A șaptea pecete

A şaptea pecete - film de Ingmar Bergman, lansat în anul 1957.

• Premiul special al juriului la Cannes

• “Fascinant palimpsest medieval, apolog cu multiple rezonanţe morale ce trebuie descifrat în straturi suprapuse, despre om şi angoasele sale, în care ample scene populare alternează cu procesiuni bruegeliene şi tablouri intimiste, fascinante prin plastica inspirată parcă de picturile medievale pe lemn. […] Din punct de vedere stilistic, este influenţat de expresionism, de Dreyer şi de frescele medievale.” (Dicţionar universal de filme, 2002)
• “Scopul meu a fost să pictez ca un zugrav din Evul Mediu, cu aceeaşi angajare obiectivă, cu aceeaşi sensibilitate şi aceeaşi bucurie. Personajele mele rîd, plîng, ţipă, se tem, vorbesc, răspund, joacă, suferă, întreabă. Sînt terorizate de ciumă, de Ziua de Apoi, de Steaua care se numeşte Absint. Astăzi, temerile noastre sînt de altă natură, dar cuvintele rămîn aceleaşi. Întrebarea persistă.” (Ingmar Bergman) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)
• “Această alegorie, cu viziuni apocaliptice îmbină desăvîrşit poezia cu filozofia într-o operă de o deosebită profunzime, susceptibilă de multiple interpretări. Punîndu-şi întrebări asupra sensului vieţii, Bergman realizează ‘cel mai profund şi mai ambiţios film din istoria cinematografului suedez şi se aproprie de operele lui Strindberg şi Lagerkvist’ (Peter Cowie).” (Cinema… un secol şi ceva, 2002)
• “O suită de tablouri de gen de o fenomenală frumuseţe şi una dintre rarele reprezentări medievale credibile în cinema.” (Gilbert Salachas) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)
• “Demers poetic şi filozofic, tributar mai curînd picturii de frescă naivă medievală şi gîndirii existenţialiste (Kirkegaard practic omniprezent la Bergman, considerat asimilat în cultura ţărilor nordice), filmul este dezvoltarea cu mijloace cinematografice a unei scurte piese de teatru, ‘T – Trämalning’ (‘Pictură pe lemn’), scrisă de Bergman cu doi ani înainte (jucată la Paris în 1959). Filmul, ca şi piesa, implantează în imagistica medievală, familiară şi obsedantă pentru Bergman încă din copilărie, faţete ale unei angoase contemporane sau, mai exact, prelungirea în contemporaneitate a unor spaime şi neputinţe omeneşti ancestrale. Apare aici Bergman omul de teatru, care se exprimă pe sine cu mijloacele cinematografului şi îşi propune să o facă în maniera pictorului medieval, care construia cu sensibilitate, măiestrie şi bucurie o altă realitate, concepută de fantezie, o realitate creată în interiorul celei date.” (Andreia Mihăilă) (Almanah Cinema 1985)

Acest articol despre industria filmului este un ciot. Puteți ajuta Wikipedia prin dezvoltarea lui.