Pasoptism - Eseu
Pasoptism - Eseu
Pasoptism - Eseu
pasoptista
I Cadrul istoric
Caracterizata prinr-o puternica manifestare a constiintei nationale in toate provinciile
romanesti, perioada fixata cu aproximatie 1830-1860 delimiteaza o epoca distincta in evolutia
istorica a literaturii romane, numita in mod curent epoca pasoptista. Termenul de pasoptism
desemneaza miscarea democratica si revolutionara care precede, in Tarile Romane,
Revolutia de la 1848 si pregateste Unirea Principatelor(1859). Literatura pasoptista o
continua pe cea iluminista clasica din epoca de tranzitie sporindu-si, sub impulsul ideologiei
burgheze democrat-revolutionare, spiritul militant ca literatuta romantic progresista. Trecerea
de la formula clasica la cea romantica se face treptat, ambele metode coexistand o bucata de
vreme sau persistand la unul si acelasi scriitor pana la sfarsit. Se poate spune si despre
Alecsandri ca a evoluat in sens invers, incepand prin a fi romantic si sfarsind prin a fi clasic.
In evolutia literaturii exista intotdeauna legaturi de continuitate si „cu cat scriitorul
este mai mare, cu atat legaturile lui cu trecutul si viitorul sunt mai adanci” .Astfel, intre
literatura pasoptista si cea anterioara si posterioara exista o unitate indisolubila.Spre exemplu,
primele manifestari ale iluminismul, prezent in epoca pasoptista,apar inca in fazele literare de
pana la 1840, in creatia unor anumiti scriitori si oameni de cultura, fiind reprezentat, in
primul rand, de Scoala ardeleana. Pasoptistii, insa, au amplificat aceste stari de manifestari
iluministe pronuntate, dar, totusi, incipiente, transformandu-le intr-un sistem de conceptii
social-politice si cultural-estetice bine inchegat.
In 1821, cand au incetat domniile fanariote si s-a revenit la domni pamanteni, s-au
creat premizele unei europenizari economice si spirituale a patruns in scoli limba franceza si
astfel intelectualii scoliti au inteles necesitatea modernizarii societatii romanesti si au
imbinat, intr-un mod irepetabil, utopia cu pragmatismul, desfasurandu-si fortele si energiile
in toate domeniile de activitate, inclusiv in cel cultural si literar. Rezultatele lor au fost
uimitoare. Dupa ce au revenit in tarile lor au infintat societati cultural literare (cu subtile
obiective politice), presa in limba nationala , invatamantul si o miscare teatrala in limba celor
multi, conform idealurilor iluministe.
Inlaturarea domniilor fanariote si instalarea domnitorilor pamanteni, aparitia unor
relatii economice si politice inexistente pana atunci constituiau premizele necesare pt
ridicarea societatii romanesti pe o noua treapta de dezvoltare social-economica , pt
modernizarea vietii social politice si culturale.Pentru intelegerea rolului pe care il avea
ideologia pasoptista in orientarea, indrumarea si stimularea maselor largi populare la lupta
ampla de transformare social-economica, de reorganizare burghezo democratica a societatii
romanesti si de eliberare nationala, este foarte semnificativ intelesul cuprinzator pe care M.
Kogalniceanu (acel arhitect al modernizarii societatii romanesti) il dadea cuvantului
"politica" : "politica ... a ajuns sa fie astazi sufletul lumii moderne ; la dansa tintesc si largile
1
tendinte ale literaturii ce formuleaza si imprastie ideile, si propasirea industriei, care asociaza,
oranizeaza, produce si raspandeste. Politica este puternica circulatie ce atata toata gandirea si
toata ideea. Din ea izvorasc toate acele valuri de teorii, de proiecte, de sisteme care bat
necontenit in opinia publica si imping activitatea multimii pe cai noua " . Miscarea
revolutionara din prima jumatate a sec al XIX-lea a dat o puternica lovitura regimului feudal,
renascand in constiinta maselor spiritul luptei pt dreptatea sociala si libertate, intensificand
miscarea de idei in favoarea unirii tarilor romane intr-un stat puternic si independent. Ele au
determinat, in acelasi timp, o viguroasa activitate culturala, care avea la baza un amplu
program de lupta politica. Aceasta etapa, cuprinsa intre 1830-1860, in mijlocul careia s-a
declansat cea mai larga miscare populara de emancipare sociala si nationala - revolutia de la
1848-este cunoscuta in literatura sub denumirea de perioada pasoptista.In aceasta perioada s-
au pus bazele unei adevarate renasteri culturale romanesti
In jurul anului 1840 se poate vorbi de o indrumare a literaturii prin reviste, desi
aparitia lor este de obicei temporara. Constatand ca « Albina » este prea moldoveneasca,
« Curierul » este prea muntenesc iar « Foae pentru minte, inima si literatura » prea
ardeleneasca, Kogalniceanu isi propune sa faca din revista sa « Dacia literara » o foaie care
sa publice productiile romanesti din orice parte a tarii, cu singura conditie sa fie de valoare.
M.Kogalniceanu, in articolul program al acestei reviste, subliniaza clar ideile care vor sta la
baza orientarii literaturii: combaterea imitatiei si a traducerilor mediocre, necesitatea crearii
unei literaturi nationale prin stimularea scririlor originale, aspirate din istoria patriei, din
frumusetile ei, din pitorescul obiceiurilor populare; realizarea unei limbi unitare si a unei
literaturi specific nationale. Aparand ideea de originalitate in literatura, mentorul creatiei
pasoptiste dezvolta in acelasi timp si spiritul critic, exercitand, in acest fel, o influenta
hotaratoare asupra fizionomiei culturii romanesti de la mijlocul sec trecut. "critica noastra-
spunea M.Kogalniceanu-va fi nepartinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana".
Ceea ce-i uneste pe scriitori pasoptisi este militantismul regasit in creatiile literare,
care se constituie in adevarate manifeste pentru implinirea unitatii si independentei nationale.
Cei mai multi dintre scriitorii pasoptisti au aderat la idealurile Revolutiei de la 1848,
fiind animati si de telurile Marei Uniri. Participanti direct la viata social-politica, pasoptistii
au creat opere literare cu un pronuntat caracter patriotic si militant, inspirandu-se din trecutul
istoric, din lupta pentru eliberare sociala si unitate nationala. Satirizarea viciilor oranduirii
feudale si evocarea realitatii sociale constituie o alta caracteristica a literaturii
pasoptiste.Reprezentanti: Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Anton Pann, Vasile Carlana,
Andrei Muresanu, Dimitrie Bolintineanu, Cazar Bolliac.
Poezia pasoptista raspunde, in general, directiilor si principiilor formulate de Mihail
Kogalniceanu in articolul "Introductie" din primul numar al revistei "Dacia literara" in sensul
ca este o poezie sociala, adaptata la momentul istoric si chiar politic, conforma cu idealurile
de libertate, egalitate si unire ce animau sufletele romanesti de pretutindeni.
Pe de alta parte, ca peste tot in lume, se afirma cu putere spiritul national, increderea
in valorile traditionale, populare, in istoria, natura si folclorul romanesc, care devin acum,
alaturi de evenimentele social-politice ale momentului, teme predilecte ale poetilor.
Dupa imboldul marilor presonalitati ale epocii (Kogalniceanu, Alecsandri, Heliade-
Radulescu), incepe a se scrie din ce in ce mai mult, iar prin popularitatea culturii oamneii
incep sa fie interesati de creatiile noi, astfel incat se largeste considerabil cercul cititorilor, o
conditie esentiala a poeziei devenind accesibilitatea.
Se dezvolta astfel o poezie retorica, declamativa, grandilocventa, cu exprimarea
directa a ideilor si sentimentelor, intr-un stil avantat, cu un limbaj adecvat intelegerii de catre
marea masa de cititori, in care teme vechi precum iubirea, destinul, fericirea, moartea etc. Se
2
completeaza cu meditatia asupra locului omului in istorie, cu motivul constiintei sociale, al
luptei. Al creatorului, al ruinelor, al mormintelor, al revolutiei.
Se manifesta, in ansamblu, doua tendinte de ordin cultural si literar: deschiderea spre
cultura si literatura lumii, alaturi de revenirea spre valorile morale si artistice ale spiritualitatii
romanesti. Scriitori devin constienti ca literatura si cultura romana pot intra in universalitate
doar prin valorificarea specificului nostru national, a surselor tematice si de exprimare pe
care le ofera folclorul si istoria nationala.
Apar specii noi ca balada si cantecul, fabula se imbogateste cu elemente noi ce tin de
limbajul contemporan si de societatea vremeii, iar oda devine un mijloc de afirmare a ideilor
politice si cultural nationale.Ideea nationala poate fi considerata nucleul tematic al poeziei
pasoptiste, nuantata sub forma atasamentului la valorile poprului, ale pamantului si ale
traditiilor romanesti( Gh. Asachi- "la patrie", G. Bolliac-" O dimineata pe Caraiman", I.
Heliade- Radulescu- "Zburatorul"), a elogiului realizarilor poporului( Gh. Asachi- " La
introducerea limbii nationale in publica invatatura"), a prezentarii trecutului ca model pentru
prezent(Gh. Alexandrescu-" Umbra lui Mircea la Cozia"). Folclorul a furnizat poetilor acestei
generatii un repertoriu de credinte pitoresti, material pentru balade fantastice. Astfel
fantasticul si pitorescul, dimensiuni importante ale universului imaginar romantic, au in
poezia pasoptista un suport folcloric.
Un loc aparte in valorificarea tematicii istoric il ocupa balada, o impletire de elemente
epice, lirice si dramatice, poate cea mai completa specie a momentului, in care, sintetizand
partismul cu patriotismul si cu valorile morale, poetii devin cantareti ai trecutului glorios( D.
Bolintineanu- "Muma lui Stefan cel Mare", Gh. Asachi- "Dochia si Traian").
Un alt pilon tematic il reprezinta critica societatii contamorane sub forma satirei( Gh.
Alexandrescu- "Satira", Gh. Asachi- "Sotie de moda") si a fabulei(Gh. Alexandrescu-
"Cainele si catelul").
Iau avant lirica filozofica( I. Heliade-Radulescu- "Visul", D. Bolintinanu- "Scopul
omului"), cea religioasa( I. Heliade- Radulescu- "Cantarea diminetii", Gh. Alexandrescu-
"Candela") si cea erotica( Gh. Alexandrescu-"Asteptarea", Gh.Asachi- "Dorul").
Se afirma artistul-cetatean, exponent al constiintei colective, asa cum se observa in
poezia "Un rasunet" a lui Andrei Murean sau "Anul 1840" a lui Gh. Alexandrescu.
Pasoptismul literar s-a manifestat intr-o juxtapunere de curente literare,
directii estetice si stiluri, coexistand laolalta elemente iluministe cu cele de neoclasicism,
umanism, realism, mesianism utopic si national, toate in formele romantismului, ce incepuse
deja a se afirma ca un curent literar modern, in descendenta celui francez.
Invatamantul, presa, teatrul, literatura, stiintele cunosc o dezvoltare fara precedent.Iau
fiinta societati culturale si stiintifice, ,creste numarul revistelor si al altor periodice,al cartilor
tiparite in tiraje mari, se formeaza un public cititor, se organizeaza biblioteci de literatura
beletristica,se infiinteaza o viata artistica specific romaneasca, bazata pe traditia populara, ia
amploare miscarea de culturalizare a maselor.
I ntelectualii pasoptisti, procupati de cultivarea valorilor universale,o folosesc
curent,in scris si in oral,publicand articole, studii si lucrari ce aduceau la cunostinta
popoarelor europene problemele romanilor.In perioada pasoptista scrisul devine principalul
instrument al actvitatii culturale. In aceasta perioada de plin avant al culturii , literatura
romana cunoaste o dezvoltare apreciabila .
Pe ansamblu,literatura pasoptista s-a dovedit a fi democratica, nationala, educativa, ea
avand si dificila sarcina de a forma un public,de a-l modela conform idealurilor social-
politice ale momentului. In nimele aceleiasi specificitati nationale, s-a dus batalia pt o limba
unitara, cu constiinat clara ca existenta acesteia e o conditie pt pastrarea identitatii
3
nationale.Scriitorii de seama au aparat principiul fonetic in ortografie si, pronuntandu-se in
problema neologismelor, au adoptat principiul imprumutului moderat,in limitele necesitatilor
impuse de dinamica sociala si culturala.
Doctrina literara, cata a fost, a avut un caracter hibrid, ecletic,dar asta nu i-a
impiedicat sa aspire,conform personalitatii fiecaruia,la un frumos etern, la totalitate si
determinare, cu convingerea ca realitatea are un sens unic, care se cere descoperit prin
cuvant.
Trecerea de la o epoca la alta se savarseste adesea pritr-o miscare de pendul, ca si
cum continutul de exprimat nu ar mai incapea in formele artistice existente si ar impune
descperirea unor modalitati de a scrie diametral opus. In aceasta incercare de renovare
radicala unii au vazut o manifestare de ordin psihologic,dorinta intima a artisului de a birui
inertia si a se diferentia prin originalitate. Explicatia este si de natura sociala, fiind vorba de
repercursiunile in constiinta a proceselor majore ceea ce agita viata materiala a oamenilor.
II Romantismul pasoptist
2.1 A. Romantismul este o miscare artistica si filozofica aparuta in ultimele decenii ale
secolului XVIII in Europa, care a durat mare parte din secolul XIX. A fost o miscare contra
rationalismului care marcase perioada neoclasica, ce se va pierde la aparitia spiritului
romantic. Initial, doar o atitundine, o stare de spirit, romantismul va lua mai tarziu forma unei
miscari. Autorii romantici au scris din ce in ce mai mult despre propriile lor sentimente,
subliniind drama umana, iubirea tragica, ideile utopice. Daca secolul XVIII a fost marcat de
obiectivitate si ratiune, inceputul secolului XIX va fi marcat de subiectivitate, de emotie si de
eul interior.In literatura romana, romantismul se face simtit prin intermediul scriitorilor
pasoptisti si persista mult timp dupa declinul curentului in culturile vest-europene.
Romantismul romanesc poate fi delimitat in trei etape: preromantica, pasoptista si
postpasoptista. Momentul pasoptist propriu-zis, aduce o poezie lirica, militanta, patriotica si
vizionara, de evocare istorica, cu radacini adanci in bogatul filon folcloric, asa cum apare la
scriitori ca Balcescu, Bolintineanu, Alexandrescu, Russo, Kogalniceanu, Alecsandri sau la
ardeleanul Andrei Muresanu. Principalele caracteristici ale romantismului romanesc pasoptist
raman patriotismul si lupta pentru realizarea idealului national, o constiinta militara
cetateneasca, o inimoasa daruire si slujire a poporului.
4
dimensiuni clasice indiscutabile, tinand de rigoare, limpezime, norma. Asadar, romantismul
nu constituie singura caracteristica fundamentala a perioadei pasoptiste, in limitele acesteia se
remarca si existenta altor metode de creatie. Astfel, in sanul epocii se depisteaza si
elementele realiste, intrucat reflectarea problemelor sociale si satirizarea viciilor oranduirii
feudale, erau trasaturi esentiale, promovate de scriitorii perioadei, desi curentul realist se va
constitui in literatura romana abia in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Dealtfel, cum
sustine academicianul H. Corbu, „romantismul si realismul aveau un punct de plecare comun:
destramarea oranduirii feudale…” 1. Deosebirea dintre aceste doua metode de creatie consta in
faptul ca romanticii „vedeau in mediu mai mult un ornament, menit a imprima o anumita
culoare locala cadrului actiunii si personajelor zugravite, realistii considera mediul ca unul
din momentele determinante ale operei literare” 2.
Romantismul, in tara noastra, este stimulatorul luptei pentru eliberare si al desteptarii
constiintei nationale. Literatura romantica din perioada pasoptista nu se pierde in zugravirea
zbuciumului si a cautarilor intime, ea este o literatura angajata, pusa in slujba idealului
national. Romantismul romanesc apare ca o miscare unitara, cu un program bine definit, care
ridica literatura noastra de la incercarile minore ale Vacarestilor, la geniul universal al lui
Eminescu.
Faptul ca literatura romana a pasit pe calea „europenizarii” cu intarziere a exercitat o
influenta vadita asupra ritmului de dezvoltare si asupra cautarilor ei ideatico-artistice.
Orientarea spre innoiri radicale, tendinta de sincronizare la toate nivelurile cu tarile
dezvoltate din punct de vedere economic si cultural constituie caracteristica principala a
pasoptismului.
M. Kogalniceanu indica asupra celor trei surse de inspiratie: istoria patriei,
natura si pitorescul obiceiurilor populare, care de cele mai multe ori se intersecteaza, se
interpatrund, in aceasta epoca. M. Kogalniceanu publica, pentru prima data, cronicile
moldovenesti, iar N. Balcescu pe cele muntenesti, precum si nenumarate studii despre
trecutul istoric al romanilor. Astfel si istoria, alaturi de folclor, capata o puternica conotatie
artistica anume in creatia scriitorilor generatiei de la 1848.
„Artele si literatura […], spune M. Kogalniceanu in Prefata la Letopisetele Tarii
Moldovei, n-au speranta de viata decat acolo unde ele isi trag originea din insasi tulpina
popoarelor. Altmintrelea, ele nu sunt decat niste plante exotice pe care cel dintai vant le
ingheata si le usuca”3 . „Tulpina popoarelor” o constituie tocmai acele obiceiuri, dansuri,
cantece, „suvenire stramosesti” istorice si folclorice. De aici, statutul privilegiat pe care-l
cunoaste traditia in literatura vremii, conceptul de specific national, atat de frecvent in epoca,
bazandu-se anume pe traditie: cea populara si cea istorica.
Vorbind, deci, despre inspiratia istorica in domeniul literaturii artistice, am
putea atesta „doua varste”4 ale acesteia, ele fiind legate de doua perioade definitorii ale epocii
pasoptiste. Prima cuprinde anii 1830-1840, reprezentata fiind de I. Heliade-Radulescu, Gh.
Asachi, V. Carlova, Al. Hrisoverghi s.a. E vorba de o generatie legata puternic de luminism
si clasicism, si pentru care apelarea la trecut avea doar rostul de a pune in fata prezentului
imaginea exaltata a unor fapte glorioase si a unor eroi neinfricati. Aceasta istorie reprezinta
un model suficient pentru poetizare si resuscitare a vremurilor stralucite ale lui Mircea,
Stefan, Mihai. Era calea cea mai sigura pentru a pune in fata contemporanilor imaginea vie a
1
H. Corbu, Aspecte ale gandirii estetice patruzecioptiste // De la cronografie la literatura moderna, p.98
2
H. Corbu, Aspecte ale gandirii estetice patruzecioptiste // De la cronografie la literatura moderna, p.98
3
M. Kogalniceanu. Scrieri (literare, istorice, politice). Studiu introductiv de Geo Serban. – Bucuresti: Editura
Tineretului, 1967, p.183
4
P. Cornea. Oamenii inceputului de drum. – Bucuresti: Cartea Romaneasca, 1974, p.8
5
unui ideal si deci a unui viitor de libertate. Literatura artistica se afla abia in faza unui
romantism incipient. Cea de a doua perioada cuprinde cronologic anii 1840-1860 si este
marcata de aparitia Daciei literare care a declansat fundamentale modificari in fizionomia
spirituala a neamului. Interesul revistei pentru reevaluarea trecutului nu se limita doar la
modul de interpretare expus mai sus, ci urmarea scopul sa sugereze si o interpretare
democratica a istoriei nationale.
Aceste etape sunt evidentiate si de catre Dumitru Micu 5 : cea de pana la aparitia
Daciei literare, o etapa „mai putin individualizata national” si, cea de a doua, in care
„reflectarea specificului autohton devine orientare programatica”.
2.2 Speciile literare cultivate in aceasta perioada sunt: elegia ("Miezul noptei", Grigore
Alexandrescu, "O fata tanara pe patul mortii", D. Bolintineanu), epopeea istorica
("Mihaiada", I. Heliade-Radulescu), epopeea cosmogonica ("Anatolida", I. Heliade-
Radulescu), epistola ("Epistola domnului Iancu Vacarescu", Grigore Alexandrescu), oda
("Oda lui Schiller", I. Heliade-Radulescu), balada istorica ("Muma lui Stefan cel Mare", D.
Bolintineanu), balada fantastica ("Mihnea si baba", D. Bolintineanu), meditatia ("Umbra lui
Mircea la Cozia", Grigore Alexandrescu), satira ("Satira. Duhului meu", Grigore
Alexandrescu), fabula ("Toporul si padurea", "Cainele si catelul", "Dreptatea leului", Grigore
Alexandrescu). Nuvela istorica – specie literara noua in epoca – a fost cultivata in Moldova
cu mult inaintea aparitiei acesteia in Muntenia si Transilvania. Cele doua naratiuni sau „scene
istorice” ale lui Al. Odobescu: “Mihnea-voda cel Rau” (1857) si “Doamna Chiajna” (1860)
au ca model compozitional nuvela negruzziana “Alexandru Lapusneanul”. Si in una, si in alta
sunt evocate cu talent narativ si descriptiv domniile celor doi despoti din secolul al XVI-lea.
Nuvelele pastreaza valoarea documentara si culoarea locala, specifice romantismului
pasoptist.
2.3 A. Prin urmare, speciile si temele literare se diversifica: sunt abordate momente din
istoria poporului roman, in "Romanii supt Minai-Voievod Viteazul", de Nicolae Balcescu;
sunt satirizate aspecte din viata sociala, in "Fiziologia provintialului", de Costache Negruzzi;
proza devine lirica, prin "Cantarea Romaniei", de Alecu Russo; apar romane cu teme
romantice: "Tainele inimii", de Mihail Kogalniceanu, "Manoil" si "Elena", de Dimitrie
Bolintineanu; "Calatorie in Africa", de Vasile Alecsandri, este un "sistem narativ pe
principiul «Decameronului»", dupa cum il caracterizeaza George Calinescu, iar "Romanii
supt Minai-Voievod Viteazul" este, in aprecierea aceluiasi critic literar, "descrierea religios
inspaimantata a unei Romanii de o maretie salbatica". Potrivit lui Paul Cornea, "Alexandru
Lapusneanul", de Costache Negruzzi, prezinta "destinul unui domnitor infernal ca Richard al
III-lea".
6
optimism politic general. Melancolia fireasca pe care o trezesc orice vestigii ale trecutului
devine un element secundar, care cedeaza prim-planul sentimentului mandriei de a fi urmasii
unor atat de gloriosi strabuni. Romantismul european de tip depresiv, strabatut de nostalgie
pentru un trecut ireversibil, apare doar ca o etapa in drumul creator al unor scriitori romani,
depasita fiind odata cu maturizarea lor literara. Nota intima, melancolica si induiosatoare va
aparea partial dupa infrangerea revolutiei de la 1848, dar fara ca aceasta sa alunece in
disperare si pesimism atotcuprinzator. Asadar, motivul „ruinelor” in poezia pasoptista se
situeaza in temei pe linia unui lirism de tip meditativ, dar combativ.
6
B. Tincu. Pasoptismul in istoriografia literara contemporana // Revista de
istorie si teorie literara, tom 23, nr. 2, 1974
7
Intelegerea rolului poporului in istorie este principala deosebire dintre conceptia
istorica cronicareasca si cea a scriitorilor epocii pasoptiste.
8
formala perfecta si care, daca a devenit memorabila, a devenit chiar prin aceasta
exemplaritate a ideii. Legendele istorice ocupa – si ca volum, si ca semnificatie artistica – un
loc aparte in creatia lui V. Alecsandri.
Legendele lui V. Alecsandri, ca si cele ale lui D. Bolintineanu, exprimau in mod vadit
sentimentul national si, concomitent, purtau pecetea unei creatii artistice, la baza careia stau
studierea si valorificarea istoriei si a folclorului. Interpatrunderea evenimentelor istorice cu
motivele folclorice, in opera pasoptistilor, contribuie la sporirea perfectiunii artistice. Pentru
a comunica dinamismul istoriei, pe de o parte, si pentru a prezenta aspectele fundamentale ale
unei epoci pline de neliniste, zbucium si maretie, pe de alta parte, poetii si-au ales drept
modalitate de expresie artistica legenda – specie literara plina de patos si de evocare.
La modul general, s-ar putea constata ca proza ca gen, ca si poezia, se axeaza pe doua
izvoare de inspiratie ce se interpatrund si se completeaza reciproc: cronicile si documentele
istorice, pe de o parte, si traditia populara, pe de alta parte.
9
3.1 Anul 1840, evocat de Grigore Alexandrescu in cunoscuta sa poezie, a debutat cu un
eveniment de o deosebita importanta pentru evolutia ulterioara a limbii si literaturii romane:
la „30 ghenarie”, Mihail Kogalniceanu semna la Iasi cunoscuta „Introductie” la revista
„Dacia literara”.
Editorul deschide articolul-program, prin a elogia meritele predecesorilor:”La anul
1817,dl.Racocea,c.c. translator romanesc in Lemberg, publica prospectul unei foi periodice
ce era sa iasa pentru intaiasi data in limba romaneasca. Planul sau nu se aduce in implinire.
La anul 1821,dl. Z.Carcalechi, in Buda cerca pentru a doua oara o asemenea intreprindere,
dar si aceasta fu in zadar. In sfarsit, la 1827, dl. I.Eliad vru si ar fi putut, pe o scara mult mai
mare, sa ispraveasca aceea ce Racocea si Carcalechi nu putura face. Ocarmuirea de atunci a
Tarii Romanesti nu-i dadu voia trebuincioasa. Asa, putinii barbati care pe atuncea binevoia a
se mai indeletnici inca cu literatura nationala pierdura nadejdea de a vedea vreodata gazete
romanesti. Numai doi oameni nu pierdura curajul, ci asteptara toate de la vreme si de la
imprejurari. Acestii fura dl aga Asachi si dl I. Eliad; unul in Moldavia, altul in Valahia
pastrau in inima lor focul luminator al stiintelor. Asteptarea lor nu fu inselata. Imprejurari
cunoscute de toti le venira intru ajutor. Asa, la 1 iunie 1829 in Iasi, Albina Romaneasca
vazu lumina zilei pentru intaiasi data. Putin dupa ea se arata si Curierul Romanesc in
Bucuresti[…].Dupa Albina si dupa Curier, multe alte gazete romanesti s-au publicat in
deosebitele trei mari provincii ale vechii Dacii. Asa, in putina vreme, am vazut in Valahia:
Muzeul national, Gazeta teatrului, Curiozul, Romania, Pamanteanul, Mozaicul, Curierul
de ambe sexe, Vestitorul bisericesc, Cantorul de avis; in Moldova: Alauta romaneasca,
Foaia sateasca, Oziris; in Ardeal: Foaia Duminicii, Gazeta de Transilvania si Foaia
inimii. Unele dintr-insele, adica acele care au avut un inceput mai statornic, traiesc si astazi;
celelalte au pierit sau din nepasarea lor, sau din vina altora. Cele mai bune foi ce avem astazi
sunt: Curierul romanesc, sub redactia dlui I. Eliad, Foaia inimii a dlui Barit si Albina
romaneasca, care, in anul acesta mai ales, au dobandit imbunatatiri simtitoare.”
Kogalniceanu sugera, insa, si cele doua laturi negative ale publicatiilor
amintite:faptul ca acorda prea putina atentie problemelor de literatura, prin urmare, ca nu
antreneaza spiritele in sfera culturii si a dezbaterii de idei, pe de alta parte ca sufera de o
„colora locala prea pronuntata, cu alte vorbe, ca sunt mai mult provinciale decat romanesti.”
Dacia isi propunea sa mearga mai departe pe drumul deschis, dar asumandu-si, in
mod ferm, dubla sarcina de a se indeletnici „numai” cu literatura nationala si de a publica
„productiile romanesti”, fie din orice parte a Daciei cu conditia sa fie „bune”.
Cele patru puncte ale articolului-program sunt:
1.intemeierea spiritului critic in literatura romana pe principiu estetic:” Critica noastra va fi
nepartinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana.”
2.afirmarea idealului de realizare a unitatii limbii si a literaturii romane: ”talul nostru este
realizarea dorintei ca romanii sa aiba o limba si o literatura comuna pentru toti.”
3.Combaterea imitatiilor si a traducerilor mediocre:„Dorul imitatiei s-a facut la noi o manie
primejdioasa, pentru ca omoara in noi duhul national. Aceasta manie este mai ales
covarsitoare in literatura. Mai in toate zilele ies de sub teasc carti in limba romaneasca. Dar
ce folos! ca sunt numai traductii din alte limbi si inca si acele de-ar fi bune. Traductiile insa
nu fac o literatura.”8 Cu toata aparenta exclusivista, punctul acesta nu trebuie interpretat
drept o condamnare a politicii de asimilare a culturii europene. Dupa cum va explica tot in
coloanele „Daciei”,intr-un numar ulterior, Kogalniceanu era impotriva abuzurilor, nu a
principiului insusi, combatea superficialitatea si maimutarirea Apusului, nu preluarea cartilor
si a ideilor folositoare.
8
“Dacia literara” capitolul “Introductie”
10
4.Promovarea unei literaturii originale, prin indicarea unor surse de inspiratie in conformitate
cu specificul national si cu estetica romaneasca:”Istoria noastra are destule fapte eroice,
frumoasele noastre tari sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoresti si de
poetice, pentru ca sa putem gasi si la noi sujeturi de scris, fara sa avem pentru aceasta
trebuinta sa ne imprumutam de la alte natii.” 9
Desi, in aceste randuri, nu e utilizat cuvantul „folclor”, Kogalniceanu avea in vedere, printre
sursele de inspiratie, si creatia populara. Trebuie notat ca, indreptand atentia spre mediul
local, spre aspectele particulare si specifice ale realitatii romanesti, „Dacia literara” deschidea
perspectiva unei literaturi intemeiate pe observatie, cultivand „adevarul” si „naturalul”-
indrumare binevenita intr-un climat de sentimentalism romantic excesiv.
In incheierea articolului-program, autorul anunta structura revistei(cele patru parti):”In
partea dintai vor fi compuneri originale a conlucrarilor foaiei; partea a II-a va avea articole
originale din celelalte jurnaluri romanesti. Partea a III-a se va indeletnicii cu critica cartilor
nou iesite in deosebitele provincii ale vechii Dacii. Partea a IV-a, numita „Telegraful Daciei”,
ne va da instiintari de cartile ce au sa iasa in putin, de cele ce au iesit de sub tipar, relatii de
adunarile invatatilor romani, stiri despre literatorii nostrii si, in sfarsit, tot ce poate fi vrednic
de insemnat pentru publicul roman.”
Prin precizarea surselor de inspiratie, a temelor literare in ultimul punct al articolului, dar si
prin diversele trimiteri spre trasaturile romantismului(aspiratie spre originalitate, refugiul in
trecutul istoric, aprecierea valorilor nationale si a folclorului, imbogatirea limbii literare prin
termeni populari, arhaici sau regionali), revista devine un manifest literar al romantismului
romanesc.
Cunoscut ca istoric, om politic, prin implicarea lui in revolutiile de la1848 din Tarile
Romane, M Kogalniceanu se bucura de suficienta popularitate pentru ca ideile amintite sa
creeze in jurul lui o adevarata miscare literara, dovada, faptul ca in 1840 in chiar primul
numar al Daciei Literare, Costache Negruzzi publica prima nuvela istorica din literatura
noastra, Alexandru Lapusneanu, nuvela care din punct de vedere al speciei ramane
neegalata. De asemenea,aici publica Vasile Alecsandri o alta nuvela romantica, de data
aceasta cu un subiect plasat in contemporaneitate, dar desfasurata intr-un alt spatiu geografic
– Buchetiera de la Florenta. Printre cei care vor continua filonul istoric impus de spiritul
Daciei Literare, se numara si Nicolae Balcescu, in opera ‘Romanii subt Mihai-voevod
Viteazul’, Alecu Russo in ‘Cantarea Romaniei’. Altii merg pe linia memorialisticii, a faptului
trait ( Costache Negruzzi- Negru pe Alb), ori pe cea a insemnarilor de calatorie, precum
Vasile Alecsandri in ’Plimbare la munti ‘, ‘Calatorie in Africa’, sau Grigore Alexandrescu in
Memorial de calatorie’. Exista insa si alta zona a prozei, critica, ironica, acida, plina de
luciditate intalnita de V. Alecsandri, scriitorul cel mai complex al epocii. Acesta surprinde
multe dintre deficientele unei societati in plina transformare in ‘Balta Alba’, ‘Borsec’, dar
mai ales in ‘Istoria unui galban’, gen de proza in care situatiile si personajele, la limita
caricaturii, starnesc rasul.
Acest program, admirabil prin adecvarea la nevoile imediate si de durata ale culturii
romanesti,reluat la Propasirea si apoi la Romania literara, strabate ca un fir rosu prin
intraga ideologie literara a vremii. Ecoul sau extraordinar dovedeste ca, departe de a
concretiza o initiativa izolata, el nu facea altceva decat sa dea glas unei stari de spirit destul
de generale. Intr-adevar, facand din specificul national resortul viu al noii culturi,
Kogalniceanu si prietenii sai au marele merit de a fi pus in program o idee care plutea in aer,
dar nu-si gasise inca o expresie clara, metodica si pregnanta.
9
“Dacia literara” capitolul « Introductie »
11
Imbogatit in sensurile lui nobile, spiritul Daciei Literare a ajuns pana la noi, aparat si
mereu improspatat de gandirea si fapta artistica a celor mai straluciti reprezentanti ai
intelectualitatii romanesti. In preaja lui creste si infloreste cultura acestei epoci, spre cinstea
si lauda poporului roman, pentru al carui nume in lume ‘floarea generatiei de la 1848’ a
luptat.
Dintre colaboratorii revistei mentionam pe Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi,
Alecu Russo, Gr. Alexandrescu, Al Donici, C. Stamati.
12
apareau 11‘toate cu greseala capitala’ ca prea se indeletniceau cu cele din afara si prea putin
cu cele dinlauntru’
12
’’Lipsa dar a unei foi care, lasand deoparte toate noutatile din afara si discutiile
politicei de azi, precum si toate acele traductii de articole usoare si de anecdote frantuzesti si
nemtesti, s-ar ingriji numai cu adevaratele interesuri materiale si intelectuale ale romanilor,
lipsa unei asemine foi publice, zic, este obsteste simtita. Aceasta lipsa, intr-atat incat
impregiurarile dinafara o vor ierta, se va sili a implini Propasirea. Lepadand din coloanele
sale tot ce se intelege supt stransul cuvant de politica dinafara si dinauntru, precum si cu
intamplarile zilii, izgonind orice traduceri din scrieri straini care neavand nici un interes
pozitiv pentru noi nici nu ne poate imbogatii literatura, foaia noastra nu va cuprinde decat
compuneri originale romanesti.’’
13
Printre colaboratorii noii Dacii Literare amintim :constantin ciopraga, Al. Husar,
Gavril Istrate, Dumitru Irimia, Stelian Dumistracel, Mircea Colosenco, arhimandrit Timotei
Aioanei, Cassian Maria Spiridon, Liviu Papuc, Andrei Vartic, Ioan Holban, Cezar Ivanescu,
Bogdan Ulmu, Bogdan Cretu, carora li se alatura, la fiecare numar, scriitori, critici,
cercetatori tineri, traducatori, universitari - din tara si din strainatate.
In contextul literaturii actuale, revista Dacia literara propune un profil aparte,
academic, riguros, dar – in acelasi timp –, deschis innoirilor, supus transformarilor creatoare.
IV Literatura pasoptista
4.1 Mihail Kogalniceanu
Darul de capetenie al lui Kogalniceanu este de a fi spirit critic atunci cand lumea nu-l
avea si de a-l fi avut in forma constructiva, fara sarcasm. Peste tot, in programul revistelor,
redactorul stie ce vrea. Dacia literara se cheama asa fiindca facand abstractie de loc, vrea sa
se indeletniceasca cu « productiile romanesti fie din ce parte fie din orice parte a Daciei » in
care scop are sa reproduca scrieri originale din toate publicatiile. Telul ii este infaptuirea
dorintelor « ca romanii sa aiba o literatura si o limba comuna pt toti ».
Romanul « Tainele inimii »
-publicat in « Gazeta de Moldavia » din 1850 i se poate atribui atat teoria propasimii fara
ruptura cu trecutul, cat mai ales prin detaliile asupra zaharicalelor de moda veche si asupra
cofeturilor piemontezului Felix Barla din Iasi, materie in care Kogalniceanu era expert
Kogalniceanu : este stimat si ca orator. I se gasesc in discursuri fel de fel de daruri de
compozitie si de claritate. Toate aceste lucruri sunt azi moarte si in afara de bun simt nu se
poate percepe mai nimic ce ar avea vreun raport cu creatia. In Cuvantul de la Academia
Mihaileanu apartin liricii doar expresia patetica a iubirii de istoria romana. Discursurile
publicate mai tarziu, pentru un public parlamentar batran si prozaic sunt incarcate de
amanunte tehnice. Kogalniceanu nu-si poate ingadui avanturi poetice insa efectul lor
dramatic se poate intui. Oratoria lui Kogalniceanu se caracterizeaza printr-o mare francheta
in expresie prin ton discret, autoritar si plin de umor, cu definirea plastica a situatiilor ajutata
cateodata prin gest « …cine mai umbla dupa minister,aiba parte de el….n-am fost niciodata
pe la gari in intampinarea regelui… ».
Kogalniceanu creeaza metafore oratorice ca aceea despre transfugi numitii “fluturi
politici” sau despre revolutiile timide « in editiuni multiple in forma de duodecimi ».
14
intrebarea obosita ce indica neasteptarea nici unui element turburator dau randurilor o
cadenta de masinarie care vine din fanetismul psihic, nu din ritmica exterioara a stihurilor.
In afara de simtul acustic, Bolintineanu poseda plastica dinamica, insusirea de a
strange intr-o linie rasucita toata virtutea unei miscari.
Romanele “Manoil” si “Elena” se silesc sa zugraveasca moravurile, cam cu prea multa
dispozitiune etica. Insa pt viata mondena Bolintineanu are o atitudine indiscutabila.
Convorbirile, intr-o nepasare impertinenta si masurata ale oamenilor de lume sunt adesea
spirituale. Manoil este istoria unui tanar care se crede iubit cu pasiune de sotia unui mosier,
Marioara, impostoare, avand legaturi cu civicul Alecsandri, ticluitoare de scrisori apocrife si
mai tarziu prostituata sub numele de « neburuita ». Blazat, Manoil jucand carti pierde averea
si pe Zoe in favoarea unui general trisor, e acuzat de o crima pe care nu a savarsit-o, in fine,
absolvit. Se casatoreste cu Zoe. Intereseaza critica ascunsa a vietii monahale din scena
calugaririi a doua fete, una suspinand, alta indiferenta incaltate cu coltuni albi. Imbracate cu
camasi de lana, semanand cu vestelele osandite de druizi. Un peisaj alpestru cu varf de munti
ca niste piramide negre, stanca pierduta in aburi, un brad ratacit, un torent aruncandu-se cu
zgomot intr-un lighean de granit, merita sa fie amintit. Elena prevesteste vag romanele lui
Diuliu Zamfirescu tratand discret suferintele discrete ale femeii fine silite sa se casatoreasca
cu un om inferior. Elena,mama a unei fetite, iubeste pe Alecsandru si e stanjenita de scrupule.
Zoe,impetuoasa carnala care vrea pe Alecsandru recurge la tot felul de malignitati. Introduce
in societatea Elenei, spre a o compromite un fost lacheu, fiu al unei tiganci. Un ofiter strain,
mistificat de ea ii taie parul. In cele din urma tuberculoza ce urma era o problema dificila.
Avem de-a face cu un roman de analiza, consacrat in totul pasiunii si oricat de ieftine sunt
intrigile de gelozie ale Zoei sunt un inceput de studiu al societatii feminine. Interiorul casei
lui Alecsandru e somptuos ;pereti de stuc, bronz, patru statui pe piedestale de granit rosu.
Tavanul salii de mancare se sprijina pe 12 coloane de granit si pe 12 statui mitologice.
15
diferite si mai multe amanunte s-au dovedit false. Ghica reconstituie totul, arhitectura,
mobileir, costumatie, gesturi, fara a da impresia ingramadirii erudite, caci el nu este arheolog,
ci un om cu o extraordinara memorie vizuala.
16
XIX-lea. Tipurile comediei clasice, tanarul neghiob, fata care vrea sa se m arite, valetul
natang sunt evidente si inevitabile.
Opera lui Alecsandri nu ramane mai putin originala. Chirita e o cocheta batrana si toto data o
buna mama si o inteligenta deschisa pentru ideea de progres. Amestecul de moldoveneasca
grecizanta si jargou franco-roman, de tabieturi patriarhale si de inovatii de lux occidental da
un tablou inedit. Veselia nebuna a cupletelor, invartirea in dant a personajelor, ritmica
acestor comedii dau nastere unei placute emotii arheologice.
Sinteza intru Occident si Orient, ce forma insa si structura intima a fiintei sale, o face
Alecsandri in spiritulalul tablou al civilizatiei romane. « Calatoria in Africa » nu e un simplu
jurnal ci un sistem narativ, pe principiul demagogului. Planul exterior este patruns mereu de
planuri launtrice. Astfel, « Muntele de foc » e o istorie romantica de banditi pe tema
monstrului sensibil, detestat de lume. Contele Foscari, un Quasimodo venetian se face bandit
spre a se razbuna de sarcasmele unui rival. Oricat de vesela ar fi scena imbatarii, in care
fiecare isi continua monologul cu iluzia conversarii, efectul ramane agreabil .
17
Valoarea baladei apare atat de relativizata prin comparatie, aduce totusi si alte insusiri reale.
Cea dintai este conciziunea de ansamblu si economia interna a materialului. De la domeniul
interior al analizei sferelor sufletesti la evadarea in natura si in cele din urma la patrunderea
in legenda, poetul ne face sa parcurgem intr-o gradatie fireasca natura umana, natura si
supranaturalul.
4.7 Fabula
Alecu Donici, Fabule
Opera literara a lui Donici nu este prea bogata, dar foarte semnificativa. In 1840 el publica la
Iasi Colectia sa de fabule, care, sporita, apare din nou, in doua carti, in 1842. in 1844 apar,
tot la Iasi, Satire si alte poetice compuneri de Antioh Cantemir, pe care le traducea in romana
cu ajutorul lui Costache Negruzzi.
Donici imprumuta tema Infiintarea fabulei a unui fabulist rus, Izmailov, teoretizarea
versificata a functiunii sociale a fabulei, precum si alte bucati din opera sa de fabulist.
Dar tema, imprumutata dintr-o parte sau alta, este adaptata de scriitor lumii in care traia,
oglindeste aceasta lume in trasaturile ei general omenesti uneori, in notele ei specifice
alteori.13
Grigore Alexandrescu, Fabule
Grigore Alexandrescu a fost socotit vreme indelungata drept un precursor al meditatiei
eminesciene. Si prin anumite trasaturi ale operei sale, el povesteste intr-adevar pe marele
cantaret al Nirvanei.
Urmarind opera nu in materialul ei, dar semnaland unele trasaturi de spirit ale poetului, a
carui forma mentis se descopere aici cu o libertate pe care nu se afla in alte scrieri. Opera
izvoraste dintr-o inteligenta supla, capabila pe de o parte sa mantuiasca ironia in forme
ascutite, capabila pe de alta parte sa sublinieze energic ideea progresista. Alexandrescu este
un tehnician al ironiei, un tehnician savant. Uneori ironia izvoraste din deformarea voita a
cuvantului.
Dintre modelele pe care Alexandrescu le-a urmat, de o atentie particulara ar trebui sa se
bucure La Fontaine. Intr-adevar, fabulistul roman ramane dator marelui poet francez prin
anumite elemente de tehnica artistica. Pentru cine priveste de aproape fabula lui Grigore
Alexandrescu in lumina acestor date, dependenta ei, ca tehnica a genului, de fabula lui La
Fontaine este evidenta. In primul rand insusi poetul divulgase sensul politic si loviturile
satirice din anumite fabule ale sale, fapt care ii daduse prilejul unor indelungate meditatii in
inchisoare si il pusese de mult timp sub ochiul vigilent al politiei de stat. aluzia satirica este
insa tocmai o caracteristica a genului, a carui inflorire este conditionata in general de
regimurile severe de despotism si de interzicerea cuvantului liber. La Fontaine este insa
prezent si in dispozitia dramatica a materialului si, intr-o oarecare masura, in arta naratiunii.
Fabula poetului se hraneste din viata sociala si politica locala, vizeaza situatii, in primul rand
situatii politice, caracteristice starilor de lucruri de la noi din acea vreme.
Fabula lui Alexandrescu este lipsita in general de pasajul final cuprinzand morala. O exceptie
face fabula Magarul rasfatat, care contureaza in final, sub forma de morala, lunga disertatie.
Inlaturand explicarea si redand caricaturizat anumite trasaturi ale originalului, fabula lui
Alexandrescu capata un aer anecdotic foarte pronuntat. Fabule cu intentii politice au fost:
Lebada si puii corbului, Toporul si padurea. Fabula politica a lui Grigore Alexandrescu a
fost vazuta numai incadrata in lupta nationalista a generatiei sale si militand pentru
obiectivele acestei lupte. Este timpul sa se treaca peste aceste limitari si sa sublinieze datele
13
D. Popovici, Romantismul romanesc, Editura tineretului, p. 444
18
mari, datele permanente care vor arata la fabulistul roman un spirit solicitat de probleme care
depasesc timpul sau si mediul sau si care constituie axa insasi pe care se desfasoara lupta
politica. Asa este cazul cu Mierla si bufnita, fabula in care se pune in lumina, intre altele,
interesul guvernelor despotice de a tine popoarele in ignoranta. Sunt imprejurari cand fabula
politica se amplifica printr-o fabula sociala sau chiar de caracter. Asa este cazul ca Mierla si
bufnita sau Corbii si barza sau mai ales ca Oglinzile, in care sunt vizati oamenii fericiti in
ignoranta, tematori de furtuna, adica de revolutii, care pun in circulatie idei noi. Dintre
fabulele cu caracter social Mielul murind ilustreaza proverbul spune-mi cu cine te insotesti,
ca sa-ti spun cine esti. Arta satirei in fabula lui Grigore Alexandrescu consta in sagetile
izolate, pornite din loc in loc si care aciduleaza naratiunea. Satire de caracter sunt si
Elefantul, care arata cum stau lucrurile intr-o imparatie unde conducatorul este prost, si
Cainele si catelul, si Pisica salbatica si tigrul si Lupul moralist si Vulpea liberala – sau
opozitia inecata cu osul – si Boul si vitelul. Alexandrescu da impresia ca porneste fara sa
poata disocia complet domeniile, ca materialul de simbolizat pastreaza sensul propriu intr-o
masura asa de mare incat se revarsa peste cadrul formei ce simbolizeaza. Un bou ca toti boii,
putin la simtire, da prilej poetului sa se indoiasca imediat: „Un bou in post mare? Drept, cam
ciudat vine”. Dar Alexandrescu gaseste imediat salvarea in generalizare; faptul este mai putin
neobisnuit decat s-ar parea si el explica prin zicatoarea bine-cunoscuta: decat multa minte,
mai bine un dram de noroc. In continuare insa, evolutia sufleteasca a parvenitului este prinsa
in liniile ei caracteristice si la fel si ceea ce s-ar putea numi drama sufleteasca a vitelului.
Impresia aceasta de nedisociat, de incompleta realizare a alegoriei, face ca sensul fabulei sa
fie atat de transparent, incat invatatura finala sa devina cu totul inutila. Si de aceea poetul s-a
dispensat de ea.
Incercand o repede inregistrare a trasaturilor caracteristice lui Grigore Alexandrescu ca
fabulist, ne va surprinde in primul rand varietatea preocuparilor: fabula politica, sociala si de
caracter; unele au o valoare ambigua, altele dovedesc remarcabile calitati narative, combinate
cu o deosebita putere de plasticizare. O trasatura fugara, facuta cu aerul cel mai neglijent, e in
masura sa dezvaluie trasatura particulara a personajului: lupul are postavul de manta din
blana oilor; mareata prostie a elefantului permite lupului sa ia numai cate o blana de pe o
oaie. Una dintre calitatile naratiunii lui Alexandrescu este concentrarea, o calitate care il
deosebeste de Heliade, care-si disperseaza povestirea in digresiuni. Alexandrescu recurge si
el la unele digresiuni, dar acestea sunt numai aparent digresiuni; privite de aproape, ele au o
functiune bine precizata si dovedesc o puternica intuitie artistica. La fel, dramatismul actiunii
rezulta in parte din caracterele puternice ale personajelor, fapt evident in fabule ca Dreptatea
leului sau Cainele si catelul. Satira subsumata elementului de fabula se manifesta in trasaturi
fugare, dar puternice; vulpea moare oftand cu regretul curcanilor care ramaneau vii.
S-a remarcat lipsa moralei finale la multe din operele publicate de Alexandrescu sub titlul de
fabule. Faptul acesta se explica uneori prin transparenta totala a sensului inclus in alegorie;
alteori insa, el lipseste opera de caracterul propriu fabulei, o face sa ramana intr-un punct
intermediar pe calea ce duce catre fabula – din care retine anecdota fara sa-i poata da
transfigurarea alegorica.
Tema se imprumuta, tehnica se invata. Faptul acesta nu inseamna, insa imitatie totala.
Imprumutand tema si invatand tehnica, cineva poate da creatiuni moarte, fabricate de serie.
Este cazul lui Sion, a carui colectie intitulata 101 fabule aduce 100 cadavre literare de esenta
franceza, drapate in giulgiul tehnicii literare franceze. Pornind de aici insa, Alexandrescu
creeaza sentimentul de viata. Iar prin puterea lui de a receptiona datele realitatii locale si de a
ridica aceste date in domeniul arte, Alexandrescu este unul dintre precursorii realismului in
literatura romana. Vom vedea mai tarziu ca unul dintre punctele de plecare ale acestui curent
19
in poezia romana trebuie cautat in satira, in epistola cu trasaturi satirice si in fabula. In acest
domeniu se concentreaza in primul rand si contributia de precursor al realismului a
scriitorului ce ne preocupa.
14
D. Popovici, Romantismul romanesc, Editura tineretului, p. 437-438
20
nedeterminata „pamant romanesc”. In expresii de felul acesta, formate din substantiv si
adjectiv, sensul se atenueaza si conturul nu se precizeaza, deoarece nu cuvantul direct da
notiunea, ci adjectivul. Aceasta este nota specifica a lui Russo, care-si fixeaza in general
calificativele in registrul generalitatilor. Din faptul acesta pot decurge unele constatari de
natura sa elucideze pe cale stilistica problema paternitatii. Intr-adevar, ceea ce caracterizeaza
stilul lui Balcescu in comparatie cu acela al lui Russo este necesitatea de a picta individualul,
frangand adesea aceasta generalitate. Acolo unde Russo vorbeste de tara lui, Balcescu
vorbeste de Dacia, tradand astfel lipsa de intelegere a operei. Prin inlocuirea calificativelor
generale, se tradeaza nota esential clasica, pentru care nu are suficienta intelegere Balcescu.
Opera lui Russo se resimte de influente multiple: Lamennais, Mickiewicz si Biblia, care se
gasea de altfel la baza operelor celor doi scriitori amintiti. Numai in urma unei indelungate
suferinte se ajunge la rascumparare, la purificare, spunea Russo, formuland astfel o conceptie
apropiata lui Mickiewicz, aceea a mesianismului natiei. Nu numai lui Mickiewicz, ci si unui
celebru discipol francez ale acestuia, abatele Lamennais, ii datoreaza Russo unele accente ale
operei sale. Le livre du peuple, celebra carte a abatelui francez, aducea, despre popor, o
conceptie deosebita de cea a poetului francez: poporul sau nu se defineste prin trasaturi
nationale, ci prin incadrare sociala; poporul sau este clasa celor ce sufera. Russo, ca intreaga
emigratie romana de la 1848 de altfel, a aspirat cu toti porii opera lui Lamennais. Heliade il
urmarea pana in amanunte stilistice in Cea din urma zi a unui proscris, iar opera lui Russo
debuta sub acelasi accent psalmist pe care scriitorul francez il pusese in circulatie: „Domnul
Dumnezeul parintilor nostri induratu-s-a de durerea lacramile tale, norod nemangaiat,
indurate-s-a de durerea plamanilor tale, tara mea?” si fraza urmeaza, amintind indeaproape
Cantarea cantarilor, iar versetul, la care recurge scriitorul, este insusi realizat sub influenta
Bibliei. Versetul este un anumit gen de strofa, organizat de rima intelectuala. Nu ne
intampina in opera lui Russo numai o simetrie de idei, ci si una de pauze, a caror orchestrare
scriitorul o manuieste cu un talent exceptional. Pauza lui Russo este de cele mai multe ori o
pauza accidentala, rezultata din suspendarea expresiei si segmentarea ideii. Ea traduce astfel
caracterul fundamental al operei, retorismul. Retorismul lui Russo este acela al profetului
vechi, care flageleaza prezentul pentru un viitor de fratie si de iubire. Cantarea Romaniei
este, in acelasi timp, un manifest de propaganda si o profetie, care se incadreaza intr-o bogata
serie de scrieri de acest fel.
Russo este inzestrat cu un real simt al naturii, fapt care se verifica si in Cantarea Romaniei.
Descrierea se desavarseste in sfera generalului: „Pe campiile Tenechiei rasarit-au florile? Nu
au rasarit florile, sunt turmele multe si frumoase ce pasc vaile tale… ”. Toate datele acestea
se pot aplica unui peisaj existent in orice tara. Rezulta de aici un anumit sentiment de
grandoare spatiala, care-si asociaza un sentiment rezultat dintr-o rapida defilare a timpului
istoric. Timpul si spatiul artistic al scrierii se organizeaza pe resorturi a caror destindere se
face pe planul infinitului. La toate aceste date, Russo adauga altele, desprinse din acelasi
arsenal al clasicului. Este vorba in primul rand de frecventa personificarii: „ pe o pajiste
verde, slobozenia, copila balaioara cu cosite lungi si aurite se juca cu un arc destins”.
Cu toate aceste trasaturi clasicizante, marile efecte sunt cele realizate prin notele romantice
ale poemei. Antitezele pot fi urmarite si in ansamblul operei, careia ii dau o structura
dialectica de mari proportii: trecutul si prezentul sunt cele doua coarde atinse statornic; dar
antiteza poate fi urmarita si in propozitii de minima dezvoltare sau in expresii izolate.
Dinamismul frazei este determinat de numarul mare al verbelor active si de punctuatia
accidentala, inegal repartizata in intregul operei. Expresia ajunge pana la un aer de tortura,
care da impresia unor serpi ce se zvarcolesc deasupra jarului. Cateodata, sub imperiul unei
emotii puternice, fraza se zbate, intrerupta, incercand sa refaca ritmul emotiei care o inspira.
21
Topica afectiva a scriitorului se face vizibila in mod deosebit in aceasta opera. Adeseori, cand
scriitorul fixeaza in postul de comanda un substantiv, prin felul cum acesta este ales si prin
valoarea adjectivului ce-l insoteste, valoarea lui denominativa este redusa in masura in care
este sporita valoarea lui afectiva: „verzi sunt dealurile tale”, spune Russo adresandu-se tarii.
Privind in general activitatea lui Russo el apare, prin toate trasaturile semnalate, ca unul
dintre cele mai tipice spirite ale generatiei sale, fixat in randurile cele mai inaintate ale
luptatorilor pentru un progres care sa integreze traditia si sa decurga, armonios, din ea. El
insusi era constient de faptul acesta, pe care-l exprima intr-o clarificare concisa: „noi, ostasii
propasirii”, spune el vorbind despre sine si despre sotii sai de lupta si gandire.
22
Actiunea nuvelei se desfasoara in secolul al XVI-lea. Intors in a doua domnie insotit de „septe
mii de spahii si de vro trei mii oaste de strasura”, Lapusneanul este intampinat aproape de
Tecuci de o solie. Episodul pune in evidenta conflictul dintre domn si marea boierime care isi
asuma vointa multimii. Domnitorul este insa inflexibil si manifesta o vointa extraordinara:
„Daca voi nu ma vreti, eu va vreu, raspunde Lapusneanul, a caror ochi scanteira ca un
fulger, si ori fara voia voastra”. Retorismul tipic recuzitei romantice si analogia desfasurata
in sfera grandiosului releva nu numai o personalitate energica, ci si un fin observator al
psihologiei interlocutorilor: „Sa ma-ntorc? Mai degraba va intoarce Dunarea cursul indarat.
A! Nu ma vrea tara? Nu ma vreti voi, cum intaleg?”. Exprimandu-si neincrederea in boierii
veniti sa-l intoarca din drum, Lapusneanul recurge la o extrem de concisa filosofie pentru a
clarifica raporturile dintre el si soli, fixand dominanta caracterologie a fiecaruia dintre ei.
Primul capitol prefigureaza natura conflictului si aduce in scena tipologia: Lapusneanul –
domnitorul tiran cu o imensa vointa, caruia, nimic nu i se poate opune, Veverita – opozantul
direct si sincer, Spancioc – adversarul lipsit de experienta, credul, fara discernamant, Motoc –
vornicul tradator si intrigant, obedientul lacom de averi si las. Procedeul de constructie a
conflictului este antiteza romantica, personajele care apar fiind elemente de contrast cu
functie revelatorie a complexitatii caracterologice a lui Alexandru Lapusneanul.
In al doilea capitol avand ca motto „Ai sa dai sama, doamna!...” sunt expuse faptele de
cruzime ale domnitorului care tradeaza o fire maladiva. Tomsa fuge in Valahia. Norodul,
aducandu-si aminte de intaia domnie, il intampina cu bucurie pe Lapusneanul. Cu exceptia
cetatii Hotin, incendiaza toate celelalte pentru a nu mai adaposti complotatori. Pentru a starpi
cuiburile feudalitatii, sub diferite pretexte, deposeda pe boieri de averi prevenind uneltirile
impotriva sa. Cum toate acestea ii pareau insuficiente mai omora din cand in cand. Ruxanda,
ultima din familia lui Petre Rares, se casatoreste cu Lapusneanul pe care ar fi voit sa-l
iubeasca daca ar fi gasit la el putina simtire omeneasca.
In numele vaduvelor si copiilor orfani, ea cere lui Alexandru sa puna capat crimelor,
relatandu-i o scena dramatica: o jupaneasa cu cinci copii s-au aruncat inaintea radvanului ei
amenintand-o. Capul sotului aceleia si gestul disperat al jupanitei devin obsesie pentru
doamna Ruxanda, inspaimantand-o.
Natura romantica, disimulatul tiran promite doamnei ca va inceta cu omorurile de poimaine,
dupa ce maine ii va da un leac de frica. Finalul, demn de prologul unei lovituri de teatru,
sugereaza complicitatea domnitorului cu armasul in uciderea celor patruzeci si sapte de boieri
despre care se relateaza in capitolul al treilea. Dupa liturghia la care participase si domnitorul,
boierii sunt invitati sa pranzeasca la curte. Spancioc si Stroici, banuind tertipul, nu participa.
Boierii sunt ucisi, iar Motoc este dat spre linsarea norodului. Finalul capitolului lasa deschisa
naratiunea si sugereaza un moment conflictual: Stroici si Spancioc fug aproape de Nistru
urmariti de oamenii lui Lapusneanul. Spancioc ii instiinteaza ca se vor vedea cu domnitorul
„pana a nu muri”.
Ultimul capitol, avand ca motto „De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu”, isi
desfasoara actiunea la patru ani de la masacrarea boierilor, timp in care, dupa cum promisese
doamna Ruxanda, Lapusneanul nu mai omorase nici un boier. Pentru a supraveghea hotarele,
dar si pentru a-i pedepsi pe boierii fugari, temandu-se de razbunarea lor, Lapusneanul se muta
in cetatea Hotin. Bolnav de langoare, in delirul frigurilor, crezandu-se in pragul mortii, cere
sa fie calugarit, proclamand pe Bogdan, fiul sau, ca domn. Trezit din letargie la sosirea lui
Stroici si al lui Spancioc, Lapusneanul, devenit calugarul Paisie, are impresia ca traieste un
cosmar. Cu incuviintarea mitropolitului Teofan, o voce a ratiunii mai degraba decat un
simbol crestin, doamna Ruxanda ii duce paharul cu otrava sotului care, inainte de a muri, in
23
agonie, este silit de Stroici si Spancioc sa bea drojdiile otravii si sa se racoreasca uitandu-se
la el cu o bucurie infernala si mustrandu-l ca intr-o judecata de apoi.
Finalul nuvelei tradeaza caracterul programatic al faptului de a fi scris nuvela. Interventia
autorului in text, prin ultimele doua paragrafe, marcheaza o delimitare temporala structurata
pe opozitie prezent/trecut evocat si lasa moderna impresie ca intreg epicul este un decupaj
literar intr-un moment de contemplatie a frescei privita la „monastirea Slatina, zidita de el”.
Delimitarea temporala si readucerea cititorului in prezent este un procedeu modern, de
implicare a lectorului intr-un text vazut ca o calatorie intr-un trecut straniu, este un procedeu
de transcedere a picturii murale in spatiul consistent al textului literar, prin sincretismul
amplificat de ghidul-narator, fascinatia evocarii istorice devenind cu totul exceptionala.
15
B. P. Hasdeu, Miscarea literelor in Iesi, Lumina (Din Moldova), Iasi, nr. 12, 1863, p. 2
16
Titu Maiorescu, Poeti si critici, Convorbiri literare, Bucuresti, 1886, p. 9
17
Serban Cioculescu, Istoria literaturii romane moderne
24
cea mai inalta arta moderna, niciodata nu aparuse mai limpede si mai puternica constiinta ca
din sanul poporului izvorasc toate: virtutile, biruintele si insasi arta.
Dan, capitan de plai este cealalta biruinta literara a lui Alecsandri din aceasta vreme, un
stralucit epos legendar, in care se imbina cu inegalabila arta istoria cu folclorul, realitatea cu
fantasticul. Si din ea se inalta triumfatoare figura simbolica a lui Dan, care , ca Romandor al
lui Budai-Deleanu, este o concreta intrupare simbolica a patriotismului si a eroismului
anonim popular. Intregul ultim capitol al poemului este de o solemnitate, de o maretie a
caracterelor de tragedie antica, iar momentul in care Dan: „Sarmanu-ngenuncheaza pe iarba
ce straluce, / Isi pleaca fruntea alba, smerit isi face cruce, / Si pentru totdeauna saruta ca
pe-o moaste / Pamantul ce tresare si care-l recunoaste…” urmat de cel in care moare,
tinandu-si cuvantul, intors la hanul tatar, omagiul ce i-l aduce acest ireductibil adversar ridica
poemul pe o culme pe care in literatura romana poemul eroic nu a mai atins-o. Legenda Dan,
capitan de plai pe un motiv popular inventat ad-hoc, infatiseaza un episod din acelasi secol al
cincisprezecelea. Eroii, Dan si Ursan, niste uriasi, imprumuta statura eroilor lui Hugo din
Eviradnus: Dan, lealul, care, cazut prizonier la tatari si eliberat pe credinta, revine, dupa ce
saruta pamantul tarii, in mainile dusmanului, e totodata un marchiz Fabrice si un Regulus. S-
au remarcat disponibilitatile prozodice, versul onomatopeic transcriind o cavalcada (soseste
Fulga, fat lui Ursan): „Un tropot de copite, potop ropotitor…”
Poetul are ca si Bolintineanu voluptatea imaginilor hipice, noteaza incalecare Fulgai, fecioara
barbat, un fel de amazoana: „Sirepul o zareste, ridica narea-n vant, / Incrunta ochiul, bate
copita de pamant, / Zburleste coama, salta, in laturi se izbeste; / Dar Fulga zvarle latul, de
gat il arcaneste / Si rapide ca gandul, s-arunca usurel, / Ii pune mana-n coama si-ncaleca pe
el.” Dan are puteri quasisupranaturale. Mania lui tuna si fulgera in patru hotare, iar palosul ii
luceste in mana „voios”. La fel, Ursan are piept si coama de zimbru, pumn teribil si grai
„naprasnic”.
In tot ce proiecteaza, scrie sau concepe, Alecsandri ne pare ca un innoitor. Aceasta calitate,
impletita cu seductia personalitatii sale, despre care vorbesc toate marturiile contemporane, ii
asigura pana departe o regalitate poetica atata vreme necontestata. Dar chiar mai tarziu, cand
valorile culturii si literaturii romanesti se imbogatisera simtitor, originalitatea si pioneratului
lui au fost proclamate in continuare, din perspectiva mai lucida a posteritatii, de spirite
erudite ca T. Maiorescu, Hasdeu sau Iorga si de urmasii sai in poezie, incepand cu Eminescu
si continuand cu Goga. Caci este sigur ca acestia au receptat altfel Doinele si Lacramioarele,
Suvenirurile si Margaritarele, Pastelurile sau Legendele, ca ele se adresau, cu sintaxa lor
poetica si cu incarcatura lor de duiosie, sagalnicie, umor sau tristete superficiala unor inimi ce
raspundeau in acelasi timbru sentimental; ca versul de chemare al poetului, lansat in marile
momente de incordare ale istoriei, la 1848, la 1859, la 1877 gaseau in constiinta
contemporanilor sai identitati de aspiratie si imbolduri de atatea ori necesare.
Alecsandri nu este numai un deschizator de drumuri, ci primul nostru scriitor complet, cu o
opera demna de a fi mentinut real si nu doar ipotetic, in toate trei compartimentele ei: poezie,
teatru si proza. Lagunara liric, lagunele lirismului sau se intind pe spatii respectabile si in
stare a profila integral o sensibilitate artistica, cosmoidala dramatic, in suma comediilor prin
care ne vorbeste inca lumea lui apusa, „Despot-Voda” inseamna in schimb irumperea unui
personaj romantic autentic, in peisajul oriental-occidental al culturii noastre; bine randuit in
clasicitatea expresiei, ea se releva intr-o proza de nedezmintita perenitate, careia elementele
ce o incadreaza in istorie ii convin pe linia insasi a vietii estetice.
25