Asist. Univ. drd.

Ada Ștefănescu
Puntea dentară este o construcţie protetică menită să restaureze
morfo-funcţional arcadele dentare întrerupte prin edentaţie.
În conceperea punţilor se ţine cont de două elemente
fundamentale:
1.Suportul dento-parodontal al viitoarei punţi;
2.Elementele componente ale punţii ( elemente de agregare şi
corpul de punte).
Suportul dento-parodontal
• Este constituit din dinți restanți și țesuturile parodontale.
• Prezintă o importanţă deosebită deoarece defineşte:
- posibilitatea restaurării prin punţi;
- longevitatea tratamentului prin punte exprimată prin
conservarea dinţilor stâlpi şi a parodonţiului lor.
• Intervine în:
- prevenirea îmbolnăvirii sau a afectării dinţilor şi
parodonţiului dinţilor restanţi;
- profilaxia afectării altor segmente organice;
- prevenirea resorbţiei osoase.
Caracteristic punţilor este transmiterea presiunilor masticatorii
prin sprijin dento-parodontal.
După topografia sprijinului şi după poziţia dinţilor stâlpi pe arcade
se disting următoarele feluri de sprijin:
a) sprijinul punctiform cu element de agregare la o singură
extremitate;
b) sprijin linear caracterizat prin elemente de agregare la ambele
capete;
c) sprijin în suprafaţă când puntea se agregă pe cel puţin trei dinţi
situaţi în segmente diferite ale arcadei.
Evaluarea suportului dento-parodontal
Este necesară pentru a stabili numărul şi topografia dinţilor stâlpi.
Evaluarea se realizează pe baza următoarelor criterii:

1. Întinderea edentaţiei şi topografia ei ne permit să vedem

solicitările la care erau supuşi dinţii înainte de edentaţie.

2. Valoarea de suport. Pentru evaluarea ei s-a recurs la stabilirea

unei valori de rezistenţă parodontală a fiecărui dinte faţă de
solicitările masticatorii.
Leriche a plecat de la premiza ca incisivul lateral superior are
valoarea cea mai redusă:

IC IL C PM1 PM2 M1 M2 M 3
Maxilar 2 1 5 4 4 6 6 2-5
Mandibular 1 1 3 4 4 6 6 4-6

Agapov şi Duchange dau aproximativ aceleaşi valori.Aceste

valori sunt orientative.
Suma valorilor de suport a dinţilor stâlpi trebuie să fie cel puţin
egală cu suma valorii dinţilor înlocuiţi prin punte.
3. Starea de sănătate a parodonţiului marginal ( migrări dentare,
retracţii gingivale, pungi parodontale, intervenţii la nivelul
parodonţiul marginal etc)

4. Morfologia dinţilor:
• morfologie coronară- dacă coroana este mai mare va rezulta
un suport de susţinere mai mare şi o fricţiune mai mare;
• morfologie radiculară - nr şi direcţia rădăcinilor.

5. Topografia dintelui pe arcadă- cu cât dintele este situat mai

distal cu atât are importanţă mai mare în privinţa solicitărilor
6. Direcţia de implantare a dinţilor.
• dintii nu sunt implantați perpendicular în oasele
maxilare
• forma semieliptică a arcadelor, face ca fiecare dinte
să prezinte o implantare caracteristicăă la nivelul
arcadelor
• la maxilar, axele de implantare converg către apex,
iar la mandibulă sunt divergente spre apex.
7. Implantarea dintelui - reprezintă expresia raportului între
coroana şi rădăcina clinică.
Se consideră dintele echilibrat funcţional când braţul intraalveolar
este mai mare decât cel extraalveolar.
8. Reactivitatea parodontală - exprimă puterea de răspuns a
parodonţiului la solicitările la care este supus.
9. Solicitarea ocluzală a viitoarei punţi

Depinde de :
• Valoarea antagoniştilor;

• Ghidajul dento –dentar în cadrul mişcărilor mandibulare.

10. Alte solicitări: obiceiuri alimentare, protezări compozite.
11. Factorul profesional
12. Vârsta
13. Utilizarea dinţilor parodontotici în structuri protetice de tip
punte.
Puntea dentară este constituită din următoarele părți
componente :

 Elementele de agregare
 Corpul de punte
Elementele de agregare sunt microproteze cuprinse în număr variabil într-o
punte dentară, în raport de numărul de pilieri.
Este necesar să utilizăm minim două elemente de agregare.
Condiţii ce trebuiesc îndeplinite de EA (elementele de agregare):

1.Biologice:

• sacrificiu minim de substanţă amelo-dentinară: se interzice total acoperirea

în cazul apropierii de camera pulpară, iar stratul amelo-dentinar este subţire
(se realizează devitalizarea dintelui);
- când dintele este integru se indică utilizarea coroanelor parţiale şi a
inlay-urilor;
• profilaxia dentară: EA nu trebuie să transmită diferenţe de temperatură
preluate din cavitatea orală către organul pulpar; pentru coroanele mixte,
metalo-ceramice sau ceramice este necesar depulparea dinţilor pentru a
putea respecta morfologia anterioară preparaţiei;
• profilaxia parodontală: EA trebuie să respecte conturul parodontal şi să
realizeze o închidere marginală perfectă;
• recuperarea morfologică: EA trebuie să aibă o morfologie corect realizată
în raport cu structura organică pe care se aplică: conturul gingival nu
trebuie să aibă nici surplusuri, nici minusuri, trebuie refacute punctele de
contact, iar morfologia ocluzală a EA trebuie să se încadreze în parametrii
optimi ai ocluziei statice şi dinamice;
• recuperarea funcţională: EA trebuie să refacă funcţiile masticatorii,
fizionomice, fonetice şi de deglutiţie.

2.Biomecanice:
• EA trebuie să aibă o bună rezistenţă la solicitările mecanice complexe la
care sunt supuse;
• EA trebuie să transmită forţele de masticaţie de la nivelul corpului de punte
la dinţii de suport în axul acestora.
Elementele de agregare utilizate în terapia conjunctă sunt:

- coroane metalice,

- coroane semifizionomice: - metalo – polimerice

- metalo – compozite
- metalo – ceramice

- coroane fizionomice: - acrilice

- compozite
- ceramice

- coroane de substituţie,
- inlay – uri,
- onlay – uri.
Corpul de punte:

• este reprezentat de dinții artificiali ce înlocuiesc dinții absenți din spațiul

edentat al arcadei dentare;
• restaurează integritatea morfologică a arcadei dentare și funcțiile ADM;
• suportă presiunile masticatorii exercitate de dinții antagoniști la nivelul
fețelor ocluzale și le transmite elementelor de agregare;
• trebuie sa fie rigid, nedeformabil;
• împreună cu elementele de agregare formează o singură piesă protetică,
puntea dentară, un ansamblu care restaurează funcțiile afectate;

Deoarece întreaga lucrare este rigidă, nedeformabilă, se impune o pregătire

specială a dinților stâlpi pentru a permite inserția pe câmpul protetic .
Clasificarea corpurilor de punte poate fi făcută din mai multe
puncte de vedere, astfel :

1. Dupa materialul din care sunt realizate :

 corpuri de punte metalice;

 corpuri de punte nemetalice (acrilice/polimerice sau ceramice

în punțile pentru spațiu edentate unidentar);
 corpuri de punte mixte : metalo-acrilice (polimerice), metalo-
ceramice, metalo-compozite
2.După aspectul fizionomic :
 corpuri de punte nefizionomice ;
 corpuri de punte fizionomice ;
 corpuri de punte parțial fizionomice ;

3. După raportul corpului de punte cu creasta alveolară :

 corp de punte cu raport în şa ;

 corp de punte cu raport în semişa

 corp de punte cu raport tangent linear la maxilar ;

 corp de punte cu raport tangent linear la mandibulă ;

 corp de punte cu raport punctiform ;

 corp de punte suspendat.

Corpul de punte cu contact în şa oferă cele mai mari satisfacţii din punct de
vedere al fizionomiei şi fonaţiei.
 Este, de altfel, singurul corp de punte la care intermediarii au dimensiunea și
volumul identic cu cele ale coroanelor dinţilor naturali.
 La toate celelalte corpuri de punte dinţii artificiali sunt mai mici decît cei
naturali pe care îi înlocuiesc.
 Cu toate avantajele funcţionale şi de rezistenţă sporită, acest tip de contact
mixt al corpului de punte cu creasta edentată prezintă o gravă deficienţă —
nu permite, sub nici o formă, curăţirea şi auto-curăţirea.
 Aceasta se explică prin faptul că acest corp de punte îmbracă ambele
versante — muchia crestei edentate pe o zonă egală cu suprafaţa de colet a
dintelui înlocuit — iar relaţia între el şi mucoasă este de contact intim.
Datorită acestei defecţiuni, apar leziuni inflamatorii şi degenerative cronice.
• Indicaţii: în zona frontală, la maxilar, numai cînd există o
cerinţă dictată de profesia pacientului; în zona laterală, cînd
înălţimea mică a coroanelor dinţilor naturali şi lăţimea
exagerată a crestei face imposibilă realizarea altui tip de con-
tact între corpul de punte şi mucoasa crestei.
• Avantajul acestui tip de contact rezidă în confortul pe care îl
simte pacientul.
Corpul de punte cu contact în semişa

 Forma feţei mucozale la acest corp de punte este în şa pe

versantul vesibular, pînă la mijlocul crestei, de unde se
răsfrânge rotunjit spre ocluzal, limitând astfel un spaţiu în
formă de pană. Acest spaţiu poate fi curăţat.
 Faţă de contactul în şa asigură o mai bună igienă.
 Are aceleaşi indicaţii ca şi contactul în şa.
Corpul de punte cu contact tangenţial liniar
 Acest corp de punte este realizat în zona laterală
maxilară, cînd dinţii stâlpi au coroane înalte şi creasta
edentată are lăţime mică sau medie.
 Contactul feţei mucozale cu creasta edentată se face
pe versantul vestibular la nivelul liniei ce marchează
coletul dinţilor artificiali.
 Faţa mucozală este plană cu direcţia oblică de sus în
jos şi dinspre vestibular spre 1/3 ocluzală a feţei
palatinale.
 În celelalte situaţii, spaţiul dintre faţa mucozală şi
creastă rămîne îngust, curăţirea este anevoioasă .
Corpul de punte cu contact liniar la mandibulă

 Prezintă trei suprafeţe şi o muchie mucozală.

 Suprafaţa ocluzală este modelată, cu un relief cuspidat,
concordant cu cuspidarea dinţilor antagonişti, în aşa fel, încît
să se realizeze un angrenaj echilibrat şi funcţional.
 Îngustarea este acceptată numai cînd distanţa între planul de
ocluzie şi creasta alveolară este foarte mică.
 Reducerea suprafeţei ocluzale se poate realiza spre lingual,
deoarece cuspizii linguali sînt inactivi, pantele lor linguale nu
participă la realizarea angrenajului interarcadic .
 Suprafaţa linguală este modelată uşor convex în sens
cervico-ocluzal, pentru a favoriza alunecarea
fragmentelor alimentare în afara zonelor de retenţie şi
pentru a fi mai uşor de curăţat de limbă şi de
mijloacele artificiale.
 Suprafaţa linguală în sens meziodistal este netedă,
fără şanţuri, intermediarii nu sunt nici măcar schiţaţi
şi se obţine o suprafaţă fără depresiuni, uşor de
curăţat, cu o direcţie uşor convergentă, spre muchia
crestei alveolare unde se întâlneşte cu faţa
vestibulară.
 Suprafaţa vestibulară în l/3 ocluzală prezintă individualizarea
dinţilor intermediari, atit cît este vizibil, prin şanţuri de
descărcare.
 Aceste şanţuri au o adîncime redusă şi sunt larg deschise astfel
încât să nu permită retenţionarea resturilor alimentare.
 Restul suprafeţei vestibulare în cele două treimi cervicale
apare fără relief, este modelată uşor convex în senş cervico-
ocluzal şi convergent spre lingual, întîlnindu-se cu faţa
linguală pe muchia crestei.
 Muchia mucozală rezultă din unirea suprafeţei vestibulare cu
cea linguală, urmăreşte configuraţia mijlocului crestei
alveolare, fiind netedă şi în contact lejer cu ea.
Corpul de punte cu contact punctiform

• La acest corp de punte faţa mucozală a fiecărui dinte artificial este redusă
la un punct care vine în contact cu mijlocul crestei edentate.
• Feţele proximale, vestibulară şi linguală sunt convergente spre zona
cervicală; din această cauză sub punctul de unire cu alt dinte artificial sau
cu elementele de agregare, dintele are o formă conică, locul de unire cu
dintele alăturat este rotunjit pentru a retenţiona mai puţin alimentele.
• Acest tip de contact nu asigură o igienă satisfăcătoare în situaţia unor dinţi
cu coroane scurte, asociaţi cu creste edentate înalte.
• Spaţiile interdentare triunghiulare reprezintă zone de retenţie greu
accesibile pentru autocurăţire.
• Individualizarea dinţilor într-o zonă foarte puţin vizibilă, nu îmbunătăţeşte
aspectul fizionomic al lucrării protetice.
• Este realizat în zona laterală mandibulară.
Corpul de punte fără contact cu creasta edentată (suspendată)

• Conceperea unei astfel de relaţii între faţa mucozală a corpului

de punte şi creasta edentată porneşte de la constatarea că
raporturile în şa, semişa, tangenţial sau punctiform, descrise
anterior, nu asigură o igienă suficientă.
• Dacă există un spaţiu mare (3-4 mm) între corpul de punte şi
creastă, alimentele vor putea intra şi ieşi uşor din acest spaţiu.
• Acest corp de punte are faţa ocluzală modelată morfologic
individualizat, feţele vestibulară şi orală schiţate în porţiunea
(1/3) ocluzală cu şanţuri de descărcare şi de separare, aceste
două feţe trec rotunjit spre faţa mucozală care este uşor
convexă, netedă, fără delimitări sau şanţuri şi foarte bine
lustruită.
• Trecerea spre elementele de agregare se face rotunjit, astfel
încît din profil are aspectul unui pod (punte) .
Corpul de punte fără contact cu creasta edentată (suspendată)

• Acest corp de punte este realizat în zona laterală- mandibulară

când dinţii stîlpi sunt înalţi sau creasta este atrofiată.
• În aceste situaţii există o distanţă de 7-8 mm de la planul de
ocluzie la creastă.
• Distanţa este necesară pentru a obţine spaţiul necesar
igienizării şi o grosime a corpului de punte care să-i asigure
rezistenţă.