mai violente din întreaga literatură românească interbelică, dar, nicăieri,
pe parcursul acesteia, nu transpare, din partea naratorului care o evidenţiază, vreo urmă de
compătimire pentru victimă sau de indignare faţă de brutalitatea tatălui. Obiectivitatea
naratorului, detaşarea cu care prezintă cititorului evenimentul, amănunţit, sunt absolute.

A doua trăsătură a acestui tip de roman o constituie prezenţa unui narator

omniscient şi omniprezent. Acest tip de narator se evidenţiază încă din primele pagini ale
operei, prin descrierea amănunţită a drumului care intră în satul Pripas, precum şi a
elementelor definitorii ale acestuia: Pădurea Domnească, Cişmeaua Mortului, Râpele
Dracului, casa învăţătorului Herdelea, cea a lui Macedon Cercetaşu, crucea cu Hristosul din

29
tinichea etc. Despre acest tip de narator, specific romanelor obiective, tradiţionale, scriitorul
Camil Petrescu spunea: „Casele par pentru el fără acoperişuri, distanţele nu există, depărtarea
în vreme de asemenea nu. În timp ce pune să-ţi vorbească un personaj, el îţi spune în acelaşi
alineat unde se găsesc şi celelalte personaje, ce fac, ce gândesc exact, ce plănuiesc.”

Patru elemente de construcţie a operei sunt importante pentru înţelegerea

semnificaţiilor textului: incipitul, finalul, conflictul, relaţiile spaţiale şi temporale.

Incipitul, partea introductivă a oricărei opere literare, care are anumite consecinţe în
derularea evenimentelor, îndeplineşte anumite roluri, printre care: introducerea cititorului în
lumea ficţională, prezentarea unor personaje şi fixarea coodonatelor spaţio-temporale. În
acest roman, incipitul coincide cu expoziţiunea, fiind reprezentat de imaginea drumului care
intră în satul Pripas, acolo unde are loc acţiunea romanului. Critica literară a considerat că,
prin intermediul acestui drum, cititorul pătrunde, de fapt, în lumea ficţiunii, a romanului. Se
observă că drumul este personificat: „aleargă”, „taie”, „urcă sprinten”, „dă buzna”, fiind el
însuşi un personaj al operei.

Al doilea element de construcţie a operei este finalul, partea de încheiere a oricărei

opere literare, care poate coincide sau nu cu deznodământul. Dacă finalul nu coincide cu
deznodământul, înseamnă că autorul doreşte să ofere cititorilor date despre personajele operei
după ce conflictul s-a încheiat. Rolurile finalului sunt: încadrarea acţiunii ca într-o ramă,
împreună cu incipitul, păstrând astfel lumea ficţională în afara lumii reale, precum şi
finalizarea acţiunii şi scoaterea cititorului din lumea ficţională şi readucerea lui în lumea
reală. În acest roman, finalul este simetric cu incipitul, fiind reprezentat de imaginea drumului
care, în ultima pagină a operei, iese din satul Pripas, lăsând în urmă aceleaşi elemente pe care
cititorul le-a întâlnit în prima pagină: Pădurea Domnească, Cişmeaua Mortului, Râpele
Dracului, casa învăţătorului, cea a lui Macedon Cercetaşu, crucea cu Hristosul din tinichea.

Reperele spaţiale şi cele temporale constituie un alt element de construcţie a

romanului. Spaţiul în care se desfăşoară acţiunea operei este satul Pripas, din Ardeal, anumite
puncte fiind esenţiale pentru derularea acţiunii: locul unde are loc duminică hora, biserica,
cârciuma lui Avrum, uliţa satului, locul unde se adună oamenii la câmp. Timpul în care se
petrec evenimentele este secolul al XIX-lea.

Un alt element important de construcţie a operei este reprezentat de tehnica narativă

utilizată în această operă, şi anume înlănţuirea, care presupune prezentarea evenimentelor în
ordine cronologică, începând cu dorinţa personajului principal de a obţine pe orice cale cât
mai mult pământ, continuând cu căsătoria acestuia cu Ana, fiica celui mai bogat om din tot
satul, naşterea copilului, moartea Anei şi apoi a copilului şi sfârşind cu moartea lui Ion.

Personajul principal al acestui roman este Ion, cel care dă şi titlul romanului. El
poate fi încadrat într-un anumit tip uman, cel al ţăranului sărac, dar cu o dorinţă aprigă de a
avea cât mai mult pământ. Acest lucru evidenţiază trăsătura sa dominantă de caracter,
adică voinţa, care se remarcă pe parcursul întregului roman.

30
 În relaţie cu Ana, Ion se dovedeşte a fi un personaj lipsit de orice sentiment, care
acceptă compromisul unei căsătorii cu fiica lui Vasile Baciu, doar pentru a se îmbogăţi. O
dispreţuieşte pe Ana, pentru că o consideră responsabilă de faptul că nu s-a putut căsători cu
cea pe care o iubea, Florica. De aceea, acţionează în consecinţă: o lasă însărcinată înainte de
căsătorie, pentru a-l obliga pe tatăl ei să i-o dea de nevastă şi o alungă atunci când ea vine la
el acasă, după ce este bătută de către acesta. După nuntă nu mai este interesat de ea şi nici
măcar naşterea copilului nu îl sensibilizează. O scenă importantă, care ilustrează relaţia
eroului cu Ana, este cea de la nuntă, când o ignoră cu desăvârşire pe soţia sa, neavând ochi
decât pentru Florica. Dansează cu Florica, pe care şi-o închipuie mireasa lui şi îi dezvăluie
sentimentele pentru ea: „Numai tu îmi eşti dragă!”

În relaţie cu Florica, se remarcă dorinţa eroului, de a se reîntoarce la cea de care

fusese odinioară îndrăgostit. O scenă semnificativă o constituie cea a întâlnirii dintre cei doi
tineri, din partea I a romanului, când Ion, mergând să muncească la câmp, stă de vorbă cu
Florica şi o asigură de sinceritatea sentimentelor sale: „În inima mea tot tu ai rămas crăiasă!”
Dacă la început Ion îi promite fetei că o va lua de nevastă, ulterior se căsătoreşte cu Ana
pentru avere. După moartea Anei şi a copilului, Ion se simte din nou atras de Florica, deşi
aceasta, după nunta lui, fiind foarte săracă şi fără niciun fel de zestre, acceptase căsătoria cu
cel mai bogat flăcău din sat, George. Ion merge din ce în ce mai des în casa ei, sub pretextul
că are de discutat cu George. Într-o noapte, crezând că George nu este acasă, vine pe furiş la
Florica, dar este prins de către soţul ei şi omorât.

În opinia mea, deznodământul romanului ilustrează încetarea luptei dintre cele două
glasuri: „glasul pământului” şi „glasul iubirii”, care l-au dominat pe rând pe Ion. Despre acest
conflict născut în sufletul flăcăului, Eugen Lovinescu spunea:<< În sufletul lui Ion există o
luptă între „glasul pământului” şi „glasul iubirii”, dar forţele sunt inegale şi nu domină decât
succesiv. Prezentă la început, dragostea pentru Florica stăvileşte puţin şi în dezbateri sumare
marea lui pasiune pentru pământ şi nu se afirmă, năprasnică, decât atunci când i s-a potolit
setea de pământ. Sufletul său este în realitate unitar: simplu, frust şi masiv, el pare crescut din
pământul iubit cu frenezie.>>

Particularităţile de construcţie a personajului

Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acţiune

desfăşurată pe mai multe planuri narative, cu un număr mare de personaje complexe,
caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intrigă atent construită şi care prin
intermediul acţiunii reflectă realitatea vieţii cotidiene.

Personajul principal al romanului „Ion” de Liviu Rebreanu este cel care dă şi titlul
romanului.

Statutul social al eroului este acela de ţăran sărac, dar cu o dorinţă aprigă de a avea
cât mai mult pământ, fiind gata să facă orice pentru a-l obţine. Acest statut este prezentat în
roman, astfel încât să se raporteze la conflictul întregii opere. Astfel, în sufletul lui Ion se
naşte un conflict, generat de lupta dintre cele două glasuri: „glasul pământului” şi „glasul

31
iubirii”, care îl domină pe rând. El alege mai întâi glasul pământului, prin căsătoria cu Ana,
bogată şi urâtă, iar apoi glasul iubirii, prin întoarcerea la Florica, săracă, dar frumoasă.

Statutul psihologic relevă un caracter puternic, deoarece Ion obţine, prin viclenie,
pământul mult râvnit. El îl obligă pe Vasile Baciu, cel mai bogat ţăran din sat, să îi dea pe
fiica sa de soţie, după ce o lasă pe aceasta însărcinată, intrând astfel în posesia pământurilor
acestuia, primite drept zestre. Cele două glasuri îl stăpânesc pe rând pe flăcău, pe parcursul
desfăşurării acţiunii. Glasul pământului vizează dorinţa lui Ion de a obţine cât mai mult
pământ, prin căsătoria cu Ana, iar glasul iubirii subliniază sentimentele pe care personajul le
are pentru Florica.

Atât statutul psihologic al eroului, cât şi cel moral sunt raportate la conflictul din
operă. Statutul moral scoate în evidenţă ambiţia şi orgoliul acestui personaj, care se simte
umilit că nu are pământ. El este harnic, gospodar, plin de dorinţa de a munci pământul, dar şi
de amărăciunea că nu deţine suficient, pentru a fi respectat de către ceilalţi în sat. De aceea,
ambiţia sa şi patima pentru pământ nasc în sufletul său un conflict, ce nu se va stinge decât o
dată cu moartea sa.

O trăsătură de caracter a lui Ion, atent evidenţiată în acest roman este patima pentru
avere, manifestată prin dorinţa sa nemăsurată de a avea cât mai mult pământ. O scenă
semnificativă pentru ilustrarea ei o constituie scena din capitolul „Zvârcolirea”, în care Ion
simte, privind pământurile pe care şi le doreşte cu ardoare, o patimă pentru acestea, care este
mai presus de sine: „Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare,
copleşindu-l.” O altă scenă semnificativă o reprezintă cea din capitolul „Sărutarea”, aflat în
partea a doua a operei. În apropierea primă-verii, Ion se duce să-şi vadă pământurile pe care
le obţinuse de la socrul său. Admirându-le, plin de mândrie, se lasă copleşit de sentimentele
năvalnice din sufletul său, sărutându-l ca pe o iubită: „Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea
seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-
n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor...”

Patru elemente de structură şi de compoziţie a operei semnificative pentru

construcţia personajului ales sunt: compoziţia, conflictul, relaţiile spaţiale şi temporale,
perspectiva narativă.

Conflictul din acest roman pune în evidenţă construcţia personajului principal. Pe de-
o parte, prin conflictul exterior se evidenţiază caracterul lui Ion, acesta înfruntând, pe rând, o
serie de personaje din operă. Ion o va seduce pe fata lui Vasile Baciu, intrând în conflict cu
acesta, umilindu-l în cele din urmă şi obţinând pământurile pe care le voia. Conflictul cu
George Bulbuc, cel mai bogat flăcău din sat, determină apariţia unor conflicte secundare,
deoarece preorul se va certa cu învăţătorul satului. Pe de altă parte, Ion trăieşte un conflict
interior, deosebit de puternic. Cele două glasuri, „glasul pământului” şi „glasul iubirii” îl
stăpânesc deopotrivă, alternativ, determinându-i toate reacţiile şi toate acţiunile.

Reperele spaţiale şi cele temporale constituie un alt element, prin care se pune în
evidenţă construcţia personajului. Spaţiul în care se desfăşoară acţiunea operei este satul
Pripas, din Ardeal, anumite puncte fiind esenţiale pentru modul în care este construit

32
personajul Ion: locul unde are loc duminică hora, biserica, cârciuma lui Avrum, uliţa satului,
câmpul. Toate acestea sunt strâns legate de construcţia personajului principal, prin
prezentarea relaţiilor sociale, a vieţii satului, a mentalităţilor categoriei sociale a ţărănimii în
care se încadrează şi Ion. Timpul în care se petrec evenimentele este secolul al XIX-lea, de
aceea personajul este construit pe baza concepţiilor de viaţă din acel secol, a ideilor despre
importanţa pe care pământul trebuie să o aibă în existenţa rurală.

Un alt element important de structură şi de compoziţie a operei, care ilustrează

construcţia personajului Ion, este reprezentat de tehnica narativă utilizată în această operă, şi
anume înlănţuirea. Prin intermediul acesteia, care presupune prezentarea evenimentelor în
ordine cronologică, se pune în evidenţă evoluţia sufletească a eroului. Mai întâi este ilustrată
dorinţa personajului principal de a obţine pe orice cale cât mai mult pământ, apoi pusă în
evidenţă seducerea Anei, căsătoria lui Ion cu aceasta, conflictul pentru pământ cu tatăl Anei,
naşterea copilului, moartea Anei şi apoi a copilului.

În opinia mea, tema romanului, care este condiţia ţăranului, este reflectată în
construcţia personajului ales prin construcţia operei, care are două părţi: „Glasul pământului”
şi „Glasul iubirii”, ambele vizând problemele cu care se confruntă personajul principal, Ion al
Glanetaşului, reprezentativ pentru o întreagă clasă socială, aceea a ţărănimii.

Supus „glasului pământului”, Ion se dovedeşte a fi un personaj lipsit de orice

sentiment, care acceptă compromisul unei căsătorii cu fiica lui Vasile Baciu, doar pentru a se
îmbogăţi. O dispreţuieşte pe Ana, pentru că o consideră responsabilă de faptul că nu s-a putut
căsători cu cea pe care o iubea, Florica. De aceea, acţionează în consecinţă: o lasă însărcinată
înainte de căsătorie, pentru a-l obliga pe tatăl ei să i-o dea de nevastă şi o alungă atunci când
ea vine la el acasă, după ce este bătută de către acesta. După nuntă, nu mai este interesat de ea
şi nici măcar naşterea copilului nu îl sensibilizează.

Supus „glasului iubirii”, Ion o poartă în suflet pe Florica, fata de care este îndrăgostit.
O scenă semnificativă o constituie cea a întâlnirii dintre cei doi tineri, din partea I a
romanului, când Ion, mergând să muncească la câmp, stă de vorbă cu Florica şi o asigură de
sinceritatea sentimentelor sale: „În inima mea tot tu ai rămas crăiasă!” Dacă la început Ion îi
promite fetei că o va lua de nevastă, ulterior se căsătoreşte cu Ana pentru avere. După
moartea acesteia, eroul are dorinţa puternică de a se reîntoarce la cea de care fusese odinioară
îndrăgostit, deşi aceasta, după nunta lui, fiind foarte săracă şi fără niciun fel de zestre,
acceptase căsătoria cu cel mai bogat flăcău din sat, George. Deznodământul romanului,
reprezentat de moartea lui Ion, ilustrează încetarea luptei dintre cele două glasuri: „glasul
pământului” şi „glasul iubirii”, care

l-au dominat pe rând pe acesta.

Astfel, Ion rămâne, în literatura română, un prototip al ţăranului însetat de avere, care
se foloseşte de orice mijloace pentru a obţine pământul râvnit, aşa cum personajul însuşi, într-
un monolog interior mărturisea: „Toată isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată, dacă n-are
şi el pământ mult, mult...”

33
CAMIL PETRESCU
Relaţiile dintre două personaje

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

-eseu structurat pe baza reperelor date-

Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acţiune

desfăşurată pe mai multe planuri narative, cu un număr mare de personaje complexe,
caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intrigă atent construită şi care prin
intermediul acţiunii reflectă realitatea vieţii cotidiene.

Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, aparţinând lui
Camil Petrescu se încadrează în tipul de roman subiectiv, modern, roman psihologic, al
experienţei, folosindu-se ca procedeu artistic introspecţia, pentru ca cititorul să aibă acces la
trăirile, emoţiile, sentimentele şi gândurile naratorului-personaj. Aşadar, acţiunea este
prezentată de către personajul principal, Ştefan Gheorghidiu care, în relaţia cu soţia sa, Ela,
suferă o dramă a incompatibilităţii, ce transformă căsnicia într-un eşec.

Statutul său social îl arată ca tânăr sublocotenent combatant, în perioada în care

România se pregătea să intre în Primul Război Mondial. El relatează evenimente de pe front
petrecute în acea perioadă, cât şi evenimente din viaţa de cuplu, ce au avut loc cu câţiva ani
mai devreme, trecute prin filtrul conştiinţei. Totodată, el este profesor la Universitate, loc în
care a cunoscut-o, ca student la Facultatea de Filosofie, pe Ela, studentă la Facultatea de
Litere, care ulterior îi va deveni soţie. Prin statutul psihologic se subliniază complexitatea
caracterului lor, ambele personaje având un caracter puternic conturat, încă de la începutul
romanului. Moral, ele sunt diferite: Ştefan Gheorghidiu este un intelectual preocupat, în
primul rând, de probleme de conştiinţă, trăind în lumea ideilor, în timp ce Ela, soţia lui, este
ancorată în realitatea cotidiană.

O scenă semnificativă pentru evidenţierea relaţiei dintre cele două personaje este
cea de după citirea testamentului unchiului Tache, când, nemulţumiţi de hotărârea
defunctului, unchiul Nae, mama şi sora lui Ştefan Gheorghidiu decid sa îl reclame pe acesta
în instanţă, afirmând că averea primită nu i se cuvine. Surprinzătoare pentru eroul pe care
moştenirea nu l-a interesat niciodată, este reacţia soţiei sale, Ela, care îi cere, printr-o
atitudine pătimaşă, să lupte pentru drepturile sale. Această scenă duce la primul moment de
ruptură sufletească între protagonişti.

O a doua scenă semnificativă pentru sublinierea evoluţiei relaţiei celor două

personaje este cea a episodului excursiei de la Odobeşti, în timpul căreia eroul este convins
că Ela flirtează cu domnul G. În permanenţă, personajul principal al operei, analizează cu
luciditate comportamentul celor din jur, în special pe cel al soţiei sale, analizându-se, în
acelaşi timp şi pe sine. Frământările interioare sunt prezentate detaliat: „eram, se vede, atât de
palid”, „mă chinuiam lăuntric ca să par vesel”, „mă simţeam imbecil şi ridicol”.

34
 Patru elemente de construcţie a operei sunt importante pentru sublinierea relaţiei
dintre cele două personaje: incipitul, finalul, conflictul, relaţiile spaţiale şi temporale.

Incipitul în acest roman coincide cu expoziţiunea, fixând coordonatele de timp şi de

spaţiu: „În primăvara anului 1916, ca tânăr sublocotenent, mă aflam pe Valea Prahovei”. În
acest roman, incipitul trasează acţiunea în timp şi spaţiu, însă nu dezvăluie identitatea eroului,
care este şi narator personaj.

Al doilea element de construcţie a operei este finalul. În acest roman, finalul este
reprezentat de hotărîrea eroului de a divorţa şi de a îi lăsa toate bunurile materiale soţiei.
Mărturisirea din final : „ I-am scris că-i las absolut tot... de la lucruri personale, la amintiri,
[…], adică tot trecutul” subliniază dorinţa eroului de a rupe legătura cu trecutul pentru a
deschide o uşă în viitor. Aşadar, acest final

Reperele spaţiale şi cele temporale constituie alte elemente de construcţie a

romanului, prin intermediul cărora se evidenţiază relaţia dintre cele două personaje. Dincolo
de locurile unde se făceau fortificaţii şi pregătiri pentru intrarea României în război, descrise
de către naratorul-personaj: Valea Prahovei, Piatra Craiului, sunt evidenţiate cele care
conturează întâmplări concrete din viaţa cuplului: Câmpulung, Bucureşti, Constanţa.
Reperele temporale sunt trasate chiar din primul capitol, în care acţiunea are loc în anul 1916.
Acest an este valabil pentru capitolele care cuprind drama războiului. În capitolele ce includ
drama iubirii, acţiunea se petrece cu câţiva ani mai devreme, în perioada când eroul era
student.

Un alt element important de construcţie a operei este reprezentat de tehnica narativă

utilizată în această operă, şi anume alternanţa. Aceasta reprezintă modalitatea prin care
autorul îşi construieşte opera prin alternanţa planurilor narative şi a acţiunii. Aşadar,
evenimentele nu sunt prezentate în ordine cronologică, ci se alternează planul prezent cu
planul trecut. În prima parte a acestui roman, primul capitol prezintă cititorului evenimente
din prezent, personajul evidenţiind evenimente de pe front, capitolele II, III, IV, V constituie
o întoarcere în trecut a acestuia, fiind descrise evenimente din căsnicia eroului, iar capitolul al
VI-lea constituie o revenire în prezent, pentru a explica în detaliu modul cum a a evoluat
relaţia dintre Gheorghidiu şi Ela, soţia sa.

În opinia mea, tema operei, condiţia intelectualului, reflectă relaţia dintre cele două
personaje, subliniind incompatibilitatea dintre acestea. În acest sens, deznodământul
romanului ilustrează condiţia intelectualului, deoarece eroul este un însetat de absolut, care
priveşte căsătoria ca pe o experienţă fundamentală a vieţii omului, considerând cuplul ca
prototip al perfecţiunii. Întrucât Ela nu poate să se ridice la înălţimea idealului său feminin, el
trăieşte o profundă dezamăgire, iar gestul său final de a divorţa, fără ca măcar să îi mai pese
dacă soţia l-a înşelat sau nu, demonstrează pierderea treptată a interesului său pentru aceasta,
în condiţiile în care constată că ei doi sunt incompatibili în gândire şi în atitudine. Drama
războiului la nivel universal -văzut ca o altă experienţă fundamentală care nu poate să
lipsească din propria-i viaţă- i se pare cu mult mai mare decât orice dramă individuală în
iubire, de aceea survine despărţirea, prin care îi lasă Elei „de la obiecte de preţ, la cărţi, de la
lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.”
35
 Totodată, consider că autorul Camil Petrescu aduce ca personaj, în literatura română,
intelectualul lucid, care se gândeşte şi se frământă căci - spune unul dintre eroii săi- „câtă
luciditate, atâta conştiinţă, câtă conştiinţă, atâta pasiune şi deci atâta dramă” . Una dintre cele
două opere în proză ale lui Camil Petrescu este romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război”, structurat în două părţi cu titluri semnificative, ce oferă imaginea unui
univers de viaţă complex, surprins în două ipostaze esenţiale: iubirea si războiul.

Definitoriu rămâne în acest roman, pentru eroul Ştefan Gheorghidiu, curajul asumării
propriului destin şi infinita disponibilitate existenţială pentru experienţe-limită ale eului.

Tema şi viziunea despre lume

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

- roman subiectiv, modern, roman al experienţei

Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acţiune

desfăşurată pe mai multe planuri narative, cu un număr mare de personaje complexe,
caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intrigă atent construită şi care prin
intermediul acţiunii reflectă realitatea vieţii cotidiene.

Romancier prin excelenţă citadin, Camil Petrescu aduce ca personaj, în literatura

română, intelectualul lucid, care se gândeşte şi se frământă căci - spune unul dintre eroii săi-
„câtă luciditate, atâta conştiinţă, câtă conştiinţă, atâta pasiune şi deci atâta dramă” . Una
dintre cele două opere în proză ale lui Camil Petrescu este romanul „Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război”, structurat în două părţi cu titluri semnificative, ce oferă
imaginea unui univers de viaţă complex, surprins în două ipostaze esenţiale: iubirea si
războiul.

Opera se încadrează în tipul de roman subiectiv, modern, roman psihologic, al

experienţei. O primă trăsătură a acestui tip de roman este utilizarea analizei psihologice
pentru a prezenta trăirile, emoţiile, sentimentele şi gândurile personajelor, inclusiv pe cele ale
naratorului-personaj prin introspecţie. Un exemplu în acest sens este cel al episodului
excursiei de la Odobeşti, în timpul căreia, în permanenţă, Ştefan Gheorghidiu, personajul
principal al operei, a analizat cu luciditate comportamentul celorlalţi, în special pe cel al
soţiei sale, analizându-se, în acelaşi timp şi pe sine, făcând presupuneri cu privire la ceea ce
ar fi putut gândi şi simţi cei prezenţi la acel eveniment.

A doua trăsătură a acestui tip de roman o constituie prezenţa unui narator-personaj,

subiectiv care, prin intermediul naraţiunii la persoana I, prezintă cititorului gândurile, trăirile,
emoţiile sentimentele sale, generate de modul în care două mari experineţe fundamentale se
reflectă în propria conştiinţă, iubirea şi războiul: „Eram căsătorit de doi ani şi jumătate cu o
colegă de facultate şi bănuiam că mă înşală.”

Patru elemente de construcţie a operei sunt importante pentru înţelegerea

semnificaţiilor textului: incipitul, finalul, conflictul, relaţiile spaţiale şi temporale.

36
 Incipitul, partea introductivă a oricărei opere literare, care are anumite consecinţe în
derularea evenimentelor, îndeplineşte anumite roluri, printre care: introducerea cititorului în
lumea ficţională, prezentarea unor personaje şi fixarea coodonatelor spaţio-temporale. În
acest roman, incipitul coincide cu expoziţiunea, fixând coordonatele de timp şi de spaţiu: „În
primăvara anului 1916, ca tânăr sublocotenent, mă aflam pe Valea Prahovei”. În acest roman,
incipitul trasează acţiunea în timp şi spaţiu, însă nu dezvăluie identitatea eroului, care este şi
narator personaj.

Al doilea element de construcţie a operei este finalul, partea de încheiere a oricărei

opere literare, care poate coincide sau nu cu deznodământul. Dacă finalul nu coincide cu
deznodământul, înseamnă că autorul doreşte să ofere cititorilor date despre personajele operei
după ce conflictul s-a încheiat. Rolurile finalului sunt: încadrarea acţiunii ca într-o ramă,
împreună cu incipitul, păstrând astfel lumea ficţională în afara lumii reale, precum şi
finalizarea acţiunii şi scoaterea cititorului din lumea ficţională şi readucerea lui în lumea
reală. În acest roman, finalul este reprezentat de hotărîrea eroului de a divorţa şi de a îi lăsa
toate bunurile materiale soţiei. Mărturisirea din final : „ I-am scris că-i las absolut tot... de la
lucruri personale, la amintiri, […], adică tot trecutul” subliniază dorinţa eroului de a rupe
legătura cu trecutul pentru a deschide o uşă în viitor.

Reperele spaţiale şi cele temporale constituie un alt element de construcţie a

romanului. Încă din primele rânduri aflăm că acţiunea are loc acolo unde se făceau fortificaţii
şi pregătiri pentru intrarea României în război: Valea Prahovei şi apoi Piatra Craiului. Pe
parcursul derulării acţiunii sunt incluse şi alte localităţi precum Câmpulung, Bucureşti,
Constanţa. Aşadar, cea mai mare parte a întâmplărilor are loc într-un spaţiu deschis. Reperele
temporale sunt trasate chiar din primul capitol, în care acţiunea are loc în anul 1916. Acest an
este valabil pentru capitolele care cuprind drama războiului. În capitolele ce includ drama
iubirii, acţiunea se petrece cu câţiva ani mai devreme, în perioada când eroul era student.

Un alt element important de construcţie a operei este reprezentat de tehnica narativă

utilizată în această operă, şi anume alternanţa. Aceasta reprezintă modalitatea prin care
autorul îşi construieşte opera prin alternanţa planurilor narative şi a acţiunii. Aşadar,
evenimentele nu sunt prezentate în ordine cronologică, ci se alternează planul prezent cu
planul trecut. În prima parte a acestui roman, primul capitol prezintă citi-torului evenimente
din prezent, personajul evidenţiind evenimente de pe front, capi-tolele II, III, IV, V constituie
o întoarcere în trecut a acestuia, fiind descrise evenimente din căsnicia eroului, iar capitolul al
VI-lea constituie o revenire în prezent.

Personajul principal al acestui roman, Ştefan Gheorghidiu, este un intelectual

preocupat, în primul rând, numai de probleme de conştiinţă. În relaţia cu soţia sa, Ela, el
suferă o dramă a incompatibilităţii care transformă căsnicia într-un eşec. Această dramă este
generată de imposibilitatea comunicării şi de propriul orgoliu, ce se evidenţiază ca trăsătură
dominantă de caracter.pe parcursul întregului roman. Treptat, fiind profund marcat de
cealaltă dramă, şi anume cea a războiului, gesturile sale faţă de propria soţie devin reci, se
dispersează, se frâng. Finalul acestei drame este marcat prin ruptura definitivă pe care alege
să o facă Ştefan, renunţând la tot trecutul trăit alături de Ela şi privind spre viitor.

37
 O altă relaţie a eroului, conturată în mod evident, este cea cu unchiul Nae. Spre
deosebire de Ştefan, care nu era deloc interesat de avere şi nu era dominat de dorinţa de
înavuţire, Nae este tipic pentru cel ce îşi doreşte din ce în ce mai mult şi care este in stare să
obţină avere prin orice mijloace. La citirea testamentului unchiului Tache, nemulţumiţi de
hotărârea defunctului, Nae împreună cu mama şi sora lui Ştefan, decid sa îl reclame în
instanţă, afirmând că averea primită nu i se cuvine. Pe Ştefan însă, moştenirea nu l-a integrat
în societatea burgheză a timpului, acesta fiind unul din motivele pentru care el a renunţat cu
uşurinţă la trecut, la avere şi la Ela.

În opinia mea, deznodământul romanului ilustrează condiţia intelectualului, de-

oarece eroul este un însetat de absolut, care priveşte căsătoria ca pe o experienţă
fundamentală a vieţii omului, considerând cuplul ca prototip al perfecţiunii. Întrucât Ela nu
poate să se ridice la înălţimea idealului său feminin, el trăieşte o profundă dezamăgire, iar
gestul său final de a divorţa, fără ca măcar să îi mai pese dacă soţia l-a înşelat sau nu,
demonstrează pierderea treptată a interesului său pentru aceasta, în condiţiile în care constată
că ei doi sunt incompatibili în gândire şi în atitudine. Drama războiului la nivel universal
-văzut ca o altă experienţă fundamentală care nu poate să lipsească din propria-i viaţă- i se
pare cu mult mai mare decât orice dramă individuală în iubire, de aceea survine despărţirea,
prin care îi lasă Elei „de la obiecte de preţ, la cărţi, de la lucruri personale, la amintiri. Adică
tot trecutul.”

Definitoriu rămâne în acest roman, pentru eroul Ştefan Gheorghidiu, curajul asumării
propriului destin şi infinita disponibilitate existenţială pentru experienţe-limită ale eului.

ION LUCA CARAGIALE

Particularităţile de construcţie a personajului

O scrisoare pierdută - comedie

Comedia este specia genului dramatic, în versuri sau în proză, ce se particularizează

prin folosirea categoriei estetice a comicului, categorie bazată pe contrastul dintre esenţă şi
aparenţă (dintre ceea ce sunt personajele în realitate şi ceea ce vor să pară), fapt care stârneşte
rîsul.

Reprezentant de seamă al generaţiei de scriitori ai secolului al XIX-lea, alături de Ioan

Slavici, Ion Creangă şi Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale este cunoscut în literatura
română atât prin proză, reprezentată de schiţe, momente şi nuvele, cât şi prin opera dramatică,
incluzând comediile „O scrisoare pierdută”, „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, „O noapte
frutunoasă”, „D’ale carnavalului” şi drama „Năpasta”.

În opinia mea, tema comediei “O scrisoare pierdută” este cea socială, cu implicaţii
politice. Pot spune că tema acestui text dramatic se reflectă în construcţia şi în atitudinea
personajului Zoe, autorul utilizând cu fineţe tipurile de comic, pentru a sublinia aceste aspecte.
Referitor la comicul de nume, apelativul „coana” şi diminutivul „Joiţica” evidenţiază

38
atitudinea duplicitară a Zoei: lui Pristanda îi permite să i se adreseze astfel, în schimb, pentru
cei din jur ea pare o persoană onorabilă. Se observă că în cazul ei, autorul nu foloseşte comicul
de limbaj. Ea este caracterizată prin comicul de caracter, fiind încadrată ca tip uman în tipul
adulterinei, al femeii voluntare, al cochetei. Comicul de situaţie este obţinut, în cazul acestui
personaj, prin pierderea şi regăsirea succesivă a scrisorii, prin discuţiile dintre Zoe şi Tipătescu
având ca subiect pierderea scrisorii.

Statutul social al lui Zoe este subliniat în indicaţiile scenice de la începutul piesei:
„Zoe, soţia celui de mai sus”, părând că autorul nu acordă o importanţă prea mare acestui
personaj, ales să fie ultimul în această listă. Dar, tocmai acest statut îi creează un zbucium
permanent pe parcursul desfăşurării acţiunii. Criticul literar Şerban Cioculescu este de părere
că, în această piesă, numai Zoe trăieşte cu adevărat o dramă. Compromiterea publică, pentru o
femeie din secolul al XIX-lea, care a ajuns la o poziţie socială şi materială remarcabilă, prin
căsătoria cu un bărbat „zaharisit” şi care are un amant în plină ascensiune, ar fi însemnat
distrugerea ei definitivă.

Statutul psihologic subliniază o femeie cu un caracter extrem de puternic, hotărâtă să

zdrobească pe oricine s-ar împotrivi planurilor ei. Ea manipulează toate personajele masculine,
în încercarea de a obţine ceea ce îşi doreşte, anume liniştea sufletească pe care o avea înainte să
piardă scrisoarea.

Statutul moral pune în evidenţă calităţile şi defectele acesteia. Este o femeie voluntară,
care întotdeauna ştie ce vrea şi care nu se lasă învinsă de niciun obstacol ivit în cale. Deşi apare
ultima, în lista de personaje, pentru a sublinia rolul neînsemnat pe care îl aveau femeile în viaţa
politică, în vremea respectivă, ea dovedeşte contrariul: are un rol determinant, manipulând după
propria dorinţă, pe toţi bărbaţii implicaţi în jocurile politice din piesă. Face orice pentru a-şi
atinge scopul: se lamentează, porunceşte, lăcrimează teatral sau dă ordine, totul pentru a obţine
scrisoarea pierdută şi, odată cu ea, onoarea.

Trăsătura sa dominantă de caracter este luciditatea. Prima ei replică din piesă este
„Sunt nenorocită, Fănică”, iar până la finalul operei este înfăţişată într-o permanentă stare de
surescitare, de disperare. Cu toate acestea, Zoe este mereu lucidă. O primă scenă
semnificativă care pune în evidenţă această trăsătură este cea a discuţiei cu Tipătescu, în care
se încearcă găsirea unei soluţii care să-i scape din situaţia compromiţătoare în care se află. Zoe
numeşte principiile lui Tipătescu „nimicuri politice”, detaşându-se perfect de emoţii şi căutând
lucid cea mai bună cale de a păstra în continuare tot ceea ce a dobândit prin căsătoria cu
Trahanache, fără a se compromite în faţa societăţii. O altă scenă semnificativă este cea cea în
care îl trimite pe Pristanda să meargă la Caţavencu şi „să-i cumpere scrisoarea cu orice preţ”,
acest lucru demonstrând o perfectă adaptare la situaţie, spre deosebire de impulsivul Tipătescu,
hotărât să îl ţină în continuare arestat pe oponentul său politic.

Patru elemente de structură şi compoziţie ale textului dramatic ales, semnificative

pentru tipologia personajului sunt: acţiunea, conflictul, relaţiile temporale şi spaţiale, finalul.

Acţiunea este simplă. Zoe nu este prezentă în expoziţiune, ci este inclusă în scena care
subliniază intriga. Tipătescu, prefectul judeţului, trimite o scrisoare de dragoste amantei sale,

39
Zoe, soţia bunului său prieten, Zaharia Trahanache. Caţavencu deţine această scrisoare, pe care
o foloseşte ca armă de şantaj politic. Evenimentele se precipită şi se succed într-un ritm alert.
Trahanache vede în scrisoarea aflată la Caţavencu doar un fals josnic, Tipătescu ordonă lui
Pristanda să îl aresteze pe Caţavencu, pentru a recupera scrisoarea, dar Zoe îi cere poliţistului
să îl elibereze imediat, pentru a negocia cu el condiţiile redobândirii documentului.
Deznodământul este fericit, ca în orice comedie, Zoe dobândind scrisoarea, pe care i-o
înapoiază cetăţeanul turmentat.

Un element esenţial în construcţia subiectului dramatic este conflictul, ce constă în

confruntarea dintre două sau mai multe personaje cu idei, opinii diferite. În piesa „O scrisoare
pierdută” există un număr semnificativ de conflicte, unul dintre acestea, este cel dintre Zoe şi
Caţavencu. La fel de important, dar de intensitate mai mare este cel dintre Zoe şi Tipătescu,
Zoe fiind hotărâtă să lupte chiar împotriva amantului ei, pentru redobândirea liniştii sufleteşti.

Relaţiile temporale şi spaţiale nu fixează acţiunea cu precizie. Aceasta se desfăşoară

„în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre”, după cum precizează autorul. Toate
evenimentele care compun acţiunea se derulează pe parcursul a trei zile, la finalul campaniei
electorale şi în perioada desfăşurării alegerilor. Acţiunile personajelor sunt puse în evidenţă
prin fixarea ca reper spaţial a locuinţei lui Ştefan Tipătescu, amantul Zoei. Discuţiile dintre cei
doi, hotărârea Zoei de a îl elibera pe Caţavencu, discuţia cu acesta, discuţia acesteia cu
Dandanache, toate au loc în casa prefectului, acolo unde Zoe este ca la ea acasă. Şi confuzia pe
care o face Dandanache, privind identitatea lui Tipătescu şi a lui Trahanache: „(Arătând spre
Tipătescu) Dumneaei...soţia dumitale.”, subliniază tot această idee.

Finalul subliniază din nou importanţa personajului feminin în structura textului. În

legătură cu finalul piesei, critica literară remarca: „Veselia tuturor personajelor din final este
semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizează nonsensul existenţei lor,
singura reacţie finală la această absenţă a lor este veselia inconştientă.” (Ion Constantinescu).
Finalul o aduce din nou pe Zoe în prim-plan: după ce cetăţeanul turmentat îi restituise
scrisoarea, Caţavencu trebuie să se supună dorinţelor Zoei, nemaiavând documentul cu care să
o şantajeze. Ea este cea care îl va ierta, cu generozitate, dar îl va obliga să organizeze
petrecerea de după alegerile pe care acesta le pierduse catastrofal. Caţavencu o numeşte „un
înger”, iar cetăţeanul turmentat „o damă bună”.

Referitor la construcţia personajelor lui Caragiale, critica literară subliniază: „Veselia

ineptă a personajelor din finalul tuturor celor patru piese comice este semnul exterior al
deriziunii absurdului. Personajele nu realizează nonsensul existenţei lor, singura reacţie finală
la această absenţă a lor este veselia inconştientă.”

MARIN SORESCU - IONA

Particularităţile de construcţie a personajului

40
 Teatrul postbelic- personajul

Drama este specie a genului dramatic, caracterizată prin deznodământ grav, dar în
care conflictul, deşi foarte puternic, nu mai duce neapărat, ca în tragedie, la moartea
personajelor principale, iar accentele tragice se împletesc uneori cu cele comice sau lirice.

Iona (1968) a fost publicată în revista Luceafărul, fiind inclusă ulterior în trilogia cu
titlul simbolic Setea muntelui de sare, alături de Paracliserul si Matca. Piesa Iona este
inspirată de unul dintre marile mituri creştine, cel al personajului biblic Iona.

În opinia mea, tema piesei este destinul tragic al omului modern, care trăieşte acut
singurătatea şi care are profunde frământări, în efortul de aflare a sinelui, ezitarea în a-şi
asuma conştient drumul in viaţă. Problematica se diversifică prin revolta omului în faţa
destinului, raportul dintre libertate şi necesitate sau în comunicarea socială, ca sursă a
singurătăţii. Consider că această temă se reflectă în construcţia personajului Iona, în special
prin atitudinea acestuia în faţa problemelor cu care se confruntă. O scenă semnificativă este
cea în care Iona, temându-se de singurătate, se strigă pe nume: “Iona! (mai răguşit). Iona! –
Nimic. – Pustietatea ar trebui măcar să îmi răspundă.” El îşi pierde însă ecoul, semn că
trebuie să înfrunte singur destinul. Autorul consideră că acesta este cel mai îngrozitor lucru ce
i se poate întâmpla unui om, de aceea notează: Cred că lucrul cel mai îngrozitor din piesă e
când Iona îşi pierde ecoul.”

De asemenea, consider că tema textului se reflectă în construcţia lui Iona şi prin

modul în care autorul alege să îl supună pe acesta unor probe, personajul fiind înghiţit
succesiv de trei ori. Astfel, descoperă că vânătorul devine vânat, că cel ce pescuia, este
pescuit. Aceste probe nu îl înving, dimpotrivă, subliniază puterea omului de a înfrunta orice
provocare. Deşi ratează de mai multe ori, nu-şi pierde încrederea în capacitatea fiinţei umane
de a-şi depăşi limitele, de a ieşi din labirintul existenţei, căci el nu încetează nicio clipă să
aspire către o existenţă superioară.

Statutul social al personajului este precizat în indicaţiile scenice de la începutul

piesei: “Iona, pescar” şi apoi subliniat pe parcursul operei: “De mult pândesc eu peştele ăsta.
L-am şi visat.” Acest statut trimite la mitul biblic a lui Iona, proorocul din Vechiul
Testament. Acestuia, Dumnezeu i-a poruncit sa meargă la Ninive, oras în care “fărădelegile
locuitorilor au ajuns până în faţa mea”. Însă Iona, ignorând porunca primită, şi-a schimbat
traseul, urcând pe o altă corabie care pleca spre orasul Tarsis. Dumnezeu, care a văzut totul, a
stârnit o furtună puternică, încât corabia în care se afla Iona era în pericol. Aruncat în mare,
Iona este înghiţit de un peşte uriaş, în burta căruia stă trei zile şi trei nopţi, timp în care se
pocăieşte şi acceptă misiunea divină. Statutul psihologic pune în evidenţă un caracter extrem
de puternic, lucru evidenţiat prin voinţa extraordinară cu care personjul încearcă să îşi
depăşească propria condiţie, dar şi prin gestul său final: “Dar nu mă las. Plec din nou. […]
Răzbim noi cumva la lumină.” Statutul moral relevă structura sufletească a eroului. Este o
fire reflexivă, meditând asupra unor probleme existenţiale - soartă, viaţă, moarte: “De ce
trebuie să pierdem timpul cu lucruri care nu ne folosesc după moarte?”, “De ce trebuie să se
culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii?”

41
 Trăsătura dominantă de caracter este voinţa, ilustrând capacitatea fiinţei umane de
a depăşi mereu obstacolele, de a-şi depăşi condiţia. Iona este omul prins fără voia lui într-o
capcană, din care încearcă pur si simplu să scape. O scenă semnificativă este cea în care,
Iona spintecă burta celui de-al doilea peşte care l-a înghiţit pe primul, din care el reuşise să
iasă. Pentru a putea ieşi din spaţiul strâmt în care este închis, Iona îşi foloseşte degetele ca
nişte ferăstraie, în încercarea de a tăia o fereastră în burta peştelui. Totodată, subliniază voinţa
sa puternică reflectând asupra încercărilor succesive pe care le va face, încercând să îşi
depăşească propria condiţie: “O să înot o zi, două, pe spate, apoi pe burtă, apoi într-o parte,
apoi într-un deget, apoi într-un fir de păr, apoi într-un suflet…”

A doua scenă semnificativă pentru relevarea trăsăturii dominante de caracter a

personajului este cea din finalul piesei. După încercări repetate de a scăpa din burţile de
peşte, ceea ce dovedeşte voinţa acestuia, dorinţa de a nu abandona cu nicun chip, Iona capătă
înţelegerea de care are nevoie. Eroul alesese un drum greşit, care ducea în afară. Calea cea
adevărată, singura de altfel, se află însă înăuntrul nostru. “Trebuie s-o iau în partea cealaltă…
E invers.Totul e invers”, exclamă el în final, iluminat. Gestul de a-şi spinteca burta nu trebuie
aşadar înţeles ca o sinucidere, de vreme ce nicio acţiune din text nu se manifestase în planul
realităţii, ci tot simbolic: omul a găsit calea, iar aceasta se afla în sine. Mitul labirintului şi
metafora luminii din final (“răzbim noi cumva la lumină” )susţin semnificaţia simbolică a
piesei.

Patru elemente de structură şi compoziţie ale textului dramatic ales, semnificative

pentru tipologia personajului sunt: indicaţiile scenice, acţiunea, relaţiile spaţiale şi temporale
şi conflictul.

Indicaţiile scenice sunt specifice teatrului modern. Tabloul I se deschide cu o indica-

ţie scenică, independentă de textul propriu-zis, dar care are valoare anticipativă pentru
destinul personajului: “Scena e împărţită în două. Jumătate din ea reprezintă o imensă gură
de peşte. Cealaltă jumătate-apa. Iona stă în gura peştelui nepăsător […]”. Tabloul al II-lea
subliniază spaţiul în care se află Iona: „Impresia că te afli pe fundul mării şi în acelaşi timp
câteva elemente care să creeze senzaţia de pântece uriaş”. Şi în tabloul al III-lea, indicaţiile
scenice sunt la fel de importante, pentru descifrarea semnificaţiilor textului: „iar într-o parte a
scenei - important!- o mică moară de vânt.”, evidenţiind astfel, prin moara de vânt, simbol al
zădărniciei, că Iona, simbol al omului modern, nu mai acceptă iluziile, aşa cum o făcea Don
Quijote în faţa morii de vânt. În tabloul al IV-lea, indicaţia scenică aduce precizarea că Iona
se află într-un loc ce seamănă cu o peşteră: „În faţă, ceva nisipos, alge, scoici. Ceva ca o
plajă. La gura grotei răsare barba lui Iona. Lungă şi ascuţită – vezi barba schivnicilor de pe
fresce.” Se sugerează astfel faptul că Iona nu reprezintă un tip uman, ci un simbol.

Relaţiile temporale şi spaţiale sunt deosebit de importante pentru înţelegerea

construcţiei personajului. Elementele spaţiale aparţin aproape exclusiv imaginarului (plaja,
burţile pestilor, moara de vânt, acvariul) şi se înscriu în seria metaforică a existenţei tragice a
personajului principal, care întruchipează fiinţa umană în tragismul ei. Spaţiul, în cea mai
mare parte a acţiunii este închis, apăsător, ameninţător: în burta peştelui. Iona este astfel omul
prizonier al primejdiilor şi al fatalităţii. Relaţiile temporale reliefează, în principal,

42
perspectiva discontinuă a timpului psihologic pe care îl trăieşte Iona, care amplifică stările
interioare ale personajului.

Acţiunea se realizează prin sucesiunea a patru tablouri. Planul exterior din primul si
ultimul tablou alterneaza cu planurile lumii interioare din al doilea si al treilea tablou.

În tabloul I, este prezentat pescarul Iona, într-o zi oarecare, încercându-şi norocul, în

dorinţa lui de a prinde peştele cel mare. Marea, metaforă a vieţii, e plină de tentaţii pe care
omul trebuie să le ocolească: „Marea asta e plină de nade; tot felul de nade frumos colorate.
Noi, peştii, înotăm printre ele.” Primul tablou se încheie tragic: Iona este înghiţit de peştele
cel mare pe care îl ignora.

Tabloul al II-lea îl arată pe Iona în burta peştelui. Monologul personajului conţine

multe întrebări existenţiale. Iona observă că, în timpul vieţii, oamenii învaţă multe lucruri
care nu le sunt deloc utile după moarte. Fiind prins în burta peştelui, încearcă să se convingă
pe sine că este liber, că se poate duce încotro doreşte, că poate face ce vrea.

Tabloul al III-lea este cel mai extins. Acţiunea se desfăşoară în interiorul celui de-al
doilea peşte care a înghiţit primul peşte. Iona evadează, dar ajunge în burta celui de-al treilea
peşte, un alt spaţiu închis. Îşi aminteşte acum lucruri mărunte din viaţa sa: plecarea la război,
bucuria de a privi gâzele, îşi aminteşte şi de mama sa, căreia ar vrea să îi scrie un bilet în care
s-o roage să-l mai nască o dată, finndcă „Ne scapă mereu câte ceva din viaţă, de aceea trebuie
să ne naştem mereu.”

Tabloul al IV-lea îl arată pe Iona într-un loc ce aduce cu o peşteră, dându-i cititorului
iluzia că personajul şi-a recăpătat libertatea. Se dovedeşte însă că Iona se află în burta unui alt
peşte : “Sugestie, desigur a unei existenţe care se închide în altă existenţă ca un cerc într-un
cerc mai mare sau o capcană într-un şir neîntrerupt de capcane.” (Eugen Simion) Nu-şi
aminteşte cine este, de aceea încearcă să se regăsească, eliberându-se de trecerea timpului.
Punctul culminant al acestui tablou este cel al regăsirii numelui: “Mi-am adus aminte: Iona.
Eu sunt Iona.” Măreţia personajului constă în gestul său final: el îşi spintecă burta, aşa cum
făcuse şi cu şirul de burţi de peşte. Gestul este simbolic, nu constituie o sinucidere. Replica:
“Răzbim noi cumva la lumină” sugerează eliberarea spiritului din trupul-temniţă.

Conflictul din opera dramatică este specific tragismului piesei, prin urmare, din
parabola lui Sorescu lipseşte confruntarea dintre două personaje, specifică teatrului clasic.
Conflictul în această piesă este de fapt drama existenţială a protagonistului Iona. Imagine a
omului modern, Iona traieşte un conflict interior, generat de lupta cu sinele, într-o intrigă de
mare tensiune dramatică, născută din diferenţa dintre idealul/ideea de libertate, de cunoaştere
absolută şi convieţuirea într-un orizont închis, ca un pântece de peşte.

Din mitul biblic, Marin Sorescu a preluat numai situatia existentiala: captivitatea lui
Iona in burta pestelui, simbol al destinului din care omul nu se poate elibera. În ebraică,
“iona” înseamnă “porumbel”, pasăre ce simbolizează pacea, dar şi libertatea, simbolistică
integrată în conţinutul de idei al textului.

43
 În ceea ce priveşte semnificaţia acestei tragedii, Marin Sorescu însuşi mărturiseşte în
volumul Insomnii :„Au trecut trei ani de cand am scris tragedia. Totul mi se încurcă în
memorie. Ştiu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipoment de singur”.

Argumentare – text aparținând genului dramatic 

• Genul dramatic cuprinde totalitatea creaţiilor dramatice. Acesta este unul dintre cele
trei genuri literare importante (alături de liric şi epic) în care se realizează obiectivarea
eului creator, prin intermediul personajelor, fiind prezente totodată acţiunea şi
dialogul.
• Fragmentul citat face parte operei literare ......... , de .......... şi aparţine genului
dramatic, deoarece aceasta este scrisă pentru a fi jucată pe scenă, modul de expunere
este dialogul, iar structura operei dramatice se compune din acte, scene, tablouri.
• Precizarea „actul......”, „scena........” arată organizarea textului pe acte, diviziunile
principale în desfăşurarea acţiunii şi scene, subdiviziuni ce marchează intrarea sau
ieşirea unui personaj. Modul de expunere este dialogul, la începutul fiecărei replici
este pus numele personajului care o rosteşte şi, ca semn de punctuaţie, două puncte.
• Personajele care apar în actul al..........., scena............sunt....…………..., care.....
…..... .
• Dintre personajele prezente în fragment, se remarcă, prin atitudine, limbaj şi
reacţii.......... . El/ea este prezentat(ă) prin indicaţiile scenice făcute cu autor şi
transformate în adevărate fişe de caracterizare directă:............ . Astfel, i se precizează
cea mai importantă trăsătură de caracter, .......................
• Personajul este caracterizat însă şi indirect, prin atitudinea............faţă
de.......................căruia/căreia................. .
• În concluzie, acest text aparţine genului dramatic, deoarece prezintă caracteristicile
specifice: organizarea în acte şi scene, apariţia personajelor, dialogul, ca mod de
expunere, şi indicaţiile scenice.

Argumentare – text aparţinând genului epic/unei opere epice.

• Fragmentul citat face parte din opera literară......,de......... şi aparţine genului epic,
deoarece autorul îşi transmite indirect gândurile şi sentimentele, prin intermediul

44
 acţiunii şi al personajelor; de asemenea, sunt prezente modurile de expunere şi
conflictele.
• Acţiunea este simplă, cuprinzând în acest fragment..............(momentul/momentele
subiectului prezent(e) in fragment). Astfel, aflăm
că…………………………………..............
• Din punct de vedere spaţial, cititorul poate intui imaginea unui decor rural/urban etc,
ce are în prim-plan ca reper.............. Temporal, există câteva detalii
specifice:.........../nu există.
• Personajul / personajele prezente în fragmentul în discuţie sunt:..........
• ..........este personajul principal/secundar, fiind caracterizat în mod direct (de către
narator / de către alte personaje / prin autocaracterizare) / indirect (prin fapte /
comportament / limbaj / vestimentaţie / relaţii cu alte personaje).Exemple...........
• În prezentarea epică, modurile de expunere folosite sunt: naraţiunea / descrierea
/dialogul / monologul. Naraţiunea are rolul de a prezenta evenimentele în ordinea
cronologică a desfăşurării lor, prin înlănţuire /alternativ (prin trecerea de la o secvenţă
narativă la alta) / prin inserţie. Dialogul dă dinamism acţiunii şi constituie un mijloc
de caracterizare indirectă. Descrierea înfăţişează peisaje sau conturează portrete, iar
monologul prezintă trăirile interioare ale personajelor.
• Relatarea este obiectivă / subiectivă, cu mărci auctoriale specifice, de persoana I / a
III-a singular / plural.
• Toate acestea sunt caracteristicile unui discurs narativ obiectiv / subiectiv, fragmentul
citat valorificând atributele specifice genului epic.

Argumentare – text aparţinând unei opere descriptive

• Fragmentul citat face parte din opera literară..........,scrisă de........... şi este un text
descriptiv, deoarece are ca mod de expunere descrierea, înfăţişează un aspect din
natură / un portret, valorifică imagini artistice şi figuri de stil şi realizează observaţii
cu privire la ipostazele prezentate.
• Textul valorifică modul de expunere descriptiv, întrucât alternează o suită de imagini
vizuale / auditive / olfactive etc, centrate pe verbe statice / dinamice, alternativ şi pe
grupuri nominale (substantive,
adjective):..........................................................................................

45
 • De asemenea, este înfăţişat un aspect particular specific al...................., fragmentul
devenind un tablou al anotimpului...................şi al ....................
• Sunt valorificate figuri de stil, pentru ca prezentarea să fie cât mai sugestivă pentru
cititor: epitete(...........................) / personificări (.........................) / metafore
(............................), comparaţii (............................) / enumeraţii (..................) /
inversiuni (.....................) etc.
• Epitetul / metafora / comparaţia etc......…....este foarte sugestiv(ă), redând imaginea.
…………....
• Se realizează observaţii, reflecţii, trăiri cu privire la ipostazele prezentate, detaliile
contribuind la veridicitatea imaginilor surprinse:................................
• Toate aceste elemente sunt argumentele necesare pentru a considera că fragmentul
citat din opera literară.............................,de....................este o descriere.

Caracterizare - personaj literar

• ............…...este personajul principal al acestui fragment. El este permanent

prezent în expunerea autorului, naraţiunea având ca pretext............. .

• Portretul fizic al personajului este/nu este foarte bine conturat. Astfel, prin
caracterizare directă făcută de narator/alte personaje/de către el însuşi, aflăm
că.................. .

• Portretul moral reuneşte caracteristici variate prezentate direct/deduse indirect

din succesiunea faptelor. Astfel, personajul este caracterizat direct de către narator/de
către alte personaje/de către el însuşi ca fiind..................... .

• Prin caracterizare indirectă, aflam că.................da dovadă de.....................,

deoarece................. (vezi comportament, atitudine, limbaj, relaţia cu alte personaje
etc.).

• Aşadar,.................. este un personaj reprezentativ pentru creaţia

lui....................., care doreşte să transmită şi cititorului o stare de admiraţie, simpatie,
faţă de tipul de personaj creat.

46
 Morometii Ion Ultima noapte Enigma Otiliei Moara cu
de dragoste, noroc
intaia noapte
de razboi

Autor Marin Preda Liviu Rebreanu Camil Petrescu George Ioan Slavici
Calinescu

Anul 1955, 1967 1920 1930 1938 1881

publicarii

Incadrare in Roman realist, Roman realist, Roman Roman realist, Nuvela realista,
context postbelic obiectiv, modern, de observatie de factura
interbelic subiectiv, de sociala psihologica
analiza (balzacian),
psihologica, interbelic
interbelic

Caracteristici -inregistreaza -reprezentarea -unicitatea -veridicitate -analiza

transformarile veridica a perspectivei conflictului
vietii rurale, realitatii narative -atenta interior al lui
ale observatie a Ghita
mentalitatilor, -absenta -timpul prezent socialului
ale idealizarii si subiectiv -urmarirea
institutiilor, personajelor -utilizarea procesului
de-a lungul -fluxul detaliilor instrainarii
unui sfert de -obiectivitatea constiintei acestuia de
secol observatiei -naratiunea la familie
-naratiunea la pers. III
-se impune o -omul este pers. I -urmarirea
noua tipologie prezentat ca un -existenta procesului de
a personajelor produs social- -memoria naratorului degradare
istoric al afectiva omniscient morala produsa
-prin tema mediului in care de ispita banilor
familiei, traieste si cu -tehnica -observarea
romanul care este in jurnalului umanitatii sub -tematica
dezvolta o interdependenta latura morala
viziune noua -autenticitatea -modalitati de
despre lume -realitatea ofera -prezentarea caracterizare a
fresca societatii - frescei personajelor
-face apel la transilvanene de substantialitate Bucurestiului
observatia la sf. sec. XIX a inainte de I RM
psihologica
-motivul
mostenirii

Perspectiva Narator Perspectiva Narator Naratiune la Naratiunea la

narativa obiectiv, narativa de tip implicat, pers. III, pers. III, narator
naratiune la auctorial, subiectiv, narator omniscient,

47
 pers. III naratiune la naratiune la obiectiv, omniprezent,
pers. III, narator pers. I detasat, neimplicat
omniprezent, omniscient,
omniscient, omniprezent
neimplicat

Viziunea Romanul Conceptia Actul de Autorul Concentrata in

despre lume reconstituie scriitorului creatie este un evidentiaza cuvintele
imaginea despre literatura act de viata batranei din
satului si despre cunoastere si burgheziei incipitul nuvelei
romanesc intr- menirea ei. nu de inventie, bucurestene de - omul trebuie
o perioada de iar scriitorul la inceputul sa fie multumit
criza, inainte Literatura este descrie sec. XX in cu ceea ce are
si dupa cel de- “creatie de realitatea raport cu banul
al Doilea oameni si de propriei prin:
Razboi viata” si cere ca constiinte:
Mondial prin: romanul sa se -tema
indrepte spre un “ Să nu descriu
-tematica “realism al decât ceea ce -structura
esentelor”. văd, ceea ce simetrica si
-conflict aud, ceea ce circulara
înregsitrează
-particularitati simţurile mele, -specificul
de compozitie ceea ce secventelor
gândesc eu… descriptive
-perspectiva Aceasta e
personajului singura -realizarea
Ilie Moromete realitate pe personajelor
asupra vietii si care o pot
a intamplarilor povesti.”

Tema Tema familiei Foamea Inadaptarea Prezentarea Efectul

arhetipala pentru intelectualului societatii dezumanizant al
Destramarea pamant la societatea bucurestene la banului
familiei si a mediocra inceputului sec.
civilizatiei Tema iubirii XX Tema familiei
traditionale Tema iubirii
taranesti Tema destinului Tema Tema destinului
Tema mostenirii implacabil
Tema timpului razboiului
Tema iubirii

Tema
parvenirii

Tema
paternittatii

Titlul Asaza tema Numele Metafora a Misterul prin Spatiul de

48
 familiei in personajului timpului care se desfasurare al
centrul principal psihologic caracterizeaza evenimentelor,
romanului comportamentu este mai
l protagonistei degraba ironic

Structura 3 planuri: 3 planuri: Planul prezent 2 planuri Un singur plan

alterneaza cu principale: narativ
-principal- -destinul lui Ion planul trecut
destinul -lupta pentru
familiei -destinul fam. obtinerea
Herdelea mostenirii
-secundar-
destinul -planul -destinul
individului colectivitatii tanarului Sima

-tertiar-al Planuri
colectivitatii secundare

Compozitie 2 volume: 2 parti 2 parti 20 capitole 17 capitole

-vol.1-3 parti 13 capitole 13 capitole

-vol.2-5 parti

Tehnici Tehnica Principiul Estetica Tehnica Fir narativ unic

narative narativa a cronologiei autenticitatii simetriei si a
colajului circularitatii Tehnica
Principiul inlantuirii
simetriei Principiul
contrapunctului Ritm epic
Principiul neomogen
circularitatii Principiul
cronologiei
Tehnica
contrapunctului

Relatii Actiunea se Spatiul real- Actiunea se Actiunea se Evenimentele

temporale/spat desfasoara pe localitatea petrece atat in petrece intr-o au loc pe
iale o perioada de Prislop spatiul citadin, seara, la parcursul unui
un sfert de cat si pe front, inceputul lunii an, de la Sfantul
veac si Durata de timp cu aprox. 2 ani iulie, in anul Gheorghe pana
infatiseaza reala-sfarsitul si jumatate 1909, pe strada la Paste. Spatiul
destinul secolului al inainte de Antim din este real,
taranului XIX-lea 1916, cat si in Bucuresti transilvanean.
inainte si dupa timpul
al Doilea razboiului
Razboi
Mondial

49
Incipit Referire la Motivul Fixeaza Fixeaza veridic Are statutul
tema timpului drumului- coordonatele cadrul spatio- unui prolog,
metaforă pentru spatio- temporal, surprinderelatiil
pătrunderea temporale principalele e din familia lui
cititorului în personaje, Ghita
lumea ficţională conflictul,
principalele Vorbele
planuri epice bătrânei
sintetizează
mentalitatea
arhaică a omului
simplu, dar şi
concepţia
moralizatoare a
autorului

Final Simetric fata Simetric fata de Lasa loc Inchis, aduce Este readusa in
de incipit incipit interpretarilor rezolvarea prim-plan
multiple conflictului, batrana, care
este urmat de incheie simetric
un epilog nuvela printr-o
replica
privitoare la
destinul
implacabil

Conflicte Triplu Conflict central: Conflict Conflict Conflict

conflict: lupta pentru interior: economic: interior: al
pamant constiinta problema protagonistului
-tata-cei 3 fii personajului- mostenirii
Conflict narator Stefan Conflict
-Moromete- exterior: Gheorghidiu Conflict moral: exterior: Ghita-
Catrina problema Lica Samadaul
Ion-Vasile Conflict paternitatii,
-Moromete- Baciu, Ion- exterior: pune parvenirii
Guica George Bulbuc in evdenta
relatia Conflict
Vol.2: Conflict moral: protagonistului psihologic:
nunta lui Ion cu cu societatea tema iubirii
-mentalitatea Ana
traditionala-
mentalitatea Conflict interior:
colectivista
Glasul
pamantului-
glasul iubirii

50
Secvente Scena cinei Scena horei Primirea Intalnirea din Mutarea la
narative mostenirii parc dintre Moara cu noroc
semnificative Scena taierii Scena zvarcolirii Felix si Otilia
salcamului Excursia la Aparitia lui Lica
Scena sarutarii Odobesti Plecarea Otiliei
Secerisul pamantului
Intalnirea cu
Fonciirea Pascalopol in
tren
Poiana lui
Iocan

Personaj Ilie Moromete Ion Stefan Otilia Ghita

principal Gheorghidiu Marculescu

Statutul Critica literară Personaj eponim Inadaptat Personaj Personaj care se

personajului l-a încadrat în social eponim metamorfozeaza
principal tipul ţăranului Taranul insetat , oscileaza intre
filosof de pamant Intelectualul Misterul patima pentru
care traieste feminitatii bani, dragostea
Taran totul sub adolescentine pentru familie si
“inteligent si semnul dorinta de a
ironic”, spirit constiintei ramane un om
reflexiv, cinstit
contemplativ

51