Balta-Albă, de Vasile Alecsandri (comentariu

literar, rezumat literar)

Vasile Alecsandri, reprezentant de seamă al generaţiei de scriitori paşoptişti, de la mijlocul

secolului al XIX-lea, a abordat în creaţia sa o mare varietate de specii literare, scriind poezie,
proză şi dramaturgie, punând, astfel, temelia literaturii române în toate genurile literare.

Alecsandri este primul care adună şi publică producţiile literaturii populare şi creatorul
pastelului, ca specie literară lirică. Garabet lbrăileanu susţinea însă că paginile interesante şi
moderne sunt cele de proză, deşi exista prejudecata că „Alecsandri este mai ales, şi mai
înainte de toate, un poet în versuri”, iar George Călinescu aprecia că proza constituie „cea
mai durabilă parte a operei sale”.

Povestirea Balta-Albă a fost scrisă în vara anului 1847, când Alecsandri se afla în această
staţiune balneară, fiind publicată mai întâi în revista „Calendarul pentru români” a lui
Gheorghe Asachi, din Iaşi, în 1848, apoi în revista „România literară” (1855).
Naraţiunea Balta-Albă are ca principală modalitate literară de creaţie motivul străinului,
frecvent în secolul al XVIII-lea mai ales în literatura franceză. Montesquieu în Scrisorile
persane şi Voltaire în Naivul folosesc drept pretext, pentru a realiza o imagine mai sugestivă
a societăţii franceze din acel timp, vizita unor străini, care observă mult mai profund şi mai
adevărat aspectele sociale şi istorice decât oamenii locului, obişnuiţi deja cu imaginile
respective, devenite banale pentru ei.
În literatura română, romanul Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă de Mihail
Sadoveanu ilustrează motivul străinului prin intermediul abatelui de Marenne, care călătorea
„din Apus spre Răsărit”, străbătând Moldova în drumul spre Istanbul şi având o misiune
secretă, ce-i fusese încredinţată de marchizul de Croissy, secretar şi ministru de externe „al
Regelui Soare” din Franţa.
Povestirea Balta-Albă are la baza construcţiei literare motivul străinului în ipostaza unui tânăr
pictor francez, care întreprinde un voiaj în Orient, prilej cu care observă şi comentează cele
văzute în timpul călătoriei prin Valahia.
Tema
Tema povestirii o constituie imaginea Valahiei din secolul al XIX-lea, realizată prin
contradicţia stridentă dintre aspectele primitive şi cele de civilizaţie avansată, viziune
năucitoare pentru vizitatorul european.
Naraţiunea
Naraţiunea este la persoana I pe parcursul întregii povestiri, începutul fiind relatat, la
persoana a III-a, de vocea auctorială (naratorul se confundă cu autorul), în ipostaza unui
tânăr valah, iar întâmplările propriu-zise sunt istorisite de naratorul-personaj, adică turistul
francez. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin prezenţa mărcilor formale ale
naratorului subiectiv, de unde reiese apropierea acestuia de evenimente, până la substituirea
lui de către personaj. Perspectiva temporală este continuă şi limitată, evenimentele sunt
povestite cronologic şi se desfăşoară în numai 24 de ore. Perspectiva spaţială reflectă un
spaţiu real, staţiunea balneară Balta-Albă şi un spaţiu imaginar închis, al bulversării şi
perplexităţii din conştiinţa protagonistului.

Vasile Alecsandri
Naratorul fixează de la început locul unde francezul îşi istoriseşte povestirea, într-o încăpere
din laşi, în care erau adunaţi mai mulţi prieteni ce stăteau „lungiţi pe divanuri, după obiceiul
oriental”. Călătoria în Orient este relatată la persoana I de către tânărul pictor francez, care
mărturiseşte că se consideră un fel de Cristofor Columb, deoarece descoperise în Europa „o
Moldavie şi o Valahie” şi, încântat de „sălbatica frumuseţă a malurilor acestui râu (Dunărea)”,
de munţii cu peşteri adânci şi păduri vechi, îl acuză pe profesorul său de geografie că nu-l
învăţase despre aceste minunăţii, simţind impulsul, ca, dacă ar fi fost lângă el, să-l arunce în
Dunăre.

El venise de la Paris la Viena, unde se îmbarcase pe un vapor şi coborâse la Brăila, hotărât

să înfrunte pericolele din barbara Valahie, pregătit să se apere de fiare sălbatice sau de cetele
de hoţi care l-ar fi atacat. Spirit aventuros, tânărul francez ar fi dorit să trăiască întâmplări
periculoase, să se lupte cu canibalii ce ar fi vrut să-l pună în frigare, imaginându-şi Valahia
ca pe „un soi de pustiu vânturat de cârduri de feare sălbatice şi de oameni pribeji ca în sânul
Africei”.

La consulatul francez din Brăila află că există o „baltă făcătoare de minuni”, numită Balta-
Albă, care vindecă oamenii de boli ce păreau incurabile. Încurajat de consulul francez,
călătorul se urcă într-o căruţă primitivă, plină cu fân şi trasă de patru cai mici, „numai oasele
şi pelea”. Căruţa porneşte vertiginos şi francezul, descriind „în aer o rumbă neaşteptată”, se
trezeşte aruncat în colbul drumului, pe când „echipajul” se făcuse nevăzut. După vreo zece
minute, poştaşul (surugiu, vizitiu) se întoarce, îşi recuperează călătorul, apoi pocneşte
puternic din harapnic (bici) şi caii o iau la goană de parcă aveau pe „dracul într-înşii”.

Căruţa sălta prin hopuri, azvârlindu-l în sus pe francez ca pe o minge, până când roata se
izbeşte într-un dâmb de pământ sfărâmându-se şi azvârlindu-l pe bietul om în mijlocul
drumului, în timp ce vehiculul zbura mai departe cu numai trei roţi şi trei cai. Disperat, pentru
că se afla abandonat „în câmpiile acele pustii” alături de unul dintre caii care-şi scrântise
piciorul, călătorul rămâne perplex atunci când îl vede pe căruţaşul întors după el legând roata
cu brâul cu care era încins şi-l pofteşte prin gesturi nerăbdătoare să urce din nou în căruţă.

După o călătorie parcursă tot „în fuga mare”, deşi căruţa avea numai „trei roţi şi giumătate” şi
doar trei cai, pe la zece seara „echipajul” ajunge într-un sat alcătuit din bordeie acoperite cu
stuf şi câini care lătrau asurzitor. Nici vorbă de hotel sau tractir (restaurant de categorie
inferioară), aşa cum îşi imaginase el că trebuie să existe într-o staţiune balneară. În schimb,
într-o beznă dezolantă şi înconjurat de vreo douăzeci de câini care lătrau ameninţător,
„neştiind nici limba, nici obiceiurile locului”, străinul se simte din nou în pragul disperării.

După o oră şi ceva de rătăcire prin acele locuri întunecate, o caleaşca elegantă cu şase cai
era să dea peste el, când aude glasuri vorbind franţuzeşte. O fericire nespusă i-a umplut
inima, crezând că este într-adevăr norocos să găsească aici nişte compatrioţi. Află cu
stupoare că cei din caleaşca erau români, unul dintre ei oferindu-se să-i găsească o gazdă
la un gospodar din sat. Când să intre în bordeiul ţăranului, „un urieş îngrozitor”, francezul se
ciocneşte cu fruntea de pragul de sus şi cade grămadă în ograda omului. Ameţit de lovitură,
se înviorează la vederea patului, şi se aruncă pe el cu voluptate, dar răcneşte înfiorător pentru
că îşi sfărâmase „toate ciolanele din trup, căci patul era de lemn, fără aşternut, fără perne,
fără nimic!”.

Dimineaţa, un „vuiet înfricoşat” îl trezeşte brusc din somn şi vede cu uimire că treceau vreo
treizeci de trăsuri de toate felurile, care se îndreptau „în fuga mare” către „izvorul minunilor”
de care auzise vorbindu-se la Brăila. Convins că se afla într-o „ţară sălbatică”, rămâne uluit
când vede alergând prin glodurile uliţei „o mulţime de căleşte evropieneşti, pline de figuri
evropieneşti şi de toalete evropieneşti”. Străinul crede că totul este o fantasmagorie, căci pe
malul bălţii se afla „un soi de târg ce nu era târg, un soi de bâlci ce nu era bâlci”, fiind
împrăştiate peste tot multe corturi de scânduri sau din rogojini.

Contradicţia pe care o sesizează în jurul său îi provoacă o uluială năucitoare francezului, care
vede, lângă o cutie de scânduri, „unde bogatul trăgea ciubuc”, fluturând zdrenţele rupte ale
unui cort, unde „săracul se pârlea la soare”, iar alături, un car mare în care stăteau claie peste
grămadă o femeie şi trei copii, dedesubt şezând bărbatul şi câinele. Imaginea îi bulversează
definitiv puterea de înţelegere: pe de o parte primitivismul aşezării, iar pe de altă parte luxul
echipajelor sau oamenii care stăteau lungiţi pe marginea drumului, goi şi mânjiţi „cu glod
(nămol) din cap păn-în picioare”.

Francezul este repede primit într-un grup de tineri, care-i înţeleg mirarea şi-i explică faptul că
această lume sălbatică are totuşi un grad de civilizaţie deosebită şi că Valahia este „împărăţia
contrasturilor celor mai originale”: „aici luxul şi sărăcia, durerea şi veselia, ideile nouă şi ideile
vechi, costiumele Evropei şi costiumele româneşti, toate sunt unite la un loc [...] şi produc un
efect neînchipuit atât ochilor cât şi mintei”.

Un alt prilej de uimire pentru străinul călător prin Valahia este şi invitaţia la masă făcută de
unul dintre noii prieteni, ce stătea în gazdă la un ţăran. Măsuţa rotundă cu trei picioare,
rogojinile pe care s-au aşezat să mănânce borş dintr-un singur castron pus în mijloc, bucatele
gustoase şi cu totul necunoscute, veselia şi ţiganii lăutari l-au încântat peste măsură pe
francez.

Balul desfăşurat la Cazino îi răstoarnă străinului „toate ideile asupra stării sălbatice a
Valahiei”, întrucât toţi cei prezenţi aveau toalete şi maniere foarte civilizate, dar mai ales era
încântat de frumuseţea tinerelor românce, care vorbeau limba franceză „întocmai ca nişte
pariziane”. După terminarea balului, străinul se trezeşte din nou singur într-un câmp pustiu şi
gândeşte cu toată convingerea că „Valahia este o ţară plină de minuni!”.

După vreo două ceasuri, pictorul francez pleacă spre Galaţi „într-o brişcă jidovească”, de
unde urma să-şi continue călătoria spre Ţarigrad. În douăzeci şi patru de ore, străinul trăise
atâtea stări contradictorii provocate de atâtea contraste, încât, în încheierea povestirii,
mărturiseşte auditoriului (naratarului) că este încă bulversat şi nu s-a lămurit dacă „Valahia
este o parte a lumei civilizate sau de este o provinţie sălbatică!”.

Proza Balta-Albă este o povestire, naraţiunea la persoana I accentuează subiectivitatea

povestitorului în ipostaza de martor sau de personaj, evidenţiind faptele şi situaţiile întâmplate
în trecut, principala caracteristică a stilului fiind evocarea.
Comicul
Comicul povestirii este construit prin contrastul dintre aparenţă şi esenţă, dintre ceea ce
protagonistul nădăjduieşte să găsească în Valahia şi ceea ce există în realitate: „sperarea de
a mânca un biftec la tractir şi mai ales dulcea sperare de a mă odihni o noapte întreagă pe
un pat elastic”, dar nu există restaurant în sat, iar patul era din lemn, fără saltea, fără aşternut;
în loc de sălbatici sau canibali întâlneşte un surugiu ciudat şi morocănos dar şi tineri cu
maniere şi toalete elegante care vorbesc limba franceză impecabil; nu există hotel, dar sunt
două „marchande de mode”; iar faptul că femeile şi bărbaţii se scăldau la un loc în baltă nu
ştie dacă ţine de primitivism sau de cea mai avansată civilizaţie.

Limbajul artistic
Limbajul artistic se caracterizează, în principal, prin oralitate, dând senzaţia de comunicare
directă între povestitor şi ascultător, remarcându-se talentul şi spiritul de observaţie al
străinului, ironia şi autoironia („ţălul meu, viind la Balta-Albă, nu era de a petrece noaptea în
 convorbire sufletească cu stelele”) care conferă naraţiunii o mare putere de sugestie,
construind spectacolul năucitor al contradicţiilor ce definesc Valahia: primitivismul înfricoşător
şi civilizaţia europeană.

Se remarcă în cursul povestirii şi o serie de figuri de stil: hiperbole (străjerul îi pare un „urieş
îngrozitor, care căta la mine, pare că ar fi vroit să mă înghită dintr-o îmbucătură”); personificări
(„toate planetele se uita cu ochii strălucitori la mine şi asista la epizodul voiajului meu”; „roţile
râdea scârţâind de mine”); comparaţii („bodogănind din gură ca un urs supărat”).

Oralitatea stilului
Oralitatea stilului este definită şi de stilul colocvial, care cuprinde:

 cuvinte şi expresiile populare, regionalisme şi arhaisme: „samănă mai mult a nişte mâţe
postite”, „ţine-te bine!”, „ar fi întrat dracul într-înşii”, „gios”, „colb”, „poştaş”, „sprăvălituri”,
„ciolane”, „ţoluri”, „seninii” (schinie = colibă);
 cuvinte şi expresii străine (englezeşti şi franţuzeşti): „steplechasse” (engl. steeple-chase -
cursă cu obstacole), „ah, c’est charmant!” (fr. - ah, este încântător!).
Limbajul inconfundabil, tonul confesional al persoanei I, spiritul ironic al observaţiei, precum
şi „o limbă figurată, armonioasă şi expresivă şi un stil şerpuitor şi clar încununează scrierile
în proză ale lui Alecsandri” (Gabriel Drăgan - Istoria literaturii române).