1.

Constatarea tehnico-științifică (dispunere, completare, refacere)

Art. 112. - Cand exista pericol de disparitie a unor mijloace de proba sau de schimbare a unor situatii de fapt si este
necesara lamurirea urgenta a unor fapte sau imprejurari ale cauzei, organul de urmarire penala poate folosi cunostintele unui
specialist sau tehnician, dispunand, din oficiu sau la cerere, efectuarea unei constatari tehnico-stiintifice.
Constatarea tehnico-stiintifica se efectueaza, de regula, de catre specialisti sau tehnicieni care functioneaza in cadrul ori pe
langa institutia de care apartine organul de urmarire penala. Ea poate fi efectuata si de catre specialisti sau tehnicieni care
functioneaza in cadrul altor organe.
Constatările tehnico-ştiinţifice sunt mijloace specifice dreptului procesual, penal expres prevăzute de art. 64 C.P.P şi
reglementate prin dispoziţiile art. 112-113 C.P.P. şi se dispun numai de organul de urmărire penală care îi stabileşte obiectul,
formulează întrebările la care trebuie să se răspundă şi fixează termen pentru efectuarea lucrării.
Organul de urmarire penala sau instanta de judecata, din oficiu sau la cererea oricareia dintre parti, daca apreciaza ca
raportul tehnico-stiintific ori medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise, dispune refacerea sau
completarea constatarii tehnico-stiintifice ori medico-legale, sau efectuarea unei expertize.
Cand refacerea sau completarea constatarii tehnico-stiintifice este dispusa de instanta de judecata, raportul se trimite
procurorului, pentru ca acesta sa ia masuri in vederea completarii sau refacerii lui.
2. Dispunerea expertizei criminalistice
Art. 116. - Cand pentru lamurirea unor fapte sau imprejurari ale cauzei, in vederea aflarii adevarului, sunt necesare
cunostintele unui expert, organul de urmarire penala ori instanta de judecata dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei
expertize.
Efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie in cazul infractiunii de omor deosebit de grav, precum si atunci cand
organul de urmarire penala sau instanta de judecata are indoiala asupra starii psihice a invinuitului sau inculpatului. De
asemenea, efectuarea unei expertize este obligatorie pentru a se stabili cauzele mortii, daca nu s-a intocmit un raport medico-
legal.
Dispunerea expertizei criminalistice poate fi realizată atât în faza urmării penale cât şi în faza de judecată, în cadrul
activităţii de administrare şi verificare a probelor necesare pentru dovedirea existenţei infracţiunii şi identificarea autorului .
Actul de dispunere a expertizei (ordonanta sau incheiere de sedinta) trebuie să cuprindă următoarele:
Partea introductivă:
 denumirea organului care dispune
 data
 în ce cauză se dispune efectuarea expertizei
 denumirea organului care urmează a efectua expertiza
 numele şi prenumele expertului (după caz).
Partea descriptivă:
- conţine descrierea pe scurt a faptei şi materialelor puse la dispoziţia expertului. De asemenea, trebuie să se specifice data
descoperirii materialului în cauza şi în ce condiţii a fost ridicat, ce schimbări a suferit până în momentul trimiterii sale pentru
expertiză.
Partea dispoziţiei:
- cuprinde întrebările la care urmează să răspundă expertul.
3. Organizarea activității de efectuare a expertizei criminalistice
Una din activităţile ce se desfăşoară în vederea efectuării expertizei criminalistice o constituie pregătirea materialelor care
vor fi supuse examinărilor de către experţi.
În primul rând, organul de urmărire penală, trebuie să verifice autenticitatea şi utilitatea probelor şi mijloacelor materiale de
probă ce trebuie trimise pentru expertiză.
Organul judiciar care dispune expertiza sau constatarea tehnico-ştiinţifică este obligat să efectueze un studiu amănunţit al
urmelor şi mijloacelor materiale de probă pentru a se familiariza cu specificul lor, în scopul stabilirii materialelor de comparaţie
ce trebuie pregătite şi a formulării corecte a întrebărilor la care urmează să răspundă expertul sau specialiştii.
Este deosebit de important ca experţilor să li se pună la dispoziţie materiale de bună calitate, acest lucru presupunând ca ele
să fie verificate sub raportul calităţii şi utilităţii pentru executarea expertizei pentru a nu duce la formularea unor concluzii
eronate sau fără valoare pentru cauza cercetată. Ele trebuie să corespundă atât sub raport calitativ cât şi cantitativ.
În raport cu natura expertizei, organul de urmărire penală trebuie să procedeze la procurarea materialelor de comparaţie
care trebuie puse la dispoziţie experţilor împreună cu urmele şi mijloacele materiale de probă (ex.: în cazul expertizei grafice sau
tehnice a documentelor modele de scris, hârtie, instrumente scripturale, etc.) respectând regulile recomandate de tehnica
criminalistica de ridicare lor.
4. Obligațiile ce revin organelor UP privind materialele
Legat de această problemă organele de U.P. au următoarele obligaţii :
- să confrunte datele prind modelele de comparaţie specificate în procesele-verbale întocmite cu ocazia ridicării lor cu
obiectele însăşi;
- în raport cu situaţia respectivă poate să prezinte materialele de comparaţie persoanelor de la care provin pentru a fi
identificate;
- să verifice dacă probele de comparaţie au fost ridicate cu respectarea regulilor de tehnică criminalistică şi a legii
procesual penale;
- să verifice procesele-verbale întocmite cu ocazia ridicării modelelor de comparaţie şi dacă ele sunt corect descrise;
- să verifice dacă materialul de comparaţie provine de la persoana bănuită că a creat urma la locul fapte;
 - să verifice dacă materialele de comparaţie au fost obţinute în condiţii asemănătoare cu cele în care au fost create
corpurile delicate şi dacă timpul care a trecut de la crearea corpului delict şi până la luarea modelului de comparaţie nu s-au
produs modificări ce pot influenţa rezultatul examinării.
5. Formularea întrebărilor adresate expertului criminalist
La formularea întrebărilor este necesar să se ţină seama de cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească acestea şi anume:
 să se refere la obiectul expertizei şi la pregătirea expertului sau specialistului;
 să fie clare şi precise pentru a da posibilitate expertului ori specialistului să înţeleagă sarcinile ce îi revin;
 să fie formulate astfel încât să oblige la un răspuns cert (pozitiv sau negative);
 să aibă o legătură logică între ele;
 să nu solicite expertului să facă aprecieri cu privire la încadrarea juridică a faptei, forma de vinovăţie, ori să-l oblige să
rezolve sarcini ce intră în competenţa organului de urmărire penală (ridicări de obiecte sau înscrisuri, ascultări, cercetări la faţa
locului, reconstituiri, etc.)
 să nu pretindă expertului constatări care depăşesc sfera de cercetare ştiinţifică a domeniului.
6. Alegerea instituției sau a experților ce urmează să efectueze expertiza și alte obligații ce revin organului de UP
În cazul expertizei criminalistice ce urmează a fi executate în cadrul unor laboratoare de specialitate organele de urmărire
penală se adresează instituţiei în care funcţionează laboratorul, urmând ca specialiştii şi experţii să fie numiţi de către
conducerea acesteia.
Pe lângă aceste obligaţii menţionate, legat de dispunerea expertizelor organul de urmărire penală mai are şi altele :
• să aducă la cunoştinţa apărătorului învinuitului sau inculpatului că urmează a fi dispusă o constatare tehnico-ştiinţifică
sau o expertiză criminalistică;
• să cheme părţile şi să le aducă la cunoştinţă dreptul pe care îl au de a completa întrebările ce se vor pune expertului;
• să pună în vedere părţilor că au dreptul să recomande un expert, pe lângă cel numit de organul judiciar.
7. Situații de incompatibilitate a experților
Sunt situaţii când experţii, deşi întrunesc toate condiţiile legale pentru a fi numiţi în această calitate devin incompatibili
datorită unei calităţi funcţionale sau poziţiei lor în proces astfel:
a) sunt incompatibili de a fi experţi din cauza calităţii lor funcţionale acele persoane care îndeplinesc în cauza respectivă
lucrări legate de funcţia lor oficială (judecătorul, procurorul care pune concluzii în instanţă şi apărătorul (art. 54 CPP).
b) sunt incompatibili a fi experţi din cauza poziţiilor persoanelor în proces inculpatul, partea vătămată, martorul sau orice
alte persoane interesate în cauza respectivă.
Există 2 căi de constatare şi înlăturare a încălcării dispoziţiilor procesuale penale referitor la aceste situaţii: abţinerea şi
recuzarea.
Abţinerea constă în declaraţia dată de expert de îndată ce constată că se află într-un caz de incompatibilitate, iar când nu s-a
făcut acest lucru, oricare din părţile în proces poate solicita recuzarea expertului atât în faza de urmărire penală cât şi cea de
judecată arătând oral sau scris motivele de incompatibilitate .
8. Efectuarea expertizelor criminalistice
Studierea şi însuşirea obiectului lucrării (examinarea prealabilă)
În această etapă se procedează la lecturarea actului prin care s-a dispus efectuarea expertizei(rezoluţie motivată, ordonată
sau încheierea motivată,) se verifică conţinutul şi legalitatea actului prin care s-a dispus expertiza acordându-se atenţie deosebită
condiţiilor în care au fost descoperite şi conservate urmele şi obiectele supuse examinării.
Se verifică integritatea coletului sau plicului în care sunt ambalate urmele şi mijloacele materiale de probă şi dacă ceea ce s-
a primit concordă cu ceea ce se afirmă că s-a trimis. Orice neconcordanţă se consemnează în raportul de expertiză .
Examinarea separată a materialului în litigiu
Având drept scop stabilirea caracteristicilor generale şi individuale ale acestuia, punerea în evidenţă ta particularităţilor
esenţiale, specifice numai obiectului respectiv şi nerepetabile la toate celelalte (din cercul de obiecte bănuite că au creat urmele
la locul faptei) inclusiv la cele care îi sunt asemănătoare.
9. Examinarea separată a mc, examinarea comparativă și demonstrația
Examinarea separata a modelelor de comparaţie
Modelele de comparaţie se iau de la persoana bănuită sau obiectele presupuse că au creat urmele descoperite la faţa locului
cum sunt de exemplu cazul expertizelor grafoscopice, traseologice, dactiloscopice, balistice, etc. Modelele de comparaţie nu sunt
altceva decât urme sau impresiuni papilare create experimental cu obiectele presupuse că au legătură cu cauza cercetată.
Pe cât posibil condiţiile de prelevare a acestor modele de comparaţie trebuie să corespundă cu cele în care au fost create
probele în litigiu.
Examinarea comparativă se face de regulă prin procesul confruntării urmei şi obiectului în litigiu cu modelul tip de
comparaţie, folosindu-se mai multe metode: pe cale sintetică, cu ajutorul tabelelor sinaptice, pe baza de diagrame, prin
suprapuneri sau prin juxtapuneri.
Demonstraţia
În activitatea de expertiză criminalistică, demonstraţia serveşte la fundamentarea concluziilor prin invocarea de argumente
care, în succesiunea lor logică, conduc la o cunoaştere calitativă nouă a probelor examinate de expert.
10. Conținutul raportului de expertiză
Conform art. 123 din CPP raportul de expertiză criminalistică trebuie să cuprindă 3 părţi:
a) partea introductivă - în care se arată numele şi prenumele expertului, organului judiciar care a dispus efectuarea
expertizei, data şi locul unde a fost efectuată, în ce cauză.
- Obiectul expertizei şi întrebările la care expertul trebuie să răspundă:
 denumirea organului care efectuează expertiza
 materialul pe baza căruia s-a efectuat expertiza
  dacă părţile au dat explicaţii în cursul efectuării experti-zei
b) în partea demonstrativă urmează o descriere clară, precisă şi completă a faptelor examinate şi a materialelor care au
servit la efectuarea expertizei; precum şi constatările făcute de expert pe baza operaţiunilor efectuate, metoda de investigaţie
ştiinţifică folosită, a datelor de ordin tehnic, a obiecţiilor şi explicaţiilor date de părţi;
c) în partea finală a raportului de expertiză sunt expuse concluziile la care a ajuns expertul, răspunsurile la întrebările
formulate de organul judiciar în actul de dispunere a expertizei şi părerea ştiinţifică a expertului asupra obiectului expertizei.
Concluziile la care poate ajunge expertul în urma efectuării examinării materialelor puse la dispoziţie şi a cercetării
ştiinţifice ce o face pot fi de 3 feluri: cert pozitive sau negative, probabile și de imposibilitate.
11. Drepturile expertului, dispunerea suplimentului sau noii expertize
Expertul este împuternicit cu anumite drepturi:
• poate lua cunoştinţă despre materialul cauzei;
• poate cere ca organul de urmărire penală sau instanţa de judecată să prezinte şi alte materiale decât cele existente în
dosar.
• poate ca el singur să strângă diferite materiale care să-l ajute la efectuarea expertizei(ex.: specimene de scris, de
semnături, obţinerea unor modele de comparaţie, etc.)
De felul în care expertiza răspunde la întrebările puse de organul care a dispus-o se pot distinge următoarele aspecte:
a. situaţia în care toate problemele puse au fost rezolvate
b. imposibilitatea formulării unei concluzii din cauză că întrebările puse expertului depăşesc limitele fie ale cunoştinţelor
acestuia, fie ale posibilităţilor tehnice sau datorită insuficienţei cantitative ori calitative a materialelor puse la dispoziţia, s.a.
c. situaţii în care răspunderile date de expert sunt mai restrânse decât obiectivul fixat de organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată.
d. situaţii în care, pe lângă întrebările puse, expertul şi-a lărgit sfera cercetărilor asupra altor probleme în care caz
rezultatele expertizei depăşesc obiectul fixat.
Atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată constată la cererea părţilor sau din oficiu că expertiza
nu este completă sau atunci când pe parcurs au intrat în posesia unor materiale suplimentare - poate dispune efectuarea unui
supliment de expertiză (art. 124 CPP), fie de către acelaşi expert, fie de către altul.
Pot exista situaţii în care organul de urmărire penală ori instanţa de judecată au îndoieli cu privire la exactitatea
concluziilor raportului de expertiză, datorită faptului că acestea nu se coroborează cu celelalte probe din dosar. În astfel de
situaţii, dar şi la cererea motivată şi expresă a uneia dintre părţi, se poate dispune o nouă expertiză (art. 125 CPP)
12. Proprietățile scrisului de mână care îl fac apt pentru identificare (individualitatea scrisului și stabilitatea
relativă)
Individualitatea scrisului se exprimă prin particularităţile de ansamblu şi a celor de detaliu (modul de construcţie a
semnelor grafice şi a legăturilor dintre ele).
Particularităţile anatomice şi funcţionale ale sistemului nervos şi muscular al braţului şi mâinii, determină
individualizarea gesturilor grafice. În afară de baza fiziologică şi psihologică a formării deprinderii de a scrie care este
factorul fundamental, la elaborarea şi individualizarea scrisului mai contribuie şi alţi factori:
 metoda de predare a scrisului şi modelul caligrafic oferit spre învăţare.
 după numeroase exerciţii odată cu deprinderea mâinii de a executa mişcările, ritmul începe să se accelereze iar
semnele grafice nu mai sunt imitate ci memorate iar materializarea lor în scris se îndepărtează tot mai mult de modelul
iniţial (caligrafic) conturându-se şi consolidându-se treptat particularităţile proprii, bine exprimate, rezultând un scris cu
caracter grafic individual specific fiecărei persoane.
Stabilitatea relativă a scrisului este proprietatea acestuia exprimată prin faptul că odată instaurat în grafismul unei
persoane caracteristicile generale şi majoritatea celor individuale rămân constante toată viaţa.
 deprinderile de a scrie nu devin stabile dintr-o dată ci se consolidează treptat în procesul practicării scrisului. Perioada
formării deprinderilor se încheie în momente diferite în timp la diferiţi indivizi de obicei către vârsta de 25-30 de ani.
 această stabilitate a scrisului nu este însă absolută, scrisul suferind modificări în timp, de obicei fără repercursiuni
asupra posibilităţilor de identificare a scriptorului.
13. Principalele modificări ale scrisului de mână
Deprinderile de a scrie sunt supuse modificărilor sub acţiunea unor cauze:
• modificări survenite în cursul evoluţiei scrisului, care apar pe măsură ce persoana practică în activitatea curentă
deprinderea scrierii continue;
• modificări datorate stării psiho-somatice a scriptorului, ca urmare a unor boli acute sau cronice, a unor boli
psihice, bătrâneţe, slăbirea vederii, parkinson, etc.;
• modificări rezultate de conducerea mâinii de către o altă persoană, situaţie în care stereotipul dinamic al
scriptorului nu se poate manifesta decât parţial, fiind uneori total alterat;
• modificări produse de starea de ebrietate, situaţie în care mişcările nu sunt bine controlate, echilibrul şi viteza
de reacţie fiind micşorate (litere neregulate, deformate, lipsă unor litere sau cuvinte, tremurături, linia rândurilor neregulată,
etc.;
• modificări determinate de cauze de moment (suportul pe care se execută scrisul - poziţia scriptorului - şezând,
în picioare, într-un mijloc de transport aflat în mişcare, etc.);
• instrumentul scriptural folosit (pix, stilou, creion, etc.).
14. Caracteristicile generale ale scrisului de mână
Sunt acele calităţi care se referă la scrisul privit în ansamblul, fiind cunoscute şi sub denumirea de dominante grafice,
care determină aspectul general al scrisului şi care luate separat pot fi întâlnite la scrisul mai multor persoane:
- Forma scrisului sau structura sa
Se ia în consideraţie configuraţia literelor (modelul după care sunt trasate):
 • scrisuri arcadate (la minusculele n, m, u)
• ghirlandate (trăsăturile inferioare şi cele de unire sunt concave
• unghiulare cu trăsături ascuţite
• rotunjite (forma circulară a ovalelor acuzat)
• tipografice.
- Dimensiunea scrisului este dată de înălţimea literelor şi poate fi:
 mare peste 4 mm;
 mijlocie 2-3 mm;
 mică sub 2 mm;
 lărgimea scrisului (dilatat sau comprimat);
 pe lângă scrisurile cu înălţime uniformă sunt şi scrisuri cu litere care se măresc sau scad progresiv.
- Înclinaţia scrisului
 înclinat spre stânga
 înclinat spre dreapta
 vertical
- Viteza scrisului constă în ritmul mişcărilor mâinii în unitatea de timp.
- Presiunea sau apăsarea scrisului
- Continuitatea scrisului ( mare, medie, mică, scris tocat)
- Direcţia şi forma rândurilor (luând în consideraţie linia de bază a scrisului):
- Orânduirea scrisului se referă la dispunerea textului pe pagină în raport cu marginile acesteia folosirea aliniatelor,
dimensiunea lor.
- Plasarea altor elemente ale textului (semnătura, data, forma de adresare sau titlul actului).
15. Caracteristicile generale și individuale ale semnăturii
Caracteristicile generale ale semnăturii se referă la următoarele aspecte:
 plasamentul semnăturii pe document
 structura semnăturii, determinată de gradul de simplitate
 compoziţia semnăturii (literală, semiliterală, mixtă, indescifrabilă)
 gradul de evoluţie
 viteza de execuţie a trăsăturilor
 dimensiunile grafismelor
 înclinaţia literelor şi trăsăturilor neliterale
 continuitatea traseelor
Caracteristicile individuale ale semnăturilor sunt următoarele:
 plasamentul şi forma atacului
 forma legăturilor dintre litere
 atacul şi înclinaţia ovalelor
 plasamentul literelor faţă de linia de bază
 variabilitatea mărimii literelor
 deformările literelor
 plasamentul desilelor şi al semnelor diacritice
 dimensiunea şi înclinaţia depasantelor
 forma şi conţinutul parafei
16. Proprietățile desenelor papilare ce le fac apte pentru identificarea persoanei
Individualitatea (unicitatea) desenului papilar este o proprie tate care face ca fiecare desen să fie identic numai cu el
însuşi. Din calculele făcute, în care s-au luat în consideraţie doar patru elemente individuale, a rezultat că abia la şaizeci şi patru
miliarde de desene pot fi întâlnite două identice. Ţinând cont de faptul că există 22 de elemente individuale, posibilitatea ca două
desene papilare să fie identice este practic exclusă.
Stabilitatea (fixitatea) este o însuşire caracterizată prin aceea că modificările desenului papilar în timpul vieţii
individului privesc doar dimensiunile datorate procesului de creştere a acestuia, neapărând sau dispărând creste papilare.
Inalterabilitatea desenului papilar se caracterizează prin aceea că el este indestructibil, indiferent de factorii externi
care acţionează asupra lui, exceptând situaţiile unor afectări profunde. Dacă a fost afectat dermul, desenul papilar nu se mai
reface, dar apar cicatricele, care în loc să îngreuneze identificarea persoanei, o înlesneşte, acestea fiind deosebit de valoroase prin
forma, dimensiunile şi plasamentul lor.
Longevitatea se explică prin aceea că încep să se formeze în luna a treia de viaţă intrauterină şi capătă formă definitivă
în luna a şasea, rămânând neschimbate privind forma şi detaliile de construcţie chiar şi după moartea persoanei, dispărând în
cadrul procesului firesc de putrefacţie.
17. Clasificarea desenelor papilare de pe falangetă pe tipuri și varietăți
- tipul arc (adeltic): arc pin și arc simplu;
- tipul laţ (monodeltic): dextro și sinistrodeltic;
- tipul cerc (bideltic): cerc, oval, spirală, lațuri gemene sau duble;
- tipul combinat (polideltic);
- tipul amorf (simian sau danteliform) – creste nesistematizate pe regiuni, cu topografie neregulată.
18. Caracteristicile individuale ale desenelor papilare
- început de crestă papilară –punctul din care o creastă papilară îşi începe traseul;
- sfârşit de creastă papilară –punctul terminus al traseului;
 - bifurcaţie de creastă papilare –punctul în care o creastă papilară se desparte în două trasee distincte (poate fi
întâlnită şi trifurcaţia);
- ramificaţie de creste papilare –este atunci când o creastă se bifurcă, iar după câţiva milimetri una dintre ele se
mai desparte o dată în alte două creste;
- contopire de creste papilare –locul în care două creste se unesc;
- fragment –o creastă papilară foarte scurtă, a cărei lungime depăşeşte doar de câteva ori grosimea ei;
- butonieră –forma pe care o ia o creastă papilară care se bifurcă, iar după un drum scurt cele două ramuri se
unesc, construcţia respectivă având forma de elipsă;
- creastă papilară fragmentată –element construit din mai multe fragmente papilare dispuse liniar;
- triunghiul capetelor de creste –este format dintr-un început şi două sfârşituri de creste papilare sau dintr-un
sfârşit şi două începuturi, ale căror capete formează colţurile unui triunghi imaginar care poate fi descris între ele;
- anastomoza –un fragment de creastă papilară care leagă alte două creste, având aspectul unui podeţ;
- inelul –este asemănător butonierei, numai că acesta este circular (poate fi întâlnit şi inel cu punct);
- depăşirea –se consideră locul unde sfârşitul unei creste papilare trece cu 2-3 mm de începutul uneia alăturate;
- creasta aderentă –este un fragment lipit cu unul din capete de o creastă mai lungă;
- întreruperea –se consideră locul în care o creastă papilară îşi fragmentează traseul pe o lungime de 2-3 mm;
- punctul papilar - este un fragment de creastă de dimensiuni foarte mici, a cărui lungime nu depăşeşte o dată şi
jumătate grosimea;
- intersecţia –este locul în care două creste papilare paralele se intersectează şi apoi fiecare îşi continuă traseul;
- reîntoarcerea –este creasta papilară care după ce a parcurs un drum din traseu se îndoaie formând o buclă,
întorcându-se spre locul din care a venit;
- cicatricea –zonă afectată în profunzime a pielii în care crestele papilare lipsesc total sau parţial.
19. Noțiunea și sarcinile balisticii judiciare
Balistica judiciară este o ramură a tehnicii criminalistice al cărui obiect de studiu îl constituie examinarea armei de foc,
a muniţiei şi a urmelor acestora, a fenomenelor fizico-chimice, ce însoţesc împuşcarea şi al urmelor acesteia în scopul
identificării armei, determinării direcţiei şi distanţa de tragere, stabilirii stării de funcţionare a armei şi a altor probleme.
Sarcinile balisticii judiciare se referă la următoarele :
 descoperirea şi studierea urmelor create prin folosirea armelor de foc la comiterea unor infracţiuni,
identificarea armei şi muniţiei fo-losite;
 examinarea gloanţelor, tuburilor, alicelor şi burelor pentru a le stabili compoziţia şi modul de fabricaţie a lor;
 prin studierea armei de foc expertul criminalist poate stabili o serie de date necesare explicării mecanismului şi
condiţiilor în care s-a produs împuşcarea;
 în cazul descoperirii unui cadavru ce prezintă plăgi împuşcate, balistica judiciară trebuie să stabilească
împreună cu medicul legist dacă au fost sau nu produse de arme de foc;
 dacă tubul şi glonţul găsite la faţa locului au format acelaşi car-tuş;
 stabilirea pulberii folosite pe baza particulelor descoperite pe îmbrăcăminte şi corpul victimei;
 câte împuşcături s-au tras cu arme de foc;
 stabilirea orificiului de intrare şi a celui de ieşire a proiectilului din victimă sau anumite obiecte;
 determinarea distanţei şi direcţiei de tragere, precum şi vechimea relativă a împuşcării;
 verificarea tehnică a armei de foc pentru a stabili dacă aceasta este în stare de funcţionare, dacă este posibil să
se tragă cu o armă defectă, sau dacă o armă poate declanşa singură împuşcătura;
 cea mai importantă sarcină a balisticii judiciare este identificarea generala şi individuală a armelor de foc cu
ţeavă ghintuită şi a celor cu ţeavă lisă.
20. Noțiunea armei de foc și criteriile criminalistice de clasificare
Prin armă de foc se înţelege arma al cărui principiu de funcţionare are la bază forţa de expansiune dirijată a
gazelor provenite din detonarea unei capse, ori din arderea unei încărcături explozive. Sunt asimilate armelor de foc şi
ansamblurile, subansamblurile şi dispozitivele care se pot constitui şi pot funcţiona ca arme de foc . Arma de foc este un
dispozitiv care serveşte la atac sau apărare şi care utilizează pulbere explozivă, prin arderea căreia datorită gazelor se creează o
presiune a gazelor care expulzează glonţul din ţeava armei.
După criterii criminalistice armele de foc se clasifică astfel:
a) După modul de funcţionare există:
- arme simple de tipul celor de vânătoare, cu o singură lovitură fără încărcători
- arme cu repetiţie (la care introducerea cartuşului în camera de detonare se face prin manevrarea închizătorului
după fiecare foc)
- arme semiautomate (de tipul pistoalelor li revolverelor la care este necesară apăsarea trăgaciului după fiecare
foc)
- arme automate(care se alimentează singure cu cartuşe având o cadenţă de tragere de câteva lovituri pe secundă)
b) După construcţia canalului ţevii armei există:
- arme cu ţeava ghintuită (de tipul celor militare)
- arme cu ţeava lisă (netedă) de tipul celor de vânătoare
- arme cu ţevi combinate (ghintuită şi lisă)
c) După lungimea ţevii armei:
- arme cu ţeavă scurtă (pistoale şi revolvere)
- arme cu ţeavă mijlocie (pistoale mitralieră)
- arme cu ţeavă lungă (puşti de vânătoare, carabine, puşti mitralieră)
d) După calibrul ţevii armei:
 - arme cu calibrul mic până la 6,35 mm
- arme cu calibrul mijlociu de la 7,62 mm, 7,65 mm până la 9 mm
- arme cu calibrul mare peste 9 mm
e) După destinaţie există :
- arme militare (confecţionate pentru forţele armate, folosite în acţiuni de neutralizare a personalului şi tehnicii
de luptă a inamicului, precum şi orice alte instrumente, piese sau dispozitive destinate a imobiliza, răni, a ucide ori a distruge,
dacă prezintă caracteristicile unei arme militare)
- arme de tir, cu glonţ sau alice special confecţionate şi folosite pentru tirul sportiv, omologate ori recunoscute ca
atare de Federaţia Română de tir
- arme de vânătoare cu glonţ cu alice sau mixte destinate practicării vânătorii;
- arme confecţionate special pentru a împrăştia gaze nocive, iritante sau de neutralizare
- arme ascunse astfel confecţionate sau fabricate încât existenţa lor să nu fie vizibilă ori bănuită (disimulate în
diverse obiecte, baston, umbrelă, pix, stilou, telefon mobil, etc.)
- arme de percuţie făcute inofensive prin perforarea camerei de detonare a cartuşului destinate a fi păstrate în
instituţii de cultură şi artă sau în panoplii personale. Dacă prin valoarea lor istorică, artistică, documentară, ştiinţifică deosebită
constituie rarităţi chiar dacă sunt în stare de funcţionare nu li se perforează camera cartuşului însă nu se pot ţine muniţii pentru
acestea
- arme de recuzită sunt arme de foc adoptate astfel încât să poată funcţiona numai cu muniţie de manevră,
destinate a fi folosite în activitatea artistică sau de producţie cinematografică.
- arme de foc artificiale confecţionate de diverşi meseriaşi folosite de regulă la actele de braconaj
- arme cu destinaţie specială (pistoale de semnalizare cu rachete, pistoale de start folosite în competiţiile
sportive, pistoale de alarmă, pistoale şi puşti cu aer comprimat)
- arme de asomare folosite pentru imobilizarea animalelor prin supunerea lor unui şoc mecanic, în scopul
sacrificării ulterioare.
21. Fundamentul științific al identificării armelor de foc. Urmele principale ale acestora
Fundamentul ştiinţific al identificării armei de foc după urmele lăsate în timpul tragerii pe tub şi glonţ se
datorează fenomenelor pro-duse din momentul armării şi până la părăsirea ţevii armei de către proiectil.
Din categoria urmelor principale fac parte:
- proiectilele, tuburile, capsele care sunt ca atare, clar şi obiecte purtătoare ale urmelor create pe ele de diferite
mecanisme ale armei.
- pe glonţ se imprimă urmele ghinturilor din interiorul ţevii armei, deoarece glonţul are un diametru mai mare
decât cel al ţevii armei care apar sub formă de striaţii.
- pe tubul cartuşului pe capsă imprimă urmele cuiului percutor şi cele lăsate de componentele armei.
- urmele de perforare în situaţia în care proiectilul a traversat întreg corpul sau un anumit obiect (ţintă)
- urme de pătrundere (sau canale oarbe) când glonţul pătrunde în corp sau obiect fără a mai ieşi)
- urme de ricoşare a proiectilului când acesta este deviat de obiectul sau ţinta atinsă în funcţie de energie cinetica
a proiectilului de densitatea ţintei şi de unghiul de lovire.
- urmele sonore ale armării, percuţiei şi împuşcăturii.
22. Urme secundare ale tragerii cu țeava lipită, de la distanță mică și distanță mare
Urmele secundare ale împuşcăturii sunt rezultatul acţiunii termice şi chimice care au loc în ţeava armei şi la o
oarecare distanţă de ea.
Aceste urme se împart în 2 categorii:
• Urme secundare formate când s-a tras cu ţeava armei lipită de corpul victimei sau de la mică distanţă ( 1-2
m).
 urmele gurii ţevii se formează prin lipirea ei de corpul victimei şi are un aspect apropiat de cel al inelului de
centuzie
 arsurile provocate de gazele încinse şi de flacăra de la gura ţevi
 rupturile provocate de gazele în expansiune, apor la tragerile cu ţeava lipită sau la distanţe mai mici de 10 cm
au fără stelară sau în cruce
 urmele de funingine datorate pulberii arse care se găsesc sub formă de microparticule în stare de suspensie în
gazele din ţeava armei se depun sub formă de cercuri concentrice în jurul orificiului de intrare a glonţului
 particule de pulbere arsă şi nearsă apar la distanţă mai mare decât alte urme, chiar peste 1 m la pulberea cu fum
 urmele de unsoare, apar pe ţintă atunci când canalul ţevii armei a fost uns.
 tatuajul este consecinţa pătrunderii în piele a resturilor de pulbere neagră arsă sau nearsă complet.
• Urme secundare ce se formează la tragerile peste 2 m, indiferent de distanţa de tragere
 inelul de frecare (ştergere) creat prin depunerea pe marginea orificiului de intrare a unor particule de unsoare,
praf, rugină sau orice altă substanţa aflată pe suprafaţa glonţului
 inelul de metalizare se formează atunci când glontul străpunge obstacole mai dure, capabile să desprindă de pe
cămaşa glonţului microparticule de metal, pe care le conservă în jurul orificiului de intrare
23. Traseologia judiciară și premisele identificării criminalistice în traseologie
Traseologia judiciară este acea ramură a tehnicii criminalistice care studiază urmele formate ca modificări
materiale produse prin interacţiunea dintre făptuitor, mijloacele folosite de acesta şi elementele componente ale mediului unde se
desfăşoară activitatea infracţională – în scopul descoperirii faptei, identificării autorului, a mijloacelor folosite şi a împrejurărilor
în care s-a comis infracţiunea.
Identificarea criminalistică în traseologie este posibilă datorită următoarelor premise:
  toate obiectele materiale au formă şi structură exterioară individuale, caracterizate printr-un micro şi macro
relief;
 identificarea în traseologie este posibilă la obiectele care îşi păstrează aceeaşi formă şi structură o anumită
perioadă de timp;
 reproducerea în urmă a structurii exterioare a obiectului creator depinde de mecanismul formării urmei şi de
proprietăţile obiectului primitor.
24. Fundamentul științific al expertizei traseologice și categoriile de urme ce fac obiectul acesteia
Expertiza traseologică are ca scop identificarea obiectelor care au creat urmele formă (de adâncime sau de
suprafaţă) descoperite la locul faptei în cazul cercetării diferitelor genuri de infracţiuni. Toate obiectele materiale au formă şi
structură exterioară individuale, caracterizate printr-un micro şi macro relief;
Categorii de urme ce fac obiectul expertizei traseologice:
a. urmele de picioare şi de încălţăminte;
b. urmele de dinţi create pe corpul victimei, pe alimente, frunte, obiecte;
c. urmele de buze, urechi şi alte părţi componente ale feţei;
d. urmele lăsate de instrumentele de spargere;
e. urmele mijloacelor de transport;
f. noduri şi legături;
g. aşchii de lemn, resturi de fumat, pelicule de vopsea, cioburile de sticlă, produse textile, substanţe toxice,
stupefiante ş.a.
25. Urmele mijloacelor de transport și problemele la care poate răspunde expertiza traseologică
Urmele mijloacelor de transport pot fi create de părţile de rulare a autovehiculelor care prezintă caracteristici ale
desenelor anvelopelor şi unele defecţiuni ce permit identificarea de gen sau individuală. Ansamblurile şi subansamblurile
vehiculelor pot crea urme de lovire, frecare compresiune, produse de barele de protecţie, faruri, capote etc.
Pe baza urmelor mijloacelor de transport ridicate de la faţa locului expertiza traseologică poate stabili:
 numărul osiilor vehiculului;
 tipul, modelul, marca;
 lungimea urmelor de frânare;
 diametrul roţilor vehiculului;
 direcţia de deplasare şi viteza cu care circulă;
 dacă toate frânele au funcţionat.
O deosebită importanţă o prezintă urmele lăsate de anvelope care reproduc construcţia exterioară a acestora şi care pot
fi de adâncime sau de suprafaţă (formate prin stratificare ori destratificare). Analizând urmele create de pneurile autovehiculelor
trebuie stabilit tipul şi modelul mijlocului de transport folosind următoarele elemente generale:
• situarea şi numărul urmelor;
• ecartamentul (distanţa dintre roţile laterale);
• ampatamentul (distanţa dintre roţile din faţă şi cele din spate);
• lăţimea benzii de rulare;
• lungimea circumferinţei anvelopei;
• desenele anvelopelor
Pentru identificarea propriu-zisă a autovehiculului care a lăsat urmele pneurilor la locul faptei se au în vedere
următoarele elemente individuale:
• urmele exploziilor, tăieturilor, înţepăturilor;
• urmele de vulcanizare;
• elemente de uzură a benzii de rulare;
• diferite corpuri străine în dosarul anvelopei.
26. Semnalmentele anatomice statice folosite în cadrul descrierii după metoda portretului vorbit
Semnalmentele anatomice generale ( statice) ale întregului corp, având în vedere: capul, umerii, mâinile, trunchiul,
picioarele şi elementele caracteristice ale figurii umane.
Se are în vedere: sexul, vârsta, statura, constituţia fizică, ţinuta şi forma liniilor de contur, figura umană cu toate
detaliile (faţa, părul, fruntea, ochii, pleoapele, genele, sprâncenele, nasul, gura, buzele, bărbia şi urechile).
27. Semnalmentele anatomice funcționale (dinamice) folosite în cadrul descrierii după metoda portretului vorbit
Se referă la acele trăsături exterioare caracteristice unei persoane care apar şi pot fi desemnate în timpul efectuării
diferitelor mişcări. Este vorba de:
- ţinuta corpului în timpul mersului,
- aliura de mers,
- poziţia capului,
- expresia fizionomică,
- vocea, vorbirea,
- gesticulaţia, anumite ticuri
- obişnuinţe în executarea unor activităţi etc.
28. Procedeele de examinare comparativă și de efectuare a demonstrațiilor în cazul expertizei de portret
a) Compararea prin confruntarea trăsăturilor
Este un procedeu mai simplu constituind etapa iniţială în efectuarea examenului comparativ şi constă în aşezarea
celor două fotografii (cea a persoanei necunoscute în stânga, iar a celei cunoscute în dreapta), după care se caută elementele
comune care trebuie să coincidă sub aspectul formei, mărimii, poziţiei, cât şi a semnelor particulare, când cele două imagini
reprezintă persoane diferite.
 Cele mai des folosite sunt elementele referitoare la:
- distanţa între pupile
- distanţa între iris şi vârful nasului
- distanţa între nas şi vârful bărbiei
- lungimea lobului urechii şi depărtarea de faţă
- aluniţe, cicatrice etc.
b) Măsurarea valorilor unghiulare
Acest procedeu constă în alegerea unuia sau mai multor elemente fixe ale figurii din care se trasează linii tangente
la extremităţile altor elemente, formându-se astfel unghiuri, determinate de forma, mărimea şi poziţia detaliilor figurii.
c) Proiectarea punctelor comune
Procedeul presupune ca cele două fotografii care se compară să fie realizate la scări diferite, dar imaginile să fie
realizate în acelaşi plan (din faţă).
Imaginea mai mare se lipeşte în partea de jos a unei coli de hârtie, iar imaginea mai mică deasupra acesteia.
Se alege apoi un punct superior din care se trasează o axă ce trece prin vârful nasului şi rădăcina acestuia. În
continuare se caută puncte comune, bine conturate în cele două fotografii, cum ar fi: comisurile ochilor, ale gurii, nările, helixul
superior al urechilor, etc. Se unesc elementele de acelaşi fel din cele două fotografii şi se apreciază că cele două imagini
reprezintă una şi aceeaşi persoană când liniile trasate se proiectează într-un singur punct sau în puncte foarte apropiate.
d) Tehnica suprapunerii fotografice cu ajutorul a două negative făcute la aceeaşi scară şi se mixează sau se
proiectează observând dacă elementele figurilor se suprapun exact.
29. Reguli generale de ridicare și manipulare a probelor biologice
 Cercetarea câmpului infracţiunii se va efectua obligatoriu folosind mănuşi, care se vor schimba ori de câte ori se trece la
atingerea şi ridicarea unei noi probe.
 Pentru manipularea probelor se va folosi instrumentar steril. Nu se vor manipula simultan mai multe probe.
 Probele nu vor veni în contact una cu alta, ambalându-se separat. Se va realiza o separare intre probele provenite de la
suspect şi cele de la victimă, în vederea evitării intercontaminării.
 Nu se vor atinge cu mâna descoperită obiectele în litigiu, se va evita vorbitul, strănutatul sau tuşitul spre obiectele
purtătoare de urme.
 Pe timpul recoltării probelor se va evita fumatul sau consumul de alimente.
 Pe cât posibil se vor trimite laboratoarelor specializate obiectele purtătoare ca atare, fără a încerca prelevarea sau
decuparea urmelor identificate sau presupuse a fi urme biologice.
 Probele se vor usca prin expunere la aer înaintea ambalării, iar ambalarea se va efectua în ambalaje de hârtie noi,
fiind interzisă ambalarea în pungi din material plastic sau sticlă închise ermetic (evitarea fenomenului de condensare,
umidificare, atac bacterian anaerob)
 Nu se vor ambala mai multe obiecte în acelaşi container.
30. Unde se caută, sub ce formă se pot descoperi și cum se pun în evidență urmele de sânge la locul faptei
La locul faptei, urmele sanguinolente se prezintă sub formă de picături, stropi, dâre, bălţi, mânjituri, fiind consecinţa unei
acţiuni violente (în sens larg), exercitate asupra corpului omenesc.
Descoperirea urmelor de sânge comportă dificultăţi în următoarele situaţii:
• au suferit modificări prin trecerea timpului;
• sunt în cantitate mică (pete);
• au o culoare asemănătoare cu cea a suportului;
• au fost înlăturate, parţial, de autor.
Cercetarea urmelor de sânge va fi orientată:
• pe corpul şi îmbrăcămintea victimei şi agresorului;
• în locul în care a fost descoperit cadavrul;
• pe drumul parcurs de persoana care sângerează (victimă sau agresor);
• pe instrumentele folosite la săvârşirea infracţiunii;
• la instalaţii sanitare, vase şi alte obiecte care ar fi putut servi la înlăturarea urmelor sau la transportul cadavrelor.
Depistarea petelor de sânge suspecte se face cu ochiul liber sau prin iluminarea suprafeţei cercetate sub un unghi ascuţit
ori cu ajutorul lămpii de radiaţii U.V.
Orientativ, se poate apela la reacţii cu apă oxigenată, luminol, acid sulfuric, reactivul Medinger pe bază de verde-leuco-
malachit sau reactivul Adler, pe bază de benzidină.