TUDOR ARGHEZI

Tudor Vianu afirmă “de la Mihai Eminescu încoace lirica românească n-a cunoscut o
altă realizare mai de seamă, marcată de o originalitate mai puternică şi cu repercusiuni mai
întinse asupra întregului scris literar al vremii, decât acelea legate de Tudor Arghezi”. Vastul
spaţiu imaginar şi tematica diversă şi bogată au făcut să se vorbească admirativ despre
“fenomenul arghezian”, despre “miracolul arghezian” sau despre “Marele Alpha”. În viziunea
critică a lui Ov. S. Crohmălniceanu “Arghezi a deschis principalele drumuri ale poeziei
româneşti interbelice. Miraculoasă e siguranţa cu care a intuit aproape toate formele liricii
moderne. […] e placa turnantă a liricii româneşti”
Poet, prozator şi publicist de marcă al literaturii române interbelice, reprezintă o
personalitate greu definibilă, controversată, însă fascinantă prin complexitatea ei. Numele său
adevărat este Ion N. Theodorescu, iar pseudonimul Arghezi provine din Argesis, vechiul
nume al Argeşului. Debutează la 16 ani, în “Liga ortodoxă” a lui Al. Macedonski, sub
semnătura Ion Theo. Conduce sau editează reviste cum sunt : “Cronica”, “Cuget românesc”,
“Naţiunea”, “Bilete de papagal”, este prezent în presa vremii peste 60 de ani, inaugurând un
tip de proză scurtă – tableta. Membru al Academiei Române, a fost distins cu numeroase
premii printre care “Premiul Internaţional Herder”- 1965 . Volumele reprezentative în versuri
sunt: Cuvinte potrivite(1927), Flori de mucegai (1931), Versuri de seară(1935),
Hore(1939),Una sută una poeme(1947), 1907-Peizaje(1955), Cântare omului(1956), Stihuri
pestriţe(1957), Frunze (1961), Poeme noi (1963), Cadenţe(1964), Silabe(1965),
Ritmuri(1966), Noaptea(1967). S-a afirmat şi ca prozator, realizând opere narative,
descriptive şi memorialistice: Icoane de lemn(1929), Poarta neagră(1930), Tablete de
cronicar(1960), Cu bastonul prin Bucureşti(1962), Pagini din trecut(1955), Lume veche, lume
nouă(1958), Ochii Maicii Domnului (1934), Cimitirul Buna−Vestire(1936), Lina(1942).
Se poate spune că, după Eminescu, Arghezi realizează cea mai adâncă reformă a limbii
poetice pe care o poate nota istoria literaturii noastre moderne, comparabilă cu reforma făcută
în literatura franceză de către Victor Hugo. Eminescu îşi trage originalitatea limbii sale din
cronici şi hrisoave de voievozi, iar Arghezi din ceasloave sau cazanii. Poeziile poeţilor au
apărut într-un moment în care arta literară lăsase în urma lor un drum părăsit pentru a începe
unul nou. Eminescu venea după poeţii paşoptişti, iar poeziile lui sunt încă debitoare vechii
arte poetice. Arghezi aparţine, prin începuturile sale, epocii posteminesciene. Se pot stabili
unele infiltraţii provenite din opera marelui predecesor, încât ele nu trag greu cumpăna în care
poetul Cuvintelor potrivite a aruncat greutatea originalităţii sale şi a făcut ca acul balanţei să
se oprească în faţa altui semn. Limbajul, tematica, modul de a gândi poetic şi mijloacele de
artă sunt diferite la ambii poeţi. Opera lui Arghezi înseamnă depăşirea “pesimismului”
eminescian, din punct de vedere al lirismului. În locul acestuia apare o atitudine mai
luptătoare, expresia conflictului mai limpide în conştiinţa de sine şi în hotărârea acţiunii.
Contribuţii esenţiale la exegeza operei argheziene au adus: Eugen Lovinescu, George
Călinescu,Tudor Vianu,Şerban Cioculescu, Nicolae Balotă, Emil Manu, Nicolae
Manolescu,Dumitru Micu, Pompiliu Constantinescu etc. Eugen Lovinescu apreciază că
“Valoarea lui nu stă în determinate psihologice, ci în ineditul expresiei , inedit ieşit din o
forţă neegalată de a transforma la mari temperaturi ‹‹bubele, mucegaiurile, noroiul›› în
substanţă poetică”.
Universul liric arghezian este o sinteză a unor teme neaşteptate în creaţia unui singur
poet. Acesta a scris: poezie filozofic, ce cuprinde: „ars poetica”(„Rugă de seară”,
„Testament”, „Portret), lirica existenţială(„Psalmi”, „De−a v−aţi ascuns”, „De ce−aş fi
trist?”), lirica sociogonică( Cântare omului); poezie de dragoste (în volumele Cuvinte
potrivite, Versuri de seară); poezie social(în volumele Cuvinte potrivite, Cântare omului, Flori

1
de mucigai, 1907 Peizaje) ; poezia jocului marunt, a boabei si a farâmei („Cântec de adormit
Miţura”, „Buruieni”, „Mărţişoare”, „Prisaca”, „Cartea cu jucării”).
Poezia filozofica argheziana se absoarbe din singurătate, ca fiinţă gânditoare, a omului
pe pământ. Sursa ei se afla în permanenta căutare a unui Dumnezeu, care refuza a se arăta şi
care determină o stare sufletească caracterizată de permanenta pendulare între credinţă şi
tăgadă. Reprezentativi pentru această temă a liricii argheziene sunt “Psalmii”, în care poetul
acceptă şi refuză succesiv existenţa dumnezeirii: “Sunt înger, sunt diavol şi fiară şi-alte-
asemeni / Şi mă frământ în sine-mi ca taurii-n belciug”. Primii nouă psalmi fac parte din
volumul Cuvinte potrivite, iar restul apar în Frunze, Silabe, Noaptea. O primă sursă de
inspiraţie o constituie cei 151 de Psalmi, aparţinând lui David, regele păstor şi poet. La baza
acestora mai stau şi cei 4-5 ani de viaţă monahală a lui Arghezi. Experienţa ascetică,
atmosfera monastică, parfumul unei culturi din alt veac, contactul cu problematica ortodoxă
au determinat o reformă totală a lexicului poetic. Anii de la Mânăstirea Cernica au echivalat
cu formarea spirituală a poetului, care deşi întors în “lume” poartă cu sine patima cerească.
Această experienţă se vădeşte la nivelul vocabularului impregnat cu termeni religioşi. Tema
generală este raportul dintre om şi divinitate, unde Dumnezeu este “şoimul”, “visul cel
frumos”, “nădejdea şi truda”, ce se ascunde într-un cer închis. Această absenţă a divinităţii
fiind resimţită ca o durere: „Încerc de-o viaţă lungă să stăm un ceas la sfat / Şi te-ai ascuns de
mine de cum m-am arătat”. Uneori psalmistul apare ca un protejat al divinităţii dăruit cu har
poetic, dar dorind să piară în anonimat fără slavă, iar alteori neprevăzut devine un răzvrătit,
acuzându-L pe Dumnezeu de o vinovată înstrăinare faţă de omul căruia nu i s-a mai arătat din
timpurile mitice. Revolta merge uneori până la încercarea răsturnării valorilor divine, alteori
psalmistul se vede ca o punte de legătură între cer şi lume, contingent şi transcendent. În
confruntarea sacrului cu divinitatea are de ales între revoltă,umilinţă, niciodată însă nu va
alege neutralitatea. Obosit de rugăciunea continuă acceptă şi un semn secundar al divinului,
îngerul. Acest motiv sugerează puritatea sufletului, dorinţa de absolut, dorul apropierii de
pământ. Eugen Simion numeşte patru accepţiuni: religioasă, în sensul unui panteism de
sorginte populară, al lucrurilor cu rost adânc; gnoseologică, divinitatea confruntându-se cu
adevărul absolut ca ţintă supremă a fiinţei umane; etică, „voia de bine, frumos şi adevăr” fiind
anexată aceleiaşi divinităţi, şi estetică, Dumnezeu fiind visul “din toate cel frumos”. Arghezi
coboară totul spre relieful accidentat al vieţii morale,îşi corporalizează ideile, le dă un trup şi
un suflet omenesc, contemplându-le abisurile ce se deschid în fiinţa lor. Unii psalmi au tentă
mitică făcând aluzii biblice, iar alţii trimit spre sursa folclorică, dar în esenţă reprezintă un
model de poezie filozofică şi religioasă cu implicaţii existenţialiste.
O temă bine reprezentată în poezia filosofică este aceea a confruntării omului cu
moartea. Trei atitudini mai importante se disting în poezia de acest gen: spaima de nefiinţă, de
neant, întâlnită în multe poezii; acceptarea ca pe un dat firesc, în sens mioritic, a morţii
atitudine şi spaima de moarte, atenuată de gândul că omul se răscumpără prin realizările şi
împlinirile sale.
Poezia “Testament”, cea care deschide volumul din 1927, este una de angajare socială.
Această atitudine se regăseşte în mai multe poezii din volumul Cuvinte potrivite, ce au un
pronunţat şi variat caracter social. Marele poem ciclic din 1956, “Cântare omului” este o
sociogonie urmărind evoluţia omului din momentul ridicării în picioare, până la descoperirea
tainei tainelor, atomul. Volumul “1907 – Peisaje” (1955) evocă marea zguduire socială din
Romania de la inceputul veacului. Dar cel mai reprezentativ volum de versuri pentru această
temă este “Flori de mucigai”. Aici î-şi găseşte expresia cea mai deplină adeziunea lui Arghezi
la “estetica urâtului”, căreia poetul îi dădea contur în “Testament”: “Din bube, mucigaiuri şi
noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”. Mediul este cel al mahalalei citadine de odinioară, al
pungaşilor, ucigaşilor şi ţigăncilor-florărese, al puşcăriaşilor, pe care poetul îl recuperează sub
raport estetic şi moral.

2
 Despre poezia de dragoste s-a afirmat, că se resimte influenţe eminesciene, ceea ce,
într-adevar, nu poate fi tăgăduit, dar nici absolutizat. Poetul îşi exprimă ataşamentul faţă de
fiinţa iubită, de lume şi de viaţă în general. Încă din volumul “Cuvinte potrivite” se întîlnesc
astfel de poezii, dar reprezentativ pentru această temă este “Versuri de seara”. Doua atitudini
se pot desluşi în trăirea sentimentului de dragoste: una de reticenţă, de amânare a clipei de
iubire (“Melancolie” sau “Creion”), iar cealaltă, când împlinirea iubirii este urmarită şi
exprimată în ambianţa universului cosmic din care natura vegetală şi animală nu pot lipsi.
Femeia apare ca mireasă sau stăpâna acestui univers, care este pătruns de prezenţa ei
(“Mireasa”, “Casnicie”).
Arghezi nu este singurul poet care s-a lăsat fascinat de universul mărunt, nicăieri ca la
el lumea vieţuitoarelor fără grai nu a căpătat un contur mai unitar şi mai complex. Toate
aceste vieţuitoare se află într-un fel de dependenţă afectivă faţă de om. O altă temă a liricii lui
Arghezi este cel al universului miniatural al lumii mărunte şi umilă: a florilor, al gâzelor,
lumea copilului. Poetul simte nevoia să cunoască culmile limpezi ale inocenţei, să-şi consacre
iubirea fiinţelor mici, copiilor, animalelor domestice, gâzelor, florilor de câmp şi de grădină.
În volumele de poezii, întâlnim o lume: de păsări, insecte, câini, oi, pisici, rândunici, greiere,
furnici, ce devin personajele de o mare gingăşie lirică. Universul acesta mărunt gravitează
mai ales în lumea gospodăriei în care copilul ocupă un loc foarte important.
Estetica urâtului se proclamă drept una dintre cele mai şocante surse ale creaţiei de
frumos din literatura română. Notele sale caracteristice sunt: diformul, caracterul amorf,
dizgraţiosul, lipsa de unitate în varietate, prin dominaţia particularului, exagerarea în sens
negativ, tinzând spre caricatură. Este categoria estetică ce reflectă aspecte ale realităţii lipsite
de armonie, respingătoare şi care determină un sentiment de neplăcere. Romantismul a
reabilitat “urâtul” prin Victor Hugo, care cerea să se pună accent pe disproporţia între
imaginea fizic urâtă şi admirabilele calităţi ale unor personaje. Urâtul nu este o categorie
estetică marginală, ci devine alături de frumos un concept artistic central. Poetul francez
Charles Baudelaire consacră estetica urâtului în poemul „Un hoit”, unde relevă dizgraţiosul,
hidosul chiar, în putrefacţia corpului intrat în descompunere, pentru ca să realizeze elogiul
iubirii capabile să înfrunte şi dezagregarea biologică. Punctul cel mai făţiş al contactului
dintre Baudelaire şi Arghezi este în amestecul macabrului cu senzualitatea. Nota esenţială a
poeziei baudelairiene este viziunea morţii în groaznica descompunere a materiei. Obsesia
devine mai caracteristică prin asocierea ei cu elemente pur erotice. Moartea soseşte prin
senzaţia de infinit şi de neant a oricărui sentiment absolut, dar la Baudelaire şi Arghezi ea
vine pe calea descompunerii materiale. Poetul român înţelege că trebuie să experimenteze pe
cont propriu toate virtualităţile liricii moderne.
Tudor Arghezi a afirmat programatic “estetica urâtului” în poemul Testament din
“Cuvinte potrivite”, dar a justificat-o cu texte revelatoare abia în Flori de mucigai. Admirator
şi traducător excepţional din creaţia lui Baudelaire, acesta a parafrazat titlul celebrului său
volum de versuri, “Florile răului”. Ambele sintagme poetice conţin un oximoron , în care
primul termen este identic, cel al “florilor” sugerând prospeţimea, varietatea formelor şi a
culorilor din universul natural vegetal; în timp ce poetul francez menţionat îi opune un termen
abstract, reliefând faptul că omul este prizonier într-un univers măcinat de forţele Răului din
lume, Arghezi îi asociază tot un cuvânt concret, din acelaşi regn, dar care reliefează contrariul
exploziei florale: “mucigaiul” în varianta lexicală populară, este ciuperca urâtă şi rău
mirositoare,dezvoltată în excrescenţe dizgraţioase văzului şi mirosului, care acoperă spaţiile
închise, neaerisite, îmbibate de umiditate. Întrucât scriitorul român a evocat experienţa sa
carcerală, mucegaiul devine emblema vegetală a captivităţii omului într-un univers detestabil ,
cu pereţii roşi de umiditate, întunecat şi sumbru, cu o atmosferă viciată de mirosuri
pestilenţiale, în care urâtul evoluează spre coşmarul existenţial.

3
 Criticii au văzut în publicarea volumului „Flori de mucigai”(1931), primul semn de
maturitate artistică în creaţia poetică argheziană. Volumul înfăţişează o lume terifiantă şi
agresivă, un univers , pe rând, grotesc şi tragic, în care fiinţa a abandonat masca raţiunii şi a
civilizaţiei, revenind la ceea ce a fost în starea sa primară: “bestia fără conştiinţă”. Prizonier la
propriu şi la figurat, Arghezi învaţă pe viu că“somnul raţiunii naşte monştri”. El creează
imaginea unei umanităţi decăzute, un fel de “Azil de noapte” gorkian dislocat în proiecţii
lirice: galeria tipologică este magistrală şi prin faţa cititorilor se perindă halucinaţi, androgini,
dereglaţi fizic şi psihic, inşi torturaţi de ideea păcatului sau de culpa crimei şi de instincte
dezlănţuite. Lumea sa, părăsită de creaţia divină, de un Dumnezeu ascuns, de nerevelat, este
lipsită de mister, lăsată în voia neantului. Fără puterea lui Dumnezeu, universul este bolnav,
îngerii decad, se supun efectului temporal.
Tragismul decurge din faptul că, în perimetrul concentraţionar, omul, care se
abandonează impulsurilor primare şi spiritului gregar, nediferenţiator, se dezvăluie în toată
goliciunea disperării sale mute. Erosul se modifică şi el, din melancolia elegiacă în stil
eminescian a primului volum, în febra fiziologică, în boala trupului, în ispita biblică şi în
teroarea simţurilor. Femeia devine întruchiparea păcatului şi a unei demonii, ca-n viziunile
pustnicilor. În scenele tipice ritmului de viaţă carcerală, ideea damnării se ridică de la
procesul intentat societăţii contemporane poetului la rechizitorii întregii condiţii umane, iar
fauna imundă a hoţilor, criminalilor, prostituatelor, mutilaţilor şi a estropiaţilor din punct de
vedere fizic ori moral se organizează într-o imagine simbolică a existenţei. Dincolo de
tragism, tentaţia burlesc-fantastică nu este ocolită, viaţa închisorii oferind şi situaţii de un
verism savuros, evocate narativ într-o mişcare a epicului dinspre pitorescul pur către sugestia
himericului(în Pui de găi, Ucigă-l toaca). Coborâte într-un infern modern, vizând şi certe
semnificaţii sociale, alături de prozele din Icoane de lemn , Poartă neagră, volumul Flori de
mucegai înseamnă transpunerea unei realităţi concrete într-un imaginar demoniac.
Estetica aceasta nu este o expresie lingvistică pur formală, o invenţie ludică, inutilă, a
eului liric, ci este un reflex al realului în noul secol, având drept consecinţă o acută dramă a
conştiinţei moderne, zdruncinate în fundamentele ei morale şi ontologice. Limbajul poetic se
supune „esteticii urâtului” şi aduce o irupţie nemaiîntâlnită în lirica noastră , de formule
argotice, de termenii populari, religioşi.
de mucigai reprezintă nota cea mai pregnantă şi adecvată a personalităţii scriitorului.
Ciclul dă icoana vieţii de puşcărie , într-o serie de momente şi portrete, de un estetic neatins în
literatura noastră, remarcabil şi prin adâncire psihologică şi prin originalitate crudă a expresiei
inegalată.
Arghezi s-a dovedit mereu pregătit să-şi expună şi să-şi susţină ideile despre limbă,
despre actul de creaţie, despre poezie. Prin reţinerea atenţiei, îşi pune în evidenţă ascendenţa
artei sale, de exemplu, versurile din poezia Testament: „În seara răzvrătită care vine/ De la
străbunii mei până la tine,/Prin râpi şi gropi adânci, / Suite de bătrânii mei pe brânci, /Şi care,
tânăr, să le urci te-aşteaptă,/ Cartea mea-i, fiule, o treaptă”. Îşi schimbă “Sapa-n condei şi
brazda-n călimară”, face din „zdrenţe’, „muguri şi coroane”, preschimbă „veninul” în
„miere”.
De nenumărate ori a revenit, în mărturisirile sale directe sau în “artele poetice”, asupra
procentului de “chin” pe care-l însumează creaţia, asupra luptei cu cuvintele. În Testament
dezvăluie actul creator ca rezultat al faptului că “ Bătrânii-au adunat, printre plăvani, /
Sudoarea muncii sutelor de ani”, iar în Flori de mucegai „Era întuneric. Ploaia bătea departe,
afară,/ Şi mă durea mâna, ca o ghiară/ Neputincioasă să se stângă/ Şi m-am silit să scriu cu
unghiile de la mâna stângă”.
Poetul român a văzut relaţia cuvânt - poet – operă, ca drum firesc şi necesar al creaţiei.
Cuvântul este “miracolul suprem” şi apare în poezie ca reflex al discutatului precept biblic
care statorniceşte prioritatea lui “Era , şopteşte Cartea, la început Cuvântul,/ Purtându-se pe

4
ape, ca negura, răzleţ….”. Componentele atitudinii faţă de materialul lexical sunt: rolul
cuvântului în poezie; dreptul fiecărui cuvânt de a putea deveni material al artei; intervenţia
scriitorului asupra cuvintelor, având ca urmare apariţia conotaţiilor; concentrarea, la mod
esenţial de existenţă a poeziei.
Cuvântul singur, fără harul şi truda creatorului, nu poate exprima nimic. Flacăra
artistului îl înnobilează, îi dă capacitatea de a re-crea lumea, dar el trebuie să-şi găsească locul
potrivit în poezie. Lauda supremă se cuvine condeiului şi artistului care împrospătează
semnificaţiile cuvântului, înconjurându-l cu dragoste şi gingăşie.
Pentru literatura noastră, experienţa lexicală argheziană rămâne unică şi un pas de
valoare extraordinară pentru înnoirea limbajului poetic.
Mircea Zaciu, afirmă: „Arghezi rămâne cea mai frapantă personalitate a literaturii
noastre interbelice, unul dintre marii poeţi ai veacului al XX-lea, un înnoitor al verbului,
realizatorul celei mai originale sinteze între tradiţie şi modernitate.[...] a revoluţionat limbajul
poetic, a creat structuri lirice inedite. A reabilitat o estetică a urâtului, a crezut în puterea de
comunicare a cuvântului, într-o vreme caracterizată prin incompatibilitate”.
”TESTAMENT”
Arta poetică este expresia artistică a concepţiei despre poezie şi despre misiunea
poetului, diferenţiată în funcţie de subtilitatea şi de crezul artistic al creatorilor respectivi.
Având caracter programatic, poate cuprinde, discret, şi direcţiile pe care le va dezvolta creaţia
poetului sau poate prezenta “idealul etic şi estetic al acestuia”.
Acest concept de „artă poetică” este foarte vechi, coborând în timp până la Aristotel.
În literatura română, poeţii şi-au exprimat, atât în versuri, cât şi în studii teoretice, concepţia
lor despre poezie şi despre poet, despre rolul şi menirea acestora.
Mihai Eminescu, marele poet, defineşte poezia ca “expresie a fanteziei creatoare” sau
ca “regina facultăţilor omeneşti”, arta sa poetică fiind considerată Epigonii. Pentru Tudor
Arghezi “poezia e literatură concentrată, iar versul o cristalizare geometrică a poeziei”, arta
poetică fiind Testament. Lucian Blaga consideră poezia o modalitate de cunoaştere luciferică,
dar şi “lumină” care ţine „din nour până la copac” , arta sa fiind Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii.
Poezia Testament a lui Tudor Arghezi exprimă concentrat concepţia creatorului despre
poezie şi despre poet. Acesta şi-a dezvăluit cugetările legate de actul poetic şi în articole şi
studii ce dovedesc preocuparea artistului de a da expresia cea mai potrivită ideilor sale
poetice. Crede că poezia este “har şi condamnare”, iar poetul “un Sisif care ia de fiecare dată
muntele pieptiş”, dar totuşi o consideră „necesitate a sufletului, ce e însuşi sufletul sau măcar
umbra vieţii trăite”. Mărturiseşte, surprinzător de sensibil, că “ Poezia este ecoul vieţii noastre
simţite şi nemărturisite, confidenta secretului nostru necunoscut, lucrul lacrimilor şi al
suspinelor tăcute , căruia i se cuvine marea discreţie a vieţii”.
Testament este poezia care, ca o veritabilă uvertură, deschide porţile universului liric
arghezian. Aceasta deschide volumul Cuvinte potrivite, în anul 1927 , definind crezul aristic
al poetului în ceea ce priveşte estetica urâtului, ca dimensiune fundamentală a creaţiei lui
Arghezi. Caracterul de complexitate a psihologiei argheziene este sufletul faustian, după
opinia lui Lovinescu,în care “nu sălăşluiesc numai două suflete, ci se ciocnesc principiile
contradictorii ale omului modern”.
Ion Negoiţescu, ce aprecia apariţia volumului ca cel mai mare eveniment pe tărâmul
lirismului românesc de la publicarea volumului Poezii al lui Eminescu, în 1883, scria :
“Programatic, Testament explică lunga gestaţie a lirismului arghezian, prin faptul că el
reprezintă bilanţul sufletesc al veacurilor de civilizaţie autohtonă, implicând truda creatoare a
celor mulţi cu care se declară solidar”.
Prin această artă poetică Arghezi anunţă teme care vor apărea frecvent în creaţia sa:
cartea(creaţia), revolta, plugul, tradiţia, urâtul, devenirea. Poezia aceasta are ca temă

5
moştenirea literară a cărţii, ce face legătura dintre generaţii, fiind toiagul necesar al urcuşului ,
siguranţa trecerii prin istorie, prin sintezele unor experienţe umane care nu pot fi ignorate.
Mărturisindu-şi intenţia de a lăsa, drept moştenire, urmaşilor o carte, poetul se confesează cu
privire la drumul urmat de cuvânt pentru a se converti în poezie, la datoria acesteia de a
menţine legătura dintre strămoşii dispăruţi şi urmaşi, dar şi cu privire la rolul poetului în
restituirea demnităţii celor ce formează “ ramura obscură”: „străbunii”, „bunii”, „bătrânii”,
„robii cu saricile pline de oseminte”.
El însuşi urmaş al celor ce-au urcat “pe brânci” treptele devenirii, răzvrătindu-se şi
suferind , poetul conştientizează rolul său în păstrarea imaginii strămoşilor a căror trecere
“prin râpi şi gropi adânci” simbolizează efortul fiinţei de a se depăşi. Amintirea acestora
trebuie sacralizată prin poezie, în sensul păstrării legăturii dintre generaţii: “Am luat cenuşa
morţilor din vatră/ Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră”.
trebuie să fie exponentul celor mulţi şi obidiţi, vocea care să-i cheme spre lumină, ca
o răsplată pentru suferinţa lor de veacuri: “E-ndreptăţirea ramurei obscure/ Ieşită la lumină din
pădure/ Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi, / Rodul durerii de vecii întregi”. Dar poetul
trebuie să găsească cea mai potrivită expresie poetică pentru a da glas sentimentelor şi
gândurilor sale, trebuie să deţină “ştiinţa” convertirii cuvintelor nepoetice în artă.
Cu ajutorul condeiului şi al călimării, transfigurează artistic realitatea: “Sapa-n condei
şi brazda-n călimară”. Ca un adevărat alchimist, acesta trebuie să transforme “graiul lor cu-
ndemnuri pentru vite”, “bubele”, “mucegaiurile”, “noroiul” şi “zdrenţele” în “frumuseţi şi
preţuri noi”, şi în “muguri şi coroane”. Convertirea urâtului în valori de preţ este posibilă prin
poezie.
Portul este dator să supună cuvântul găsit după o muncă istovitoare de căutare, de
selecţie, de “frământare”, de potrivire, de modelare, încât să corespundă intenţiilor sale
artistice. Sunt semnificative verbele care indică rolul poetului în obţinerea poeziei: “...le-am
prefăcut în versuri şi-n icoane”, “veninul strâns l-am preschimbat în miere”, “am luat
cenuşa[…] şi am făcut-o Dumnezeu de piatră”, “durerea[…] o grămădii pe-o singură vioară”,
“din bube, mucegaiuri şi noroi iscat-am frumuseţi”. Este ilustrată o înverşunată luptă cu
materia cuvântului , pentru a transforma în spirit.
Se poate deduce că poetul ar avea puteri demiurgice, pentru că realizează o creaţie din
cuvinte ce-şi dezvăluie forţa creatoare prin puterea de a exprima Totul. Dăruit cu har, acesta
este dator să-şi valorifice talentul, căci nu oricine are acces la „slova de foc”, iar inspiraţia
este susţinută de munca migăloasă şi atentă, ajungându-se la „slova făurită”. Împerecherea
celor „două slove” este hotărâtoare, fiindcă disocierea dintre talent şi trudă nu este posibilă.
Poezia trebuie să se constituie în document, în hrisov ce trebuie păstrat ca semn al existenţei
istorice a unui neam: “Aşeaz-o cu credinţă căpătâi/Ea e hrisovul vostru cel dintâi”. Dacă
veninul a devenit, prin transformare artistică , miere, durerea s-a transformat în vioară. Cât
timp poetul “cântă” dureri şi suferinţe, speranţe şi visuri, poezia este vioară al cărei glas
provoacă nelinişte şi teamă “stăpânilor”. Când poetul îi aminteşte pe asupritorii “bunilor săi”,
pe care îi supune pedepsei, instrumentul supliciului este poezia devenită bici, forţa cuvântului
lovindu-i pe vinovaţi: „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte”.
O condiţie esenţială pentru starea de a fi a poeziei este aceea de a fi deschisă
sacralităţii, spiritualităţii , înaltului, dar şi teluricului “cu două lumi pe poale”, zborului, dar şi
mersului obişnuit.
Creaţia poetică este o valoare spirituală la a cărei realizare au contribuit munca robilor
străbuni, suferinţa celor ce-au trăit în umbră şi răzvrătirea acestora de-a lungul istoriei, poetul
fiind acela care adună şi care le acordă virtualităţi estetice.
Una dintre problemele artistice importante în gândirea poetului o constituie „estetica
urâtului”. Arghezi promovează ideea că în artă nu există subiect urât sau frumos , că în artă

6
urâtul nu are nici un sens, ci numai exprimarea artistică greşită poate genera urâtul , numai
tehnica artistică urâtă sau lipsa de talent pot duce la realizarea unei creaţii inestetice.
Tudor Arghezi pune în evidenţă înclinaţia sa spre crearea unor noi structuri poetice şi a
unor originale metafore, spre folosirea unui lexic variat în care se regăsesc cuvinte cioturoase,
fruste, cum ar fi: “zdrenţe”, “negi”, “bube”, “mucegaiuri”, “noroi”, alături de altele
armonioase: “icoane”, “dulce”, “ frumuseţe”, “lumină’, şi tendinţa de armonie între
elementele tradiţionale şi moderne.
Dacă poetul este robul ce scrie pentru Domnii ştiutori de carte, robia lui este în slujba
atotputernicului Cuvânt, care, la rândul său, se lasă robit de Creator. Mesajul testamentar al
lui Arghezi se îndreaptă către fiul său, căruia îi este încredinţată cartea, ca întâiul hrisov de
nobleţe, întocmit de urmaşul robilor pământului.
Arghezi rămâne modelul noului scriitor profesionist, care moare cu condeiul în mână,
fără să-şi fi sleit puterile creatoare. Pentru el, poezia înseamnă forma cea mai înaltă a
spiritualităţii unui popor, o sinteză estetică,etică şi etnică, realizată cu mare efort şi lăsată
generaţiilor, spre continuitatea unei civilizaţii, aşa cum bunurile lăsate prin testament pot
contribui la o uşurare a vieţii celui care le primeşte.
“POET, ROMANCIER, DRAMATURG, PAMFLETAR, CRONICAR ARTISTIC,
TRADUCĂTOR, ARGHEZI A CONSTRUIT NU NUMAI O OPERĂ DE O
MARE ORIGINALITATE, CU REPERCUSIUNILE CELE MAI ADÂNCI ASUPRA
EVOLUŢIEI MODERNE A LITERATURII NOASTRE, DAR ŞI UNA CARE
CONSTITUIE REFLECTAREA CEA MAI COMPLETĂ A EPOCII ÎN CARE
S-A CLĂDIT CU ATÂTA HĂRNICIE A EVENIMENTELOR, A OAMENILOR,
A CURENTELOR DE SENSIBILITATE ŞI DE IDEI DIN ACEASTĂ VREME”