Literatura PT Copii
Literatura PT Copii
Literatura PT Copii
Programa
1. CREAŢIA POPULARĂ
a) Genul liric – lirica populară
- Colinde
- Proverbe, zicători, ghicitori
- Folclorul copiilor (cântece formulă, recitative, numărători)
b) Genul epic
- Basmul popular :
Greuceanu,
Prâslea cel voinic şi merele de aur
Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte,
2. CREAŢIA CULTĂ
a. Genul epic
Fabula: Jean de La Fontaine – Greierele și furnica.
Legenda:
- Călin Gruia – Povestea florii-soarelui,
- Dimitrie Bolintineanu – Muma lui Ştefan cel Mare.
Basmul cult:
- Mihai Eminescu – Făt-Frumos din lacrimă;
- Ion Creangă – Povestea lui Harap-Alb;
- Basmul modern:
- Carlo Collodi – Pinocchio,
- Lyman Frank Baum – Vrăjitorul din Oz.
Povești:
- Ion Creangă - Fata babei şi fata moşneagului;
- Hans Christian Andersen – Răţuşca cea urâtă;
- Fraţii Grimm – Albă ca zăpada;
- Charles Perault – Scufiţa Roşie.
Povestirea şi schiţa:
Povestiri şi schiţe despre vieţuitoare:
- Emil Gârleanu – Căprioara/ Gândăcelul; -schiță
- Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti – Puiul; schiță
- Ion Creangă –Capra cu trei iezi; povestire
Povestiri despre copilărie:
- I.L.Caragiale – D-l. Goe/Vizită; schiță
- Octav Pancu Iaşi – Iedul cu trei capre; ar putea fi schiță
- Barbu Ştefănescu-Delavrancea – Bunicul / Bunica; povestire
- Mihail Sadoveanu – Dumbrava minunată; povestire
Povestiri şi schiţe care evocă trecutul istoric: Ion Creangă – Moş Ion Roată şi Unirea.
Romanul pentru copii şi despre copii:
Ion Creangă – Amintiri din copilărie;
Mark Twain – Aventurile lui Tom Sawyer.
b. Genul liric
- Poezia despre copilărie: George Coşbuc – Iarna pe uliţă, La oglindă;
Elena Farago – Sfatul degetelor.
- Poezia despre natură şi vieţuitoare:
- Mihai Eminescu – Revedere, Somnoroase păsărele;
- Vasile Alecsandri – Pasteluri, Miezul iernei;
- Tudor Arghezi – Zdreanţă;
- George Topârceanu –Gospodina;
- Elena Farago – Căţeluşul şchiop.
1
I. CREATIA POPULARA
1. Genul Liric – lirica populara
1.a Colinde
Colinda este o specie folclorică de poezie cantata, uneori recitata, inspirată de obiceiurile calendaristice de
iarnă. Avem Colinde inspirate din evenimentul nașterii lui Isus, precum: Cantecele de stea si Florile dalbe.
Ea apartine celor trei genuri literare: genului liric prin caracterul de urare, celui epic prin naratiune si celui
dramatic prin concretizarea in adevarate spectacole. Funcțiile magico-ritualice, aparțin vremilor stravechi iar
cele de urare si felicitare, timpurilor contemporane. Textul cuprinde elemente creștine, incantatii magice
similare descantecului, imagini sonore ritualice.
Din punctul de vedere al compozitiei, epicul, alternează intre real si fantastic. Colinda apeleaza in
introducere si incheiere la formule stereotipe aducand in prim-plan personaje fabuloase.
Sculati, sculati, boieri mari, Ca va vin colindatori,
Florile dalbe, Florile dalbe,
Sculati voi Romani plugari, Noaptea pe la cantatori,
Florile dalbe, Florile dalbe,
Proverbe, zicatori, ghicitori.
Literatura aforistică și enigmistică este alcatuită din proverbe si ghicitori. Proverbul este o vorbă
înțeleaptă, o succesiune de cuvinte pline de înțeles profund, de obicei exprimat(e) într-o formă compactă,
chiar minimalistă, sub forma unei expresii, a unei propoziții sau chiar a unei fraze scurte, sintetice. Ele
constau in mesaje de dimensiuni reduse însă cu o informatie morală concentrată.
Proverbul („paremie”) are o expresie impersonala, de mare vechime, inzestrată cu autoritate si intelepciune.
Sunt mici opere literare incadrate in orizontul vietii, ce descoperă defectele morale ale omului: minciuna,
prostia, ingamfarea, lenea etc. El poate fi metaforic sau nemetaforic din punctul de vedere al expresiei artistice.
In orice formă, fie de enunt propriu-zis, fie metaforă expresivă, proverbul ofera o lectie de intelepciune aplicată
la contexte particulare. În limba română, cele mai multe proverbe sunt anonime, provenind din înțelepciunea
multi-milenară a poporului român. De multe ori, proverbele românești au rimă și ritm, fiind ușor de memorizat,
reprodus și transmis. Se poate remarca că intuitiv, dar și cognitiv, creatorii proverbelor românești au încorporat
în forma sintetică, elemente evidente de poezie și mnemotehnică.Ele reflecta lumea, lucrurile concrete sau
particulare, cu scopul de a dezvalui o semnificatie mai largă, o insusire sau un raport necesar intre obiectele
lumii.
Iata cateva exemple: Bine faci, bine găsești. Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!
1.c Folclorul copiilor (cantece formula, recitative, numaratori)
Folclorul copiilor reprezinta o parte componenta a literaturii nationale si este un gen literar de sine
statator. Prin cantec si joc copilul ia contact cu mediul inconjurator, straduindu-se sa-l cunoasca. Creatiile din
folclorul copiilor insotesc jocurile, dorintele, bucuriile, supararile, impresiile acestora. Aceste creatii au
multiple functii: psihica, educativ-formativa si distractiva. Ele sunt creatii in proza sau in versuri, epice si
lirice si nu au o forma fixa. Aceste creatii au trasaturile specifice creatiei populare:
- au un caracter anonim; -au caracter oral; -au caracter colectiv intrucat sunt creatii ale mai multor persoane; -
au caracter popular intrucat au ca sursa de inspiratie intelepciunea populara si utilizeaza limbaj si expresii
caracteristice graiului popular – si caracter sincretic, implica simultan diferite forme de arta: muzica, poezie,
jocul mimic, dans. Aceste creatii au trasaturi specifice:
-au o nota de naivitate fireasca, optimism si vioiciune
-se caracterizeaza prin simplitate, muzicalitate si plasticitate
-sunt atractive, placute intrucat copiii prefera rimele nastrusnice, numaratorile sugubete , tot felul de poezii
naive, jocuri hazlii. In continutul lor regasim imagini din lumea animala si florala si din viata sociala si de
familie. Cu alte cuvinte regasim lumea ce inconjoara copilul sau o lume imaginara, specifica
copilariei.Versurile sunt uneori cantate sau scandate de copii.
2
Numărătorile sunt folosite atunci când se fac echipe de loc sau când se stabileşte cine începe jocul, cine iese
primul din joc sau cine trebuie să facă o anumită sarcină. Din oceanul Pacific
JOC CU CÂNTEC Unu, doi, unu, doi, Vino să te joci cu noi! Cine intră-n joc cu noi? E de vineri până
joi. Cuminţel şi sănătos. Bate tare jos! Unu, doi, unu, doi, Nu mai sta, Hai şi joacă uite-aşa! Stai mai drept,
Scoate piept, Că doar eşti copil deştept!
Se cântă prima strofă, iar la refren, fetiţa îşi alege un băiat şi dansează împreună după care în mijloc
rămâne doar băiatul. Băieţelul din mijloc dansează în timp ce se cântă strofa a doua, iar la refren îşi alege o
fetiţă cu care dansează împreună şi tot aşa se schimbă copiii până dansează cu toţii.
FORMULE-CÂNTECE TERAPEUTICE Auraș păcuraș Scoate apa din urechi Că ti-oi da parale
vechi, Şi ţi-oi spăla cufele Şi ţi-oi bate tobele.
3
Genul epic 2.a Basmul este o specie a genului epic de mari dimensiuni in care se nareaza intamplari
fantastice ale unor personaje imaginare . El este „o creatie literara cu o geneza speciala, o oglindire a vietii
in moduri fabuloase, un gen vast, depasind cu mult romanul, fiind mitologie, etica, stiinta, observatie morala”.
Subiectul lui exprima o viziune straveche asupra lumii, atunci cand personaje fantastice pozitive aflate in
slujba Binelui se confrunta cu fortele Raului, pe care le infrang cu ajutorul unor fiinte sau obiecte cu insusiri
supranaturale. In naratiunea fantastica Fat-Frumos si Zmeul Zmeilor isi disputa iubirea Ilenei Cosanzene. Daca
in debutul confruntarii dintre cele doua forte morale antagonice Zmeul pare invingator, pe masura ce depaseste
obstacolele din cale, prea tanarul Fat-Frumos capata experienta, intelepciune.
Din punctul de vedere al continutului, se caracterizeaza prin fantasticul de esenta miraculoasa si
-prin stereotipii constand in formule initiale, mediane, finale. In functie de subiect, basmul popular
-se poate clasifica in: fantastic (dominat de elemente fantastice), nuvelistic (relateaza intamplari si personaje
recognoscibile istoric), animalier (are ca protagonisti animale). In basmul popular perspectiva narativa
apartine rapsodului care comunica direct cu auditoriul sau prin intermediul unor formule de adresare, specifice
vorbirii directe.
Modelul structural al basmului cuprinde o situatie initiala de echilibru, un eveniment sau o secventa de
evenimente care deregleaza acest echilibru, actiunea reparatorie marcata printr-o aventura eroica urmata de
refacerea echilibrului si rasplatirea eroului.
De obicei actiunea basmului are o desfasurare biografica, prezentand eroul de la nastere pana la punctul
culminant al existentei: casatoria si investirea ca imparat. Finalul basmului este intotdeauna fericit, celebrand
infrangerea fortelor Raului si implinirea sufleteasca si materiala a personajelor, reprezentante ale Binelui.
Conflictul basmului este exterior, fiind generat de opozitii morale.
Actiunea basmului este proiectata intr-un timp ireal, fabulos, iar spatiul derularii faptelor este dincolo de
orizontul vietii omenesti. Personajele basmului sunt tipice (parintii – imparatul, imparateasa, baba, mosul,
copiii – mezinul, copilul sarac, viteazul, fata cea cuminte si harnica) sau cu roluri bine definite (raufacatorul,
adjuvantul, persoana cautata, eroul). Ajutoarele desemneaza personaje nazdravane care se afla la dispozitia
eroului pozitiv, iar donatorii sunt personaje intalnite intamplator, ce ofera obiecte cu insusiri magice
protagonistului pentru a-si infrange dusmanii.
In basmul popular fantasticul este antropomorfizat, personajele fabuloase se comporta ca oamenii,
umanizarea lor fiind conventionala iar obiectele si numerele au valoare simbolica. De exemplu, podul
semnifica trecerea in lumea cealalta, de la un model de existenta la altul, de la imaturitate la maturitate. Pestera
este un loc al renasterii si al regenerarii. Coborarea in infern permite eroului sa experimenteze moartea
initiatica si reluarea vietii. Cele mai cunoscute teme ale basmului sunt: gemenii ucisi de mama vitrega, parintii
fara copii, dorinta neimplinita, dragostea pentru o fiinta nepotrivita s.a. Dintre motivele des intalnite
enumeram: calatoria, probele initiatice, catastrofa naturala, metamorfoza s.a.
Intre marile colectii de basme ale lumii se numara 1001 de nopti, Povestile lui Charles Perrault, cele ale
fratilor Grimm. Dintre cele 741 de subiecte tip inventariate in basmele lumii de Aarne si Thompson, in
naratiunile fantastice romanesti au fost identificate 270, 140 tipuri comune altor popoare si 130 autohtone. Cel
mai frecvent folosite sunt: lupta impotriva unui asupritor (zmeu, imparat lacom, boier carcotas), impunerea de
catre bogat ca saracul sa implineasca sarcini primejdioase pentru a-i lua un bun de pret (copii, sotie), sotia
nedreptatita, fata oropsita, modestia rasplatita.
Basmele romanesti au fost antologate si publicate incepand cu 1845, Petre Ispirescu fiind primul mare
culegator autohton de basme din jurul Bucurestilor auzite „in familie, de la parinti si de la rude apropiate” si a
carui activitate a fost elogiata de Hasdeu si de Alecsandri. In volumul Legende sau basmele adunate din
gura poporului el a strans 36 de titluri originale cel mai cunoscut este Tinerete fara batranete si viata fara de
moarte. Acest basm a fost considerat un „basm legenda”, un „mit disimulat”, „un dar nesperat al culturii
noastre folclorice adus umanitatii” (C. Noica).
Basmul este o specie a epicii populare (de regula in proza) si culte, cu o raspandire mondiala, in care se
nareaza intamplari fantastice ale unor personaje imaginare (feti frumosi, zane, animale nazdravane etc.) aflate
4
in lupta cu forte nefaste ale naturii sau ale societatii, simbolizate prin balauri, zmei, vrajitoare etc, pe care
ajung a le birui in cele din urma ". Completam aceasta definitie cu cele spuse de G. Calinescu in prefata la
Estetica basmului:,, Basmul este o opera de creatie literara cu o geneza speciala, o oglindire a vietii in
moduri fabuloase. Basmul e un gen vast, depasind cu mult romanul, fiind mitologie, etica, stiinta, observatie
morala etc. Caracteristica lui este ca eroii nu sunt numai oameni, ci si fiinte himerice, animale ".
Greuceanu
Acest basm popular fantastic a fost cules de P. Ispirescu si publicat in 1882 in volumul Legendele sau
basmele romanilor.
Tema este comuna basmelor populare, adica lupta dintre bine si rau din care iese invingator intotdeauna
binele, dreptatea, cinstea etc, caracteristici esentiale ale optimismului uman.
Titlul este numele personajului principal. Eroului nu i se dezvaluie originea, cum se intampla in alte
basme. Se precizeaza doar ca „Pe vremea aceea, se afla un viteaz pe nume Greuceanu". Nu este nici fiu de
imparat, nici mezinul unei familii modeste, ci un viteaz care se incumeta pe ajutorul lui Dumnezeu si pe
voinicia lui , sa-si ofere imparatului Roșu slujba pentru a elibera Soarele si Luna din captivitatea zmeilor,
„acesti impielitati vrasmasi ai omenirii".
Subiectul este simplu si reprezinta o impletire de fapte si situatii reale cu altele fantastice sau miraculoase
intre care nu exista hotare. Ca in orice basm, predominante sunt situatiile supranaturale fata de cele realiste.
Formula introductiva de la inceput „A fost odata ca niciodata" proiecteaza actiunea intr-un spatiu
nelimitat si intr-un timp nedeterminat. Imparatul Rosu era foarte mahnit ca niste zmei au furat de pe cer
Soarele si Luna. Dadu de stire ca, viteazul care le va aduce, va primi pe fata lui de sotie si jumatate din
imparatie, iar cine nu va izbuti va fi pedepsit prin taierea capului. Desi imparatul se dovedeste drept si ferm in
hotararea de a pedepsi eventuala neizbanda, Greuceanu este cu atat mai hotarat: „-Fie, marite imparate, chiar
de-as sti ca voi pieri, tot nu ma voi lasa pana nu voi duce la capat bun sarcina ce imi iau de bunavoia mea." Pe
Greuceanu insa, in primul rand, il determina sa riste dragostea fata de oameni, care, fara soare (simbol al vietii,
al luminii, al cunoasteriI) si fara luna (simbol al linistii, al pacii si al poeziei) nu puteau trai.
Insotit de fratele sau, ajunse la Faurul Pamantului, un personaj cu virtuti supranaturale. Un sfat de trei
zile si trei nopti cu acesta il pregateste sa infrunte vicleniile zmeilor. Dupa plecarea lui Greuceanu, Faurul
Pamantului face din fier chipul lui Greuceanu, apoi porunci „sa arda cusnita ziua si noaptea". La o rascruce de
drumuri, cei doi frati se despart. Un cutit infipt in pamant si cate o basma purtata de fiecare va avea menirea de
a da de stire unuia despre soarta celuilalt. Intors mai devreme, fratele Greuceanului constata ca e curat cutitul,
iar Soarele si Luna au revenit pe cer. In acest timp, Greuceanu, prefacut mai intai in porumbel si apoi in musca,
afla de la zmeoaice cand se intorc zmeii de la vanatoare din Codrul Verde. Codrul Verde apare ca un taram al
interdictiei pentru oameni, stapanit de zmei, aici aflandu-se locul tainic unde erau Soarele si Luna in
captivitate. Greuceanu se lupta cu zmeii. Dupa ce-i invinse pe zmeul cel mic si pe fratele acestuia, el se lua la
lupta cu tatal zmeilor, „un tartor catranit". Lui i se adreseaza curajos Greuceanu: ,,Vino sa ne batem, in sabii sa
ne taiem, in suliti sa ne lovim, ori in lupta sa ne luptam". Lupta cu tartorul zmeilor este descrisa cu mult
dinamism: Sosi zmeul si se luara la bataie: „in sabii se batura ce se batura si se rupsera sabiile; in suliti se
lovira ce se lovira si se rupsera sulitele; apoi se luara la lupta: se zguduiau unul pe altul de se cutremura
pamantul. Asa lupta nici ca s-a mai vazut!". Cu ajutorul miraculos al corbului care-i aduce lui Greuceanu un
cioc de apa dulce si acesta se inzdraveni, il vari pe zmeu pana la gat in pamant si, dupa ce afla unde se gasesc
Soarele si Luna, ii reteza capul. Cu degetul mic de la mana dreapta a zmeului - drept cheie- deschide „cula",
eliberand Soarele si Luna. Gestul eroului capata dimensiuni titanice: „Lua in mana dreapta soarele si in cea
stanga luna, le arunca pe cer si se bucura cu bucurie mare". Gestul nobil al lui Greuceanu a fost bine primit de
colectivitate: „Oamenii, cand vazura iarasi soarele si luna pe cer, se veselira si laudara pe Dumnezeu ca a dat
atata tarie lui Greuceanu de a izbandit impotriva impielitatilor vrajmasi ai omenirii". Si eu incalecai p-o sea, si
va povestii voua asa
5
„Praslea cel voinic si merele de aur
Publicat in anul 1862, in doua reviste bucurestene cu orientari politice divergente, „Taranul roman” si
„Unirea”, basmul a fos intitulat mai intai Cele trei mere de aur. Actiunea lui se deruleaza in jurul a doua
motive: cel al initierii in viata adulta a feciorului unuí crai si cel al tradarii de frate.
Subiectul basmului. Actiunea se petrece intr-un loc si timp nedeterminat si este declansata de supararea
imparatului caruia i se fura merele de aur, exact in timpul coacerii. El vesteste o rasplata substantiala pentru cei
care ii vor aduce merele si il vor prinde pe hot. Intre vitejii care isi incearca norocul se afla si cei doi feciori
mai mari ai imparatului. Toti adorm in mod misterios chiar in noaptea cand merele se coc si cand un hot le
fura. Spre surpriza tuturor numai feciorul cel mic, Praslea, reuseste sa aduca tatalui merele de aur. Dupa ce afla
secretul vrajii care ii impiedica pe ceilalti viteji sa vegheze toata noaptea, el isi confectioneaza tepuse care sa
nu-l lasa sa adoarma. Plecat in urmarirea hotului impreuna cu fratii sau, el ajunge pe celalalt taram unde se
lupta cu zmeii, elibereaza trei fete surori si le transforma palatele in mere de arama, argint si aur. Dupa aceste
ispravi care ii probeaza vitejia si intelepciunea, Praslea este tradat si parasit pe taramul zmeilor de fratii sai,
invidiosi. Revenit printre oameni cu ajutorul unui zgripsor caruia ii salveaza copiii, el afla ca fratii s-au
casatorit cu fetele salvate de pe taramul zmeilor si ca cea mai mica dintre ele refuza a-si alege de barbat vreun
pretendent. Pentru a amana casatoria nedorita, tanara femeie cerea sa i se aduca trei obiecte cu valoare
simbolica: o furca cu caierul si fusul de aur, o closca cu puii de aur, un mar de aur. Praslea oferi fetei
obiectele solicitate si face astfel posibila recunoasterea sa. Fratii sunt pedepsiti, iar el se casatoreste cu fata care
l-a asteptat cu fidelitate.
Din punctul de vedere al constructiei literare naratiunea lui Petre Ispirescu impleteste doua conflicte:
prinderea si pedepsirea hotului din gradina cu mere de aur a imparatului si pedepsirea fratilor tradatori. Daca
pe zmei ii omoara Praslea, pe fratii tradatori ii pedepseste Dumnezeu, ei devenind victimele justitiei divine
nedepasind proba sagetilor inaltate in cer, ce se infig in capetele adevaratilor vinovati.
Protagonistul. Praslea este un erou justitiar, care pe parcursul naratiunii se transforma dintr-un fecior
nevarstnic intr-un om matur, capabil a intemeia o noua familie si a conduce o imparatie. Seria probelor pe care
le traverseaza protagonistul pentru a ajunge la varsta barbatiei este deschisa de mitul marului Afroditei. El este
exemplificat in probele depasite mai intai in gradina tatalui, apoi pe taramul zmeilor si, in cele din urma,
printre oameni, cand revine printre ai sai. Eroul infrunta cu istetime si curaj diversele intrupari ale raului: hoti,
fiinte fantastice, frati tradatori si invidiosi. El traverseaza doua serii de initieri: cea de fiu respectuos si loial
familiei sale si apoi pe aceea de barbat plecat in cautarea sotiei ideale. Pe taramul celalalt el infrunta zmeii si se
salveaza datorita calitatilor morale deosebite: generozitate si curaj.
Motive si simboluri literare. Basmul lui Ispirescu apeleaza la mai multe mituri, devenite motive literare,
precum: marul oferit Afroditei de Paris pentru a o desemna mai frumoasa decat Atena si Hera, mitul nuptial al
castigarii sotiei dorite si de alti barbati, mitul celor trei varste ale umanitatii (de arama, de argint, aur), mitul
fratelui tradator (al lui Cain si Abel), mitul femeii virtuoase si al petitorilor ei (dupa modelul sotiei lui Ulise,
Penelopa), mitul pasarii salvatoare (vultur, corb, zgriptor). El valorifica simboluri ritualice ce desemneaza
atributiile femeii in familie si in gospodarie: fusul, furca si closca cu puii de aur.
Realizari artistice. In afara naratiunii fantastice constand in serii de probe pe care protagonitul le depaseste
cu succes, proza lui Petre Ispirescu insereaza dialoguri revelatoare pentru conditia morala a eroilor. Cu ajutorul
lor sunt aduse in scena personajele si se declanseaza noi secvente narative. Dialogurile fiilor de imparat cu tatal
lor, ori al lui Praslea cu fetele de imparat au valoare dramatica. Iata dialogul prin intermediul caruia este adus
in prim-plan protagonistul naratiunii: „Timpul veni, merele incepura a se pargui; atunci fiul sau cel mijlociu
6
pazi si el; dara pati ca si frate-sau cel mare. Tata-sau, deznadajduit, pusese in gand sa-l taie; dar fiul sau cel
mic, Praslea, veni cu rugaciune catre tata-sau, si-i zise:
– Tata, atatia ani l-ai tinut, ai suferit atatea necazuri dupa urma acestui pom. Mai lasa-l, rogu-te, si anul acesta,
sa-mi incerc si eu norocul.
– Fugi d-aci, nesocotitule, zise imparatul. Fratii tai mai mari, atati si atati oameni voinici si deprinsi cu nevoile
n-au putut face nimic, si tocmai tu, un mucos ca tine sa izbuteasca? N-auzi tu ce prapastii spun fratii tai? Aici
trebuie sa fie ceva vraji.
– Eu nu ma incumet, zise Praslea, a prinde pe hoti, ci zic ca o incercare de voi face si eu, nu poate sa-ti aduca
nici un rau.
Imparatul se indupleca si mai lasa pomul netaiat inca un an” .
O alta trasatura stilistica proprie lui Petre Ispirescu o constituie proza ritmata, folosita pentru a conferi mai
multa expresivitate unor situatii epice, in esenta conventionale: „Si se luptara/ si se luptara,/ zi de vara/ pana
seara”, „o bucata de batoc,/ s-un picior de iepure schiop”.
Petre Ispirescu a arătat totdeauna un viu interes pentru folclorul românesc şi a cules cu pasiune producţiile
literaturii populare, pe care le-a publicat mai întâi în ziarele timpului, apoi le-a adunat în volum. El a fost
lucrător tipograf, apoi a devenit proprietarul tipografiei, din care cauză este cunoscut drept „culegătorul-
tipograf’. Petre Ispirescu a cules cele mai multe basme din Muntenia, numai câteva provenind din Moldova şi
Ardeal, basme pe care, deşi le-a scris aşa cum le-a auzit, fără prea multă contribuţie personală, statutul său nu
este totuşi de simplu culegător, ci de adevărat scriitor, datorită formei originale pe care a reuşit să o imprime
acestor creaţii populare.
Basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte i-a fost povestit lui Petre Ispirescu, în copilărie, de către
tatăl său. Cu titlul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, basmul apare, mai întâi, în Legende şi
basmele românilor (1872).
B.P. Hasdeu afirma în prefaţă că acest volum este „o preţioasă comoară pentru scrutătorul mitologiei naţionale
şi chiar pentru un istoric”. Cu o introducere entuziastă a lui Vasile Alecsandri, care-l felicita pe Ispirescu
pentru că a adunat „într-un şirag mulţime de pietre scumpe din averea naţională, un şirag care nu mai este
ameninţat de a se pierde. [...] Ai îndeplinit o sacră datorie către Patrie!”.
Basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte se încadrează în genul epic, iar ca specie literară este un
basm popular. Împletirea elementelor reale cu cele fabuloase creează fantasticul, ca specific ancestral
(străvechi) al basmelor, însă, în această creaţie populară se manifestă idei filozofice din mitologia românească,
referitoare la condiţia omului în univers, la viziunea despre viaţă şi moarte. Basmul îmbină supranaturalul
popular (fabulosul) cu profunde concepţii filozofice şi mitologice, de unde reiese şi originalitatea unică a
acestei creaţii.
Semnificaţia titlului. „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” relevă sensuri pline de substanţă ideatică,
dubla negaţie („fără”) reliefând fermitatea dorinţei omului de a atinge idealuri superioare, anulând, astfel,
adevărul universal-valabil că nu există nici bătrâneţea fără tinereţe şi nici moartea fără de viaţă (adică nu poţi fi
bătrân dacă n-ai fost mai întâi tânăr şi nu poţi muri dacă n-ai fost viu). Subtilităţile semnificaţiei titlului se
regăsesc şi în cuvintele cu care îl întâmpină zâna, cu milă, în ţinutul vremii uitate - „Bine ai venit, Făt-Frumos”
- şi cele pe care i le spune Moartea, dându-i o palmă - „Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam”.
7
Tema. Tema este atipică, lupta nu se mai dă între forţele binelui şi cele malefice, ci relevă dreptul nativ al
omului la fericire şi refuzul de a accepta o viaţă banală, mărginită între limitele umanului. Se pare că motivul
mitologic al copilului care nu acceptă să se nască nu se regăseşte în folclorul altor popoare.
Construcţia subiectului şi semnificaţiile basmului. Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte este un basm
popular. Autorul anonim este un narator omniscient. Naraţiunea la persoana a III-a îmbină supranaturalul cu
planul real, armonizând eroii fabuloşi cu ideile filozofice şi mitologice. Acţiunea acestui basm nu are la bază
conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, ci acela dintre ideal şi limita umană, iar deznodământul constă în
triumful legilor universal-valabile care guvernează condiţia de muritor a omului.
Subiectul este asemănător basmelor în ceea ce priveşte eroii şi motivele populare, incipitul fiind reprezentat de
formula iniţială tipică: „A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti”. Neobişnuită este
continuarea cu elementele supranaturale ce prezintă relaţii imposibile între elementele universului, ceea ce ar
sugera faptul că aceste întâmplări nu s-au petrecut nicicând şi sunt de neconceput: „de când făcea plopşorul
pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau,
înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava
cerului de ne aducea poveşti. [...] Mai mincinos cine nu crede”. Această formulă de început are menirea de a
proiecta evenimentele narate într-un timp fabulos, într-o ordine stranie, răsturnată a lumii şi într-un spaţiu
miraculos.
Motivul împăratului fără urmaş. Basmul începe cu motivul împăratului fără urmaş, întâlnit adesea în aceste
creaţii. Un împărat şi o împărăteasă îşi doreau copii, dar degeaba au umblat pe la vraci şi filozofi, pentru că nu-
şi puteau îndeplini dorinţa. Aflând despre un unchiaş priceput, ei s-au dus să-i ceară sfatul. Vrăjitorul le dă
leacurile, dar îi avertizează că această dorinţă le va aduce întristare, că vor avea un singur copil, de care însă nu
vor avea parte.
Copilul este năzdrăvan încă înainte de a se naşte, plângând şi refuzând să vină pe lume, deşi împăratul îi
făgăduia „toate bunurile din lume”. Când îi promite Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, copilul
tace brusc şi se naşte, spre bucuria tuturor, iar petrecerea în împărăţie a ţinut o săptămână întreagă. Copilul este
isteţ şi curajos, învaţă într-o lună cât alţii într-un an, astfel că „împăratul murea şi învia de bucurie”, iar
împărăţia era mândră că o să aibă un conducător înţelept ca Solomon.
Motivul dorinţei imposibile. Când băiatul împlinea cincisprezece ani, i-a cerut tatălui să-şi respecte
promisiunea, dar împăratul recunoaşte că n-are de unde să-i dea Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte
şi că făgăduiala avusese drept scop împăcarea fătului. Tânărul este hotărât să plece în căutarea idealului pentru
care se născuse pe acest pământ şi toate rugăciunile şi lacrimile părinţilor sau ale curtenilor de a-l convinge să
renunţe la acest scop suprem au fost în zadar. Se manifestă în această secvenţă a basmului motivul dorinţei
imposibile.
Motivul probelor depăşite. Întâmplările următoare compun motivul probelor depăşite, fiind întâlnit în
majoritatea basmelor, cu scopul de a scoate în relief însuşirile excepţionale ale eroului, fie pentru a-şi găsi soţia
potrivită, fie pentru a face ca adevărul să triumfe etc. Făt-Frumos îşi alege din grajdurile împărăteşti calul cel
mai „răpciugos şi bubos şi slab”, pe care îl hrăneşte cu mâna sa, dându-i orz fiert în lapte.
Sfătuit de cal, voinicul cere tatălui „paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta el când era
flăcău”, ceea ce simbolizează întoarcerea la valorile tradiţionale, ca experienţă spirituală necesară în această
8
călătorie. Toate pregătirile fiind terminate, calul se scutură şi „toate bubele şi răpciugă căzură de pe dânsul şi
rămase întocmai cum îl fătase mă-sa, un cal gras, trupeş şi cu patru aripi”.
A treia zi de dimineaţă pornesc în călătorie însoţiţi de care cu merinde, bani şi vreo două sute de ostaşi, după
cum poruncise împăratul. După ce ies din împărăţia tatălui, voinicul împarte toată avuţia soldaţilor, apoi o iau
spre răsărit şi, după trei zile şi trei nopţi, ajung într-o câmpie plină cu schelete umane. Calul îl avertizează că
intraseră pe moşia unei Gheonoaie, care era atât de rea, încât omora pe oricine cuteza să calce pe pământurile
ei, de aceea trebuia ca Făt-Frumos să aibă arcul şi săgeata pregătite, iar paloşul şi suliţa la îndemână.
Aceasta este prima probă pe care voinicul va trebui să o depăşească. Când se iveşte Gheonoaia, calul zboară
deasupra ei şi Făt-Frumos îi săgetează un picior, iar când era gata să-l lovească şi pe celălalt ea îl roagă să nu
mai tragă şi-l invită la masă. Generos, Făt-Frumos îi înapoiază piciorul şi acesta se lipeşte imediat la loc. De
bucurie, Gheonoaia îi oferă de soţie pe una dintre fetele ei, care erau „frumoase ca nişte zâne”, dar voinicul
refuză, urmărindu-şi împlinirea idealului pentru care se născuse.
După ce au mers „cale lungă şi mai lungă” (formulă mediană), au ajuns pe moşia Scorpiei, care era soră cu
Gheonoaia, dar fiind atât de rele nu puteau convieţui. Ele deveniseră „lighioi” pentru că le ajunsese blestemul
părinţilor, pe care nu-i ascultaseră. Scorpia avea trei capete şi se repede „cu o falcă în cer şi cu alta în pământ şi
vărsând flăcări” asupra voinicului, dar acesta trage cu arcul şi săgeata îi zboară un cap. Când să-i săgeteze şi al
doilea cap, Scorpia se roagă de Făt-Frumos să o ierte şi-l ospătează cu bucate alese, apoi îşi recapătă capul,
care se lipeşte imediat la locul său. Aceasta este a doua probă pe care voinicul reuşeşte să o treacă şi să iasă
încă o dată învingător.
Făt-Frumos pleacă mai departe, până ce ajunge într-un câmp plin de flori cu „un miros dulce”, unde un vânticel
adia uşor, dar calul îl previne că aici vor avea parte de o primejdie şi mai mare. Ei se află foarte aproape de
palatul unde locuieşte Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, înconjurat de o pădure deasă, unde trăiau
o mulţime de fiare sălbatice fioroase, care „ziua şi noaptea păzesc cu neadormire”.
Pentru că prin pădure era imposibil să poată trece, s-au hotărât să zboare pe deasupra pădurii, aşteptând
momentul când lighioanele primeau mâncare în curtea palatului, care strălucea atât de puternic, încât „la soare
te puteai uita, dar la dânsul ba”. Tocmai când să coboare, atinse cu piciorul vârful unui copac şi toate
dobitoacele încep să urle înfricoşător. Doamna care da „de mâncare puilor ei” îi salvează oprind dobitoacele şi
trimiţându-le la locul lor, aceasta fiind a treia probă şi ultima pe care o depăşeşte Făt-Frumos.
Motivul dorinţei împlinite. Motivul dorinţei împlinite începe cu primirea entuziastă pe care le-o face „doamna
palatului”, o zână înaltă, „supţirică şi drăgălaşă şi frumoasă nevoie mare!”, pentru că „nu mai văzuse până
atunci suflet de om pe la dânsa”. Ea îl priveşte”cu milă” pe voinic, îi urează: „Bine ai venit, Făt-Frumos!” şi
confirmă faptul că acolo se găsea Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
Stăpâna mai avea două surori mai mari, îi face cunoştinţă cu ele şi cu animalele fioroase din pădure, ca ei să se
poată plimba în voie peste tot. Cu timpul, s-au împrietenit, iar Făt-Frumos s-a însurat cu fata cea mică. El putea
să se plimbe pe unde dorea, dar este prevenit ca numai în Valea Plângerii să nu meargă, „căci nu va fi bine de
el”. Făt-Frumos a petrecut la palat „vreme uitată”, rămăsese „tot aşa de tânăr” ca atunci când venise, trăia
fericit cu soţia şi cumnatele sale, bucurându-se din plin de viaţă.
Motivul dorului de părinţi. Într-o zi, mergând la vânătoare şi alergând după un iepure pe care nu-l putuse
nimeri cu săgeata, Făt-Frumos nu bagă de seamă şi trece în Valea Plângerii. Deodată „îl apucă un dor de tată-
9
său şi de mumă-sa”, îşi aduce aminte de lumea din care venise şi îl cuprinde o nespusă tristeţe. Revenirea
memoriei şi a dorului de părinţi sugerează reumanizarea eroului şi redobândirea condiţiei de om muritor.
În această secvenţă narativă se manifestă motivul dorului de părinţi, aşa că Făt-Frumos se hotărăşte să meargă
să-şi vadă părinţii, apoi să se întoarcă la palatul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. În zadar soţia îi
spune că trecuseră sute de ani şi că părinţii nu mai trăiau de mult, că va pieri şi el dacă va pleca, dar toate
rugăminţile fetelor nu i-au putut ostoi dorul de casă.
Motivul reîntoarcerii la condiţia umană este şi ultimul ce se distinge în acest basm popular. Calul se învoieşte
în cele din urmă să-l ducă înapoi pe Făt-Frumos, dar numai până la curtea împărătească, de unde el se va
întoarce imediat la palatul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, fără să-l mai aştepte. Meleagurile şi
oamenii sunt de nerecunoscut, în locul unde fuseseră moşiile Scorpiei şi ale Gheonoaiei se ridicau oraşe, iar
locuitorii râdeau când Făt-Frumos îi întreba de ele, ceea ce semnifică scurgerea ireversibilă a timpului. Lui i se
părea că trecuseră numai câteva zile de când trecuse pe aici şi, pe măsură ce mergea, barba îi crescuse până la
brâu, părul îi albise, iar picioarele îi tremurau.
Calul îl lasă la „palaturile în care se născuse” şi pleacă degrabă înapoi, spre palatul Tinereţe fără bătrâneţe şi
viaţă fără de moarte. Urarea şi promisiunea făcute calului impresionează puternic, putând sugera ideea că doar
după moarte omul poate intra în veşnicie: „Du-te, sănătos, că eu nădăjduiesc să mă întorc peste curând”.
Critica literară descifrează aici ipostaza de psihopomp (care conduce sufletul mortului, asemenea lui Caron,
Apolo sau Orfeu în alte mitologii) a calului, sugerând că acesta ar putea fi călăuza sufletului stăpânului său,
după ce acesta va muri.
Văzând ruinele palatului, peste care crescuseră buruienile, Făt-Frumos lăcrimează amintindu-şi de copilăria
petrecută cu părinţii. Barba îi crescuse până la genunchi, pleoapele îi căzuseră, încât trebui să le ridice cu
degetele ca să vadă ce se afla într-o „chichiţă” (lădiţă din lemn), de unde „Moartea lui” se ridică şi-i trage o
palmă, spunându-i cu „glas slăbănogit”: „- Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam”. Făt-Frumos
cade mort şi se preface în ţărână. Accentuarea ideii că Moartea era a lui reliefează concepţia că fiecare om are
o singură moarte: „O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort, şi
îndată se şi făcu ţărână”.
În basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, conflictul nu se manifestă între forţele binelui şi ale
răului, între adevăr şi minciună, ci există numai lupta omului cu sine însuşi pentru a-şi împlini idealurile
superioare. Este singurul basm care nu poate avea ca formulă finală acea zicere devenită celebră, „Şi au trăit
fericiţi până la adânci bătrâneţi şi or mai trăi şi astăzi de n-or fi murit”, deoarece protagonistul simbolizează
motivul reîntoarcerii la condiţia umană de muritor. Basmul se termină cu o formulă finală tipică: „Iar eu
încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa”.
Personajele basmului. Personajele sunt, ca în orice basm, pozitive şi negative, omeneşti şi fabuloase,
principale, secundare şi episodice. George Călinescu definea eroii de basm ca pe nişte „fiinţe himerice,
animale, fiinţe neomeneşti” care au „psihologia şi sociologia lor misterioasă”.
10
Făt-Frumos este personajul principal, iar numele-generic de erou al basmelor populare româneşti ilustrează
ideea că protagonistul întruchipează modelul de cinste, dreptate şi adevăr, constituind imaginea forţelor
binelui.
Făt-Frumos vine pe lume prin magie, împăratul rezolvând astfel neputinţa de a avea copii, dar plata pentru
împlinirea dorinţei este la fel de mare, pentru că nu se bucură de fiul său decât câţiva ani, apoi îl pierde pentru
totdeauna, din vina sa, deoarece nu-şi putuse ţine promisiunea de a-i oferi Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără
de moarte. Revenirea lui Făt-Frumos în lumea pământeană se face tot printr-un ceremonial magic, întrucât
vânătoarea este considerată în mitologie un ritual.
Făt-Frumos este caracterizat în mod direct de către narator: „De ce creştea copilul, d-aceea se făcea mai isteţ şi
mai îndrăzneţ”, înzestrat cu o inteligenţă ieşită din comun, el învaţă într-o lună cât alţii într-un an şi se
prevestea că va fi un împărat înţelept ca Solomon.
Făt-Frumos dovedeşte tărie de caracter în împlinirea propriilor idealuri, simbolizând modelul uman care îşi
cunoaşte menirea în această lume.. Omul se naşte cu aspiraţia de a fi fericit, dar fericirea nu vine de la sine, ci
trebuie cucerită, de aceea eroul este supus unor probe, pentru a-şi dobândi astfel starea de beatitudine. Curajos,
îi săgetează Gheonoaiei un picior şi Scorpiei un cap, apoi, generos, le vindecă şi rămâne să ospăteze împreună
cu fiecare dintre ele.
Voinicul trăieşte într-o aparentă fericire în Paradis, deoarece aceasta este provocată de amnezie şi de
încremenirea timpului, de aceea există şi dilema dacă nu cumva, de fapt, Făt-Frumos şi-a ratat viaţa reală.
Revenindu-i memoria (anamneză), flăcăul se topeşte „de-a-n picioarele de dorul părinţilor” şi se întoarce la
condiţia de om muritor, care, de altfel, nu poate intra în veşnicie decât prin moarte.
Susţinând şi dezvoltând această idee, Mircea Anghelescu afirma: „Aspiraţia omului către veşnicie, în basmul
lui Ispirescu, trebuie văzută ca aspiraţie către perfecţiune, către purificarea individului fie şi numai în sens
moral, iar neputinţa păstrării ei, după ce a fost obţinută, nu este mărturia unui eşec, ci acceptarea destinului, a
condiţiei umane, o dată ce această purificare simbolică a fost realizată”.
formulele tipice basmului: iniţială: „A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti”;
mediană: „Merse Făt-Frumos, merse şi iar merse, cale lungă şi mai lungă”; „se duseră, se duseră şi iară
se mai duseră”; finală: „Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa”.
cifra magică trei: trei zile, trei probe, trei zâne pe tărâmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte;
cuvinte şi expresii populare, care dau stilului oralitate: „îmbli”, „dete”, „merinde”, „puse la cale”, „îşi
luă ziua bună”, „sunt multe foarte”.
„Multe veacuri poveştile poporului român au circulat doar prin viu grai, nestânjenite, între Ţara Românească,
Moldova şi Transilvania, contribuind la păstrarea unităţii de limbă şi la unificarea aceloraşi năzuinţe spre mai
bine ale maselor populare.”
11
II. CREATIA CULTA
1. Genul epic
1.a Fabula:
Este o specie a genului epic, in versuri (mai rar in proza), in care sunt criticate trasaturi negative de
caracter si defecte omenesti puse pe seama umor animale, urmarind indreptarea comportamentului uman. In
literatura universala au scris fabule: Esop, La Fontaine, Krâlov. Fabula a fost cultivata in literatura romana de
catre:Gr. Alexandrescu, Alecu Donici, G. Toparceanu, T. Arghezi A. Baranga
Gr. Alexandrescu apartine generatiei de scriitori de la 1848 si a scris fabule valoroase cum ar fi: „Boul si
vitelul”, „Cainele si catelul”, „Lupul moralist”, „Toporul si padurea”.
Trasaturi ale fabulei
-este o creatie epica deoarece are narator, actiune si personaje
-textul fabulei este alcatuit din 2 parti:
1. poveste alegorica
2. morala: - explicita (formulata de catre autor)
- implicita (desprinsa de catre autor)
-actiunea este scurta, concentrata, rezumandu-se la un singur aspect din viata personajelor
-cadrul spatio-temporal este vag conturat, intentia autorului fiind de a da un caracter de generalitate faptelor
prezente
-universul uman este inlocuit cu universul necuvantatoarelor, pe baza unei succesiuni de personificări care se
numeste alegorie. Alegoria este o figură de stil care constă in inlocuirea unei realităti abstracte cu o imagine
concretă pe baza unor asemanari existente intre acestea. Ea se realizeaza printr-o succesiune de epitete,
personificări, metafore, comparatii.
-in fabule sunt criticate: lacomia, lenea, minciuna, ingamfarea, aroganta, prostia, credulitatea/naivitatea,
demagogia, parvenitism (imbogatirea rapida prin mijloace necinstite, depasirea conditiei materiale pe cai
josnice), fatarnicia / ipocrizia.
-numarul de personaje este intotdeauna foarte mic, acestea fiind alese in stransa legatura cu tipurile umane pe
care le reprezinta: iepurele – omul fricos, leul – omul puternic, lupul – omul fatarnic, vulpea – omul viclean,
catelul – omul naiv
-personajele unor fabule sunt prezentate in antiteza, acest fapt fiind evident chiar din titlu
-modurile de expunere folosite sunt: naratiune, dialog, monologul adresat si descrierile (foarte rar) ocupa un
spatiu redus oferind scurte informatii ce ajuta la caracterizarea personajelor
-atitudinea naratorului fata de personajele infatisate este diferita, ironica, sarcastica la adresa celor aflate pe o
treapta sociala superioara si compatimitoare, ingaduitoare la adresa celor aflate in inferioritate
-fabulel au un caracter educativ evident prin ele realizandu-se, pe un ton glumet, amuzant, o critica virulenta la
adresa societatii omenesti.
Jean de La Fontaine – Greierele si furnica.
Fabulele lui La Fontaine sunt concepute tradițional și clasic urmărindu-se un scop moralizator. El realizează
deopotrivă o frescă veridică și o imagine hazlie a moravurilor din veacul Regelui Soare. Naratiunea e vioaie,
logică, verosimilă. Istorisită la timpul prezent, întâmplările din lumera necuvântătotoareor sunt accesibile
copiilor iar finalul acestora e perceput cu usurință. fabula Greierul si furnica, este tradusă de Arghezi în
versuri sprințare și cu vocabule inconfundabile. De pildă aflând modul in care si-a petrecut vara, furnica ii dă
replica: Ai cântata? Îmi pare bine, Acum joacă dacă-ți vine. Și calica de mătușe Trânti ivărul la ușă. La
fontaine reia un subiect initiat de parintele fabulei, Esop, si abordat de o pleiada de scriitori. Tema fabulei este
satirizarea defectelor de caracter sau frivolitatii oamenilor lipsiti de prevedere, avand inclinarea de a se lasa in
voia placerilor vietii, ignorand consecintele faptelor lor, necesitatile viitoare si chiar destinul lor personal.
12
Titlul "Greierul si furnica" este enuntiativ, constand din numirea celor doua personaje ale fabulei, dar, implicit,
si a relatiei dintre ele, avand in vedere caracteristicile definitorii ale celor doua insecte.
Principalele moduri de expunere sunt naratiunea la persoana a III-a, avand scopul de a reliefa obiectivitatea
naratorului, si dialogul, sub forma unei scenete a celor doua personaje.
Morala fabulei este subinteleasa, putand insa a fi cu usurinta deslusita din povestirea alegorica. Este vorba
despre nesocotinta oamenilor care nu isi planifica viata, ci o vad doar ca o distractie, "o desfatare", fara a se
pregati pentru vremurile vitrege ("iarna") ce ii pot astepta. Daca unii - reprezentati de furnica- muncesc din
greu pentru a-si asigura existenta si a se pune la adapost de eventuale evenimente nefaste, altii -intruchipati de
greier- nu fac decat sa huzureasca, sa traiasca de azi pe maine, fara a avea intelepciunea de a pune ceva
deoparte sau, cum se spune intr-o expresie populara, " a strange bani albi pentru zile negre". Intr-o singura
fraza, morala acestei fabule ar putea fi: "Prevederea este mama intelepciunii".
Compozitional, naratiunea este formata din doua parti: o expozitiune, in care se explica statutul personajelor si
imprejurarea ce le face sa interactioneze, si un dialog purtat intre greier si furnica.
In expozitiune se precizeaza ca greierul si-a petrecut intreaga vara cantand si distrandu-se, iar viscolul
prevestitor de iarna l-a luat prin surprindere, intrucat nu isi adunase nici un pic de mancare pentru anotimpul
rece. Pentru a scapa de spectrul foamei, el alearga la furnica, rugand-o sa ii imprumute niste bucate pana la
vara. Dialogul dintre personaje este scurt, dar revelator. Furnica îl întreabă ce a pățit astă vară. Motivsția
greierului că a cântat pt toți nu o impreaionează Replica finala a furnicii este ironica, chiar sarcastica: "Acum
joaca, daca poti,"
Prozodia fabulei "Greierul si furnica" se conformeaza acestei specii epice, nefiind foarte riguroasa in realizarea
ritmului si masurii. Versurile sunt compuse din 7-8 silabe, sau chiar 3-4 in conversatia dintre personaje. Rima
este imperecheata (existand exceptia versului fara rima "are un ponos al ei?").
Limbajul artistic se remarca prin simplitate, oralitate si stil colocvial. Figurile de stil sunt reduse, o trasatura
specifica oricarei creatii epice. Principalul procedeu artistic este personificarea, in fabula avand loc un dialog
sugestiv mai ales in dezvaluirea atitudinii si caracterului furnicii.
In concluzia argumentarii, "Greierul si furnica" este o fabula intrucat este o poezie a genului epic in versuri,
avand ca moduri de expunere naratiunea si dialogul, cuprinzand personajele greierul si furnica implicate in
actiunea de dialog cerere-refuz, si ingloband figuri de stil sarace, reprezentate mai cu seama de personificare.
Greierasul din fabula "Greierele si furnica" de Jean de La Fontaine) a ajuns, de la scrierea acestei capodopere a
genului, un simbol al lenesului, al omului neprevazator, cunoscut pretutindeni, iar partenera sa din fabula,
furnica, reprezentanta celor harnici, care isi vad de treaba, pregatindu-se prin munca pentru vremurile grele.
Fabula este un gen literar foarte indragit, fiind accesibil - desigur, la niveluri diferite de intelegere - atat
copiilor, cat si adultilor.
Fabula - care este parte a genului epic - aduce lumea animalelor in lumea oamenilor, facandu-le prin
talentul scriitorului sa ia caracteristici omenesti, naravuri, deprinderi, mentalitati, care ajung astfel satirizate,
dandu-ne posibilitatea sa ne vedem mai bine pe noi insine, cu defectele noastre.
De obicei, in cadrul fabulei interactioneaza doua personaje, unul superior si altul inferior, cel putin aparent,
aceasta situatie ducand la posibilitatea de a elibera o morala la finalul ei, o solutie neasteptata, plina de
intelepciune.
aceste inscriptii in care se spune: „Nu vorbesti despre ceea ce gasesti; dar despre ce ai pierdut zici la
Jean de La Fontaine (1621 - 1695), poet, dramaturg, romancier, membru al Academiei Franceze.
Celebru pentru fabulele sale, o parte inspirate din fabulele lui Esop. Fabula „Greierele și furnica” este
o scurtă povestire în versuri în care sunt scoase în evidență anumite forme de comportament sau
trăsături morale.
13
Creația cultă genul epic 1.b Legenda
Legenda este definită ca specie a literaturii populare, in versuri dar mai ales in proză, redusă ca
dimensiune, in care prin evenimente miraculoase sau chiar fantastice tinde să dea o explicație genetică și in
general cauzală unor fenomene, întâmplări, caracteristici ale plantelor, an imalelor omului siinsista asupra
aspectelor tragice ale conditiei umane. Originea si insusirile fizice ale unor plante si animale, actiunea
spiritelor naturii sunt subiectele preferate pentru legendele etiologice.Viata personajelor biblice, descrierea
unor sarbatori, practici si obiceiuri crestine sunt subiecte pentru legendele religioase. Cele istorice contin
adevaruri bazate pe amanunte reale sau fictive despre evenimente si oameni consemnate in documente.
Caracterul etiologic ii asigură apartenenta la genul epic. Legendele nu erau considferate fictiuni ca basmele ci
erau crezute cu adevăruri suficiente de natură cvasistiintifică pt intelegerea și explicare unor fenomene naturale
și sociale. Există 4 categ de legende: mitologice, religioase, istorice și geografice.
14
mantuire”, dar “Luna furioasa s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de blestem, si i-a topit chipul in floarea
galbena. Voda si mesenii plang pentru povestea trista a fetei”.
Deznodamantul legendei e infatisat prin impletirea planului fantastic cu cel real. Astfel, “Soarele furios
face vant Lunei, iar pe copila o ia in palma si-o sadeste in gradina”, ca s-o aiba aproape si ca sa se mai mangaie
tatal ei.
Legenda florii-soarelui respectă motivele întâlnite în Legenda ciocârliei,
fecioara îndrăgostită de soare fiind transformată de blestemul mamei soarelui într-o floare. Varianta
basarabeană aduce şi motive inedite, tipice basmelor populare: fata de împărat, după ce-şi ia rămas bun de la
părinţi, are de înfruntat multe primejdii. Se dezvăluie mintea ascuţită a ţăranului român care reuşeşte să
păcălească forţe mai puternice decât el – fata înfruntă (verbal) şi învinge vântul,relevându-se puterea uvântului,
a logosului.Dar dragostea ei pentru soare rămâne neîmplinită, căci vântul se răzbună,anunţând pe mama
soarelui de venirea pe tărâmul lor a fetei. „Soră bună şi cinstită cu moartea, cu muma pădurii. Cu talpa iadului,
cu ciuma”, mama soarelui „o preface într-un bob de sămânţă şi-o azvârle-n vânt, iar vântul o lasăpe pământ, să
crească şi să-nflorească. Floarea ei, la chip să semene cu chipulsoarelui. Din răsăritul pe zare al mândrului
fecior şi până-n asfinţit, floarea asta să-l urmărească fără curmare, să-i plângă de dor, dar de atins, niciodată să
nu-l atingă”.
În legenda Povestea florii-soarelui, Călin Gruia prezintă alegoric destinul tragic al fetei lui Ştefan cel
Mare, care, deşi frumoasă, e mută. O bătrână îl sfătuieşte pe Vodă să-l invite pe Soare la un ospăţ, unde fiica
lui „avea să prindăgrai, dacă îl va săruta pe alesul invitat”. Dar Piază-Rea, simbol al forţei răului,zădărniceşte
planurile voievodului, anunţând Luna de „necredinţa” Soarelui.Punctul culminant al naraţiunii este realizat
prin împletirea celor două planuri – planul concret, real şi cel transfigurat, artistic; când fata i-a cerut soarelui
„o gurăde mântuire”, luna s-a aruncat furioasă asupra fetei, topindu-i chipul în floarea galbenă. Deznodământul
păstrează împletirea realului cu fantasticul: Vodă şi mesenii plâng destinul tragic al fetei, „Soarele furios face
vânt Lunei, iar pe copilă o ia în palmă şi-o sădeşte în grădină”.
Finalul legendei înseamnă şi readucerea cititorului în planul concret,explicarea originii şi metamorfozei
florii-soarelui: „De-atunci floarea-soarelui,cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce chipul întristat
înspre strălucirea craiului zilei, cerându-i sărutarea mântuitoare”.
Să ne reamintim...
Legendele dragostei unei pământene pentru soare surprind aspiraţia omului spre infinit, statornicia
sentimentelor nobile – dragostea, încrederea în atingereaidealului, de aici şi ideea tragediei idealului în veci
neatins. Conflictul tragic dintre condiţia de nemuritor a generat marile creaţii ale omenirii, a servit ca
sursă de inspiraţie multor artişti
Dimitrie Bolintineanu – Muma lui Stefan cel Mare
Este o legenda, scrisa in 1847, despre mama lui Stefan cel Mare care refuza sa primeasca noaptea la castel
pe Stefan, fiul sau, daca nu este invingator in lupta cu turcii. Respins, Stefan se intoarce, aduna oastea sa
zdrobita si lupta cu dusmanii, invingandu-i.
Dezvoltand, repetand aceste idei, Bolintineanu pune in miscare un aparat de comparatii, repetitii, alegorii
care sa sustina discursul. Discursul uzeaza de o scenografie simpla si eficace. Dovada ca poetul o foloseste in
mai toate piesele. Modelul cel mai pur il aflam in Muma lui Stefan cel Mare. Primul tablou infatiseaza
atmosfera care precede evenimentul: peisajul, timpul, pozitia astrelor. O descriptie (evocare) cu elemente luate
din recuzita romantica: castelul fixat pe o stanca neagra, pestera unui sihastru sub o rapa stearpa, o
manastire...in aceasta descriere intra si preciziuni de ordin temporal, climateric («vanturile negre, intr-a lor
turbare», «noaptea-i furtunoasa», «noaptea se intinde si din geana sa», «ca un glob de aur luna stralucea» etc.).
Luna este, de regula, sursa de lumina pentru decoruri.
Urmeaza al doilea moment (tablou), cu o mica nota de mister («Un orologiu suna noaptea jumatate /in
castel in poarta oare cine bate?»), risipit repede de un dialog sever in care apare evidenta ireductibilitatea
pozitiilor. Dialogul (un monolog fragmentat, reinnodat printr-o replica necesara demonstratiei) constituie
esenta poemului. Aici Bolintineanu, priceput in genul declamator, dezvolta dialectica lui celebra despre datorie
15
si eroism. Retorica, adesea, goala, imagini ce au facut o lunga cariera in ironie («De esti tu acela, nu-ti sunt
mama eu»), insa ceva ramane din aceasta rostogolire de silabe cantatoare: muzica exterioara, adevarul
elementar al propozitiilor...
Urmeaza partea a treia care prezinta efectele lectiei morale dinainte. Este o ilustrare a vitejiei, cu unele
momente de descriptie (urmarirea, batalia) care deviaza de la obisnuita retorica seaca. Aceasta este schema. In
interiorul ei poetul schimba, uneori, ordinea, pune evocarea la urma sau renunta pur si simplu la cadru,intrand
direct in subiect (discursul moral si patriotic). Este inutil sa cautam, in poemele acestea facute sa imbarbateze
inimile si sa seduca urechea, un peisaj, o forma de sensibilitate fata de lucruri, pentru simplul fapt ca universul
material dispare pur si simplu din poem. Stanca neagra, raul spumegos, rapa stearpa, luna ce se retrage dupa
deal constituie un nevinovat repertoriu de regie. Discursul este aproape alb, imaginile - putine - sunt stereotipe.
Imposibil de surprins o miscare mai originala a imaginatiei. Bolintineanu nu renunta, nici aici, la unele obsesii.
Dalbul il urmareste («dalbe lupte», «dalb mormand», «vorbe dalbe»), dulcele este, oricand, gata sa innobileze
o propozitie.
16
Mihai Eminescu - Fat-Frumos din lacrima
Basmul este o specie literara a genului epic, ,,o oglindire a vietii in moduri fabuloase" (Calinescu). Este o
opera narativa, de obicei in proza, de intindere mica sau mijlocie, in care intamplarile povestite sunt fantastice,
iar personajele sunt supranaturale si poarta valori simbolice. Bogat reprezentant in creatia populara, basmul
poate sa aiba si autor cunoscut, dar sursa lui ramane tot folclorica. Publicat in 1870, in revista ,,Convorbiri
literare", basmul in discutie respecta, in linii generale, schema epica a prototipului popular.
Astfel, ,,Fãt-Frumos din lacrima" incepe cu o situatie initiala repetabila, fixata intr-un timp indepartat si
neprecizat: in vremea veche, un cuplu imparatesc isi traia zilele in durere, din pricina ca soarta refuza sa-i
daruiasca un urmas; acesta ar fi motivul imparatului fara succesor, pe care l-am intalnit si in ,,Tinerete fara
batranete si viata fara de moarte" ori in alte creatii folclorice.
Intr-o zi, in timp ce indurerata imparateasa se ruga la icoana Maicii Domnului, aceasta din urma, induiosata,
a lacrimat; lacrima fiind supta de tanara craiasa, la timpul sorocit, ea va naste un print pe care l-a numit Fãt-
Frumos din lacrima (motivul nasterii miraculoase). Conform schemei narative a basmului popular, Fãt-Frumos
creste intr-o luna cat altii intr-un an, iar cand ajunge la varsta barbatiei, pleaca in lume (motivul calatoriei
initiatice). Evenimentul care tulbura echilibrul initial este vrajba dintre tatal lui Fãt-Frumos si un imparat
vecin, conflict care dura de cincizeci de ani; acesta este cauza plecarii eroului hotarat sa se lupte cu urmasul
imparatului vrajmas.
Ajungand insa la palatul acestuia, Fãt-Frumos este primit cu bucurie si tinerii devin frati de cruce. In virtutea
acestui legamant, Fãt-Frumos il izbaveste pe imparatul vecin de Mama Padurilor (care cerea jertfa de copii si
pe care o invinge, in lupta, dupa ce inversase cele doua buti pline cu apa si, respectiv, cu putere). Se pastreaza
astfel eternul conflict dintre Bine si Rau (prezent in basme), cu victoria celui dintai. Ca rasplata a vitejiei, Fãt-
Frumos o primeste pe Ileana (fiica Mamei Padurilor) care-i va deveni, mai tarziu, mireasa.
Sirul probelor initiatice pe care trebuie sa le treaca eroul nu se incheiase inca. Rugat de tanarul imparat
vecin sa i-o aduca pe fata Genarului, Fãt-Frumos va fi supus si la alte incercari: se tocmeste sluga la o baba,
careia ii paste iepele, scapand de moartea fagaduita cu ajutorul imparatului tantarilor si al imparatului racilor
(motivul animalelor/vietuitoarelor nazdravane); la capatul timpului juruit, isi alege un cal (din cei sapte), drept
plata a muncii sale. Ca si in basmul popular, calul ales este slabanog, dar baba pusese in el sapte inimi; cu
ajutorul lui, fata Genarului este rapita si adusa la cel care o iubea. Intre timp, Ileana orbise din pricina
lacrimilor varsate de dorul lui Fãt-Frumos. Intoarcerea acestuia ii aduce insanatosirea, iar nunta va constitui
finalul compensator.
Se poate observa astfel ca multe dintre functiile basmului (cum le numeste V. Propp) sunt respectate:
situatia initiala, plecarea eroului de acasa, paguba (lipsa) adusa de un raufacator, incercarile prin care trece
personajul pozitiv, lupta lui cu raufacatorul, victoria eroului benefic, intoarcerea acasa si nunta. Fireste,
intamplarile sunt plasmuite de imaginatie, nu exista in realitate (sunt fantastice).
,,Fãt-Frumos din lacrima" prezinta insa si unele deosebiri care ii confera caracterul de basm cult:
a) Formula introductiva (,,In vremea veche, pa cand oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decat germenii
viitorului") pastreaza timpul indefinit al lui ,,A fost odata", dar ii lipseste nota de unicitate (,,ca niciodata") si
proiectia in fabulos a basmului folcloric (,,pe cand se potcoveau purecii."); in schimb, autorul ii imprima o
tenta filozofica, oamenii fiind priviti ca potentia (posibilitatea), in termenii lui Aristotel.
b) Daca in basmul popular portretele lipsesc, de data aceasta, fiecare personaj este bogat zugravit cu ajutorul
unor figuri de stil tipic eminesciene: imparatul era ,,intunecat si ganditor ca miazanoaptea", imparateasa are
fata alba ,,ca o marmura vie", Mama Padurilor este o aparitie inspaimantatoare in stil romantic: ,,Ochii ei -
doua nopti turburi, gura ei - un hãu cascat, dintii ei - siruri de pietre de mori".
17
c) Eminesciene sunt si pasajele descriptive in care luna, lacul, noaptea, bogatia coloristica si multimea florara
amintesc de lirica marelui poet.
d) Epitetele (,,marmora lucie si alba", ,,cerul cernit"), comparatiile originale (,,fata, dulce ca visele marii"),
hiperbolele care tind spre colosal, toate sunt ale Poetului etern.
e) Fãt-Frumos din acest basm porneste in lume ,,horind" si doinind din fluier, fapt care ii confera atributele lui
Orfeu (personaj mitologic des intalnit in opera eminesciana). In concluzie: ,, Fãt-Frumos din lacrima" de M.
Eminescu este un basm cult, intrucat autorul imbogateste schema narativa folclorica si o completeaza cu
elemente specifice creatiei sale.
19
In opinia mea, viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este magistral subliniata, atat prin
tema, cat si prin constructia personajelor. Creanga nu doreste sa urmeze tiparul basmelor populare in care eroul
este un Fat-Frumos cu multiple calitati, precum: vitejie, echilibru, frumusete, dorinta de afirmare. Harap-Alb
nu are niciuna dintre aceste calitati. El reuseste sa treaca probele la care este supus cu ajutorul prietenilor sai, a
sfatuitorilor precum calul si Sfanta Duminica. Mai presus insa de probele pe care le trece, fiul de crai se
maturizeaza, dobandind experienta, intentia autorului fiind de a prezenta acest drum al maturizarii eroului prin
crearea unui bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar).
Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb” ramane una dintre cele mai reprezentative scrieri ale autorului Ion
Creanga, despre care Barbu Fundoianu afirma: „A fost gresita opinia ca scrisul lui Creanga e pentru copii.
Creanga e facut sa existe numai pentru adulti sau deloc.”
Vrajitorul din Oz – Lyman Frank Baum
Potrivit autorului, cartea de fata a fost scrisa sub semnul unei imaginatii fericite, replica la cruzimea
basmelor clasice pentru copii, ale fratilor Grimm sau ale lui Andersen.
Naratiunea este simpla, progresiva si are un dublu sens: de axa in necunoscut si inapoi. Locul ce urmeaza sa
fie parasit este ternul Kansas, unde orfana Dorothea traieste alaturi de unchiul Henry si matusa Em, intr-o lume
a nonevenimentului (tot ce se poate intampla aici este un ciclon). Eul are senzatia coplesitoare a solitudinii iar
viata abia palpaie sub un soare dogoritor si intr-un peisaj tern, cenusiu. Astfel, expeditia fetei va fi una de
cucerire a culorilor (verdele – culoarea vietii!) din tara lui Oz.
Cuplul parental se confunda cu peisajul cameleonic, lipsit de culoare si trist. Doar catelusul Toto o
impiedica pe fata sa devina si ea cenusie. El este duiosia, veselia, culoarea din viata ei. Elementul care arunca
in aer situatia terna este ciclonul. El este cauza regresiunii care o aduce pe Dorothea la inceputul vietii sale,
fetita nascandu-se inca o data. Ca in Pinocchio, disparitia ei este o moarte simbolica, una initiatica urmata de o
noua nastere (calatoria in tara miraculoasa). Revenirea in Kansas va fi a unei fiinte metamorfozata, constienta
de sine.
La celalalt taram se poate ajunge numai pe calea vazduhului, iar topografia ei e completa si polara: orasul
Oz in centru, marginit pe verticala de tarile vrajitoarelor bune iar pe orizontala de cele ale vrajitoarelor
rele.Tema vrajitoarelor este tema mamei bune si a celei rele. Vrajitoarea cea rea este anihilata prin apa
purificatoare ce are puterea unui botez ritualic.
Pe drumul sau, fata intalneste imaginile individualizate ale ei insesi: Sperietoarea, Omul de tinichea, Leul,
care cumulate, devenite un intreg, duc la reusita. Astfel, Dorothea descopera ca natura umana se compune din
inima, creier si curajul de a infrumuseta cenusiul vietii. Mai mult, Sperietoarea e umanitatea noua fara minte
(experienta), Omul de tinichea este umanitatea care a recurs la artificial iar Leul ar fi animalitatea retrogradata.
Ideea de unificare a bucatilor subzista in grupul celor patru prieteni, acestia formand un grup complementar
functional. Se va dovedi in final ca lipsa organelor este iluzorie: Sperietoarea are creier (gaseste mereu solutii
ingenioase), Omul de Tinichea are prea multa inima, fiind chiar un sentimental (lacrimile il fac sa rugineasca),
Leul are curaj (infrunta de la inceput pericolul), iar Dorothea detine de la inceput mijlocul de intoarcere in
Kansas: pantofii de argint. Ceea ce lipseste este, deci, constiinta existentei organelor aparent lipsa. Cat pentru
Dorothea, a ajunge acasa inseamna, in planul simbolic al acestui basm-alegoric, tot un traseu prin constiinta, a
ajunge la tine insuti, a deveni constient de tine, de ceea ce dispui si de ceea ce iti lipseste, de ce poti face cu
atuurile de care dispui.
Asadar, scopul calatoriei nu este achizitia, ci constientizarea a ceea ce este sadit in tine. Totusi, drumul nu
este o pierdere de vreme, ci este o descoperire si, mai ales, autodescoperire.
Prin figura vrajitorului-farseur (un simplu om, care, in loc sa dea, cere) povestea transmite un adevar: fiecare
poate gasi solutia tuturor problemelor in sine. Terapia propusa de vrajitor nu este decat o parodie cu ,,efect
placebo,,.
Drumul fetei este este drumul vietii, pentru care autorul formuleaza o reteta a succesului, a reusitei, in care
intra mai multe ingrediente: inima, incredere in sine, minte, prieteni.
20
Nici un loc nu este ca acasa, spune Dorothea la final, numai ca, de multe ori, indepartarea, calatoria, este
cea mai buna cale de a aprecia acest ACASA.
Dintr-un alt punct de vedere, opera lui Frank Baum a fost privita ca o alegorie a vietii social-politice
americane: omul de paie – agricultorii, omul de tinichea – muncitorii din industrie, leul – puterea politica, iar
Dorothea – imaginea americanului de rand. Maimutele zburatoare, care au fost candva ,,un popor liber ce traia
fericit in padurea mare,,, semnificativ situata undeva in Vestul salbatic, sunt amerindienii adusi in stare de
sclavie de catre colonistii albi. Insasi lumea lui Oz ar fi ,,un Eden utopic pentru o constiinta americana in
criza,,
21
ei de slabiciune omeneasca sunt desolidarizari fata de o pupila nemerituoasa care regreseaza pana la stadiul
rusinos de animalitate.
Pinocchio, marioneta, este ,,simbolul fiintelor lipsite de consistenta proprie care asculta de orice impulsie
exterioara,, sau al unei persoane ,,usuratice si frivole, lipsite de caracter si principii,,. Problema lui Pinocchio
este interioritatea goala, forma fara fond. Marioneta este un triumf al iluziei si al aparentei, al superficialului.
Aventura din basm are drept scop descoperirea profunzimilor si a esentelor.
Dansul intre ce sunt si ce as pute fi se incheie in momentul claustrarii in burta pestelui, simbolic un
regressus in utero care pregateste incarnarea.Ca toate basmele culte, si acesta conserva, constient sau nu,
numeroase urme culturale, evocand mituri, teme, motive care au devenit locuri comune in literatura:
- balena din Iona, din Mori si devino al lui Goethe
- tara distractiilor este teritoriul mortii, un fel de insula a lui Circe din Odiseea
- radvanul tras de doisprezece magarusi are pe capra o figura a Hadesului, un Charon, luntrasul de pe
Styx.
- Circul si teatrul sunt simulacrele vietii reale, replici caraghioase ale ei
- Somnul in timpul caruia se transforma Pinocchio aminteste de Morfeu, fratele mortii
De la iesirea din burta balenei firul epic intra in linie dreapta. In burta balenie, Pinocchio isi regaseste
simbolic constiinta de sine care fuseses omorata simbolic odata cu Greierul-vorbitor. Iar regasirea constiintei
este de fapt regasirea identitati, marea tema a cartii. Astfel, Pinocchio ajunge fiinta responsabila care se vede
pusa in situatia sa ia initiative si pentru altii, pentru cei carora prostia sa le-a provocat suferinta: tatal agonic si
zana bolnava. Basmul marcheaza momentul in care Pinocchio isi raspunde la intrebarea Cine sunt? Intr-un
mod obiectivat, prin Sunt altfel, sunt altcineva, un om, o fiinta in carne si oase. Transformarea psihica e
semnalata prin reflexul ei exterior, o transfigurare ce are valoarea unei recompense pedagogice.
22
Povesti
Fata babei si fata mosneagului - Ion Creanga
Fata buna, oropsita de mama vitrega. Acesta este motivul pe care a fost construita povestea Fata
babei si fata mosneagului, de Ion Creanga, motiv intalnit si in basmele populare. Povestea scoate in evidenta
antagonismul dintre oamenii buni, cinstiti si harnici, care-si indeplinesc munca lor cu ravna si cu voie buna, si
cei clevetitori, rai la suflet si lenesi, care dispretuiesc munca si o fac in sila.
Subiectul este construit pe un paralelism care urmareste, prin situatii antitetice, sa puna in evaluare
invatatura morala. Fata mosneagului „era frumoasa, harnica, ascultatoare si buna la inima... era robace si
rabdatoare”. Ea duce tot greul gospodariei: „fata mosneagului la deal, fata mosneagului la vale; ea dupa gateje
prin padure, ea cu tabuietul in spate la moara, ea, in sfarsit, in toate partile dupa treaba.... In sat la sezatoare
seara, fata mosneagului nu se incurca, ci torcea intr-un ciur plin de fuse”.
In contrast cu fata mosneagului apare fata babei, care „era sluta, lenesa, tafnoasa si rea la inima..., cartitoare si
nemultumitoare”. Desi fata mosneagului era harnica si ducea tot greul casei, baba o privea ca pe o „piatra de
moara in casa”. Din cauza persecutiilor mamei vitrege „vazand ca baba si cu fiica sa se voiesc cu orice chip s-o
alunge, saruta mana tata-sau si, cu lacrimi in ochi, porneste in toata lumea”. Calitatile fetei mosneagului sunt
puse in evidenta pe masura ce se deapana firul povestii. Faptul ca ea este o persoana harnica si frumoasa este
remarcat de catelusa bolnava, de fantana, de cuptor si de par care ii cer sa le ingrijeasca. Toate i se adreseaza cu
aceleasi cuvinte: „Fata frumoasa si harnica”.
Buna la suflet si muncitoare, fata mosneagului ingrijeste cu drag catelusa bolnava, curata de mal fantana,
lipeste si humuieste cuptorul, curata de omizi parul, spala si hraneste lighioanele Sfintei Duminici. Fiind
modesta ea se multumeste cu cea mai mica si mai simpla recompensa. Rasplata fetei pentru insusirile ei, arata
elevilor roadele muncii sarguitoare si constiincioase. Munca face sa rodeasca mai imbelsugat pomii produsul
muncii este painea coapta si tot prin munca se asigura un trai fericit si imbelsugat, imaginat in poveste prin lada
fermecata din care izvorasc tot felul de bogatii: „deschizand lada... nenumarate herghelii de cai, cirezi de vite si
turme de oi ies din ea”.
Paralelismul este prezent pe tot parcursul povestirii, in contrast apare fata babei, care, invidioasa, pleaca sa
aduca bogatii mai multe decat adusese fata mosneagului. Lenesa, urata si rea la suflet, fata babei nici nu vrea sa
auda de rugamintile catelusei, fantanei, cuptorului si parului. Ea nu indeplineste nici una din muncile pe care le
dusese la bun sfarsit sora sa vitrega. Atunci cand este pusa de Sfanta Duminica sa-si aleaga una din lazi drept
rasplata, ea da dovada de lacomie si alege lada cea mai mare si cea mai frumoasa. Pedeapsa pe care o primeste
mama vitrega si fata ei este binemeritata.
Citind aceasta poveste, elevii inteleg ca oamenii sunt rasplatiti dupa priceperea si dragostea cu care isi
indeplinesc munca, dupa bunatatea, harnicia si modestia fiecaruia si ajung sa pretuiasca munca, sa aprecieze
rezultatele ei si sa urasca lenea, lacomia, viclenia, invidia si rautatea.
Rățușca cea urâtă (daneză: Den grimme ælling) este titlul unei povești scrise de autorul de literatură pentru
copii Hans Christian Andersen, care are drept erou un boboc de lebădă, clocit de către o rață. Mica lebădă este
considerată mai întâi urâtă de către rațe pentru neasemănarea cu bobocii lor și, cum nici ea, nici rațele nu
văzuseră vreodată lebede, mica pasăre se încrede în părerile auzite. Se va întâlni întâmplător cu un cârd de
lebede, care o primesc, recunoscând în ea un boboc din ai lor.
Povestea poate fi interpretată în mai multe moduri. Regăsirea bobocului rătăcit simbolizează faptul că există
întotdeauna speranțe pentru cineva aflat într-un mediu nepotrivit. O perspectivă mai largă reclamă acceptarea
diferențelor dintre indivizi sau grupuri. Este o poveste pentru copii mici, care poate fi de altfel și pe placul
adulților. Aceasta are ca subiect central o rățușcă, dar care, de fapt, este o lebădă în devenire. Fiind foarte urâtă,
aceasta nu era deloc acceptată în comunitatea păsărilor de gradină, fiind exclusă
23
Ratusca cea urata”este una dintre cele mai frumoase povesti pentru copii, emotionanta si educativa.
Scrisa de cunoscutul Hans Christian Andersen, povestea spune viata unui boboc de lebada care creste intr-o
familie de ratuste. Restul ratustelor o resping, pentru ca este diferita de ei. Desi la inceput, comparata cu restul
ratustelor are corpul mai mare, are o alta culoare si nu stie sa inoate, o data cu trecerea timpului, bobocul de
lebada respins de toti se transforma intr-o lebada deosebit de frumoasa care atrage privirile si admiratia tuturor.
„Ratusca cea urata” ii invata pe copii ca a fi diferit nu este intotdeauna un lucru rau, desi uneori poate parea
astfel. De asemenea, ii invata sa priveasca respingerea celor din jur ca pe un lucru caruia ii pot face fata. In plus,
povestea ii poate incuraja sa fie mai intelegatori si sa nu respinga oamenii diferiti sau pe care nu ii inteleg.
Pentru o lume mai buna si mai frumoasa, avem nevoie de acceptare si empatie.
Rățușca cea urâtă este alt basm moralizator scris de Hans Christian Andersen. Este vorba, așa cum ne putem da
seama ușor din titlu, de o rățușcă diferită de surorile ei: mai mare și mai urâtă, ea a ieșit dintr-un ou mai mare
decât celelalte. Ajunsă în curtea rațelor, toți o persecută din cauza aspectului său fizic. Într-o zi, după multe
umilințe îndurate, ea cunoaște câteva lebede. Neavând nimic de pierdut, se îndreaptă spre ele, așteptându-se să
fie bătută sau omorâtă. Însă nu mică îi este mirarea când se vede reflectată în apă: nu mai era o rățușcă urâtă, ci o
lebădă frumoasă. Nici vorbă de agresivitate din partea lebedelor, acestea acceptând-o imediat printre ele. De
fapt, rățușca era un boboc de lebădă clocit de o rață și pentru că nu semăna cu rațele, acestea o considerau urâtă.
Din poveste se pot desprinde mai multe concluzii moralizatoare:
– Să nu-i judecăm pe ceilalți în funcție de aspectul fizic sau de faptul că sunt diferiți de noi; mai ales copiii vor
învăța acest lucru, aflând că există calități mai importante decât aspectul fizic; vor învăța să nu se împiedice de
prejudecăți, să nu se oprească la aparență și să caute esența.
– De multe ori se întâmplă ca străinii să te aprecieze și să te ajute, în timp ce apropiații îți întorc spatele. Așa s-a
întâmplat și cu rățușca: în timp ce rațele au condamnat-o pentru urâțenia ei, persecutând-o, lebedele s-au dovedit
primitoare, adoptând-o.
– Să nu ne pierdem încrederea în noi, influențându-ne părerea și comportamentul celor din jur; chiar dacă nu
suntem iubiți de unele persoane, există altele capabile să ne iubească și să ne aprecieze adevărata valoare. Din
nou basmul este bun pentru copii: atunci când vor trăi primele dezamăgiri și umilințe, se vor gândi la basm și nu
se vor lăsa doborâți.
– Poate că nu ne putem adapta la un mediu anume; aceasta nu înseamnă că în altă parte nu ne vom integra fără
probleme. Așadar, nu judecați după aparențe
Alba ca zăpada
Albă ca zăpada (în engleză Snow White, franceză Blanche-Neige,) este un renumit personaj folcloric de basm
popular în multe țări europene, mai ales în versiunea culeasă de Frații Grimm în 1812: Albă ca zăpada și cei
șapte pitici Face parte dintre cele mai reprezentative basme germane.
Tema. Compoziție
Tema basmului este răutatea mamei vitrege, motiv frecvent întâlnit în basmele tuturor popoarelor.
Compozitional, basmul A ca |, se structurează după tiparele specifice. Acțiunea începe prin formula introdictivă
”A fost odată..” , într-un timp nedeterminat, intr-o iarnă in care zăpada cădea din înaltul nemărginit al cerului în
fulgi mari și pufoși...”
Desfășurarea narațiunii este subliniată în momentele principale printr-o formulă mediană, dialogul impărătesei
cu oglinda fermecată: oglinjoară din perete, oglinjoară
Cine e cea mai frumoasă din țară?
...IAR OGLINDA RĂSPUNDE IN FCT DE INTÂMPLĂRILE NARATE:
_ Măria ta ești cea mai frumoasă din întraga țară sau
24
_A ca Z e mult mai frumoasă”
În ,,Albă-ca-Zăpada ”:
Personajul principal este o fetiţă, Albă ca Zăpada, tiranizată de mama vitregă;
Mama Albei-ca-Zăpada de asemenea este moartă, iar tatăl său, Regele, este plecat la război şi nu poate proteja
copila de atitudinea ostilă a mamei vitrege;
Albă-ca-Zăpada este alungată de acasă, iar ea găseşte adăpost tot în pădure, în casa celor Şapte Pitici;
Este salvată de către Prinţ cu care se mărită şi povestea are un final fericit;
Personajele acestei poveşti sunt: Albă-ca-Zăpada, Regina- mama vitregă, vânătorul, cei şapte pitici,
Prinţul;
Trăsăturile personajului negativ din Albă-ca-Zăpada :
Mama Albei-ca-Zăpada o dorea moartă deoarece era invidioasă, geloasă pe frumuseţea şi tinereţea ei;
În acea societate Regina avea puterea de a decide soarta unui om, respectiv a fetiţei. Hotărăşte să o omoare,
înlăturând astfel singurul ,,obstacol” prin care frumuseţea sa ar fi fost recunoscută de către oglinda fermecată, ca
fiind unică.
Din fericire, încercările sale eşuează, iar forţa binelui învinge, acesta fiind mesajul principal al poveştii extras de
către cititor;
Trăsăturile dominante ale personajului principal, Albă ca Zăpada:
Personaj pozitiv, blândă, de o frumuseţe fizică de neegalat (după spusele oglinzii), zâmbet dulce, chip luminos,
cuminte şi bună; Capabilă doar de fapte bune; îngrijeşte de casa piticilor, vrea să ajute bătrâna (regina
deghizată);
Personajele principale, Albă-ca-Zăpada şi Regina, sunt concepute în antiteză.
În structurarea subiectului sunt întâlnite numerele miraculoase 3 şi 7:
Trei travestiri ale mamei vitrege, trei obiecte cu menirea de a-i provoca moartea Albei-ca-Zăpada (cingătoare,
pieptene, măr); piticii jelesc trei zile pe Albă-ca Zăpada, crezând-o moartă; trei vietăţi ale pădurii jelesc şi ele
lângă sicriu (o buhă, un corb, o hulubiţă).
În privinţa cifrei 7, necazurile Albei-ca-Zăpada au început când frumuseţea ei devenise vizibilă deoarece
împlinise 7 ani; piticii sunt 7; în căsuţă se găsesc obiecte în număr de câte şapte; enumerarea piticilor prin
numeralele ordinale până la şapte; succederea celor şapte interogaţii; între casa piticilor şi castel sunt şapte
munţi.
Sortită morţii pentru frumuseţea ei, Albă-ca-Zăpada nu este ucisă de vânător, aşa cum poruncise împărăteasa, ci
lăsată primejdiilor din pădure. Natura o ocroteşte şi fetiţa găseşte adăpost în căsuţa celor şapte pitici. Fata este
modestă, harnică, bună şi iubitoare. Pentru adăpostul oferit de pitici, ea le îngrijeşte gospodăria şi face acest
lucru cu multă dragoste şi tragere de inimă. Mama vitregă, deşi la început era ,,cadră de frumuseţe”, va fi urâţită
de marea-i trufie şi răutate.Dar, răutatea mamei vitrege mai pune la trei încercări pe frumoasa şi buna Albă-ca-
Zăpada. Împărăteasa, travestită, se străduieşte să o piardă pe fată cu ajutorul cingătorii de mătase, al pieptenului
şi a mărului otrăvit. Grija şi dragostea piticilor, apoi a feciorului de crai o salvează şi ea îşi găseşte fericirea.
Mama vitregă, de supărare se va urâţi şi se va pierde în întunericul pădurii.
Albă-ca-Zăpada este întruchiparea unui vis de mamă: ,,(...)ce n-aş da să am un copil alb ca zăpada, roşu ca
sângele şi cu părul negru ca abanosul.” Frumuseţea neobişnuită a fetei impresionează şi pe pitici şi pe tânărul fiu
de crai.
,, Şi aşa rămase Albă-ca-Zăpada, multă vreme, în scrinul ei de cleştar şi nimic nu-i ştirbea din negrăita
frumuseţe. Părea că-i vie şi doarme şi că era tot aşa de albă ca zăpada, de roşie ca sângele şi cu părul negru ca
abanosul.”
Finalul aduce tipica reflectie: ”și dacă n-or fi mutir, cu siguranță că mai trăiesc și în zilele noastre”
25
Mesajul basmului este victoria dreptăţii şi a bunătăţii asupra nedreptăţii şi răutăţii, Albă-ca-Zăpada rămânând
un simbol al acestei aspiraţii.
Povestirea si schita
Povestirea (lb.slava „povesti”) este o specie a genului epic, in care faptele sunt prezentate cu un
pronuntat caracter subiectiv, din perspectiva unui narator martor sau participant direct la intamplarile
relatate. Printre particularitatile povestirii se numara:
- importanta acordata naratorului si actului nararii, accentul pus pe intamplari si situatii, mai putin pe
personaje (prin asta se deosebeste de nuvela);
- caracterul subiectiv - evenimentele sunt prezentate, dintr-o perspectiva subiectiva;
28
- esentiala in actul povestirii este nararea unor fapte care sa starneasca interes, urmarindu-se
spectaculosul, senzationalul. Prin urmare, in povestire observam uneori, indepartarea de unele date ale
realului;
- povestirea se caracterizeaza prin oralitate, relatia dintre narator si receptor fiind una. Naratorul unei
povestiri lasa de obicei impresia ca „spune”, nu ca „scrie”, iar cititorul are impresia ca inainteaza pe firul
povestii o data cu povestitorul.
- asistam in povestire, la un adevarat ceremonial: aparitia povestitorului, motivarea imprejurarilor care
declanseaza povestirea, folosirea formulei de adresare, captarea atentiei auditorului (atunci cand in
povestire povestitorul este ascultat de alte personaje). Este construita adesea o atmosfera prielnica (spatiul
protector al hanului, in „Hanul Ancutei”, unde cativa calatori se aduna in jurul focului intr-o toamna tarzie,
beau vin si deapana amintiri, istorisesc). Faptele evocate sunt precedate adesea de o stare de tensiune.
Timpul actiunii este, de regula, incert, fara repere precise (spre deosebire de nuvela).
- povestirea se bazeaza, in primul rand, pe arta de a nara, acordandu-se mai putina importanta
elementelor descriptive (prin care se infatiseaza lumea povestita) sau celor analitice privind universul
launtric al personajelor.
Ca dimensiune si ca amploare a subiectului, povestirea se situeaza intre schita si roman.
Povestirea in rama: una sau mai multe naratiuni de sine statatoare sunt incadrate fie in prezentarea unei
situatii de comunicare, fie intr-o alta naratiune. („Hanul Ancutei” de M. Sadoveanu). In literatura romana
maestrii povestirii sunt: I. Creanga, M. Sadoveanu, V. Voiculescu.
Ioan Al. Bratescu Voinesti s-a nascut la Targoviste in 1868, intr-o familie instarita cu obiceiuri patriarhale.
Va colabora, indemnat de criticul Garabet Ibraileanu, la Viata Romaneasca cu schite, nuvele si povestiri. Ele
vor forma substanta volumelor In lumea dreptatii -1907, Intuneric si lumina -1912, Nuvele si schite -1903.
A mai scris drama Sorana.
In schita Puiul tema si subiectul sunt luate din realitatea naturii. O prepelita venita din Africa isi face in
marginea unei padurici un cuib, in care depune sapte oua si scoate sapte pui. Ea creste puii cu boabele ramase
pe miriste. Puiul cel mare a fost prins de un flacau, dar acesta ii da drumul. El nu a ascultat de mama lui si este
mustrat. Puilor le cresc aripile si mama lor ii invata sa zboare. Sosirea unui vanator aduce o intamplare
dramatica in viata prepelitei. Ea izbuteste sa-l insele pe vanator zburand in apropierea cainelui, pentru ca acesta
sa nu poata trage. Puiul cel mare nu asculta de sfatul mamei si zboara din cuib. Este ranit si cade in lastaris.
Prepelita isi da seama ca el este pierdut, dar isi ascunde durerea. Finalul este anuntat subtil. Miristea este arata,
apoi este cules porumbul si cade bruma. Pasarile (cocorii, randunelele) incep sa plece. Prepelita intarzie,
fiindca nu se indura sa se desparta de puiul schilodit si disperat. Venirea crivatului o hotaraste sa plece, pentru
a-i salva pe ceilalti. Puiul ramas singur la marginea lastarisului sta zgribulit de frig. Scriitorul reda moartea
puiului imaginand-o asemeni cu a oamenilor. La inceput, din cauza frigului, are dureri mari, fiindca ingheata.
Apoi simte o piroteala si retraieste crampeie din scurta lui viata: carambul cizmei vanatorului, aripa calda a
mamei, miristea. Moare cu ghiarele impreunate schitand gestul uman al rugaciunii.
Ideea este moralizatoare, deci clasica. Copiii care nu-si asculta parintii vor trai dramatic experiente triste si
grave, care ii vor face sa inteleaga valoarea sfatului parintesc.
32
Personajele au un caracter tipic. Prepelita reprezinta tipul mamei iubitoare, puiul cel mare tipul copilului
neascultator. Vanatorul reprezinta tipul ucigasului, raul, cel care distruge si arata raportul profund gresit dintre
om si vietuitoare.
Puiul este o alegorie, adica o povestire cu personaje din lumea animalelor, plantelor, pasarilor, carora li se
dau prin personificare calitati si trairi omenesti. Aceasta alegorie are in vedere cultivarea unor comportamente
sociale morale determinate de ascultarea parintilor. Odata cu cresterea lor, copiii trebuie sa invete normele de
conduita sociala. Ei trebuie sa stie cum sa se comporte in familie, in societate, in imprejurarile grele ale vietii.
Prepelita este asemeni unei mame grijulii preocupata sa le dea puilor tot ceea ce este mai bun. Ea ii ocroteste
sub aripile ei de soare, ploaie, frig. isi pune viata, in primejdie, cand vine vanatorul, atragandu-l spre lastaris
pentru a-si salva puii. II cearta pe puiul cel mare cand face prima greseala si din neascultare este prins de un
flacau. Cea de-a doua greseala puiul o va plati scump. Este ranit si nu va mai putea zbura. In inima prepelitei,
ca in cea a unei mame, se da o lupta sfasietoare. Sa ramana cu puiul schilod sau sa plece ca sa-i salveze pe
ceilalti de gerurile iernii. Scriitorul imagineaza intrebari si raspunsuri umane intre prepelita, si puiul ranit. El
atribuie celor doua personaje sentimente umane sau hotarari ca acea luata de prepelita cand pleaca cu puii
sanatosi. Puiul cel mare este egoistul, care cauta sa scape el, fara sa-i pese de ceilalti. Pedeapsa, pe care o ia
are un caracter moralizator. Cel care nu-si pune sufletul sau in primejdie, ca prepelita pentru ceilalti, si-1 va
pierde. Va ramane singur in gerul aspru al vietii. De aceea, personajele au un caracter general, prepelita este
iubirea parinteasca a mamei, puiul cel mare este neascultarea specifica tinerilor, care vor sa-si arate curajul,
independenta. Ei calca porunca "Sa cinstesti pe tatal si pe mama ta" si iesirea in afara legii are consecinte
tragice.
Stilul utilizat de loan Al. Bratescu Voinesti este realist. El utilizeaza termeni expresivi ca: lastaris, cu sens
de padurice, miriste, parloaga, preajma, piroteala, schilod, caramb, alica, herete, a se pitula. Pentru a ne
sensibiliza si pentru a ne sugera o analogie intre viata oamenilor si cea a pasarilor scriitorul utilizeaza alegoria,
imprumutand prepelitei, puilor, un comportament uman exprimat si prin dialoguri. De exemplu, cand vine
vanatorul prepelita le spune puilor:
,,- Eu o sa zbor, voi sa ramaneti nemiscati; care zboara e pierdut. Ati inteles?"
Acest comportament rational al prepelitei este sugerat prin felul in care zboara in apropierea cainelui
pentru ca vanatorul sa nu poata trage, dar ca sa-i indeparteze de cuib si de pui. Aceasta imbinare intre
descriere, naratiune si dialog da textului momente de intensitate ca reproducerea cuvintelor vanatorului: „Unde
fugi? Inapoi, Nero!"
Scriitorul stie sa foloseasca constructii expresive "ca sub un cort", "ochisorii ca niste margele verzi", "a
ramas impietrit", "aripa moarta", "puii au clipit din ochi", "fasaitul unui caine", "bataia pustii", "ca sticla",
"moarta de oboseala", "au intors locul", "ger aprig", "zburand in rasul pamantului", folosind comparatii,
metafore, metonimii, personificari, epitete etc.
Astfel pentru a reda imaginea iernii el utilizeaza termenul expresiv "preajma", epitetul si metafora "haina
alba si rece a iernii , comparatia si aliteratia "senin ca sticla".
Simbolizarea sugereaza intentionalitatea umana: "pica mort cu degetele ghiarei impreunate ca pentru
inchinaciune", asa cum dedicatia de la inceputul povestirii ("Sandi, sa asculti pe mamica!") arata intentia
moralizatoare a autorului. Cine nu-si asculta parintii isi pierde viata si sufletul.
Principala sursa de inspiratie a lui Ion Creanga a constituit-o satul traditional romanesc. Si in povestea
Capra cu trei iezi, scriitorul povesteste un fapt foarte asemanator cu cele ce se petrec in lumea satului,
infatisand o intamplare dramatica: nelegiuire comisa din lacomie si cruzime, ca si pedeapsa binemeritata spre a
33
se razbuna pe cel nevinovat. Motivul caprei cu iezi este cunoscut si in povestile populare din alte tari, dar si in
povestea lui Creanga apar elemente specifice tarii noastre.
In Capra cu trei iezi este recunoscuta cu usurinta mama iubitoare, care, in grija ei deosebita pentru copiii
ramasi singuri acasa, le da sfaturi intelepte, spre a-i feri de nenorociri. Dupa ce lupul ii mananca pe cei trei iezi,
capra indurerata stie sa se razbune cu hotarare. Cuvintele caprei, rostite atunci cand lupul a cazut in groapa cu
foc, subliniaza pedeapsa binemeritata data lupului: „- Arzi, cumetre, mori, ca nici viu nu esti bun... Moarte
pentru moarte, cumetre, arsura pentru arsura”.
Capra e o „vaduva sarmana”, avand trasaturi de caracter specifice femeii din popor: harnicie, stapanire de
sine, darzenie, sete de dreptate si iscusinta. Razbunarea ei elimina din societatea fiintelor pasnice elementul
negativ si daunator, care tulbura bunul trai, viata si munca celor din jur. Lupul prin fapta sa nu respecta legile
coexistentei si solidaritatii intre animale. El este un „rau” al satului care trebuie starpit din radacina.
Apare prezentat de scriitor cu trasaturi caracteristice oamenilor rai: e siret, fatarnic, crud si las. Viclean, el
profita de naivitatea iezilor lipsiti de aparare si ii ataca fara mila, rapunandu-i. Apoi, cu o ticaloasa
prefacatorie, se arata indurerat de moartea iezilor si, in mod perfid, incearca sa arunce vina pe seama ursului.
Pe urma, cand cade in groapa cu jaratic, cere indurare fara a se gandi ca implora mila unei fiinte fata de care se
purtase atat de crud. Trebuia pedepsit pentru a nu mai da pilda si altora sa comita astfel de nelegiuiri.
Iezii sunt caracterizati cu trasaturile proprii copiilor. Cei doi mai mari „dau prin bat de obraznici”, sunt naivi,
incapatanati si ingamfati. Iedul cel mare, natang si neastamparat, nu vrea sa asculte povata mezinului de a nu
deschide usa. Iedul cel mic, intocmai ca si fiul cel mic din basmul popular, este cel mai istet, dar si cel mai
ascultator si cel mai cuminte. El sfatuieste pe fratii sai mai mari sa nu deschida usa, iar cand este in primejdie,
stie sa se ascunda bine.
Puterea iezilor din poveste arata copiilor urmarile nenorocite ale neascultarii si zburdalniciei fara masura. Cu
deosebita arta Creanga a umanizat personajele si a zugravit succint si convingator portretul moral al fiecaruia
atat prin atitudinile si actiunile lor, cat si prin limbaj. Dialogul cu replici scurte contribuie la conturarea
personajelor. Conciziunea naratiunii mareste dramatismul intamplarii povestite.
Povestea este foarte atragatoare pentru elevi nu numai prin cursivitatea si dinamismul actiunii, dar si prin
versurile care se repeta si pe care elevii le urmeaza cu usurinta: „Trei iezi cucuieti, / Usa mamei descuieti”.
Este accesibila elevilor de varsta scolara mica, datorita naratiunii captivante, cu eroi luati din lumea animalelor
si cu un conflict usor deinteles. Elevii isi insusesc una din notiunile morale specifice varstei lor: necesitatea de
a fi ascultatori si de a respecta sfaturile si invataturile celor maiinvarsta si cu mai multa experienta decat ei.
Majoritatea povestilor care personifica animalele au un puternic substrat etic, dar prezentand si unele
caracteristici ale infatisarii diferitelor vietuitoare, acest gen de lectura constituie si un mijloc de imbogatire a
cunostintelor micilor cititori.
34
drumului - pierderea palariei, blocarea in cabina de toaleta, tragerea semnalului de alarma - se subordoneaza, in
plan narativ,intamplarii principale relatate de autor, ele structurandu-se in momente ale subiectului literar.
Actiunea este simpla, lineara, ca in orice schita, existand un singur fir narativ care incepe cu
expozitiunea (asteptarea trenului), continua cu intriga (urcarea in tren) si cu desfasurarea actiunii (pierderea
palariei, discutia cu conductorul, disputa dintre mam-mare si conductor, blocarea lui Goe in cabina de toaleta,
ca apoi sa culmineze cu tragerea semnalului de alarma). Odiseea aceasta se va incheia pana la urma cu sosirea
la Bucuresti.
Fiind o schita, si in aceasta opera literara exista putine personaje, dintre care protagonistul este Goe,
personajul titular, toate celelalte - cele trei doamne, un pasager si conductorul - actioneaza in functie de
comportarea acestuia, adoptand atitudini diferite.
Ca in orice opera epica, deci si in schita, se face simtita prezenta naratorului, care relateaza
intamplarile in desfasurarea lor gradata, din momentul asteptarii trenului (expozitiunea) pana in clipa sosirii in
Bucuresti (deznodamantul). Relatarea se face obiectiv, la persoana a IlI-a, atitudinea autorului desprinzandu-se
din modul in care nareaza si pune personajele sa actioneze. Exista, asadar, cele trei elemente specifice unei
opere epice: narator, actiune, personaje. Modul de expunere predominant este naratiunea, dar se imbina cu
dialogul, care evidentiaza talentul de mare dramaturg al lui Caragiale.
Prin dialog, dar si prin naratiune, se creioneaza trasaturile personajelor, dar se degaja si un comic
savuros, izvorat din limbajul viu, colorat si natural.
Din cele prezentate mai sus se poate spune ca opera literara D-l Goe... are toate notele definitorii ale
unei schite, dar prin talentul autorului ea reprezinta in modul cel mai stralucit specia literara pe care o
ilustreaza.
I.L. Caragiale - Vizita
IONEL-caracterizarea personajului principal
I L Caragiale este maestrul comicului in literatura romana. El este considerat cel mai mare
dramaturg roman, dar el a scris si nuvele, schite si poezii care reprezinta valori inestimabile ale literaturii
poporului nostru.
Schita Vizita este construita pe contrastul intre ceea ce sunt in realitate si ceea ce doresc sa para
personajele, ca si in Dl. Goe si in atatea piese ale lui Caragiale.
Ionel Popescu este personajul principal al schitei ,,Vizita”, scrisa de catre vestitul nostru dramaturg
si prozator I.L.Caragiale. El este conturat de autor atat direct, cat si indirect. Portretul fizic al personajului este
abia schitat: Ionel Popescu este un copilas foarte dragut de vreo opt anisori”, aspectul lui exterior fiind prins
doar in cateva cuvinte: ,,l-am gasit imbracat ca maior de rosiori, in uniforma de mare tinuta”. Pe scurt este
descris si mediul in care traieste eroul: doamna Popescu ,,nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri”,
deoarece este preocupata de educarea fiului ei, iar domnul Popescu – tatal - este mare agricultor. Familia are o
servitoare, o femeie batrana ,,cu o voce ragusita”, iar sarbatoritul se joaca zgomotos in salon, unde ,,pe doua
mese, pe canapea, pe feluri si pe jos, stau gramadite fel de fel de jucarii”.
Caracterizarea eroului se face prin onomastica: Ionel este un nume des intalnit ca de altfel Popescu.
Autorul intentioneaza sa creeze prin acest nume un tip de copil rasfatat si fara educatie.
Caracterizarea indirecta a personajului se realizeaza prin nazdravaniile pe care le face, de ziua sa
onomastica, in prezenta musafirului. Limbajul personajului este si el mijloc de caracterizare indirecta. Ionel
Popescu are doar cateva replici in intreaga schita, ceea ce dovedeste ca nu prea cunoaste mijloace de expresie.
Copilul e ,,mandru” pentru ca-i ,,maior” de cavalerie, de aceea comanda: ,,Inainte mars!”; joaca are o limita,
iar cand musafirul observa ca ,,tutunul e otrava”, Ionel raspunde obraznic: ,,Da’tu de ce tragi?”.
35
Caracterizarea facuta de catre alte personaje este si ea prezenta: mama eroului inca de la inceput ii
spune autorului care este motivul pentru care nu se mai duce la petreceri: ,,acu, de cand s-a facut baiat mare,
trebuie sa ma ocup eu de el, trebuie sa-i fac educatia.”
Paradoxal, obraznicia lui Ionel (fata de jupaneasa sau fata de oaspete) trezeste admiratia mamei:
,,Nu sti ce strengar se face …si destept…”, singurul ei repros fiind: ,,Saruta-ma sa-mi treaca si te iert.”
Ionel isi afiseaza proasta crestere in fiecare dintre momentele actiunii: terorizeaza jupaneasa, face
dezordine in casa, nu tine cont de rugamintile mamei, dandu-se om matur.
Fata de mama sa, Ionel se poarta ca un tiran si din manifestarile lui de ,,dragoste” nu lipseste o doza
de viclenie. Ionel Popescu este si va ramane un personaj semnificativ al creatiei lui Caragiale, dar si a
literaturii romane.
O P Iași Iedul cu trei capre
Poveştile şi povestirile sunt cele mai îndrăgite activităţi dirijate din grădiniţă, care satisfac nevoia de cunoaştere
şi de afectivitate a copiilor, dezvoltă stăr Poveştile şi povestirile au o tematică variată: Lumea copiilor şi viaţa
adulţilor; Poveşti şi povestiri despre vieţuitoare; Poveşti în care elementele reale se îmbină cu cele fantastice.i
şi manifestări comportamentale pozitive, le stimulează imaginaţia şi creează cadrul optim de comunicare.
Octav Pancu Iaşi este unul din puţinii scriitori români care a reuşit într-o epoca cumplită, cea a cenzurii şi
despotismului socialist să dăruiască copiilor şi părinţilor poveşti şi scenete savuroase.
Iată, "Iedul cu trei capre", o poveste inedită, scrisă de acesta, pentru copiii din toate timpurile, care departe de
mofturile şi răsfăţul părinţilor, mătuşilor şi bunicilor, trebuie să înveţe cât de bine este să te descurci singur în
viaţă, ca să nu fii niciodată păcălit sau înşelat de cei răi! Micutul iezisor era zilnic imbracat de mama-capra,
patul era facut de bunicuta-capra, iar masa ii era servita de tusa-capra. Astfel, cand iezisorul a fost nevoit sa
ramana singur acasa nu s-a putut descurca fara ajutorul celor trei capre.
Morala acestei povestiri este aceea ca daca nu ii invatam pe copii sa fie independenti, iar noi nu ne asumam
responsabilitati fata de ei vor aparea conflicte majore intre parinti-copii, parinte-parinte, parinti-bunici,
De-a lungul anilor, marii nostri scriitori au creat opere ramase inpatrimoniul literaturii pentru copii . Barbu
Stefanescu Delavrancea dedica lumii copilariei opere nemuritoare ca : „Palatul de clestar”, „Poveste”,
„Neghinita”, „Bunica”, „Bunicul” etc. El creeaza opere de profunda originalitate in care propune, cu o
deosebita maiestrie, modele morale de neuitat .
Din punct de vedere al speciei literare, „Bunicul” este o povestire epica, una dintre cele mai valoroase si mai
indragite de cititorii de toate varstele. Autorul isi prezinta ideile si isi exprima sentimentele prin intermediul
personajelor.
Portretele realizate de Delavrancea celor doi bunici (Tudor si Musa Albu) sunt o marturie dintre cele mai
luminoase a dragostei scriitorului fata de intreaga taranime romana. Chipurile celor doi bunici l-au urmarit
toata viata oferindu-i subiecte literare tratate cu o duiosie unica in literatura noastra. Sugestiv este portretul
bunicului din textul cu acelasi nume, care ramane peste ani aidoma unei icoane dragi la care scriitorul se va
inchina mereu. „Pletele lui albe si crete parca sunt niste ciorchini de flori albe; sprancenele, mustatile, barba ...
peste toate au nins anii multi si grei. Numai ochii bunicului au ramas ca odinioara: blanzi si mangaietori”.
„Bunicul” este un text despre copil si copilarie, despre inocenta, curiozitate, neastampar. Povestirea incepe
cu fixarea temporala si spatiala a actiunii. Se fac precizari asupra elementelor de timp si de spatiu. E
primavara. „Se scutura din salcami o ploaie de miresme”. „Bunicul sta pe prispa”. Asteapta cu nerabdare
36
sosirea nepotilor, intra in jocul lor si inventeaza raspunsuri pe intelesul celor doi la fiecare intrebare. Traieste
prin prezenta nepotilor si in acelasi timp se teme ca, cei mari sa nu-i indeparteze de el. Asemenea Lui Iisus
repeta catre fiica sa: „Lasati pe copii sa vie la mine!”. Nici suferinta fizica nu stirbeste dragostea bunicului
pentru nepotii sai. Are obrajii inrositi de palmele primite, dar surade linistit.
Dialogul se impleteste cu naratiunea si descrierea pentru a evidentia insusirile bunicului. Acesta este
simbolul intelepciunii populare caracterizat mai ales prin felul de a vorbi si a se comporta. Este bland, bun,
intelegator, rabdator si credincios.
Naratiunea are un singur plan al desfasurarii faptelor: lumea reala. Trecerea din lumea reala spre cea
fantastica este reflectata de imaginatia copilului. „- Tata-mosule, as vrea sa imi creasca si mie aripi si sa zbor
sus de tot, pana in slava cerului, zise baiatul netezindu-i barba”. De asemenea, dialogul este semnificativ
pentru reliefarea candorii sufletului infantil, plin de curiozitate.
Bunicul si cei doi nepoti sunt personajele principale, iar fiica batranului apare sporadic, ca personaj
secundar. Pentru realizarea artistica, autorul foloseste:
•epitete : „plete albe si crete” , „ochi blanzi si mangaietori” , „femeie uscativa” , „un baietan si o fetita rosii si
bucalai”;
•metafore : „ploaie de miresme” , „au nins anii multi si grei”;
•comparatii : „plete ... ca niste ciorchini de flori albe”;
•repetitii : „-Ba a mea ... Ba a mea ... !”;
•enumeratii : „sprancele , mustatile , barba ...” , „si iar incepu rasul si jocul si cantecul” .
Sub aspect lexical si gramatical se remarca folosirea unor cuvinte si expresii populare si religioas : „Mai
cazace, cazacele, ce cati noaptea prin argele ...” , „bata-va norocul !” , „Lasati pe copii sa vie la mine!”,
precum si a vocativelor pline de afectiune: „cocoseii mosului!”, „voinicii mosului!”. Limbajul este organizat
in propozitii scurte, cu o structura simpla si o topica standard. Predomina constructiile morfo-sintactice verbale
la inceputul naratiunii si cele substantivale in cadrul descrierii personajelor. Opera literara „Bunicul”, in ciuda
titlului expozitiv, nu este numai un portret in proza creionat de amintirea maturului, ci si un poem al inocentei,
al candorii infantile.
37
El asculta — pentru a cata oara? — basmul cu imparatul care n-avea copii si pe care un batran mic, barbos
si cocosat il instiinteaza ca va dobandi "un cucon cu totul si cu totul de aur" numai atunci cand cei doi meri din
gradina sa vor da roade. Asteptarea imparatului este zadarnica, pentru ca merii infloreau, dar nu rodeau, chiar
daca aveau apa si soare din belsug.
Intr-o zi vine la imparat "o baba batrana, sbarcita [...] si mica" si-l sfatuieste cum sa obtina de la zana
florilor un ulcior de lapte cu care sa ude merii pentru a da rod, asumandu-si insa riscul de a fi prefacut "in
buruiana, pucioasa sau floare mirositoare".
Ascultand sfatul, imparatul porneste la drum si ajungand intr-o padure mare si intunecoasa, pune capul pe
desagii ce-i avea cu el si adoarme, "si dormi, si dormi...".
Adoarme si nepotelul care se trezeste cand bunica ispravise caierul si, poate, si basmul.
In final, scriitorul isi aminteste ca niciodata n-a putut asculta un basm intreg, stand cu capul in poala
bunicii, caci "avea o poala fermecata si-un glas si-un fus, care ma furau pe nesimtite si adormeam fericit sub
privirile si zambetul ei".
Povestirea bunicii este intrerupta de nenumarate ori de curiozitatea copilului in mintea caruia lumea
basmului fuzioneaza cu realitatea, replicile fiind de o candoare cuceritoare: "—Cat de mare?", "—Bunico, e
rau sa nu ai copii?", " — Cat era de mic?", " — De ce nu legasera rod, bunico?" etc.
Alteori, dialogul produce pagini "de admirabil umor alinocentei" (Al. Sandulescu), cand copilul
concluzioneaza raportand totul la propria persoana:
"—Bunico, e rau sa nu ai copii?
— Fireste ca e rau. Casa omului fara copii e casa pustie.
— Bunico, dar eu n-am copii si nu-mi pare rau." Sau
"— Cat era de mic?
— Poate sa fi fost ca tine.
— Va sa zica nu era mic de tot..."
Cu rar rafinament artistic este prezentata de Delavrancea si trecerea copilului de la starea de veghe la cea de
somn prin"acea placuta inganare a vorbelor ce se pierd ca intr-un abia soptit descrescendo". (Al. Sandulescu):
"— ...si-a luat o desaga cu merinde si-a plecat...
— ...si-aplecat...
— Si s-a dus, s-a dus, s-a dus...
— ...s-adus... s-a dus..." etc.
Dialogul este, asadar, semnificativ pentru reliefarea candorii sufletului infantil, a umorului inocentei, dar are,
in prima parte a scrierii, si ceva incantator, acaparator, prin curgerea lui rapida, sacadata:
"—Ghici...
— Alune! -Nu.
— Stafide! -Nu!
— Naut!"etc.
Dialogul se impleteste cu naratiunea si descrierea pentru a evidentia si insusirile bunicii.
In afara de cele cateva trasaturi fizice prezentate direct prin descriere (inalta, uscativa, cu parul cret si alb,
cu ochi caprui, cu gura stransa si cu buza de sus crestata), autorul reliefeaza prin naratiune si dialog alte
trasaturi ale acesteia. Ea traieste intens bucuria reintalnirii cu nepotul, este generoasa, ("totdeauna sanul ei era
plin"), afectuoasa si iubitoare ("Ea imi da parul in sus, ma saruta pe frunte".) Fire deschisa, avand harul
povestirii, cu glasul ei dulce si slab il transpune pe nepot in lumea mirifica a basmului ("genele mi se prindeau
si adormeam; ea incepea sa spuie si eu visam inainte"). Blanda si intelegatoare, bunica accepta curiozitatea
copilului izvorata din candoarea varstei si isi manifesta cu duiosie sentimentele: "Ea lasa fusul, radea, imi
desfacea parul carliontat, in doua parti, si ma saruta in crestetul capului".
Bunica apare in mintea nepotului asemenea unui personaj de basm, care exercita o fascinatie teribila asupra
lui, si de aceea poala ei ii parea fermecata, iar glasul si fusul il furau pe nesimtite si adormea fericit, mangaiat
de privirile si zambetul ei bland si ingaduitor.
38
Portretul bunicii este creionat si cu ajutorul enumeratiei ("nalta, uscativa, cu parul cret si alb" etc), al
epitetelor ("glas dulce si slab", 'poala fermecata") si al repetitiei ("si bunica spunea, spunea inainte, si fusul
sfar, sfar...")
Aceste procedee artistice ca si alte enumeratii ("incarcate de lene, de somn, de multumire"), repetitii ("curge
incet, incetinel, incetisor"), epitete ("ploaie albastra, nori albi"), carora li se adauga comparatiile "ma simteam
usor ca un fulg", "si fusul sfar, sfar pe la urechi ca un bondar, ca o lacusta s.a.m.d., realizeaza un ritm poematic
accentuat, usor detectabil la lectura, fie ca sunt evidentiate caracteristicile si detaliile de cadra, fie ca autorul
pune in lumina starea sufleteasca a copilului.
Sub aspect lexical si gramatical se remarca prezenta unor cuvinte si expresii populare, mai ales in basmul
bunicii: "a lega rod", "cocon", "a drege", "pucioasa", "desaga", "capatai", "pasamite" etc., a vocativelor pline
de afectiune: „"bunico", "flacaul mamei" si a interjectiilor, "ei", "sfar", "a".
Meritul lui Delavrancea consta insa in faptul ca el adauga acestor cuvinte si expresii "procedeele
imagismului modern" (Tudor Vianu), caci "o impresie de-a lui e de o bogatie extraordinara si de o noutate care
uimeste" (Nicolae Iorga).
Daca in alte opere investigatiile analitice sunt in genere mai putin profunde, acestea sunt insa
substantiale cand este vorba de evocarea unor momente autobiografice ca in"Bunica si Bunicul"
De mult, M. Sadoveanu nu mai era nici tanar, nici varstnic, nici batran, figura lui masiva, impietrita intr-un
suras blajin, era a unei statui care sta in mijlocul unui popor, zambind parinteste generatiilor, mereu altele,
necontenit actual, venind din trecut si pasind spre viitor. (G. Calinescu)
M. Sadoveanu a trait intre anii 1880-1961. Nascut la Pascani, oras situat in nordul judetului Iasi, ca fiu al
avocatului gorjean Alexandru Sadoveanu si al Profirei Ursache, descendenta unei familii de razesi din satul
Verseni, Mihail a studiat mai intai la Pascani, unde a avut ca invatator pe celebrul D-l Trandafir, mai apoi la
Falticeni unde a urmat cursurile gimnaziului Alecu Donici si, in cele din urma, la Liceul internat din Iasi,
instutitie de invatamant celebra in Moldova si Basarabia. Despre parintii sai prozatorul marturisea: „Tatal meu
si maica-mea au venit unul spre altul din doua extremitati ale teritoriului romanesc, dupa zigzaguri in aparenta
bizare ale inaintasilor” .
El debuteaza in literatura inca de pe bancile scolii si se dedica acestei vocatii fara a mai urma cursurile
vreunei institutii de invatamant superior. Obligat sa se intretina, Mihail Sadoveanu a ocupat mai intai functii
modeste: functionar la Casa Scoalelor, inspector al cercurilor culturale satesti si al bibliotecilor populare. A
avut responsabilitati in ierarhia inalta culturala care i-au consacrat celebritatea: vicepresedinte la Societatea
Scriitorilor Romani, director al Teatrului National din Iasi, director al gazetelor bucurestene „Adevarul” si
„Dimineata”, membru al Academiei Romane dIn1923.
A debutat literar in revista in anul 1898, pentru ca 1904 sa fie declarat anul Sadoveanu, cand unul dintre
cele patru volume publicate acum (Soimii, Povestiri, Crasma lui mos Precu, Dureri inabusite) a fost premiat
de Academia Romana. Neamul Soimarestilor, aparut in anul 1915, inaugureaza seria romanelor sale de
inspiratie istorica. La 50 de ani autorul elabora in cateva saptamani Baltagul, pentru ca intre 1935-1942 sa
finalizeze trilogia Fratii Jderi, un proiect epic amplu dedicat epocii de consolidare a domniei lui Stefan cel
Mare. Dupa al doilea razboi mondial el publica in anul 1952 Nicoara Potcoava, ultimul sau roman de
inspiratie istorica.
Dintre afinitatile sale estetice retin atentia cele semanatoriste si poporaniste, exprimate intr-o maniera
personala, inconfundabila. El colaboreaza din anul 1903 la „Samanatorul” lui Vlahuta, Cosbuc si N. Iorga, si
din 1906 la „Viata romaneasca” si „Insemnari iesene”. Mentorii lui spirituali, care i-au profetit ascensiunea si
elogiat cu sinceritate opera au fost Nicolae Iorga si Garabet Ibraileanu.
Viata intima a lui Sadoveanu este reflectata in romanele sale istorice: o sotie fidela si gospodina, numerosi
copii, o multime de prieteni. In locuinta imbelsugata din Copoul Iasilor se adunau la masa zilnic peste 20 de
39
persoane. In anii tulburi ai celui de-al doilea Razboi Mondial cartile lui Sadoveanu au fost arse in piete publice,
autorul fiind obligat sa se ascunda in munti pentru a evita prigoana regimului legionar. Din 1930, el devenise
seful Marii Loje francmasonice din Romania, pozitie care nu l-a impiedicat dupa 1950 sa devina presedinte al
Marii Adunari Nationale.
Scriitorul marturisea adesea ca principala sa tema de creatie a fost taranul roman. Asemenea marilor
scriitori romantici ai Junimii, el a preferat retragerea din lumea civilizata si macinata de ambitii desarte si
izolarea in mijlocul naturii. Pescar si vanator pasionat, el a fost un observator atent al lumii vietuitoarelor,
devenite personaje in cartile sale. Prozatorul a ilustrat in opera sa si alte teme: natura cu infinitele ei
manifestari, trecutul istoric, viata incremenita a targurilor de provincie de la inceputul secolului XX s.a.
43
aminte, caci bratele ei m-au leganat [...] si ma alintam la sanu-i gangurind si uitandu-ma in ochii ei cu drag! Si
sange din sangele ei si carne din carnea ei am imprumutat, si a vorbi de la dansa am invatat”.
Nica se evidentiaza prin ambitie, inteligenta si capacitatea de a se adapta oricaror situatii. Cenzurandu-se
ironic, autorul pare a dori sa se identifice cu eroul sau: „ [...] am fost si eu in lumea asta un bot cu ochi, o
bucata de huma insufletita din Humulesti, care nici frumos pana la douazeci de ani, nici cuminte pana la
treizeci si nici bogat pana la patruzeci nu m-am facut. Dar si sarac ca in anul acesta, ca in anul trecut si ca de
cand sunt niciodata n-am fost!”. Nica este calificat cel mai adesea cu ironie tandra drept un „baiet prizarit,
rusinos si fricos si de umbra lui”, „dorit de invatatura”, „cel mai bun de harjoana si slavit de lenes”, „un
ghibirdic si jumatate”. Daca opinia despre sine este plina de ironie, si alte personaje au rezerve fata de
viitoarele lui performante. Pentru Stefan a Petrei feciorul sau era o „tigoare de baiet, cobait si lenes de n-are
pereche”, pentru matusa Marioara este un „zbantuit caruia nu-i scapa nimic”. Animat de o nestavilita pofta de
viata, Nica infrunta atat boli cumplite (ciuma ori raie), cat si oameni hapsani. Copilul este inconjurat de severa
dragoste materna cat si de grija autoritara a tatalui si a bunicului. De aceea, el isi adapteaza fara nici un fel de
teama mediul inconjurator la jocul si placerile lui nevinovate: pupaza devine o gainusa de vanzare, locuinta
Irinucai din Brosteni un prilej de zbenguiala pe malul apelor reci ale Bistritei, aglomeratia din casa lui Pavel
ciubotarul o adunare de adolescenti amatoare de cantec si petrecere boema.
G. Calinescu afirma ca alaturi de opera lui Eminescu, Amintiri din copilarie reprezinta in literatura romana
„cea mai de necomparat expresie a trairii nemijlocite a vietii ca pe o nesilita expresie de arta si a artei ca pe cea
mai deplin recuperabila bogatie a vietii prin creatie” iar pe autorul lor il considera „poporul roman insusi
surprins intr-un moment de geniala expansiune”.
Aventurile lui Tom Sawyer constituie o pagină novatoare şi strălucită în creaţia lui Mark Twain. Umorul
scriitorului a cucerit cititorii de toate vârstele. Canavaua naraţiunii însă nu e ţesută din trucuri comice ale unui
om hazliu (deşi sunt în ea destule glume ce provoacă râsul), nici din fraze demascatoare a modului de viaţă
stagnant al provinciei americane (cu toate că în multe locuri ale cărţii se simte ironizarea acestui fel de a
convieţui). Valoarea moralizatoare a Aventurilor lui Tom Sawyer merge de la satirizarea pedanteriei şi
bigotismului până la afirmarea celor mai înalte idealuiri ale epocii sale: libertatea omului şi egalitatea în
drepturi. Umorul lui Mark Twain se transformă într-un mijloc de dezvăluire realistă a psihologiei umane (în
primul rând a copiilor) şi, în acelaşi timp, un procedeu de poetizare a vieţii. Aventurile lui Tom Sawyer şi
Aventurile lui Huckleberry Finn, deşi sunt romane de ficţiune, au o bază reală autobiografică. Chiar dacă
faptele nu sunt culese din realitatea directă, prototipurile personajelor, atmosfera, conflictele sociale şi, mai
ales, aspiraţiile au existat în viaţa scriitorului. Elementele ostile, periculoase, ce apar în calea lor, poartă în sine
amprenta convenţionalului, caracteristic pentru literatura de aventuri, şi de aceea nu înfricoşează cu adevărat.
Aproape totul ce ne transpare ca fenomene realiste este pigmentat de umorul lui Mark Twain, învăluind
cititorul în căldură şi beatitudine.
Cu o veracitate uimitoare redă autorul lumea interioară a tinerelor fiinţe umane, care nu şi-au întinat încă
puritatea sufletească şi graţia poetică. Twain avea capacitatea genială de a înţelege copiii, cunoştea caracterul şi
psihologia lor.
În Aventurile lui Tom Sawyer umorul joacă un cu totul alt rol decât, să zicem, în Wilson Zevzecul ce musteşte
până la refuz de situaţii comice. Evident, fără umor povestirea despre Tom ar fi pur şi simplu falsă şi
sentimentală. Anume umorul fin, delicat conferă eroului central, precum şi altor personaje, sinceritate,
profunzime sufletească. Autorul glorifică viaţa liberă, fericită, iar râsul, umorul şăgalnic serveşte drept expresie
a dragostei sale pentru oamenii simpli şi mărinimoşi.
Twain desigur nu a fost singurul scriitor american care a pus umorul în slujba scopului suprem: afirmării
valorii omului şi frumuseţii vieţii. Însă marele talent de umorist-psiholog şi de umorist-poet al scriitorului 1-a
ajutat să realizeze o lucrare de mare şi neobişnuită valoare estetică. Paradoxal că atunci când lucra asupra
44
povestirii Twain a pornit de la nemulţumirea sa faţă de realitatea americană contemporană lui. Şi totuşi,
tendinţa sa de a oglindi, bazându-se pe amintirile sale din copilărie, o lume mai fericită, mai plină de bucurii,
decât aceea pe care a văzâut-o şi a trăit-o, 1-a condus la scrierea unei cărţi în care comicul joacă rolul de
element afirmativ.
Povestirea are, incontestabil, şi unele nuanţe romantice, dar acestea nu umbresc câtuşi de puţin tonalităţile
realiste.
Aventurile lui Huckleberry Finn (The Adventures of Huckleberry Finn) este un roman pentru copii scris de
Mark Twain. A apărut mai întâi în Anglia, apoi în Statele Unite.
Prietenul cel mai bun al lui Tom, băiatul care creează cu talent aventuri la tot pasul, este Huck. Cei doi trăiesc
în târgul american St. Petersburg de pe malul fluviului Mississippi. Sunt vestiți pentru contribuția la prinderea
răufăcătorului Joe Indianul și pentru dobândirea din acest act eroic a unei sume frumoase de bani, 12 mii de
dolari în monede de aur. Huck ne asigură că „fiecare și-a primit partea”, adică 6 mii de dolari în monede de
aur. Îi cheltuiesc cu chibzuință, câte un dolar pe zi cât face dobânda, banii fiind rostuiți cu pricepere de judele
Thatcher.
Aflăm că între timp orfanul Huck, copilul de pripas este înfiat de văduva Douglas. Această „așezare”
intervenită salvator în situația tânărului ar trebui să-i asigure un final fericit lui Huck. Însă va fi de fapt unul din
motivele care fac ca aventurile lui, nu puține la număr, să continue.
Și știți de ce? Veți fi surprinși să citiți că văduva Douglas, o femeie evlavioasă și generoasă se purta „groaznic
de cumsecade” cu el și îi dorea tot ceea ce este mai bun. Pentru că Huck se încăpățânează să rămână un
„proscris”, adică, în viziunea lui, un om liber.
Hainele „alea noi” îl făceau să „nădușească” și să se simtă „ca-n chingi”, personaje mărețe ale trecutului nu-i
puteau fi de niciun folos pentru că ne mărturisește „morții nu mă interesează deloc”, iar decât să fie „încolțit”
cu abecedarul mai bine s-ar refugia în „iadul” cu care îl amenința o rudă zeloasă a văduvei, Miss Watson.
Totuși Huck are superstiții de la care nu se abate: „De departe se auzea țipătul unei bufnițe; de bună seamă că
undeva pe-aproape murea cineva”.
În rest, nu prea e convins de nimic. Îi poartă o mare afecțiune lui Tom pentru că e foarte educat și pune în
practică ceea ce este „regulamentar”, mai precis ceea ce citește în tot felul de cărți cu hoți, pirați, deținuți și, în
numele prieteniei lor, este dispus să treacă la acțiune.
Și totuși ce se alesese de familia lui Huck. Aflăm că lipsa părinților era să-i cauzeze excluderea din „Banda lui
Tom Sawyer” și că apariția episodică a tatălui, un împătimit al acoolului, îi cauzează o mare spaimă.
„Babacu’”, cum îi spunea Huck,reintră în forță în viața băiatului după o dispariție de peste un an. Atras de
vestea îmbogățirii, își caută cu înfrigurare fiul „rătăcit” pe căile unui comportament civilizat. Viața băiatului și
a protectorilor lui se transformă într-un calvar. Suntem uimiți de istețimea lui Huck, care un timp reușește să-l
țină la distanță, să urmeze școala, dar uimitoare este și indulgența sistemului legislativ care-i dă încă o șansă
părintelui decăzut din drepturi. Totuși soarta băiatului pare să fie pecetluită când tatăl său îl răpește și îl
sechestrează într-o „colibă veche de lemn înconjurată de copaci atât de deși încât, dacă nu știai unde e, nu
dădeai de ea.”.
45
Deși își recapătă viața de hoinar și balanța înclină dramatic spre traiul fără reguli, totuși bătăile administrate cu
sete de părintele său îl determină să găsească un mod de a evada. Și nici în ruptul capului fuga sa nu ar fi
însemnat o reîntoarcere la familia adoptivă care oricum era aproape să câștige în instanță tutela. Huck vrea „să
o ia razna prin țară, umblând mai mult noaptea și trăind din vânat și pescuit”. „În felul ăsta puteam ajunge
destul de departe ca să nu-mi mai dea de urmă nici babacu’, nici văduva”.
Destinul face ca odată cu el să fugă și negrul Jim, unul din sclavii de la ferma d-rei Watson, iar ei să se
întâlnească pe insula Jackson și apoi să călătorească împreună mai departe pe Mississippi pe o plută „de
împrumut” spre statele libere.
Mark Twain intră adânc în mintea personajelor sale și le pune în situații limită din punct de vedere uman.
Caracterul lui Huck se dezvăluie într-o astfel de situație. Să se integreze și să respecte ceea ce l-au învățat cei
din familia sa adoptivă, prietenii săi și să-l predea pe Jim sau să facă ce-i spune inima și ce-i cere prietenia față
de negrul fugar cu care împarte cele mai frumoase amintiri?
Până la urmă Huck, personajul care stabilește punți cu diferitele lumi create de semenii lui, fără a adera în
totalitate la niciuna, nu se dezminte și alege prietenia. Nu-l va trăda pe Jim, ba mai mult îl va ajuta
necondiționat în orice situație. „La ce bun să-nveți cu atâta trudă să faci bine, când ca să faci rău nu e greu
defel și răsplata-i aceeași.”. Pentru că ce este „bun” în acest context este să faci ce trebuie, iar Huck se decide
să facă de acum înainte „cum i-o veni la îndemână”, adică ceea ce singur gândește că e bine.
Huck face astfel saltul către un personaj memorabil care depășește granițele timpului său, chiar și pe cele ale
cărții sale, pentru că frământările sale interioare sunt valabile oricând și le regăsim în noi. De aceea, îl urmărim
cu plăcere pe tot parcursul călătoriei sale spre libertate. Popasuri pe muchie de cuțit, aventuri de tot felul care
ne țin cu sufletul la gură: șederea la familia colonelului Grangerford, „găzduirea” a doi șarlatani puși mereu pe
farse periculoase, salvarea averii frumoasei domnișoare Mary Jane, reîntâlnirea cu Tom Sawyer, pierderea,
regăsirea și eliberarea plină de eroism și acțiune a lui Jim.
Huck, Tom și Jim au parte, spre încântarea cititorilor, de un promițător happy-end. Aflăm deci din ultimele
pagini că Huck a reușit să rămână în posesia celor 6 mii de dolari în monede de aur, tatăl său a trecut în
neființă, Jim și-a căpătat libertatea mult visată printr-un testament al lui Miss Watson, iar Tom Sawyer nu a
fost uitat de autor, acesta contribuind la finalul epopeic, dar și comic al cărții.
Și pentru că nu prea putem să ne despărțim de Huck fără să fim încredințați că nimic nu ar putea să-l schimbe
pe cel mai liber dintre personaje, aflăm că acesta nu va lua în serios oferta de adopție a tușei Sally Phelps și că
va pleca în alte aventuri pe teritoriul indian împreună cu Tom.
2. Genul Liric
Poezia despre copilarie
46
George Cosbuc - Iarna pe ulita
Poezia Iarna pe ulita, a fost scrisa in anul 1888 si publicata pentru prima oara in revista „Vatra” nr. 16 din
1896, Bucuresti, si apoi inclusa in volumul Fire de tort, Bucuresti, 1896. Este o poezie in care, intr-un cadru
obisnuit de iarna, intr-un sat de munte, Cosbuc a reusit sa creeze un spectacol de o insufletire si puritate
copilareasca emotionante; este un spectacol intr-un decor familiar, care produce o rememorare a propriei
copilarii, o retraire a unor intamplari asezate in tainele sufletului juvenil.
Iarna pe ulita, foarte cunoscuta si prezenta pretutindeni in manualele scolare sau culegeri antologice, este
un pastel care nu poate fi retinut fragmentar, ci doar in totalitatea strofelor. „Iarna apare in putine locuri in
lirica lui Cosbuc, uneori in aspectele ei aspre, nemiloase; aici, iarna apare intr-o viziune optimista, vesela,
incarcata de atributele pe care copilaria i le-a transmis in harjoana nevinovata a copiilor” (Gavril Scridon, in G.
Cosbuc, Opere alese, Bucuresti, 1972).
Judecata strict din punct de vedere al apartenentei la gen si specie literara, Iarna pe ulita nu este o poezie
lirica si nici nu este propriu vorbind un pastel, ci o mica balada din lumea copiilor. Doar primele doua strofe
contureaza un pastel de iarna. De aici, compozitia poeziei e structurata intr-o serie de secvente, logic potrivite,
intr-o gradatie echilibrata, condusa cu multa abilitate. Dupa introducerea descriptiva urmeaza un tablou - plin
de viata, al copiilor care se bucura de venirea iernii. Un copil mai mic - (portretul are note de umor, realizate
mai ales prin hiperbola) este trimis de mama sa in sat dupa treburi.
Intalnind ceata galagioasa de copii, el se gandeste ca ar fi bine sa o ocoleasca, dar e prea tarziu. Copiii il iau
in deradere, adresandu-i-se cu o ironie scanteietoare. O baba care trece pe drum vrea sa ii vina in ajutor
copilului, dar starneste si mai mult harmalaia copiilor. Finalul nu face decat sa sublinieze intreaga atmosfera de
voiosie, de inocenta si fericire neumbrita. Dialogul aduce o nota de inseninare si ingaduinta; „- Ce-i pe drum
atata gura? / - Nu-i nimic. Copii strengari. / - Eu, auzi! Vedea-i-as mari / Parca trece-adunatura / De tatari”.
Este ingaduinta intelegerii de catre cei mari ca jocul este nu numai bucuria, ci si dominanta copilariei. Ca la
Ion Creanga, in replica paremiologica a tatalui: „S-apoi nu sti ca este o vorba: „Daca-i cal sa traga, daca-i copil
sa se joace si daca-i popa sa ceteasca.” Sau ca la Blaga, intr-o aforistica formulare a primei din cele Trei fete:
„Copilul rade: Intelepciunea si iubirea mea este jocul”. Acesta este sensul falsei suparari din final, o suparare
care ne aminteste de Smaranda din Amintiri din copilarie, in care sub o probozeala de forma se ascunde
afectiunea si dragostea fata de copii. Constantin Dobrogeanu-Gherea observa ca „Numai cine a trait la tara
poate sa judece cat mai frumos, de natural, de adevarat e acest peisaj satesc de iarna, cu cata grija, observare
fina si precizie minunata sunt zugravite toate amanuntele” (Studii critice, 1956).
Rebreanu isi aminteste ca este una din poeziile care i-au incantat copilaria: „... primele versuri care
mi-au mangaiat si mie sufletul au fost cele ale lui Cosbuc. Mi le amintesc si acuma, parca le-as auzi mereu
intaia oara... Eram de vreo 5 ani, era iarna cu zapada multa, cum sunt iernile totdeauna prin partile noastre, in
muntii Rodnei. Imbondorit cu hainute groase, tarand dupa mine o saniuta, hoinaream toata ziulica pe ulita,
impreuna cu o droaie de copii, catarandu-ne pe toate damburile si pe toate rapele, ca sa descoperim lunecusul
cel mai bun. Abia cand se innopta de-a binelea ne induram sa ne carabanim pe-acasa, rupti de oboseala,
imbujorati de ger, prapaditi de foame...”.
Intr-o asemenea seara, mama lui Rebreanu i-a citit poezia lui Cosbuc Iarna pe ulita. „Am ascultat - isi
aminteste romancierul - si mi-a sarit somnul. Mi se parea ca intr-adevar era vorba de noi, doar ca in locul babei
din poezie, noi faceam acelasi alai in jurul unui biet nebun al satului, Anton ...” (Cosbuc, in volumul Amalgam,
Bucuresti, 1943)
47
George Cosbuc apartine perioadei de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea,
adica acele perioade dintre „bataliile canonice” din juimism si interbelic.
G. Cosbuc este ardelean din Bistita Nasaud, regiune care era trecuta inca de pe vremea imparatesei Maria
Teresa ca fiind de granita si ai carei locuitori se bucura de o mai mare libertate decat ceilalti transilvaneni. De
aceea, spre deosebire de O. Goga, care prezinta Ardealul ca un Rai indoliat, Ardealul lui Cosbuc este un tinut
al energiilor care sta sub lumina solara.
Asupra poetului atrage atentia criticul Titu Maiorescu dupa aparitia poeziei „Nunta Zamfirei”. Chiar daca
are si unele neimpliniri in planul creatiei patriotice, multe dintre textele sale poetice s-au bucurat de o receptare
favorabila. Putini sunt scriitorii care au surprins atat de autentic spiritul taranului roman, cum a facut-o Cosbuc.
De aceea el a si fost numit „poetul taranimii”.
Una din temele operei poetice cosbuciene este aceea a dragostei. Poezia de dragoste a poetului ardelenesc
are cateva caracteristici, adica satul este o scena pe care se desfasoara un joc al dragostei efectuata de cei doi
protagonisti. Totodata se observa ca rolul principal in a conduce acest joc apartine fetei.
Si in poezia „La oglinda”, cea care exprima o anume realitate incadrata temei este fata. Acest sentiment
este urmarit in masura ce fazele dragostei se desfasoara de la momentul infiriparii, pana la nunta („Nunta
Zamfirei”, unde se ureaza intalnirea si la botez, finalizandu-se astfel, in spirit biblic: impreunarea celor doi
indragostiti). Poezia „La oglinda” prezinta primele simptome ale ideii ca fata a intrat in faza nubilitatii si
principalele aspecte morale ce stau la infaptuirea cuplului indragostitilor, care trebuie sa se finalizeze prin
nunta. Poezia incepe cu un vers memorabil: „Azi am sa-mi crestez in grinda”.
Grinda este un fel de calendar al taranului unde sunt insemnate momente de mare importanta.
Al doilea element este cel al reflectarii realitatii fizice, o reflectare obiectiva prin oglinda. Fata profita de faptul
ca a ramas singura cu dorul si isi ia masurile asiguratorii de securitate, prin inchiderea usii cu zavorul:
„Mama-i dusa-n sat! Cu dorul
Azi e singur puisorul,
Si-am inchis usa la tinda
Cu zavorul.”
Urmeaza o prezentare a constatarii, fata se grabeste, se impodobeste pentru a concluziona ca e si voinica
si frumoasa. Sta mereu, insa, cu teama de a nu veni mama din sat. Sentimentul acesta se impleteste permanent
cu bucuria descoperirii propriei personalitati.
Gandul merge mai departe, spre maritis. Ideea morala care dirijeaza acest joc se bazeaza pe omenia
viitorului sot: „Cui o dau voiesc sa fie/Om odata.”
Finalul se precipita dupa ce se aude vocea mamei intoarsa din sat. De data aceasta asistam la un proces
invers: de despodobire. daca la inceput propozitiile sunt exclamative, inspre final ele sunt interogative:„Ce sa
fac? Unde-mi sta capul?...Ce-am uitat?...”
Aceasta precipitare este marcata de sporirea propozitiilor eliptice de predicat: „Salba, jos! Si-n cui
oglinda”. Se reface ordinea initiala, dovada ca inca mai este de asteptat, fiindca altfel:
„Doamne, de-ar fi dat de mine, Ce bataie!”
Imaginile, in general, sunt cele dinamice, marcate de folosirea unui numar mare de verbe.
In ceea ce priveste versificatia se observa ca strofa este o sixtina, avand rima imperechiata, iar din punctul de
vedere al masurii avem 8 silabe, desi la ultimul vers intalnim 4 silabe.
G. Cosbuc este un mare inovator in planul prozodiei. Din punctul de vedere al ritmului observam ritmul
trhaic.
Desi nu toate produsele sale poetice au un inalt nivel artistic, poeziile reprezentative, inclusiv acela in care
este prezentata admosfera ludica, spijina afirmatia unor critici si istorici litereari conform caruia Cosbuc ocupa
un loc important in literatura romana, atat ca autor al unor poeme precum „Natura Zamfirei”, „Moartea lui
fulger”, cat si ca traducator al unor capodopere din literatura universala.
48
ELENA FARAGO. Numele Elenei Farago, pseudonimul literar sub care este cunoscuta Elena Paximade, a
ramas legat pentru totdeauna de poezia pentru copii. Pornind de la simpla observare a cotidianului , poeta a
creat mici poezii, captivante prin muzicalitatea lor si prin puterea de adaptare la intelegerea
copilului."Gindacelul", "Catelusul schiop", ". Pedeapsa mâţei, Doi fraţi cuminţi” sunt poezii indragite si
cunoscute de aproape toti copiii. Poezia Elenei Farago este de o factura deosebita, poate datorita faptului ca de
la anii adolescentei a fost mama propriilor frati orfani si datorita experientei pe care a acumulat-o in anii in
care s-a aflat in preajma unor copii aflati in dificultate fiind inspectoare a azilurilor pentru copii din Craiova.
Ea dezvăluie dragostea poetei pentru copii, carora le descrie cu gingăşie, prospeţime si delicateţe lumea care
ii inconjoara: gâze minuscule, păsări felurite (cocoşi, rândunele, vrăbii,lăstuni, etc.), patrupedelor casnice (vaci,
măgari, iezi, purcei, căţei, pisici, Creatia Elenei Farago este speciala pentru ca ofera copiilor mici posibilitatea
de a cunoaste si intelege corect si profund situatii delicate de viata si militeaza pentru nonviolenta,Ducand
tema in lumea vietatilor dragi ( "Gindacelul", "Catelusul schiop)
Ea raspunde nevoii emotionale a copiilor si are puternice valente educative. Adresandu-se copiilor, poeziile
Elenei Farago au cateva caracteristici specifice liricii pentru copii se adresează
afectivităţii copiilor, creand imagini frumoase despre universul inconjurator au o tematica variată oferind
informatii despre comportamentul si calitatile fiintelor, plantelor, lucrurilor care fac parte din universul
copiilor, modele de acţiune , produc multă plăcere prin rimă şi muzicalitate , redau fapte, idei, tablori si
sentimente intr-o forma foarte concisa, au mesaj bine construit,o concluzie usor de retinut si cu valente
educative
Feminismul Elenei Farago s-a ilustrat si prin atentia acordata celor mici, carora le-a dedicat mai multe
volume: Din Traista lui Mos Craciun, Bobocica, Sa nu plangem, Ziarul unui motan, Plugusorul jucariilor, Sa
nu minti, sa nu furi etc. Dintre poemele sale pentru copii si-au mentinut prospetimea artistica si astazi: Sfatul
degetelor, Catelusul schiop, Bondarul lenes, Motanul pedepsit.
Sfatul degetelor este de fapt scrisă de de Jean Aicard, în traducere de Elena Farago
− Este una dintre cele mai frumoase poezii destinate copiilor
− INCADRARE este o scurta povestire în versuri in care se foloseste puterea exemplului pentru a indemna
copiii la hărnicie
− Constructia poeziei are la baza personificarea ca figura de stil
− TITLU−este simplu, si sintetizeaza imaginea personajelor principal al actiunii lirice
− TEMA – chiar mânuța copilului
− CONTINUT− Continutul poeziei este scurt, concis si consta in descrierea unui tablou de familie, dar a
unei familii mai aparte – cea a degetelelor, si are scopul a capta atentia copilului si a-l implica
− Mesajul este usor de receptat de copii si are un puternic caracter educativ
− Versurile din final sunt edificatore in acest sens: un indem, care cu siguranta e indemnul tuturor mamelor
pentrucopiilor lor
− Este usor de receptat de copii, discursul mizand pe sensibilitatea deosebita a copiilor si are un puternic
caracter educativ
− COMPOZITIE
− Compozitional poezia de bazeaza pe dialog
− Are la baza personificarea
− o imagine auditiva care sensibilizeza ascultatorul
− Versificatia asigura muzicalitate
− Ritm:−
− Rima:−
− Masura: alterneaza versul cu 8 silabe cu cel cu 7 silabe
In poemele pentru copii ale Elenei Farago lectia de viata este insotita de sentimente de tandrete si dragoste
pentru cele mai delicate si fragile vietuitoare, intr-o incantatie muzicala suava, obtinuta cu ajutorul procedeelor
49
simboliste: sinestezie, paralelism, repetitie, enumeratie, camp lexical si context gramatical inedit, termeni cu
valoare regionala ori neologisme s.a.
Pastelurile au fost publicate mai intai in „Convorbiri literare”, ca raspuns al poetului la cerintele estetizante
ale confratilor tineri reuniti in Junimea: „Prin luna martie 1868, isi amintea peste ani Iacob Negruzzi, am primit
o scrisoare de la Alecsandri, impreuna cu un mare pachet de poezii intitulate Pasteluri [...]. Ele mi-au sosit spre
seara, intr-o vineri [...]. Nici n-am avut timpul sa le cetesc singur [...]. Pastelurile facura un mare efect in
51
Junimea; ele s-au cetit si recitit de multe ori, apoi le-am publicat in capul intaiului numar urmator al
Convorbirilor”.
Incepand cu acest an Alecsandri creeaza pana in 1875, anul publicarii in volum al acestui ciclu, sapte suite,
in total 40 de poeme: 30 dintre acestea sunt dedicate peisajului autohton, (iernatice, primavaratice, calendarul
natural al muncilor campului, natura Mircestilor) iar celelalte unor teme diverse, de la exoticele Mandarinul si
Pastel chinez, la Baraganul. Pastelurile aduc in atentie mai multe mituri: al lui Orfeu, al reintoarcerii eterne, al
vietii patriarhale. Ele sunt populate cu zei (iarna ca zeita a mortii; primavara ca zeitate a vietii) si eroi specifici
toposului romanesc: Rodica, simbol al eternului feminin autohton, samanatorii ca ideal uman agricol, Lunca de
la Mircesti si Siretul ca elemente ale unei matrici spirituale marcata etnic etc. Sunt ilustrate si simboluri cu
semnificatie ritualica, precum: bradul, zapada, inghetul. Fixate in marea lor majoritate in peisajul autohton,
poeziile descriptive ale lui Vasile Alecsandri au izgonit sabloanele pastorale afirmate la inceput de secol XIX.
Ele inregistreaza rotatia anotimpurilor, imortalizeaza imagini ale pamantului romanesc aflat intr-o raspantie a
climelor, unde dulceata sudului se uneste cu aspra vigoare a regiunilor boreale, ele descriu universul cu
armoniile, ritmurile si dinamismul lui.
Pastelurile dau expresie conceptiei clasice a poetului despre arta, imprumutata din Antichitatea greco-
latina. G. Calinescu le considera „o lirica a linistii si a fericirii rurale, un horatianism. Pentru intaia oara se
cauta la noi intimitatea, recluziunea poetului, meditatia la masa de scris, fantasmele desprinzandu-se din fumul
tigarii [...] ele sunt de fapt un calendar al spatiului rural si al muncii campenesti” . Poetul insusi marturisea ca
pe malul „Siretului lumina devine mai intensa, verdeata copacilor si a ierbii se accentueaza pe fondul albastru
al cerului si berzele isi parasesc cuibul, descriind largi spirale in aerul caldut”.
Stare de suflet sau arta poetica, ut pictura poesis, Alecsandri se dovedeste un autor inspirat, starnind si acum
critica literara a-i descoperi sensurile ascunse, deliberat meditative si nostalgice, incifrate in tesatura de chilim
a versurilor lui descriptive.
Serile la Mircesti, poemul care inaugureaza ciclul publicat in anul 1875, este o arta poetica a rapsodului
peisagist. Ea ilustreaza mitul inspiratiei divine, cand celui ales, Orfeu, i se infatisaza zeita inspiratiei, ideal
feminin intruchipat de Venus. Poezia inseamna visare, evadare din real si acordarea simbolurilor lumii in
simfonia divina a creatiei: padurile – labirint, florile – iubire, lacurile si marile – univers al procreatiei, al
fecundarii. Alcatuita din 14 strofe cu versuri de 12-14 silabe poezia recunoaste in cabinetul de lucru al poetului
un spatiu intim, propice inspiratiei si indiferent la capriciile vremii exterioare: „Afara ploua, ninge! Afara-i
vijelie/ Si crivatul alearga pe campul innegrit”. In contrast cu zbuciumul naturii poetul astepta in biroul sau
vizita unei zane „gingase”, coborata din cer si viseaza la plaiuri pe care „dalba luna” revarsa un „val de aur” ce
„curge printre flori”. Interiorul camerei de lucru, luminile si umbrele acesteia, caldura focului aprins din camin
renasc amintirile din anii trecuti si recunosc sursele principale ale inspiratiei: femeia, gloria militara
romaneasca, civilizatiile trecute, impresii de calatorie. Rezultat al osmozei dintre real si imaginar, creatia
insufleteste himerele unei lumi posibile transcrise in poezia sa. Chiar si in ciclul de pasteluri iernatice se
transmite starea de incantare in fata spectacolului naturii, ce armonizeaza contrariile si exerseaza o retorica
picturala a privirii.
In pastelurile dedicate iernii pe malurile Siretului autorul a consemnat incantarea si groaza in fata frumusetii
naturii cotropite de acest anotimp al inghetului, al zapezii si al frigului. Iarna, Mezul iernei, Sania, Bradul l-
au consacrat pe Alecsandri ca un neprieten al acestui anotimp, a carui frumusete inghetata si incremenita o
admira insa.
Pastelurile recompun un peisaj imaginar, mitologic al Mircestilor si al luncii Siretului, asa cum peste un
deceniu Mihai Eminescu va imortaliza natura Ipotestilor. Malul Siretului descrie un colt din natura in faptul
zilei, cand meditatia poetului transfigureaza peisajul cunoscut al luncii Siretului. Curgerea apei naste
sentimentul nostalgic al trecerii vietii, regretul dupa clipa de fericire pierduta. In aceasta trecere a timpului,
singura certitudine o reprezinta viata, bucuria de a fi, de a exista in lume ca parte a uriasului mecanism al vietii
si al mortii. Cu epitete ornante, dominate de culori luminoase (alb, verde), reflex al starii de beatitudine, cu
sugestii termice (caldura nisipului malurilor apei), cu o serie de comparatii care dau peisajului descris contururi
52
fantastice („aburii usori ai noptii [...] ca fantasme se ridica”, „raul se-nconvoaie [...] ca un balaur”), cu
personificari (raul se-nconvoaie, apa adoarme, sapa, gandirea furata se duce la vale, lunca clocoteste) si cu
antiteza finala dintre soparla nemiscata si clocotul luncii, dintre nisipul cald si trupul rece al reptilei-giuvaer,
Malul Siretului ofera exemplul unei capodopere. Dominante in acest poem sunt imaginile dinamice: salcia
pletoasa se inclina in apele raului, mrena salta in aer dupa o viespe, ratele salbatice lasa urme pe luciul apei.
Meditatia poetului referitoare la curgerea ireversibila a timpului si dorinta lui de a se contopi cu natura pe
care o eternizeaza in creatie sunt incifrate in tabloul naturii care pulseaza de viata in formele sale animale si
vegetale. Reveria poetului actualizeaza si o mitologie autohtona alcatuita din: balauri cu solzi de aur
stralucitori, fantasme ale noptii obligate sa paraseasca lunca din cauza luminii care invadeaza pamantul, mrene
care salta in aer s. a.
Poezia "Miezul Iernei" completeaza tematic seria pastelelor inchinate anotimpului alb, fiind publicata la 01
Februarie 1869, in revista '' Convorbiri literare ''. In intreaga poezie, Vasile Alecsandri infatisaza imaginea unei
nopti de iarna, cu un ger cumplit. Poezia este, in primul rand, un pastel, intrucat scriitorul descrie aspectele din
natura care compun peisajul hibernal. Datorita dimensiunilor impresionante ale peisajului descris si
caracterului sau unitar, Vasile Alecsandri creeaza un tablou in versiri, prin intermedul caruia ne transmite si
propriile sentimente produse de maretia naturii.
De fapt, poetul insusi percepe aceasta descriere ca un tablou, dovada fiind exclamatia de la inceputul strofei
a treia : ''O! tabolu maret, fantastic!''
In strofa I este evocat si descris, mai ales prin consecintele sale, gerul ''amar, cumplit '' al miezului de iarna.
Sub influenta lui, natura se transforma complet, caci inghetul a cuprins pana si astrele si cerul, orice urma a
vegetalului a disparut fiind inlocuit de regnul mineral. Astfel, stejarii '' trosnesc '' in paduri, stele par inghetate,
cerul pare otelit si zapada cristalina a capatat consistenta si densitatea diamantelor ''ce scartaie sub picioare ''.
In strofa a doua maretia tabloului naturii se incheaga in mintea poetului sub forma unui '' templu maestuos ''
al carui element de baza este '' bolta cerului senine '' sprijinita de '' inaltele coloane '' sugerate de fumurile albe
ce '' se ridica sub vazduhul scanteios ''. Aici, luna isi va aprinde '' farul tainic de lumina '' sporind frumusetea
rece si neclintita a peisajului.
In strofa urmatoare, neputandu-si retine prea plinul sufletesc si strania incantare in fata solemnitatii
naturii, poetul exclama : '' O ! tablou maret, fantastic ! '', ca apoi sa revidentieze si celelalte minunatii ale
acestui impresionant templu : miile de stele care '' ard ca vecinice faclii '', muntii care ii sunt altare si codrii -
adevarate orgi sonore - unde se aude vuetul ingrozitor al crivatului.
Senzatia de neclintire, de incremenire, de pustietate si tacere apasatoare este reliefata in prima parte a
strofei finale, ''Totul e in neclintire, fara viata, fara glas ; /Nici un zbor in atmosfera, pe zapada nici un pas ''.
In final insa, deodata, este sugerata viata prin aparitia unui lup ''ce se alunga dupa prada-i spaimantata''.
Tabloul se dinamizeaza astfel prin aceasta imagine motorie, insa miscarea nu rupe armonia, granduarea si
misterul peisajului.
Prin intreaga poezie, Alecsandri evoca salbaticia iernii '' cu un simt colosal al imensitatii cosmice '' [Mihai
Dragan] pentru ca, fiind un tablou, descrierea penduleaza intre terestru si celest, dovada fiind elementele care
apartin ambelor planurii : pe deoparte padurile cu stejarii, geru, zapada, campiile stralucitoare, fumurile
caselor, muntii, codrii, crivatul, lupul, iar pe de alta parte stelele, luna, cerul, razele, bolta cerului.
In fata acestei maretii a naturii sentimentele de uimire neretinuta, de admiratie nemarginita ale poetului sunt
exprimate direct prin propozitii enuntiatiative, exclamative si interogative, asezate pe primul loc in structura
strofelor apartinatoare : '' In padure trasnesc stejarii ! E un ger amar, cumplit ! '', '' O !tablou maret, fantastic ! '',
''Dar ce vad?''.
53
Sentimentele sunt exprimate si prin diferite figuri de stil : epitete [ '' stele argintii '', '' vecinice faclii '', ''
note-ingrozitoare '' ], comparatii [ '' ard ca vecinice faclii '', '' fumuri ca inalte coloane '' ], metafore [ '' far tainic
de lumina '' ], personificari [ '' luna isi aprinde farul tainic '' ] etc.
Imaginile create sunt preponderent vizuale, insa isi fac loc si cele auditive [ '' codrii organe sonore '',
crivatul patrunde scotand note '' ] sau de miscare, in final, toate imbinandu-se armomios.
Prin aceasta unitate, prin dimensiunile peisajului descris si prin succesiunea secventelor descriptive, poezia
"Miezul Iernei" intruneste trasaturile unui tablou in versuri.
În poezia Zdreanţă, Tudor Arghezi prezintă simbolic lumea animalelor domestice. Scriitorul realizează şi o
schiţă cu acelaşi titlu, povestind împrejurările în care a devenit stăpânul câinelui bătut şi părăsit: „Pe Zdreanţă
l-am găsit prăbuşit în irişii aleii. Era ca o sarică flocoasă, bălţată, cocoloşită. Şi-a ridicat capul pătrat, năpădit
de buruienile unei chici care-i acopereau ochii şi botul cu barba încâlcită. Când un câine nu mai seamănă cu
câinele, e câine de rasă”.
Poezia începe cu interogaţia: „L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă, / Cel cu ochii de faianţă?” Aceasta este o
modalitate pentru trecerea la prezentarea portretului: „E un câine zdrenţuros / De flocos, dar e frumos, / Parcă-i
strâns din petice / Ca să-l tot împiedice”. Imaginile se aglomerează cu mult umor. Aparenţa sugerează inocenţă,
dar faptele o infirmă. Calitatea sa definitorie este o inteligenţă practică: „Are însă o ureche / De pungaş fără
pereche”.Stilul este oral, cuvinte şi expresii din vorbirea curentă se alătură şi primesc o mare expresivitate.
Ritmul este alert, tonul amuzant. Acţiunea este fragmentată în mişcări scurte, succedându-se rapid: „Pune laba,
ia cu botul / Şi-nghite oul cu totul”. Pentru a-l dezvăţa, gospodina recurge la o metodă simplă, dar foarte
eficientă: „Şi i-a dat un ou fierbinte.” Efectul este cel dorit, dar amuzantă şi neaşteptată este motivarea lui:
„Zice Zdreanţă-n gândul lui: / S-a făcut a dracului!”Tudor Arghezi îi mai dedică o poezie lui Zdreanţă,
intitulată A fost, în care tonalitatea devine gravă. După moartea câinelui, poetul îi simte lipsa şi mărturiseşte”:
„Plânge sufletul din mine / Îl aştept şi nu mai vine /.../ Vremea deapănă şi toarce / Şi ce-a fost nu mai se-
ntoarce”.
In lirica lui Arghezi un loc aparte il ocupa poezia pentru copii. El descrie universul marunt alvietuitoarelor fara
cuvant ( gâze, furnici, flori, catei , pisici găini, rândunici, greieri si furnici)continuand traditia lui Emil
Garleanu si a lui George Topirceanu.Poeziile cuprinse in volumele “Cărticică de seară”, “Stihuri pentru copii”,
“Hore” sau proza din volumele “Cartea cu jucării”, “Prisaca” sunt doar cateva dintre creatiile indragite
sicunoscute de aproape toti copiii.
ZDREANTÃ- Tudor Arghezi
Zdreanta este una dintre cele mai frumoase poezii destinate copiilor.Este o scurtă povestire alegorică
în versuri, in care autorul personifica un catel pentru asatiriza deprinderea de a fura, prin urmare este o
fabula .Poezia are in structura o prima parte - povestirea propriu-zisă si o a doua- morala.Constructia poeziei
are la baza personificarea ca figura de stil
TITLUL este ometafora care sintetizeaza imaginea personajului principal.
CONTINUTULInceputul poeziei este o interogatie retorica si are scopul de a capta atentia copilului si a-
limplica sufletesteL-ati vãzut cumva pe Zdreanta,Cel cu ochii de faianta?Urmeaza descrierea catelului:
frumos, cret, latos, cu parul care-I acopera ochii de faianta.Datorita infatisarii catelului versurile sunt foarte
atractive pentru copii:E un câine zdrenturosDe flocos, dar e frumos.Parca-i strans din petice,Ca sã-l tot
impiedice,Ferfenitele-i atarnaSi pe ochi, pe nara carna,Si se-ncurca si descurca,Parca-i scos din calti pe furca.
Are insa o urecheDe pungas fãrã pareche.Poezia continua cu pozna lui Zdreanta. El isi propune sa fure un ou
din cotetul gainilor, sta lapanda pana cand vede ca o gaina s-a ouat, intra in cotet, fura oul si-l mananca.Da
54
tarcoale la cotet,Ciufulit si-asa laiet, Asteptand un ceas si douaO gaina sã se oua,Care canta cotcodace,Proaspat
oul când si-l face.De când e-n gospodarieMulte a-nvatat si stie,Si, pe branci, taras, grabis,Se strecoara pe furis.
Pune laba, ia cu botulSi-nghite oul cu totul.Este insa prins de gospodina si pedepsit.
Ca sa-l dezvete de acest urat obicei gospodina a pusin cuibarul gainilor un ou fiebinte, iar Zdreanta cand a vrut
sa-l manance s-a fript."Unde-i oul? a-ntrebatGospodina. - "L-a mancat!""Stai nitel, ca te dezvatFara matura si
bat.Te invata mama minte."Si i-a dat un ou fierbinte.Dar decum I-a imbucat,Zdreanta l-a si lepadatSi-a-njurat
cu un latrat.
Finalul poeziei este un monolog, din care rezulta ca metoda gospodinei de a-l pedepsi tesmercherul catei a dat
roade.Când se uita la gaina,Cu culcusul lui, vecina,Zice Zdreanta-n gandul lui"S-a fãcut a dracului!"
Mesajul finalul poeziei este usor de receptat de copii si anume: furtul se pedepseste
.
COMPOZITIE
Desi foarte scurta poezia abunda de figuri de stil si tehnici artistice
−de epitete la constructia portretul fizic al catelului: de faianta, zdrenturos, flocos, carna,ciufulit, laiet,
− si comparatii: “Parca-i scos din calti pe furca, “Are insa o ureche/ De pungas fãrã pareche”
− aliteratii: “pe branci, taras, grabis,”
−personificare:Zdreanta gandeste si vorbeste in gand
−dialogul:
−interogatia retorica
Versificatia asigura muzicalitate
−Ritm: trohaic prima silaba fiind accentuata, iar a doua neaccentuata
−Rima:imperecheata
−Masura:7- 8 silabe
55
„negru, mic, muiat in tus”, „si pe-aripi pudrat cu bruma”, portretul greierului, „un greierus”, surprins „pe
coasta, la urcus”, in „casuta lui de huma”.
Monologul greierului, care se adreseaza nemilosului anotimp, inceput si incheiat printr-o imagine sonora,
prin onomatopeea „cri-cri-cri”, exprima o drama existentiala, de fapt un subiect de fabula de care artistul ar fi
vrut sa uite: „- Cri-cri-cri / Toamna gri, / Nu credeam c-o sa mai vii / Inainte de Craciun, / Ca puteam si eu s-
adun / O graunta cat de mica, / Ca sa nu cer imprumut / La vecina mea furnica, / Fi’ndca nu-mi da niciodata, /
Si-apoi umple lumea toata / Ca m-am dus si i-am cerut…”.
Finalul poeziei, invaluit de simpatia si compasiunea poetului, accentueaza sentimentul de tristete, greierul
ramanand lipsit de orice speranta: „Dar de-acus s-a ispravit... // Cri-cri-cri, / Toamna gri / Tare-s mic si
necajit”. Greierul devine astfel un cantaret al propriei sale conditii, al imposibilitatii de a se adaposti la venirea
anotimpului rece, care semnifica, intr-un plan mai larg, conditia artistului in societate.
Alcatuita din sapte catrene si o cvinta finala, de cate opt si noua silabe, poezia impleteste elemente epice si
lirice. Ea evoca o intamplare nefericita: un gandacel este prins de un baietel curios si este sufocat, din greseala,
in pumnul acestuia. Epicul poemei se transforma intr-o indurerata jelanie a fiintei condamnate la moarte din
curiozitatea si lipsa de prevedere a copilului. Gandacelul ii cere baiatului sa-l elibereze, invocand similitudinile
dintre destinele lor: are doar trei zile, o familie care il iubeste si il va regreta daca moare inainte de vreme.
Rugamintile lui sunt ascultate prea tarziu: copilul desface pumnul atunci cand sarmanul gandacel nu mai
respira. Speriat de consecintele dramatice ale jocului sau, baiatul plange si promite parintilor sa ingrijeasca de
acum inainte fiintele mici din natura. Poema se incheie asadar cu o morala: copiii au obligatia sa ocroteasca
vietuitoarele mici din natura si sa se bucure alaturi de acestea de bucuriile varstei lor.
Si in celelalte poezii dedicate copiilor Elena Farago imagineaza situatii dramatice suportate de fiintele mici,
neaparate de curiozitatea si jocul agresiv al celor mici. In Catelusul schiop, victima unui gest nesabuit este un
catel pe care o piatra azvarlita de un baietel l-a lovit atat de rau incat l-a lasat invalid. El explica celui ce i-a
adus atata suferinta consecintele gestului necugetat si ii demonstreaza ca fiinta umana se dovedeste uneori mai
rea decat animalele
Cățelușul schiop
Elena Farago este una din cele mai îndrăgite scriitoare din literatura română pentru copii. Poezia ei are un
caracter didactic, în sensul bun al cuvântului, pentru că adeseori, sub forma fabulei transmite norme de viaţă,
un îndreptar de comportament mai ales pentru copii.
Poezia pentru copii a Elenei Farago preferă ca formă de expunere monologul, înfăţişând adeseori „drame”
„din lumea celor care nu cuvântă”. O asemenea dramă este cea a căţeluşului şchiop din poezia, pe care o
povesteşte înduioşător, impresionant el însuşi: „are numai trei picioare” şi e poreclit în derâdere „cuciu
şchiop”, pentru că un copil rău, lovindu-l cu piatra l-a şchiopat.
Drama micului căţel este înduioşătoare pentru că, infirmitatea aceasta nu-i îngăduie să ia parte la jocurile
şi bucuriile fraţilor săi, mai ales la hârjonelile cu copiii. Pentru că el iubeşte copiii, pe copiii cuminţi, cu care i-
ar plăcea să se joace şi să-i asculte. Sunt însă şi copii răi la suflet, care chinuiesc animalele, cum este cel care l-
a ologit. Pe aceştia nu-i poate iubi.
Drama căţeluşului este şi mai impresionantă prin contrastul dintre realitatea tristă şi dorinţa firească a
bucuriei jocului: „Şi stau singur toată ziua / Şi plâng mult când mă gândesc / Că tot şchiop voi fi de-acuma / Şi
tot trist am să trăiesc / Şi când mă gândesc ce bine / M-aş juca şi eu acum / Şi-aş lătra şi eu din poartă / La
copiii de pe drum”.
Cu toată răutatea lui, copilul, se pare, că e cuprins de remuşcare, pentru că acum vine şi-i dă zahăr
căţelului, vrând să fie bun. Căţeluşul ar putea să-l pedepsească, să se răzbune muşcându-l de picior, cum îi
trece uneori prin gând. Dar „răzbunarea” sa este alta: îl lasă să înţeleagă că un biet căţel are un suflet mai bun
decât al său.
56
Poezia Căţeluşul şchiop este o fabulă a cărei morală este cuprinsă nu numai în ultima strofă (prin
contrastul dintre bunătatea căţelului şi răutatea copilului) ci în întreaga poezie, îndemnând la grija faţă de
micile vieţuitoare.
Eu consider ca perioada copilariei este cea mai importanta perioada din viata omului, atat datorita
faptului ca este cea in care deprindem cele mai importante invataminte ale vietii, cat si datorita faptului ca o
pastram vie pe parcursul celorlalte perioade ale vietii, neuitand-o niciodata si pastrarea ca pe o amintire sfanta
in sufletul nostru.
In primul rand, sa nu uitam ca perioada copilariei este cea in care incepem sa cunoastem lumea, luand
contact cu tot ce se afla in jurul nostru, invatam lucruri noi, reguli si tot ceea ce este important pentru viitorul
nostru. Este perioada in care ne formam personalitatea invatand care sunt valorile vietii pe care trebuie sa le
pastram in constiinta noastra, folosindu-ne de ele si incercand sa le dezvoltam pentru ca mai tarziu la randul
nostru sa le transmitem mai departe.
Ion Creanga in „Amintiri din copilarie” povesteste istoria copilariei sale, traita sau vazuta de el pana
la varsta maturitatii. Este o copilarie din mediul taranesc traita in satul Humulesti. Isi largeste sfera de
sensibilitate si intelegerea, se implica sufleteste si se formeaza ca om.
I.L.Caragiale in cele doua schite „ Vizita” si „Dl Goe” prezinta portretul copilului apartinand unei
familii instarite si urmarile unei educatii gresite, cei doi eroi fiind ridiculizati de marele dramaturg.
Barbu Stefanescu Delavrancea, evoca si el in schitele „Bunica si Bunicul” atmosfera de basm a
copilariei prin descrieerea celor doi bunici care ne dau intotdeauna senzatia de iubire si ocrotire.
Asadar, copiii invata din aceste texte cum sa respecte reguli, cum sa devina in viitor oameni de valoare.
In al doilea rand, prin aceste povesti si povestiri, copii descopera ca nu toti au parte de o copilarie
fericita si invata ce este dispretul, indiferenta, descurajarea, egoismul si ingamfarea care nu fac parte din lumea
copilariei.
Drama copilului sarman, intr-o societate nedreapta se ilustreaza in „Fetita cu chibriturile” de Hans
Cristian Andersen, in care eroina fara nume este reprezentativa pentru toti copiii sarmani care traiesc intr o
societatea dominanata de exploatare sociala.
In „Dumbrava minunata” a lui Mihail Sadoveanu se prezinta copilul printr-o impletire a realului cu
fantasticul. Lizuca adoarme in dumbrava din padure si se viseaza in lumea basmelor, transferandu-si
necazurile din viata reala. Toate acestea il formeaza pe micul cititor, ii dezvolta imaginatia si gestul estetic.
In consecinta, din aceste texte, copiii invata cum sa se comporte in societate, cum sa se comporte cu
semenii lor si devin mai sensibili fata de colegii lor aflati in suferinta.
In concluzie, felul in care sunt prezentate povestile si povestirile despre copilarie de catre marii scriitori
ii fac pe copii sa invete cum sa se comporte, sa distinga binele de rau, sa se joace impreuna cu toti copiii
indiferent de rang social si de etnie.
In plus, datorita studierii textelor care au ca tema copilaria, vor invata ca desi ei cresc si devin adulti si
mai apoi batrani, spiritul si sufletul va ramane ancorat in copilarie, facandu-i sa-si doreasca in continuare sa se
joace, sa iubeasca si sa aiba trairi speciale ca cele de la varsta copilariei.
Pentru elaborarea eseului cu privire la tema „Viata micilor vietuitoare” am ales sa abordez schita
„Caprioara„ de E.Garleanu.
57
Schita este o opera epica, o naratiune in proza de mici dimensiuni, in care se relateaza o singura intamplare
semnificativa din viata unor personaje. Actiunea se desfasoara intr un interval de timp scurt, cel mult o zi, si
intr-un spatiu restrans.
Eu consider ca modul in care viata micilor vietuitoare este descrisa in operele literare accesibile copiilor
atrage atentia asupra fragilitatii, gingasiei sentimentelor materne si instinctului de protejare nutrit de mama fata
de pui sau, jertfindu-se in locul lui. Astfel aceste texte atrag atentia asupra vietii pline de pericole, asupra
sensibilitatii acestor mici vietuitoare si asupra iubirii materne. Lectura acestor texte le trezeste copiilor dorinta
de a observa mai atent viata din natura si creste interesul pentru conoasterea vietuitoarelor contribuind la
dezvoltarea spiritului de observatie. Prin forma lor artistica schitele lui Garleanu contribuie si la dezvoltarea
sentimentelor estetice ale copiilor, autorul convertind un instinct din lumea animalelor intr-o puternica
dragoste materna capabila chiar de sacrificiu suprem.
In primul rand, prin modurile de expunere, naratiune si descriere, le este prezentat copiilor tabloul natural,
calm, plin de gingasie si frumusete in care se nasc micile vietuitoare, dar si pericolele la care sunt expuse.
Tabloul este construit pe fondul unei naturi grandioase „ pe muschiul gros, cald ca o blana a pamantului,
caprioara sta jos langa iedul ei. Aceasta si-a intins capul cu botul mic , catifelat si umed pe spatele mamei lui,
si cu ochii inchisi se lasa dezmierdat. Caprioara ii linge si limba ei subtire aluneca usor pe blana moale,
matasoasa a iedului”. Este o scena a familiei plina de duiosie si gratie, elemente sugerate prin epitete duble,
triple si o comparatie. Amana linistea si impacarea pentru a scoate si mai bine in relief lupta staruitoare din
sufletul de fugarnica a caprioarei, care de fapt nu mai pare sa fie un animal ci o mama adevarata, coplesita de
mila pentru fiinta frageda careia i-a dat viata, pe care a hranit-o cu laptele ei, cea de care trebuie sa se desparta.
Detasat de textul schitei, acest fragment ne duce cu gandul la o fiinta umana, la mama, la eterna noastra
mama.
Acesta este momentul in care puiul de caprioara trebuie sa constientizeze faptul ca de acum inainte va
trebui sa se descurce singur. „Un muget inabusit de dureri puse capat framantarii launtrice si invingandu-si
dragostea materna, caprioara se hotara sa si duca puiul la „tarcurile de stanca din zari unde va fi in afara de
orice pericol. Acolo pe muchiile prapastiilor era imparatia caprelor peste care stapaneau fara nici o grija , si
acolo l ar fi stiut langa dansa.
Atmosfera linistita de pana aici se dinamizeaza , drumul pana la tarcuri o impune, singura ei arma de
aparare o constituie miscarea rapida „fuga fulgeratoare”, „salturile indraznete” prin locuri pline de primejdie si
iedul trebuie sa faca dovada ca are forta acestor miscari. Iedul „se tine voiniceste„ si „se avanta ca o sageata”.
In al doilea rand, prin intermediul acestor texte, copiii descopera ce inseamna iubirea unei mame pentru
puiul ei, constientizand rolul pe care aceasta il are in viata lor. Amenintarea pandeste peste tot: lupul sta la
panda, caprioara simte, „conteneste fuga, paseste incet”. Momentul culminant este descris cu maiestrie dar cu
economie de mijloace stilistice pentru ca sacrificiul sa nu devina patetic. Finalul este magistral, incheind o
evocare narativa prin ochii caprioarei muribunde, in care imaginea realitatii se stinge treptat, ultima fiind aceea
a iedului care se topeste in adancul padurii fiind un simbolul salvarii.
„Prabusita in sange, la pamant, sub coltii fiarei, caprioara simte durerea ...”
Limbajul folosit de E. Garleanu este cu totul potrivit fondului de idei, ca expresii plastice si epitete
sugestive. Stilul este concis si reda cu precizie ideea, fiind totusi bogat in epitete si comparatii.
In concluzie, aceste texte cu referire la lumea micilor vietuitoare au o insemnata valoare instructiva si
educativa. Ele constituie un mijloc de cunoastere a vietii animalelor, pasarilor, insectelor si chiar a plantelor,
redate intr-o forma literara accesibila.
58
Eu consider ca felul in care succesiunea anotimpurilor este descrisa in operele literare accesibile copiilor
atrage atentia unui fenomen esential pentru intelegerea viziunii despre lume a acestora referitor la trecerea
timpului. Astfel, textele care au ca tematica anotimpurile ii familiarizeaza pe copii cu perioadele referitoare la
transformarile care se petrec in natura.
In primul rand, datorita limbajului figurat al textelor lirice, copiii pot reprezenta aspectele naturii specifice
fiecarui anotimp descoperind frumusetea fiecaruia dintre ele pentru fiecare etapa de transformare. De exemplu,
primavara natura se trezeste la viata, veselia fiind conturata nu doar vizual ci si auditiv ca in poezia “ La Pasti”
de George Cosbuc: “Prin pomi e ciripit si cant, / Vazduhu-i plin de-un rosu soare, / Si salciile-n alba floare”.
Epitetele cromatice amintesc de simbolistica martisorului vestind victoria luminii asupra intunericului si
bucuria vietii reinnoite.
Vara intreg pamantul pulseaza de viata. Pe malul raului, eul liric admira peisajul si mediteaza la
trecerea timpului (Pastelul “Malul Siretului” Vasile Alecsandri). Aceeasi apa “care se schimba-n valurele pe
prundisul lunecos ”adoarme“ la bolboace sapand malul „nisipos”, sugerand ca viata are atat perioade mai line
cat si perioade mai zbuciumate.
Toamna este descrisa si definita metaforic de George Toparceanu in Rapsodii de Toamna, zana
melopeelor, spaima florilor are o haina cu trena lunga de culoarea vantului cu care matura totul in viata ei,
sugerand distrugerea vegetatiei de ploaie, frig si vant.
Iarna aduce noi podoabe cu care infrumuseteaza lumea. Pastelul Iarna al lui Alecsandri exprima
admiratia eului liric pentru transformarile din natura. Fulgii care zboara “ca un roi de fluturi albi” devin, ajunsi
pe pamant, o haina argintie care imbraca “mandra tara”.
Asadar, constienti de transformarile din natura, specifice fiecarui anotimp pe care il observa repetandu-
se in fiecare an, copiii percep fenomenul trecerii timpului nu ca pe o pierdere, ci ca o transfigurare: iarna
devine primavara, aceasta devine vara care se ofileste si devine toamna si care amorteste din nou iarna.
Frumusetea naturii in fiecare anotimp ii va face sa inteleaga mai tarziu frumusetea fiecarei etape a vietii.
In al doilea rand, prin aceste texte, copiii descopera activitatile umane si animaliere specifice fiecarui
anotimp, familiarizandu-se cu etapele muncii agricole si cu viata animalelor. Diminetile zilelor de primavara
folosite pentru munca campului sunt pline de farmec. Personificat, “Soarele dulce cu lumina si caldura” apare
“Pe orizontul aurit, / Sorbind roua diminetii de pe campul inverzit” pe care oamenii muncesc. ( V. Alecsandri “
Dimineata”)
Ploaia, simbol al fertilitatii, conditioneaza vara legarea rodului si coacerea lenta bucurand eul liric:
“Vine ploaia bine face! / Spicul plin de acum se coace! / Spicului racoarea-i place! / Vine ploaia bine face!”(
G.Cosbuc “Vine ploaia!”. Nu doar oamenii muncesc toata vara din zori pana-n seara, ci si micile vietuitoare.
Albinele harnice aduna mierea, asemeni aceluia din “Iscoada“ de V. Alecsandri : “A gasit toata gradina /
Inflorita .../ Cu o fraga de dulceata”.
Furnicile descopera mereu ceva bun de dus la musuroi ca rezerva pentru iarna: “Maruntica de faptura , /
Duse harnica la gura / O farama de ceva / Care-acasa trebuia / Asezat in magazine / Pentru iarna ce-o sa vie”
(T.Arghezi “O furnica”). Toamna este anotimpul recoltelor in care primim roadele muncii de vara: “ Mere,
pere / In panere, / Prune bune / Si alune / Si gutui amarui / Cu puf galben ca de pui”. (Demostene Botez,
„Toamna”). Greierul, antropomorfizat, se ingrijoreaza ca nu si-a facut provizii pentru vremea rea: “ Cri-cri-
cri, / Toamna gri / Nu credeam c-o sa mai vii / Inainte de Craciun / Ca puteam si eu sa adun / o graunta cat de
mica…( G.Toparceanu - “Balada unui greier mic”).
Iarna, cand natura este amortita, omul cade pe ganduri langa foc si se odihneste reparandu-si uneltele
pentru primavera care va veni (V. Alecsandri). Copii se bucura de zapada la sanius (G.Cosbuc – „Iarna pe
ulita”).
In consecinta, prin aceste texte, copiii inteleg ca omul se implica in viata naturii de unde isi ia hrana. El
este, astfel, esential legat de natura pe care trebuie s-o respecte si s-o exploateze ratioanal, sa o protejeze si s-o
conserve.
59
In concluzie, felul in care sunt prezentate anotimpurile in literatura ii ajuta pe copii sa inteleaga
transformarile din lumea in care traiesc. Astfel, ei pot apoi sa le anticipeze si sa le adapteze mai usor intelegand
trecerea timpului ca pe o oportunitate bucurandu-se de schimbarile aduse. De asemenea, invatand aceste
poezii, copiii vor intelege depedenta omului de mediul in care traiesc si responsabilitatea lor de a-l pastra
functional. In plus, datorita expresivitatii textelor despre anotimpuri, vor invata sa aprecieze frumusetea naturii,
trezindu-le sentimente inaltatoare pentru sufletul omenesc.
MODEL DE ARGUMENTARI
• Genul dramatic cuprinde totalitatea creatiilor dramatice. Acesta este unul dintre cele trei genuri literare
importante (alaturi de liric si epic) in care se realizeaza obiectivarea eului creator, prin intermediul
personajelor, fiind prezente totodata actiunea si dialogul.
• Fragmentul citat face parte din opera literara ......... , de .......... si apartine genului dramatic, deoarece
aceasta este scrisa pentru a fi jucata pe scena, modul de expunere este dialogul, iar structura operei
dramatice se compune din acte, scene, tablouri.
• Precizarea „actul......”, „scena........” arata organizarea textului pe acte, diviziunile principale in
desfasurarea actiunii si scene, subdiviziuni ce marcheaza intrarea sau iesirea unui personaj. Modul de
expunere este dialogul, la inceputul fiecarei replici este pus numele personajului care o rosteste si, ca
semn de punctuatie, doua puncte.
• Personajele care apar in actul al..........., scena............sunt....…………..., care.....…..... .
• Dintre personajele prezente in fragment, se remarca, prin atitudine, limbaj si reactii.......... . El/ea este
prezentat(a) prin indicatiile scenice facute cu autor si transformate in adevarate fise de caracterizare
directa:............ . Astfel, i se precizeaza cea mai importanta trasatura de caracter, .......................
• Personajul este caracterizat insa si indirect, prin atitudinea............fata
de.......................caruia/careia................. .
• In concluzie, acest text apartine genului dramatic, deoarece prezinta caracteristicile specifice:
organizarea in acte si scene, aparitia personajelor, dialogul, ca mod de expunere, si indicatiile scenice.
• Fragmentul citat face parte din opera literara......, de......... si apartine genului epic, deoarece autorul isi
transmite indirect gandurile si sentimentele, prin intermediul actiunii si al personajelor; de asemenea,
sunt prezente modurile de expunere si conflictele.
• Actiunea este simpla, cuprinzand in acest fragment..............(momentul/momentele subiectului
prezent(e) in fragment). Astfel, aflam ca…………………………………..............
60
• Din punct de vedere spatial, cititorul poate intui imaginea unui decor rural/urban etc, ce are in prim-
plan ca reper.............. Temporal, exista cateva detalii specifice:.........../nu exista.
• Personajul / personajele prezente in fragmentul in discutie sunt:..........
• ..........este personajul principal/secundar, fiind caracterizat in mod direct (de catre narator / de catre alte
personaje / prin autocaracterizare) / indirect (prin fapte / comportament / limbaj / vestimentatie / relatii
cu alte personaje).Exemple...........
• In prezentarea epica, modurile de expunere folosite sunt: naratiunea / descrierea /dialogul / monologul.
Naratiunea are rolul de a prezenta evenimentele in ordinea cronologica a desfasurarii lor, prin inlantuire
/alternativ (prin trecerea de la o secventa narativa la alta) / prin insertie. Dialogul da dinamism actiunii
si constituie un mijloc de caracterizare indirecta. Descrierea infatiseaza peisaje sau contureaza portrete,
iar monologul prezinta trairile interioare ale personajelor.
• Relatarea este obiectiva / subiectiva, cu marci auctoriale specifice, de persoana I / a III-a singular /
plural.
• Toate acestea sunt caracteristicile unui discurs narativ obiectiv / subiectiv, fragmentul citat valorificand
atributele specifice genului epic.
• Fragmentul citat face parte din opera literara..........,scrisa de........... si este un text descriptiv, deoarece
are ca mod de expunere descrierea, infatiseaza un aspect din natura / un portret, valorifica imagini
artistice si figuri de stil si realizeaza observatii cu privire la ipostazele prezentate.
• Textul valorifica modul de expunere descriptiv, intrucat alterneaza o suita de imagini vizuale / auditive
/ olfactive etc, centrate pe verbe statice / dinamice, alternativ si pe grupuri nominale (substantive,
adjective):..........................................................................................
• De asemenea, este infatisat un aspect particular specific al...................., fragmentul devenind un tablou
al anotimpului...................si al ....................
• Sunt valorificate figuri de stil, pentru ca prezentarea sa fie cat mai sugestiva pentru cititor:
epitete(...........................) / personificari (.........................) / metafore (............................), comparatii
(............................) / enumeratii (..................) / inversiuni (.....................) etc.
• Epitetul / metafora / comparatia etc......…....este foarte sugestiv(a), redand imaginea.…………....
• Se realizeaza observatii, reflectii, trairi cu privire la ipostazele prezentate, detaliile contribuind la
veridicitatea imaginilor surprinse:................................
• Toate aceste elemente sunt argumentele necesare pentru a considera ca fragmentul citat din opera
literara.............................,de....................este o descriere.
61
• ............…...este personajul principal al acestui fragment. El este permanent prezent in expunerea
autorului, naratiunea avand ca pretext............. .
• Portretul fizic al personajului este/nu este foarte bine conturat. Astfel, prin caracterizare directa
facuta de narator/alte personaje/de catre el insusi, aflam ca.................. .
• Portretul moral reuneste caracteristici variate prezentate direct/deduse indirect din succesiunea
faptelor. Astfel, personajul este caracterizat direct de catre narator/de catre alte personaje/de catre el
insusi ca fiind..................... .
62