La Vulturi
La Vulturi
La Vulturi
Personaj principal al nuvelei, cu titlu simbolic, La Vulturi (in care prozatorul Gala
Galaction evoca un sir de intamplari dramatice, sugestive pentru viata de zbucium dusa
de poporul nostru de-a lungul secolelor), Agripina, fiica mai mica a baciului Danila,
"starostele ciobanilor" de pe culmile Scripetelui, se constituie ca un simbol al mamei
capabile sa se sacrifice oricand pentru a-si salva copiii. Imaginea ei apare episodic in
lunga expozitiune a nuvelei, mai ales in relatie cu batranul Danila, catre care alerga
adesea (cu copilul cel mic, cu Paunas, "strans la san") spre a-si potoli incordarile din
suflet si "gandurile cele rele" care ii tot "croncanesc in inima", din cauza ca nu mai stia
nimc, de multa vreme, despre soarta barbatului ei - Paun Ozun, plecat sa lupte alaturi
de Tudor Vladimirescu.
"Agripina vedea, prin usa deschisa, cateva casute de barne, ceva din ograda lui Mos
Danila, drumul satului si adancitura Iablancioarei, iar incolo aripile negre ale padurii de
brad, aruncand umbre adanci pe fanetele inflorite si gurile de secure ale Scripetelui,
muscand din cerul albastru".
Peste "pacea adanca" a locurilor - descrisa in asa fel incat parca o simtim, in acea
"fantAna dintre munti plina de chipul si aleanul soarelui" - navaleste un strigat sfasietor
care zguduie sufletele si intreaga fire:
Din acest, moment (care constituie intriga nuvelei), desfasurarea firului epic capata
un ritm extrem de incordat, sugerand intr-un mod exceptional (ca realizare artistica),
dramatismul trairilor Agripinei. Drumul ei alergand, cu cei trei copii, de mana sau in
brate, luptandu-se cu muntele - cu moartea, de fapt - se contureaza, prin maiestria
scriitorului, ca o pagina dintre cele mai frumoase din literatura noastra, o pagina
clocotind de durere, vibrand de infiorate descrieri, in care se armonizeaza permanent
lumini si umbre.
Surprinzandu-si eroina intr-o situatie limita, autorul isi creeaza astfel prilejul de a
evidentia adevarata esenta a fiintei acesteia. Agripina este nevoita sa urce o adevarata
Golgota.
Privind-o, la inceput, din exterior, autorul ii surprinde mai ales gesturile febrile:
"Se repezi la Paunas, il ridica din albie, il puse in poala si, prin usa din fund, tasni in
gradina. Se strecura pe langa grajd, ajunse pe Mariuca si pe Vlad si, tarandu-i dupa ea,
incepu sa urce coasta din fag in fag".
Suita de verbe folosita aici constituie mijlocul artistic principal de a sugera spaima ce
cuprinsese personajul, ca si hotararea (luata cu barbatie) de a-si salva cu orice pret
copiii, alegand pentru aceasta cararea "cea mai scurta, dar si cea mai anevoioasa".
Este folosita o gama larga de procedee aristice care, toate la un loc, scot in lumina
coplesitoarea frumusete morala a Agripinei. Autorul noteaza, de data aceasta, gandurile
eroinei, pentru ca, mai apoi, sa inregistreze senzatiile ei, unele de o violenta rara,
senzatii pe care le genereaza oboseala, durerea si marea tensiune nervoasa prin care
trece personajul. Urmarim astfel o gradatie dinspre exterior spre adanc, spre interior,
sugerata, intre altele, prin folosirea unor interogatii si exclamatii bine plasate, prin
constructii eliptice care maresc tensiunea, prin trecerea brusca de Ia vorbirea directa la
cea indirecta etc:
"Mai bine sa lupte pana cand i-o plesni inima in piept! - gandeste eroina - (...) Daca
ajunge la stAna , poate sa cada si sa moara; au scapat copilasii"; "Daca o ajuft; turcii,
pe ea o batjocoresc sr poate o lasa cu viata, dar pe copii ii strivesc de stanci! Cum sa
mai dea ochi cu tata-sau! «Ce mi-ai facut copiii? Unde e nadejdea si mangaierea mea?»
Mai bine sa urce, sa urce!"... Si "Golgota" ei continua, desi:
"O sete groaznica ii frigea gatlejul si maruntaiele. Gandurile i se topeau In cap (...). O
perdea de sange si de nebunie i se lasa incet pe creieri. In pieptul ei ardea toata
padurea si bataile inimif erau bolovani incinsi, care sareau din loc si o loveau in coaste.
Se mai oprea cateodata, cu mainile inclestate de o radacina ori de o ramura ce atarna,
si pieptul ii horcaia ca niste foaie..."
In intreaga nuvela exista (ca in literatura populara) o deplina concordanta intre
aspectele naturii si sufletele oamenilor, caracterele acestora - "otelite" si ele, parca,
precum undele Iablanicioarei. in momentele disperarii Agripinei, natura vibreaza in
acord cu durerea ei halucinanta:
Intelegand totul intr-o clipa, Danila isi cheama ciobanii si pleaca sa-i intampine pe
dusmani. Imaginea Agripinei ramane ca o amintire indurerata, in timp ce alta, de-a
dreptul tragica, ii ia locul:
"Ochii ciobanilor cazura pe niste carpe insirate pe poiAna . Alergara la ele. Era sortul
Agripinei si scutecele copilului, acum pline de sange (...) Pasarile cerului coborasera in
poiAna si smulsesera pe Paunas din zbuciumul plansului, din chinurile foamei si din tot
vaietul si chinul unei vieti omenesti, in mijlocul unui popor nenorocit si rob inca pe
multa vreme!"
Destinul copilului jertfit, care intruchipa tocmai speranta intr-un viitor de lumina si de
libertate ("Tu-mi aduci ce are sa fie peste patruzeci-cincizeci de ani pe plaiul dezrobit de
Tudor" - exclamase, candva, batranul Danila, referindu-se la Paunas), se suprapune in
aceste clipe peste cel al poporului intreg aflat in suferinta si supus la jertfire. Meditand
la semnificatiile acestui personaj, ale lui Mos Danila, ca si la cele ale intregii nuvele, se
poate afirma, o data cu Alexandru Vlahuta, ca: