Legea penală

Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, studenţii vor avea capacitatea:

 Să definească legea penală;
 Să distingă acţiunea legii penale în spaţiu şi timp;
 Să interpreteze legea penală;
 Să determine structura normelor juridico – penale.

2.1 Legea penală şi caracterele ei

Legea penală este garantul drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, unul dintre

principalele mijloace ale statului folosit pentru contracararea faptelor prejudiciabile,
în general, şi pentru preîntâmpinarea săvârşirii infracţiunilor, în special. Ea obligă
organele de drept să tragă la răspundere penală persoana care a săvârşit o faptă
prejudiciabilă, interzisă sau prescrisă de legea penală.
Legea penală, întruchipată în Codul penal, potrivit art. l al acestuia,
constituie actul legislativ care cuprinde norme de drept ce stabilesc principiile
şi dispoziţiile generale şi speciale ale dreptului penal, determină faptele ce
constituie infracţiuni şi prevede pedepsele ce se aplică infractorilor.
Din definiţia dată şi din conţinutul legii penale rezultă un şir de principii şi
caractere ale ei:
1. Legea penală reprezintă un act normativ adoptat numai de către
Parlamentul Republicii Moldova.
2. Baza juridică a legii penale se constituie din prevederile Constituţiei R.M. şi
principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional.
3. Legea penală determină temeiurile răspunderii penale. Potrivit art. 51 C.P, temeiul
real (de facto) al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvârşită, iar
componenţa infracţiunii, stipulată în legea penală, reprezintă temeiul juridic (de
jure) al răspunderii penale.
4. Legea penală constituie singurul izvor al dreptului penal.
5.Legea penală interzice analogia normelor sale penale. Numai legea
penală prevede lista completă a faptelor infracţionale
6. Legea penală conţine, de regulă, anumite interdicţii concrete şi, uneori, unele
prescripţii, adresate destinatarilor ei.
7. Legea penală are un caracter general şi impersonal. Caracterul general
presupune o conduită tipică, generală, stabilită de legea penală.
Caracterul impersonal al legii penale decurge din faptul că aceasta nu se referă
direct la o anumită persoană, ci la toate care se află în situaţia descrisă de ea.
8. Legea penală este obligatorie pentru aplicare. Având menirea de a ordona, a
interzice, a prescrie, a pedepsi, ea, împreună cu relaţiile juridice generate în baza
săvârşirii infracţiunilor, alcătuieşte atât o parte importantă a ordinii de drept, cât şi o
parte componentă a ordinii sociale.
9. Legea penală realizează scopul şi funcţiile (sarcinile) dreptului penal - de apărare,
de reglementare, de educare şi de prevenire.
10. Legea penală aduce o contribuţie importantă la formarea unui stat de drept şi
democratic în Republica Moldova, obiectiv declarat în art. l al Constituţiei
Republicii Moldova.
11. În cazul în care atingerea scopurilor generale şi speciale de prevenţie, prevăzute în
art. 61 С.Р., e posibilă fără tragerea vinovaţilor la răspundere penală, legea penală
prevede diverse categorii de liberare de răspundere penală şi de pedeapsă penală,
de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter educativ.

2.2 Structura normelor juridico – penale

Dreptul penal este alcătuit dintr-un ansamblu de norme juridico - penale

constituite într-un sistem unitar - legea penală în vigoare (Codul penal din 2002),
care se împarte în două părţi: Partea generală şi Partea specială.
Părţile generală şi specială ale Codului penal sunt interdependente şi articolele
lor nu pot fi aplicate izolat. Pentru a determina corelaţia dintre noţiunea normei
juridice penale şi noţiunea articolului legii penale, trebuie, întâi de toate, să
examinăm noţiunea şi structura normei juridice penale.
Normele de drept penal îşi îndeplinesc funcţiile de apărare, reglementare,
educare şi de prevenire prin prevederea faptelor prejudiciabile pentru valorile sociale şi
prin interzicerea lor sub sancţiuni penale.
Norma juridico-penală este celula de bază a dreptului penal care reprezintă o
regulă de conduită, instituită de puterea publică, a cărei respectare este
asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Ipoteza descrie împrejurările, condiţiile sau faptele în prezenţa cărora se
aplică norma penală.
Dispoziţia este partea normei, în care se prescrie sau se interzice un com-
portament pentru persoanele care se află în condiţiile prevăzute de ipoteză.
Sancţiunea este partea legii penale, care determină tipurile de pedepse pentru
fapta săvârşită descrisă în dispoziţie.
Orice normă juridică, prescriind o anumită conduită (dispoziţia), trebuie să
indice condiţiile în care se aplică această conduită (ipoteza), precum şi consecinţele
nerespectării ei (sancţiunea).
Legea penală în vigoare cunoaşte cinci tipuri de dispoziţie: simplă,
descriptivă, de blanchetă, de trimitere şi combinată.
Dispoziţia simplă numeşte doar acţiunea infracţională cu un termen sau
expresii unanim acceptate şi înţelese, fără a dezvălui semnele ei. De exemplu, art. 145
C.P. nu determină semnele omorului, iar art. 164 C.P. - pe cele ale răpirii unei
persoane. Art. 334 C.P. numeşte numai fapta infracţională - darea de mită, art. 166
C.P. - privaţiunea ilegală de libertate a unei persoane etc.
Dispoziţia descriptivă conţine enumerarea semnelor principale ale
infracţiunii.De exemplu, tipic descriptivă este dispoziţia alin. l art. 186 C.P. „Furtul,
adică sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane", sau cea din alin. l art. 278
С.Р. „Terorismul, adică provocarea unor explozii, incendii sau săvârşirea altor
acţiuni care periclitează viaţa oamenilor.
Dispoziţia de blanchetă ne trimite la acte normative ale altor ramuri de drept
care nu se conţin în legea penală: hotărârile şi dispoziţiile guvernului, regulile,
instrucţiunile, regulamentele şi ordinele ministerelor şi departamentelor, hotărârile
autoadministraţiei locale, Codul de procedură penală etc. De blanchetă este,
bunăoară, dispoziţia art. 264 C.P., ce stabileşte răspunderea penală pentru
încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de
transport de către persoana care conduce mijlocul de transport.
Dispoziţia de trimitere nu conţine descrierea semnelor infracţiunii, dar ne
face trimitere la alt articol al legii penale. De exemplu, art. 152 С.Р. ne face trimitere
la art. 151 С.P., art. 268 С.Р. ne trimite la dispoziţiile art. 263 şi 264 С.Р.
Dispoziţiile de trimitere se aplică pentru a evita repetările în textul legii penale.
 Dispoziţia combinată conţine elemente aparţinând diferitelor tipuri de
dispoziţii enumerate mai sus. De exemplu, alin. l art. 344 С.Р. (divulgarea secretului
de stat) conţine o corelaţie dintre elementele dispoziţiei descriptive şi ale dispoziţiei
de trimitere.
Doctrina penală deosebeşte patru categorii de sancţiuni: absolut determinate,
relativ determinate, alternative şi de trimitere, în Codul penal în vigoare, legiuitorul a
utilizat numai sancţiunile relativ determinate şi cele alternative.
Sancţiunea relativ determinată indică categoria de pedeapsă şi limitele ei
inferioare şi superioare.
Sancţiunile alternative indică două sau mai multe categorii de pedeapsă, dând
posibilitate judecăţii să aleagă una dintre ele. Toate sancţiunile al ternative sunt
construite după principiul rânduirii categoriilor de pedeapsă de la cele mai blânde la
cele mai aspre, dând posibilitate judecăţii de a realiza prevederile alin. 2 art. 75 C.P.
Codul penal din 2002 a determinat o nouă categorie de sancţiuni penale, pe care am
putea-o numi - categoria sancţiunilor combinate. De exemplu, potrivit alin. l art. 324
C.P., coruperea pasivă se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi
convenţionale şi cu închisoare de la 3 la 7 ani, cu privarea de dreptul ocupării anumitor
funcţii sau exercitării unei anumite activităţi pe un termen de la 2 la 5 ani.

2.3 Acţiunea în timp a legii penale. Efectul retroactiv al legii penale.

Pentru stabilirea legii care trebuie aplicată în cazul săvârşirii unei

infracţiuni concrete, este necesar a clarifica următoarele împrejurări: timpul acţiunii
legii penale, adică momentul intrării şi ieşirii din vigoare a legii penale (art. 8 C.P.),
timpul săvârşirii faptei (art. 9 С.Р.), iar uneori şi efectul retroactiv al legii penale (art.
10 C.P.).
Potrivit art. 8 C.P. „Caracterul infracţional al faptei şi pedeapsa pentru aceasta
se stabilesc de legea penală în vigoare la momentul săvârşirii faptei". De aici reiese că
legea penală se consideră în acţiune din momentul intrării ei în vigoare şi până la
pierderea puterii ei de acţiune.
Conform art. 76 al Constituţiei R.M., legea se publică în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova şi intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în
textul ei. Republicarea legii atrage inexistenţa acesteia.
Potrivit art. 3 al legii menţionate, actul oficial al cărui conţinut constituie un
secret de stat intră în vigoare la data adoptării sau la data prevăzută în acel act şi se
comunică doar instituţiilor interesate, fără publicarea lui în Monitorul Oficial, în
cazul în care, informaţiile ce conţin secrete de stat.
În practica legislativă a ţării noastre, s-a statornicit regula conform căreia Codul
penal cuprinde, în textul său, o dată de intrare în vigoare ulterioară celei de publicare
a acestuia. De exemplu, noul Cod penal al R.M., adoptat prin Legea nr. 985-XV din
18 aprilie 2002, a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 128-129 din 13 septembrie 2002
şi a intrat în vigoare la 12 iunie 2003.
Problema acţiunii corecte a legii penale în timp depinde mult şi de timpul
săvârşirii faptei.
Dacă infracţiunea este comisă printr-o singură acţiune sau inacţiune, atunci
timpul săvârşirii faptei se consideră timpul când au fost îndeplinite acestea şi se
aplică legea penală care acţionează la momentul săvârşirii acţiunii (inacţiunii)
prejudiciabile.
Pentru săvârşirea infracţiunii continuă se aplică legea penală în vigoare la
momentul încetării activităţii infracţionale sau survenirii unor evenimente care
împiedică această activitate.
În cazul săvârşirii infracţiunii prelungite, timpul săvârşirii faptei se
consideră timpul comiterii ultimei acţiuni din seria de acţiuni identice, realizate cu un
singur scop, care împreună alcătuiesc o infracţiune unică prelungită.
Timp al săvârşirii activităţii infracţionale neconsumate se consideră timpul
comiterii ultimei acţiuni de pregătire sau de tentativă a infracţiunii.
În cazul săvârşirii infracţiunii prin participate, timpul săvârşirii faptei pentru
fiecare participant se consideră timpul comiterii de către autor a acţiunii sau
inacţiunii prejudiciabile.
Potrivit art. 10 С.Р., legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei,
care uşurează pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează situaţia persoanei ce a comis
infracţiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra persoanelor care au săvârşit
faptele respective până la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv asupra
persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar au antecedente
penale.
Din conţinutul alin. 2 art. 10 C.P., care indică că „legea penală care înăspreşte
pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni nu
are efect retroactiv" reiese efectul ultraactiv al legii penale, care conţine regula că
legea penală se aplică în mod obligatoriu şi după ieşirea ei din vigoare, atunci când
este vorba despre soluţionarea conflictelor de drept penal apărate în timpul când era
în vigoare. Deci, chiar dacă există o lege penală nouă, determinată de alin. 2 art. 10
C.P., la data urmăririi penale sau judecării cauzei, se aplică legea penală care era în
vigoare în timpul săvârşirii faptei, chiar dacă ea a ieşit din vigoare la momentele
indicate.

2.4 Aplicarea legii penale în spaţiu

Acţiunea legii penale în spaţiu este determinată de cinci principii de bază: l )

teritorialităţii; 2) cetăţeniei; 3) realităţii (protecţiunii reale); 4) universalităţii; 5)
extrădarea sau neextrădarea infractorilor.
Principiul teritorialităţii de aplicare a legii penale este determinat de alin. l
art. 11 С.Р.: „Toate persoanele care au săvârşit infracţiuni pe teritoriul Republicii
Moldova urmează a fi trase la răspundere penală în conformitate cu prezentul cod.
Potrivit art. 120 C.P., prin teritoriul Republicii Moldova şi teritoriul
ţării se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontierele Republicii
Moldova, cu subsolul şi spaţiul ei aerian.
în conformitate cu Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova din 17 mai
1994,1 frontiera de stat este linia ce desparte, pe uscat şi pe apă, teritoriul R.M. de
teritoriile statelor vecine, iar în plan vertical, delimitează spaţiul aerian şi subsolul R.M.
de spaţiul aerian şi subsolul statelor vecine.
Din conţinutul art. 120 C.P. rezultă că teritoriul R.M. include următoarele
elemente: 1) suprafaţa terestră (solul); 2) apele inferioare; 3) subsolul; 4) spaţiul aerian.
Principiul teritorialităţii este precizat şi completat de alin. 5 art. 11 С.Р.,
conform căruia, infracţiunile comise în apele teritoriale şi în spaţiul aerian al
Republicii Moldova se consideră săvârşite pe teritoriul Republicii Moldova.
Persoana care a săvârşit o infracţiune pe o navă maritimă sau aeriană, înregistrată
într-un port sau aeroport al Republicii Moldova şi aflată în afara spaţiului acvatic sau
aerian al Republicii Moldova, poate fi supusă răspunderii penale în conformitate cu
prezentul cod dacă în tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte
nu se dispune altfel.
Potrivit alin. 6 art. 11 C.P., prin teritoriul Republicii Moldova se înţelege şi
bordul unei nave militare maritime sau aeriene care aparţine Republicii Moldova,
indiferent de locul ei de aflare.

1
Monitorul oficial al Republicii Moldava nr. 12/107 din 3 noiembrie 1994
 În conformitate cu alin. 4 art. 11 C.P. şi cu prevederile Convenţiei cu privire
la relaţiile diplomatice, încheiată la Viena la 18 aprilie 1961, precum şi a altor
convenţii internaţionale bilaterale, aplicarea legii penale în temeiul principiului
teritorialităţii, cunoaşte anumite excepţii (restricţii): „Sub incidenţa legii penale nu
cad infracţiunile săvârşite de reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte
persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei
penale a Republicii Moldova".
Expresia reprezentanţi diplomatici ai statelor străine se referă la şefii
ambasadelor sau ai altor misiuni diplomatice, la diplomaţii şi membrii familiilor
lor, precum şi la membrii personalului tehnico - administrativ şi membrii familiilor
acestora, care nu sunt cetăţeni ai statului acreditat.
Principiul cetăţeniei presupune aplicarea legii penale a R.M.
infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean al R.M.
sau apatrid cu domiciliu în tară. Datorită acestor calităţi ale făptuitorilor, ei se
află în raporturi juridice cu statul nostru, se bucură de ocrotire din partea lui, dar au
şi obligaţia de a respecta legile ţării, indiferent de locul aflării lor.
Alin. 3 art. 11 C.P. consfinţeşte principiul realităţii legii penale care se
întemeiază pe considerentul că pentru infracţiunile săvârşite împotriva,
intereselor Republicii Moldova, împotriva păcii şi securităţii omenirii sau cele care
constituie infracţiuni de război, sunt traşi la răspundere penală conform Codului penal
al Republicii Moldova atât cetăţenii străini, cât şi apatrizii care nu domiciliază
permanent pe teritoriul Republicii Moldova, dacă aceştia au comis infracţiunile
nominalizate în afara teritoriului ţării. Este dreptul fiecărui î stat de a-şi apăra, pe baza
propriei sale legi penale, siguranţa fiinţei proprii şi a cetăţenilor săi împotriva unor
infracţiuni săvârşite de străini în străinătate.
Referitor la infracţiune, se are în vedere ca aceasta să fie săvârşită împotriva
intereselor Republicii Moldova, împotriva păcii şi securităţii omenirii sau să fie
infracţiune de război. Deci, victimă a acestor infracţiuni este un cetăţean al
Republicii Moldova sau însuşi ţara noastră.
Cu privire la persoana infractorului, se cere ca aceasta să fie cetăţean străin
sau apatrid nedomiciliat în Republica Moldova.
Infracţiunile respective trebuie să fie săvârşite în afara teritoriului Republicii
Moldova.
Principiul universalităţii legii penale este consacrat prin dispoziţiile din
alin. 3 art. 11 C.P., care prevăd că legea noastră penală se aplică cetăţenilor străini
şi apatrizilor care nu domiciliază permanent pe teritoriul Republicii Moldova şi au
săvârşit infracţiuni în afara teritoriului ţării, pentru infracţiunile prevăzute de tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte, dacă aceştia nu au fost
condamnaţi în statul străin.
Dezvoltarea relaţiilor internaţionale este însoţită de o creştere, fără precedent,
a criminalităţii internaţionale. Acest fapt a impus necesitatea instituirii unor mijloace
juridice de cooperare internaţională în lupta împotriva criminalităţii.
La aceste mijloace se referă principiul extrădării infractorilor care au comis
infracţiuni pe teritoriul unui stat, dar se află pe teritoriul altuia.
Extrădarea este actul prin care un stat (statul solicitat), pe al cărui teritoriu
s-a refugiat un infractor, predă, la cererea altui stat (statul solicitant), pe acel
infractor pentru a fi judecat sau impus să execute pedeapsa la care fusese condamnat
de instanţele judecătoreşti ale statului solicitant.
Alin. 2 art. 18 al Constituţiei Republicii Moldova declară că cetăţenii
Republicii Moldova nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din ţară, iar alin. 2 art. 19 al
Constituţiei indică că cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei
convenţii internaţionale, în condiţii de reciprocitate sau în temeiul hotărârii
instanţei de judecată.
Potrivit alin. l art. 13 C.P., cetăţenii Republicii Moldova şi persoanele cărora
li s-a acordat azil politic în Republica Moldova, în caz de săvârşire a unei infracţiuni
în străinătate, nu pot fi extrădaţi şi sunt supuşi răspunderii penale conform
prezentului cod.

În conformitate cu art. 546 C.P.P., Republica Moldova nu-şi extrădează

propriii cetăţeni şi persoanele cărora le-a acordat dreptul de azil.
Extrădarea va fi, de asemenea, refuzată dacă:
1. infracţiunea a fost săvârşită pe teritoriul Republicii Moldova;
2. în privinţa persoanei respective a fost deja pronunţată de către o
instanţă naţională sau a unui stat terţ o hotărâre judecătorească de condamnare,
achitare sau încetare a procesului penal pentru infracţiunea din cauza
3. s-a împlinit termenul de prescripţie al tragerii la răspundere penală pentru
infracţiunea respectivă, conform legislaţiei naţionale, sau a intervenit amnistia;
4. plângerea prealabilă a victimei lipseşte;
5. infracţiunea pentru care se cere extrădarea persoanei este considerată de
legea naţională infracţiune politică sau faptă conexă unei asemenea infracţiuni;
6. Procurorul General, ministrul justiţiei sau instanţa care soluţionează
chestiunea privind extrădarea are motive serioase să creadă că: a) cererea
de extrădare a fost înaintată în scopul de a urmări sau a pedepsi o persoană
pentru motive de rasă, religie, sex, naţionalitate, origine etnică sau opinii
politice; b) situaţia acestei persoane riscă să fie agravată din motivele
menţionate mai sus; c) persoana extrădată va fi supusă torturii, tratamentului
inuman sau degradant în ţara solicitantă;
7. persoanei cerute i-a fost acordat statut de refugiat politic;
8. statul care solicită extrădarea nu asigură reciprocitatea în sfera extrădării.

2.5 Interpretarea legii penale

Interpretarea legii penale este o operaţiune logico-raţională care se

efectuează cu ocazia şi în vederea aplicării normelor juridico - penale şi care are
drept scop descoperirea voinţei legiuitorului, adică acea apreciere morală, politică,
socială şi juridică pe care el anticipat, a priori, a dat-o tuturor faptelor
prejudiciabile similare în dispoziţiile normelor penale.

Deosebim următoarele moduri de interpretare a legii penale:

1. interpretarea după subiect, subiectul fiind cel ce interpretează legea;
2. interpretarea după metodă, adică cum are loc interpretarea;
interpretarea după volum.
După subiect, interpretarea poate fi oficială, autentică (legală), sau judiciară
(cauzală ori de caz).
Interpretarea autentică (legală) când este făcută de legiuitor odată cu
adoptarea normei interpretative şi în cuprinsul aceleiaşi legi.
Interpretarea judiciară (cauzală) se realizează de către organele
judiciare la examinarea cauzelor penale.
Doctrinară este considerată interpretarea dată de instituţiile de cercetări
ştiinţifice, de savanţii jurişti, de lucrătorii practicieni.
După metodă, interpretarea poate fi: gramaticală, logică, sistematică
şi istorică.
Interpretarea gramaticală constă în căutarea sensului normei de drept penal
în textul prin care ea a fost exprimată.
 Interpretarea logică constă în folosirea raţionamentelor pentru a descoperi
adevărata voinţă a legiuitorului.
Interpretarea sistematică este o variantă a metodei logice şi constă în
determinarea înţelesului unei norme de drept penal pornind de la corelaţia existentă
între această normă şi celelalte norme din aceeaşi lege sau alte acte normative din
sistemul dreptului.
Interpretarea istorică constă în căutarea înţelesului normei de drept penal,
studiind datele de ordin politic, economic şi juridic ce caracterizează condiţiile în
care a fost adoptată norma interpretată.
După volumul interpretării legii penale, interpretarea poate fi extensivă şi
restrictivă.
Interpretarea extensivă presupune că legiuitorul a vrut să spună mai mult
decât rezultă din felul cum s-a exprimat.
Interpretarea restrictivă presupune că legii i se atribuie un sens mai îngust.

AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR:
1. Care este noţiunea legii penale ?
2. Care sunt izvoarele dreptului penal?
3. Formulaţi noţiunea normei juridico – penale.
4. Ce tipuri de sancţiuni prevede Codul penal în
vigoare?
5. Care este momentul intrării în vigoare a legii penale?
6. Care este timpul săvîrşirii faptei?
7. În ce constă principiul universalităţii legii penale?
8. În ce constă efectul retroactive al legii?
9. Ce înţelegeţi prin interpretarea legii penale?
10.Care sunt metodele de interpretare a legii penale?

BIBLIOGRAFIE:

1. Drept penal. Partea generală. Sub redacţia lui A. Borodac. Chişinău: Ştiinţa,
1994.
2. A. Borodac. Drept penal. Calificarea infracţiunilor. Chişinău, 1996.
3. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. Sub redacţia lui A.
Barbăneagră. Chişinău: ARC, 2003.
4. Costică Bulai. Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti:
 ALL, 2000.
5. Уголовное право России. Том 1. Общая часть. Под ред. А. Н.
Игнатова и Ю. А. Красикова. Москва: НОРМА, 1999.
6. Комментарий к Уголовному кодексу РФ с постатейными
материалами и судебной практикой. Под ред. С. И. Никулина. Москва:
Менеджер, 2001.
7. А. С. Шляпочников. Толкование уголовного закона. Москва, 1960.
8. Н. Д. Дурманов. Советский уголовный закон. Москва, 1967.
9. А. А. Тилле. Время, пространство, закон. Москва, 1965.
10. Я. М. Брайнин. Уголовный закон и его применение. Москва, 1967.
11. В. Н. Кудрявцев и С. Г. Келина. Уголовный закон: опыт теорети
ческого моделирования. Москва, 1987.
12.А. В. Наумов. Реализация уголовного закона. Волгоград, 1983.