TEORIA LITERATURII

CURS 1

Stiinta literaturii

Def: Stiinta literaturii este disciplina care are ca obiect principal studiul
categoriilor, al conceptelor, al proceselor de creatie si de receptare a unei opere literare.
Ea este aceea care circumscrie specificitatea literaturii, dovedind particularitatea
discursului literar în raportare la discursul de alta natura: politic, stiintific, juridic etc.
Aceasta disciplina e alcatuita de fapt din trei subdiscipline :
1. Teoria lecturii – studiaza procesele, în primul rând intelectuale, ale receptarii,
studiaza complexitatea fenomenului de perceptie a textului literar.
2. Teoria literara – reprezinta un segment dificil care se ocupa de studiul genurilor
si al speciilor literare, al formelor de reprezentare literara, precum si de studiul
dialecticii acestor forme, dialectica ce confera tocmai specificitatea literaturii.
3. Teoria comunicarii literare – studiaza concepte particulare ale prozei precum :
naratorul, naratarul, vocea auctoriala, dimensiunile temporale ale naratiunii, ritmul
narativ etc. Aceasta subdisciplina are un pronuntat caracter aplicativ.
Opera literara (literatura) este o filozofie concreta a existentei, pentru ca face uz de
imaginea artistica. Din aceasta perspectiva, toate disciplinele care circumscriu
literatura , critica literara, istoria literaturii, stiinta literaturii si estetica, reprezinta toate
filozofii ale acestei filozofii concrete, literatura.

Teoria lecturii
Teoria lecturii are un obiect in tripla ipostaza :
- un obiect general, literatura;
- un obiect concret, opera literara, modul de existenta a literaturii;
- un obiect vazut ca ansamblu de procedee care fac dintr-un discurs oarecare un
discurs literar.
Ca obiect general, literatura poate fi vazuta în primul rând ca sistem, ea reprezentând o
institutie în care intra productia literaturii ; în al doilea rând reprezinta reteaua de
difuzare, materializarea literaturii sub forma de carte ; reprezinta de asemenea sistemul
nervos al presei culturale, precum si relatia dintre aceasta institutie si celelalte sisteme
ale culturii : teatrul, artele plastice, muzica etc.
Într-o a doua acceptiune, mai restrânsa, literatura reprezinta totalitatea
Formelor de reprezentare , indiferent de gen sau de specie, aceste reprezentari având
niste atribute specifice în raport cu celelalte tipuri de discurs.
În al treilea rând, literatura se defineste din doua perspective :
dintr-una functionala, (ce face literatura si care este functionalitatea si finalitatea ei) si
din perspectiva structurala, (ce este literatura si din ce este ea construita.)
Din aceasta dubla perspectiva, functionala si structurala, literatura cunoaste un mare
numar de acceptiuni :
1. Prima acceptiune priveste literatura ca fiind imitatie a lucrurilor posibile,
mimesis, Termenul de mimesis apare pentru prima data la Platon. El spune ca ceea ce
tuteleaza tot este o idee absoluta. Omul fata de idee reprezinta doar o copie a acestei
idei. El este imperfect, ca orice copie, dar, pentru a se salva din aceasta stare, creeaza si
el câte ceva. La Aristotel mimesis reprezinta o imitatie selectiva a unor lumi. Literatura
ca mimesis are câteva obiectii fundamentale cum sunt:
- Imitatia nu poate sa defineasca literatura, ea denumeste cel mult o proprietate a
literaturii.
- Exista forme de reprezentare a literaturii care nu cad sub incidenta mimesisului.
De exemplu, raportata la proza, care are un caracter referential, poezia nu este mimesis;
ea este autoreferentiala, folosind un limbaj Intranzitiv – (Tudor Vianu). De asemenea,
asa-numitele genuri marunte ale literaturii precum paremiologia, nu au un caracter
mimetic. Asadar, acceptiunea literaturii ca mimesis este una restrânsa; ea nu
caracterizeaza literatura în integralitatea ei.
2. A doua acceptie a literaturii priveste literatura ca fiind o arta a frumosului tranzmis
prin semn lingvistic, a frumosului care, prin natura lui, e inanalizabil. Dar si aceasta
acceptie este reductiva; obiectia e dubla:
- Frumosul nu este o categorie fixa, ci este o categorie istorica, perisabila, în
interiorul careia exista mutatii. De exemplu, pentru vechiul grec frumosul era
reprezentat de simetrie, armonie si euritmie. În antichitate etalonul frumusetii era corpul
uman, arta majora fiind sculptura; a aparut apoi arhitectura, iar, in evul mediu, s-a
instituit notiunea de stralucire, care acompania divinitatea; În loc de frumusetea
sistemului se pune accentul pe frumusetea detaliului, urmând sa se ajunga ca, în secolul
douazeci sa se spuna ca frumosul nici macar nu mai exista.
- A doua obiectie descopera faptul ca, daca aceasta acceptie e partial valabila
pentru
limbajul poetic, ea nu mai este însa valabila pentru operele cu caracter referential,
pentru opera lui M. Proust, de exemplu.
3. A treia acceptie a literaturii a aparut în secolul douazeci, în contextul dezvoltari
disciplinelor lingvistice. Astfel, aceasta acceptie priveste literatura ca functie particulara
a limbajului. Comparat cu limbajul cotidian care este denotativ, limbajul artistic este si
denotativ, si conotativ, accentul cazând pe conotatie fata de denotatie. O alta
caracteristica ar fi opacitatea sa, datorita aglutinarii conotativului cu denotativul.
Limbajul artistic este, de asemenea, polisemantic si plurifunctional. Se deosebeste de
asemenea, prin caracterul sau emotiv, net superior ca si pondere în limbajul artistic fata
de cel cotidian. Limbajul stiintific are si el caracteristicile sale; este pur simbolic, dar
devine transparent în mediul sau de uzitare. Aceasta acceptie a ajutat enorm ân procesul
de semnificare a literaturii. Ea a reusit sa detaseze discursul literar de toate celelalte
tipuri de discurs. Pe de alta parte, aceste marci de recunoastere a limbajului literar au
devenit niste instrumente în procesul de analiza si de decodificare a textului literar.
4. A patra acceptie, aparuta tot în secolul douazeci, îmbina achizitiile semioticii cu
trasaturile ce definesc artele plastice, mai exact, literatura beneficiaza de unghiul
interdisciplinar. Astfel, în aceasta acceptie, literatura este un câmp de tensiuni, orientate
fie centrifugal, fie centripetal, putând avea coexistenta acestor doua sensuri ale fortelor,
între care raportul este dialectic. Pe de o parte literatura este un asemenea câmp de
tensiuni, pe de alta parte e un sistem în care intra doua sau mai multe câmpuri. Prin
caracterul de sistem literatura e constructia care îsi are un loc al sau, bine definit, în
cadrul celorlalte tipuri de texte, iar prin câmpul de tensiuni, mereu in miscare, pe care
lectura aplicata îl descopera, literatura e permutabila, în sensul ca ea are o viata a ei,
data de un caracter eminamente istoric. În interiorul literaturii exista aceasta tensiune
launtrica dintre caracterul sistemic, organizat si fortele care pun sub semnul întrebarii
valabilitatea acestui sistem. Din aceasta perspectiva, literatura privilegiaza câteva
categorii individuale, fundamentale, care se înteleg mai ales contextualizate la acest
nivel al literaturii ca sistem si ca si câmp de tensiune. Astfel de categorii reprezinta:
ritmul epic si cel liric, simetria si asimetria etc. Literatura trebuie înteleasa ca un edificiu
alcatuit din trei straturi mari. În primul rând, pentru ca literatura e alcatuita de catre om,
stratul fundamental este cel antropologic. Pe aceasta dimensiune literatura reproduce si
transcrie tot ceea ce tine de omenesc (biosul, biologicul). Un al doilea strat este cel
temporal, istoric, care este detectabil, masurabil. Un al treilea strat este cel formal, care
întruneste toate atributele care dau evidenta pentru faptul ca un anume text e literar. În
virtutea acestor trei straturi, literatura are o finalitate tripla. În primul rând ea confirma o
structura reala, antropo-social-istorica; ea propune de asemenea o structura proprie
modului ales de comunicare; în al treilea rând ea impune o realitate nonreala, dar care
sta mereu sub semnul posibilului.

CURS 2

Obiectul propriu-zis al stiintei literaturii este opera literara. Secolul douazeci a

propus niste acceptiuni ale operei cu un mare grad de operativitate.
Astfel, exista în primul rând un nivel prelogic al operei (nu unul ilogic si nici
unul alogic, ci o anumita logica pe care eu nu pot s-o realizez, nu exista o ecuatie în
psihologie a acestui tip specific de logica). Nivelul prelogic reprezinta o pura intuitie a
formei, având ca element component ritmul, care da nota si cadenta operei. Prin nivelul
prelogic se întelege o prima intuitie a formei si aici apar deja componentele de baza ale
operei.
Al doilea nivel este cel al elaborarii subconstiente a operei, ceea ce exista în
strafundurile inconstiente ale autorului, elementele care ies la suprafata, de cele mai
multe ori independent de vointa scriitorului. Avem în acest caz câteva tipare esentiale:
- Tiparul imaginatiei materiale – existenta în tesatura intima a unei opere a unor
elemente între care unele sunt mai privilegiate decât altele, existenta celor patru
elemente fundamentale: pamânt, apa, foc, aer.
- Tiparul (palierul) spatio-temporal; opera literara contine în ea elementele
constitutive si specifice ale unui anumit spatiu caruia îi apartine creatorul.
- Palierul arhetipurilor, al marilor simboluri care apar si se exteriorizeaza în opera,
de cele mai multe ori independent de vointa scriitorului si care traverseaza ca un ax
toate culturile, toate sistemele religioase; astfel de arhetipuri ar fi axis mundi sau
arborele vietii.
- Tiparul cosmologic, adoptat si asimilat de o anumita opera.
Al treilea nivel este cel al elaborarii constiente a operei. Si acest nivel contine mai
multe paliere pe care le enuntam succesiv, ele practic coexistând. Aceste paliere sunt
-urmatoarele:
- Palierul psihic, individual si colectiv, tiparul psihic cu încarcatura specifica,
temperamentala: punct de vedere, atitudine fata de existenta, incluziunea biografiei
proprii etc.
- Tiparul modelator al istoricului si al socialului; scriitorul face parte dintr-o
anumita istorie, dintr-o anumita comunitate etc si, inevitabil, toate acestea se regasesc
în miezul operei.
- Palierul obtiunilor ideologice si estetice ale creatorului; În acest sens exista
doua situatii distincte; tipologic vorbind, aceste obtiuni ideologice si estetice ce
alcatuiesc asa-numita ars poetica, în sensul mai general al termenului, pot sa existe
separat de opera propriu-zisa. De exemplu, Doctor Faustus contine o anexa în care
autorul îsi exprima ratiunile si conceptia sa estetica ce au stat la baza alcatuirii
romanului. Exista si o a doua situatie când aceste obtiuni fac parte din miezul
romanului. În astfel de situatii vorbim despre consubstantialitate între ideologia estetica
a scriitorului si dimensiunea estetica, functionala a operei. Aici intra si artele poetice.
- Palierul modelator al codurilor literare, elemente care-mi indica, înainte de a citi
o opera literara, ca am de a face cu o opera lirica, cu una dramatica sau cu un roman.
Toate aceste niveluri mari sunt coextensive, existenta lor si a palierelor determina
multitudinea unghiurilor critice de abordare, mai exact, critica literara, care are o
finalitate axiologica, adica de valorizare a operei, favorizeaza un anumit nivel. Avem
astfel: critica psihanalitica si arhetipala, critica de tip sociologic, critica ideilor literare
etc. Aceasta acceptie a operei este una de tip morfologic. O alta acceptie a operei este
cea de tip fenomenologic, produsa de estetica fenomenologica si care, la rândul sau,
este produsul unui curent filozofic care a traversat secolul al douazecilea,
fenomenologia. Fenomenologia presupune un complex de metode de descriere
adecvata aplicata unui fenomen, facuta în asa fel încât sa se obtina esenta concreta a
acestuia. Din punct de vedere fenomenologic, descrierea operei îi apartine unui
estetician polonez remarcabil, Ingarten, dupa care opera literara este alcatuita din trei
straturi:
a) Stratul fonetic, prin care se întelege sirul de sunete, cu functionalitatea specifica
a fenomenului: intonatia, ritmicitatea, corelate si având un caracter procesual.
b) Stratul semantic, prin care se întelege de obicei semnificatia cuvântului, a
sintagmei, a paragrafului, a capitolului etc.
c) Stratul obiectelor reprezentate prin care întelegem tot ceea ce se spune într-o
opera.
d) Stratul tipurilor imaginare, vizuale sau auditive în care ni se înfatiseaza lumea.
Acest strat este organic legat de procesul de receptare a operei.
Roman Ingarten defineste si opera plastica, respectiv pictura ca fiind alcatuita din doua
niveluri: pictura, prin care el întelege întemeierea ontologica a reprezentarii plastice, pe
de o parte si pictura ca alcatuire din doua straturi, stratul imaginii reconstituite si stratul
obiectului reprezentat, pe de alta parte. Între opera literara si cea plastica exista niste
numitori comuni, precum si niste diferente specifice. Numitorii comuni ar fi existenta
întemeierii ontologice, precum si reprezentarea. Dar, în cazul reprezentarii, exista o
diferenta esentiala; în timp ce pictura angajeaza o reprezentare imediata, cu ajutorul
ochiului, opera literara determina o reprezentare superioara, mediata de semnul
lingvistic si angajând în primul rând ochiul mintii.
A treia acceptie este cea de tip structuralist; din acest punct de vedere opera
literara este alcatuita din trei componente:
A) Substructura operei, prin care întelegem totalitatea factorilor solidari si
interdependenti care actioneaza asupra operei literare în mediul sau preformal. Din
aceasta substructura .fac parte stratul antropologic (arhetipurile), stratul de profunzime
(social-istoric), stratul biografic (eul inconstient si eul constient), stratul proiectelor
care se sprijina pe mai multe intentionalitati: psihologica, estetica etc .Aceste
componente ale substructurii pot sa fie imediat vizibile sau deductibile.
B) Nivelul structural, prin care întelegem opera ca totalitate, este alcatuit dintr-o
relatie complexa între întreg si parti, prin care întelegem un raport complex între
coeziune si coerenta, între model si rescrierile acestui model în corpul operei
respective .Toate acestea fac din opera literara un câmp de tensiuni.
C) Stratul suprastructurii trimite la receptare; suprastructura este partea integranta a
procesului de receptare prin lectura. Aici apar doua concepte fundamentale:
- Sensul, care înseamna legatura interna între parti si conservarea unui câmp
semantic. Sensul cunoaste o tipologie diversa; cu cât opera literara este mai bogata în
sensuri, cu atât posibilitatea ei de analiza este mai mare.
- Semnificatia – da continut, ratiune si coerenta sensului; ea este întotdeauna
contextuala. Semnificatia implica de asemenea procesul de evaluare si valorizare a
operei, ea fiind legata de atribuirea unei valori sau a unei nonvalori textului fictional.
Cea de a patra acceptie arata ca este gresita echivalarea operei literare cu fictiunea.
Când vorbim de fictiune întelegem prin ea inventie. Pentru vechii greci opera literara
reprezenta fictiune, minciuna, ea, de fapt, are caracter fictional pentru ca în structura ei
intra de obicei doua tipuri de realitate:
Realitatea reala care ne înconjoara si realitatea posibila, datorita careia opera literara
este infinita sub raportul lecturii, al receptarii. Daca opera literara reprezinta un individ
din punct de vedere al creatiei, ea reprezinta o specie din punct de vedere al receptarii,
tocmai datorita polisemantismului ei. Lectura reprezinta astfel o asimptota a operei
literare. Aceasta a patra acceptie a operei explica practic de ce opera nu este fictiva, de
ce nu este fictiune goala. În cadrul operei, între cele doua tipuri de realitate, cea reala si
cea posibila, exista o relatie osmotica, o sinteza bazata pe un parametru comun.

CURS 3

Obiectul mai particularizat al teoriei lecturii nu este atât literatura, nu este atât
opera literara, ci este ansamblul de mijloace, de procedee care fac dintr-un discurs
oarecare un discurs literar; acestea constituie literaritatea, obiectul propriu-zis al teoriei
lecturii.
Asadar, pe lânga obiect, care este reprezentat de literatura, respectiv de opera literara,
aceasta disciplina dispune si de un complex de metode de cercetare: unele având
caracter general, unele proprii, iar altele preluate de la alte discipline.
În cadrul metodelor generale, cu valoare de cadru, sunt cele cunoscute:
deductia, inductia, sinteza, analiza etc. În al doilea rând, a discuta despre metodele
preluate de la alte discipline înrudite cu teoria lecturii înseamna a le schita pe acestea, la
rândul lor, ele alcatuind pe de o parte un subsistem al teoriei literaturii, iar, pe de alta
parte, reprezentând un ansamblu coerent în care partile (disciplinele ca atare) sunt
unele în raport cu celelalte, în relatii de complementaritate
O prima disciplina înrudita cu teoria lecturii este poetica, care are doua mari
vârste; în ambele avem însa de a face cu o disciplina care fixeaza principiile, legile
esentiale ale artei în general si ale poeziei în special. Scopul poeticii a fost întotdeauna
acela de a arata în ce consta specificitatea artei. Poetica, ca si disciplina, îsi are radicalul
în epoca antica, prima ei vârsta acoperind mai bine de un mileniu si jumatate, începând
cu Aristotel si continuându-se pâna la romantici, inclusiv; aceasta prima vârsta a poeticii
se caracterizeaza printr-un caracter normativ, descoperind anumite legi pe care nu i le
arata doar scriitorului, creatorului, dar, mai mult, chiar i le propunea, iar în anumite
epoci i le impunea cu strictete. Din aceasta cauza în anumite epoci istoria culturii
europene este de-a dreptul strangulata de aceste norme înguste ale poeticii; un exemplu
relevant în acest sens ar fi clasicismul. A doua vârsta a poeticii este cea a secolului
douazeci, în care dispare latura normativa, ea având acum un caracter instrumental,
operativ, în sensul ca ea elaboreaza si pune la îndemâna cititorului acele concepte cu o
valoare operationala care îi faciliteaza acestuia procesul de decodare si implicit, de
întelegere mai adecvata a textului literar în specificitatea lui artistica. Poetica secolului
douazeci e mai pragmatica, deoarece ea beneficiaza de achizitiile lingvisticii care s-a
dezvoltat într-o mare masura în acest secol.
O a doua disciplina este poietica, termenul fiind utilizat înca de Aristotel cu
sensul de procesualitate, a face, a instaura. În timp ce poetica studiaza structurile
specifice ale operei si elaboreaza acele instrumente de decodare ale operei, poietica se
ocupa cu studiul procesului de creatie, ea având ca obiectiv studiul instaurarii operei;
are de fapt ca finalitate stabilirea momentelor genetice ale operei. Poietica demonstreaza
faptul ca, de multe ori, opera finita nu poate fi înteleasa în articulatiile ei marunte fara
cunoasterea anticamerei operei, fara cunoasterea etapelor creatiei, concretizate în
manuscrise care au condus treptat la textul definitiv. Pe de alta parte poietica a
demonstrat regimul de mare complexitate al statutului autorului, ajungându-se la
circumscrierea unor categorii precise: naratorul, naratarul, autorul, eul subiectiv, eul
obiectiv etc, între aceste categorii instituindu-se o suma de relatii care se pot observa în
text. Poietica descopera ansamblul factorilor ce conditioneaza aparitia unui artist, pe de
o parte, iar, pe de alta parte, circumscrie procesul intim de creatie a operei. Ea fixeaza
prin descoperiri repretate asa-numitele etape ale genezei unui text literar.
Primul moment al genezei este asa-numitul incipit, prima fraza, prima sintagma;
de obicei acest incipit este o aparitie instantanee, dar reprezinta produsul unor decantari
anterioare.
Al doilea moment, planul, se naste din efortul de constientizare si de extrapolare
a continutului incipitului; planul reprezinta o schema de fundal, schelaria operei, el
putând fi alcatuit dintr-o imagine figurativa sau dintr-o imagine abstracta, geometrica,
general valabila; planul poate fi reprezentat chiar si de o tema muzicala (valsul în Craii
de curtea veche) sau de o structura muzicala (în Doctor Faustus).
Un al treilea moment al genezei, scenariul, reprezinta partea de suprafata a
planului, o forma hibrida, fara identitate precisa; reprezinta practic ceva între plan si
contextualizarea finala a acestuia. El contine însa un minimum de structura proprie si un
minimum de sens absolut necesar pentru constructia operei.
Al patrulea moment, schita, reprezinta o prima forma de textualizare, de
articulare, una însa cu foarte multe imperfectiuni; de obicei ea intra în alcatuirea
variantelor manuscrise.
Pâna la textualizare exista o ipostaza a textului numita avantext, care precede
textul definitiv; de obicei se restituie odata cu textul definitivat toate aceste ipostaze
care tin de avantext. Geneza ca proces cunoaste si ea o tipologie cu mai multe înfatisari:
Exista asa-numita geneza lineara în care procesul de creatie respecta toate
momentele enumerate mai sus; este cazul operelor clasice sau clasicizate prin editii
definitive.
Exista si asa-numita geneza holomorfa, supraetajata, în care fiecare moment al
genezei reia sub forma prescurtata ansamblul celorlalte momente ale genezei, dupa
logica genezelor partiale. Este cazul operelor în care gasim în acelasi timp universul
fictional, precum si momentele genetice ale operei respective, opera care se face parca
sub ochii nostri, ca în textele lui Mircea Nedelciu, de exemplu.
O a treia ipostaza, plurigeneza, reprezinta variatiunile pe o tema data; este
situatia în care se da o tema care provoaca geneze diferite, dar care retin ca un numitor
comun aceeasi idee. Ajung sa existe astfel, în proza, de exemplu, romane înrudite.
A patra ipostaza, geneza polifonica, sau geneza în contrapunct, specifica de
obicei lucrarile care sunt alcatuite din tensiuni centrifugale; este cazul în care într-o
opera gasim un moment genetic care trimite la o alta opera; astfel acele opere se leaga
între ele prin acele momente genetice; astfel de exemple se regasesc în cadrul prozei
moderne si postmoderne.
A cincia ipostaza, hipergeneza sau macrogeneza, este aceea în care avem o
idee de baza, cu valoare de rama care este realizata într-un ansamblu de proiecte
distincte, de opere distincte, cum ar fi cazul Comediei umane a lui Balzac sau cazul
romanelor-fluviu. Fiecare opera în parte are autonomie proprie, dar, în acelasi timp, se
subsumeaza unei idei mari.
CURS 4

O alta disciplina care împrumuta o parte din metodologia teoriei lecturii este
retorica, ea reprezentând prima reflecsie sistematica asupra limbajului. A aparut în
democratia ateniana, într-un moment în care accentul se muta de pe natura pe
problemele umane. Pe de o parte, retorica este o expresie a convietuirii în cetate si, pe
de alta parte, este expresia dialogului facut pe grila dialectica si care ilustreaza de fapt
viata cetatii.
Retorica, la modul reductiv, reprezinta arta vorbirii care produce convingeri – în epoca
elina; în perioada latina ea a fost definita drept arta de a vorbi bine si convingator. De
obicei discursul retoric are câteva componente specifice:
- inventio – gasirea temei;
- dispozitio – ordonarea elementelor constitutive temei;
- elocutio – organizarea expresiva a cvintelor, elocinta;
- pronuntiatio – enuntarea propriu-zisa a întregului discurs în asa fel încît el sa fie
convingator;
- memoria – gasirea exemplelor.
Au existat de-a lungul vremii, din punctul de vedere al retoricii, trei tipuri de discurs si
anume:
1. Discurs deliberativ (politic);
2. Discurs juridic;
3. Discurs panegiric (elogiativ), împartit în doua:
-discurs funebru;
-discurs laudativ, care avea ca obiect o persoana în viata.
Retorica a circumscris asa-numitele figuri de stil; exista un depozit întreg de asemenea
licente retorice care au intrat în discursul literar, astfel încât în epoca moderna retorica
s-a redus la arta stilului, mai exact, una din treptele retoricii, elocutio, s-a pastrat si
transformat în ceea ce numim stilistica. Retorica a cunoscut de fapt trei mutatii:
- o mutatie ideologica, reductiva, în sensul ca totul s-a comprimat la elocutio, la
stil;
- o mutatie semiologica, de la discursul despre literatura la învatarea literaturii;
- o mutatie interna, în sensul ca retorica a fost absorbita treptat de discursul
filozofic al secolului douazeci, aparând astfel o noua disciplina, neoretorica, care a
beneficiat odata de dezvoltarea teoriei coumunicarii, în Statele Unite, iar, în plan
european, a beneficiat de achizitiile lingvisticii. În general neoretorica se reduce la o
teorie despre necesitatea argumentatiei din mai multe unghiuri convergente a unui
eveniment social, politic, cultural, stiintific.
În orice caz, între retorica si poetica exista o distinctie clara: Daca retorica înseamna
cunoasterea procedeelor de limbaj caracteristice literaturii, poetica înseamna
cunoasterea principiilor, a legilor care specifica, particularizeaza literatura. Exercitiul
retoric dispune de o stiinta a construirii discursului în piramida, în crescendo, iar atunci
când retorica este pe deplin constientizata , aceasta se face dupa niste parametri foarte
exacti; astazi, singurul domeniu în care retorica are înca o prezenta efectiva este cel
juridic.
 O alta disciplina importanta este sociologia literaturii, care apare ca si disciplina
la începutul secolului nouasprezece, odata cu aparitia unei lucrari considerate piatra de
hotar în cultura europeana si de asemenea socotite drept actul de nastere al sociologiei si
anume cartea intitulata Despre literatura considerata în raporturile sale cu institutiile
sociale a Doamnei de Stall, lucrare aparuta în 1800. Ca urmare a acestei discipline, a
aparut si critica de tip sociologic, acea critica a dublei relatii: pe de o parte a relatiei
dintre mediul emitent si opera, iar, pe de alta parte, a relatiei dintre opera si mediul
receptor. Sociologia literara demonstreaza si argumenteaza mecanismul extrem de
complex al relatiei dintre subiect si obiect; studiaza în esenta functiile literaturii în
societate, respectiv producerea si raspândirea literaturii, statutul social al celor care scriu
si care citesc. În al doilea rând, studiaza efectele fenomenului literar asupra societatii;
iar în al treilea rând studiaza locul si functia societatii în literatura, respectiv temele
sociale, tipurile, tendintele sociale etc. Sociologia literara considera fenomenele literare
ca elemente ale unui proces care genereaza un anumit sistem de relatii, la patru niveluri
distincte: al creatiei, al productiei, al difuzarii si al receptarii literaturii. Unghiul
sociologic are ca finalitate în analiza operei literare proiectarea acesteia pe un plan mai
vast, în sensul relationarii, al racordarii operei literare cu celelalte forme de creatie
spirituala, pentru ca aceste forme retin în memoria imaginii artistice functiunile si
caracteristicile particulare ale unui anumit moment. A întelege principiul de arta cu
tendinta înseamna a vedea desfasurarea si logica fenomenului artistic din acest unchi
sociologic.
O alta disciplina importanta este istoria literaturii, care este în acelasi timp si
retrospectiva, dar si prospectiva, în sensul ca ea înseamna, pe de o parte, analiza
etapelor pe care le-a parcurs literatura pâna la un anumit moment, iar, pe de alta parte,
sugereaza dezvoltarile ulterioare ale literaturii. Istoria literaturii a cunoscut patru etape
mari în Europa:
1. Etapa organicista, în virtutea careia literatura era vazuta în analogie cu un
organism biologic (parcurgând trei faze: de tinerete, de maturitate si de declin); primul
care a facut relatia dintre literatura si bios a fost Aristotel, ideea fiind preluata si de
romantici.
2. Etapa pozitivista, a fost cristalizata mai ales la jumatatea secolului al XIX-lea,
odata cu aparitia în filozofie a curentului pozitivist; acest curent pornea de la ideea ca nu
poate sa existe stiinta adevarata decât daca în prealabil exista o tehnica bine pusa la
punct a observatiei fenomenului; din momentul în care, în urma observatiei, avem o
acumulare suficienta de date, stiinta se constituie prin decantarea acestora, prin filtrarea
si prin interpretarea lor. Istoria literaturii de tip pozitivist este una de tip acumulativ,
aditionând faptele literare: biografia autorului, societatea emitenta si receptarea
contemporana a operei. Acest tip de istorie literara are si el meritul sau, întrucât se
sprijina pe memorie, retinând quasitotalitatea elementelor care intra în alcatuirea
literaturii nationale; asadar, pozitivismul în literatura a însemnat mai mult o depozitare
de elemente si nu o crestere din punct de vedere valoric.
3. Etapa biografismului este aceea în care, pe istoricul literar nu-l intereseaza atât
opera ca atare, cât îl intereseaza profilul scriitorului. În acest caz se pune accentul pe
refacerea, prin intermediul operei literare, a figurii perisabile a autorului acesteia.
4. Etapa imanentista a istoriei literare considera opera ca fiind un unifers autonom
în raport cu autorul ei, un univers girat de niste legi proprii; aceasta etapa, aparuta în a
doua jumatate a secolului XX, este de fapt o replica la celelalte trei etape anterioare.
Exista patru criterii majore care stau la baza istoriei literare si anume:
1. criteriul teleologic – a aparut si s-a cristalizat în epoca romantica, odata cu
aparitia ideologiei privind asa-numitul spirit al popoarelor; criteriul teleologic este
supradeterminat, având un caracter transcendental. Acest criteriu trateaza o anumita
forma mentis, o anumita mentalitate, sensibilitate si, implicit, particularizarea acestei
sensibilitati în realizarea artistica (orala sau scrisa). Acest criteriu a dat de fapt nastere
sintagmei istorie literara nationala.
2. Criteriul determinist - de sorginte marxista, în sensul unui adevar considerat
axiomatic si anume acela ca transformarile din viata sociala se reflecta, mai mult sau
mai putin direct, în creatia spirituala. Acest criteriu, care considera literatura doar în
ansamblul general de dezvoltare istorico-sociala, a fost considerat reductionist si limitat
deoarece el nu tinea seama de raportul real, multiplu, mediat, dintre baza si
suprastructura. Criteriul determinist e valabil numai întrucât tine cont de raportul elastic
dintre suprastructura si baza si nu de raportul mecanic de la baza la suprastructura.
3. Criteriul estetic, imanent, formalist – impune investigarea operei ca si realitate
specifica, fictionala a literaturii, care asculta de legile inerente care particularizeaza
opera respectiva. În temeiul acestui criteriu, orice literatura are câteva legi specifice care
o structureaza si care impun pâna la urma un anumit mod de receptare.
4. Criteriul mitologic, al cadrelor de cultura, înseamna a valida, a radiografia, a
legitima si a valoriza literatura din perspectiva unghiului conjugat al marilor grile
mitologice specifice unui anumit continent. În arealul în care ne aflam noi exista o
întrepatrundere între viziunea antropocentrica (greaca la origini si fructificata în plan
european) si viziunea cosmocentrica (asiatica).
O alta disciplina este literatura comparata, care ofera teoriei lecturii un material imens;
literatura comparata are un caracter tripartit; prin ea întelegem studierea raporturilor
dintre diferite literaturi si anume:
1. Pe cele de tipul relatiilor directe, al influentelor, al izvoarelor.
2. Pe cele cuprinse sub categoria paralelismelor.
3. Pe cele cuprinse sub categoria analogiilor (care se dezvolta independent, fara
relatii vizibile între ele, dar care ilustreaza niste curente comune. Comparativismul este
o metoda fundamentala în stiinta literaturii, comparatia fiind parte integranta din
discursul de legitimare, nu numai al literaturii, ci si al artei. Literatura comparata
depaseste de fapt literatura si opera literara, ea privind adesea cultura în general,
traditiile popoarelor etc; metoda comparativa a servit chiar si la crearea altor discipline
cum ar fi: morfologia culturii, istoria moderna a artelor si critica culturala; de fapt
literatura comparata ca atare a început sa se transforme din ce în ce mai mult într-o
istorie a mentalitatilor.
O alta disciplina este stilistica, tangenta la teoria lecturii; ea fructifica si largeste acea
treapta a retoricii, elocutio,, instituindu-se ca disciplina numai la începutul secolului
XX. Stilistica a cunoscut doua ipostaze: la început ea avea ca obiect studierea stilurilor
functionale care se integrau practic în lingvistica; în cea de a doua ipostaza obiectul
stilisticii îl constituie studiul individual al expresiei scriitorului, facându-se relatia dintre
proprietatile expresive ale unui text si psihologia colectiva sau individuala, pentru ca
avem de a face cu doua tipuri de stil: unul individual si unul colectiv
O alta disciplina este semiotica, care la început a reprezentat o filozofie a limbajului. Ea
intereseaza teoria lecturii din doua perspective:
- din cea a lui Saussure, care împarte semnul lingvistic în semnificat si
semnificant si de aici dezvoltându-se o stiinta care studiaza viata semnelor în cadrul
vietii sociale;
- Din cea a filozofiei culturii, dupa care limbajul lingvistic este un sistem alaturi
de alte sisteme, alaturi de mi, de religie, de stiinta si de arta.
Limba nu are doar un caracter instrumental, ea denumind realitatea; nu o denumeste
însa oricum, ci o articuleaza, având o functie simbolica.
 CURS 5

Mai exista evident si alte discipline importante pentru teoria lecturii, cum ar fi:
a) istoria artei, care ne da sun fundal al evolutiei artei de-a lungul timpului;
b) Psihologia literaturii, o disciplina relativ recenta;
c) Istoria mentalitatilor.
Cele mai importante sunt însa poetica, critica literara si retorica.
Poetica circumscrie legile în virtutea carora un fapt simplu de comunicare se preface în
comunicare literara. Poetica depaseste opera individuala întrucât ea este interesata mai
ales de categoria de opera sau de începutul de opera care este fructul unor decantari,
proces care e vizibil mai ales la nivelul grupului de opere. Poetica este mai exigenta
decât critica literara, deoarece, daca ea nu pretinde sa numeasca sensul unei opere, ea
arata în schimb specificitatea operei ca literatura. Poetica nu ramâne în cadrul
particularului, în cadrul unei anumite opere, ea are un caracter de generalitate, fiindca
legile pe care le descopera si pe care le arata cum functioneaza sunt valabile la nivelul
grupului de opere.
Critica literara, spre deosebire de poetica, are ca obiect cu precadere individul; ea
reprezinta un discurs axiologic, întrucât confera o valoare sau o nonvaloare operei. Pe
de alta parte, critica literara descopera structura operei literare si o defineste în esenta
ei. Ea integreaza opera într-un sistem de relatii cu alte opere. Prin urmare, critica literara
descopera si nu creeaza valoarea. Ea, în calitate de discurs care legitimeaza existenta
operei, are câteva functii:
- functia teoretica – aici venind în atingere cu poetica, pentru ca face parte din
filozofia operei;
- functia sociala – în sensul ca, indiferent de tipul de critica, ea educa opinia si
gustul public;
- functia practica – în sensul ca reface prin deducere procesul de creatie a operei;
ea e capabila, printr-un efort anamnetic, sa refaca procesul de creatie.
Critica cunoaste o tipologie determinata de privilegierea unui anumit strat al operei;
vorbim astfel de critica mitologica, arhetipala, psihanalitica, de tip sociologic etc.
Critica literara din punct de vedere al cititorului fata de text se împarte în doua:
A) critica de text, ( critica filologica) care este produsul unei lecturi specializate;
B) critica propriu-zisa, care cunoaste, la rândul ei, anumite forme de manifestare si
anume: recenzia, studiul monografic, eseul etc.
În raport cu poetica si critica literara, retorica restrânsa la asa-numitele figuri, prin care
întelegem totalitatea expresiilor ce ilustreaza maniera de a comunica; acestea se instituie
în uriase depozite culturale, alcatuind în buna masura recuzita unui curent literar, a unui
scriitor cunoscut sau chiar a unei opere, pentru ca, de fapt, orice opera literara reprezinta
un fapt de limba particular. Asadar, orice opera literara se înscrie în ecuatia generala a
comunicarii de tip lingvistic, dar exista o suma de particularitati care o detaseaza de
aceasta. Lingvistul Roman Jacobson a elaborat un studiu care fixeaza aceasta ecuatie a
comunicarii, fiecaruia din elementele ecuatiei corespunzându-i câte o functie lingvistica
diferita, dupa cum urmeaza:
- emitator – functia emotiva;
- mesaj – functia poetica;
- context – functia referentiala;
- cod – functia metalingvistica;
- contact – functia fatica;
- destinatar – functia conativa.
Între termenul emitator si autor nu se poate pune semnul egalitatii, în sensul ca ceste
doua sfere nu se suprapun întotdeauna; exista, de pilda, texte cu paternitate incerta, sau
chiar texte negate de autorul lor. În termenii economiei scriitorului îi corespunde
producatorul, iar, din punct de vedere al filozofiei, scriitorului îi corespunde stadiul
poetic, în timp ce receptorului îi corespunde stadiul estetic. În virtutea schimbarii de
accent de la opera spre cititor se naste teoria receptarii, care legitimeaza aceasta
modificare. Aceasta teorie, promovata de H. R. Jauss, legitimeaza conceptia ca
productia nu furnizeaza numai un material necesitatii, ci furnizeaza si materialului o
necesitate; astfel, obiectul de arta creeaza un public cu simt artistic, capabil sa se bucure
de frumos. Productia nu creeaza asadar un obiect pentru subiect, ci un subiect pentru
obiect. Estetica fenomenologica, prin Roman Ingarten, afirma faptul ca în cadrul
fiecarei opere exista o tensiune între determinare si nedeterminare, exista, mai exact,
niste pete albe, niste zone de nedeterminare, în cadrul fiecarei opere care cer
coparticiparea receptorului la actul de creatie. Astfel, opera literara are o existenta
procesuala , care este data tocmai prin recreerea ei prin actul lecturii.
Teoria receptarii a lui Jauss se sprijina pe câteva teze si anume:
1. Prima sa teza se refera la mutatia efectuata de pe estetica productiei si a
prezentarii pe cea a efectului produs si a receptarii. Altfel spus, opera literara nu este un
obiect în sine, ea semanând mai mult cu o partitura, oferind la fiecare lectura o
permanent noua rezonanta, fie din unghiul de vedere al criticului, al cititorului
specializat sau al celui obisnuit, fie din perspectiva scriitorului, care la rândul sau e si el
un cititor.
2. A doua sa teza se refera la descrierea si impunerea conceptului de orizont de
asteptare, care cuprinde o suma de elemente, de semnale manifeste sau latente, care se
fac simtite cititorului înainte de lectura. Amintim dintre aceste elemente: titul operei
respective, numele autorului, paratextul, toate acestea fiind menite sa-l predispuna pe
cititor la un anume fel de a recepta cartea respectiva. Pe masura lecturii acest orizont de
asteptare se modifica, fie în sensul ca orizontul prim se amplifica, fie ca acesta este
înlocuit pâna la sfârsitul lecturii cu un altul, cu totul diferit. Asadar, procesul de lectura
se consuma între acesti doi poli, orizontul prim si cel secund.
3. A treia teza aduce în discutie conceptul de distanta estetica, prin care întelegem
intervalul dintre orizontul prim de asteptare si modificarea sa, respectiv aparitia unui
nou orizont de asteptare. În cazul în care cei doi poli se suprapun avem de a face cu o
opera slaba din punct de vedere estetic. Cu cât distanta dintre cei doi poli este mai mare,
cu atât opera literara este mai valoroasa, iar cititorul este mai evoluat din punct de
vedere estetic si cultural
4. Ce-a de a patra teza se refera la reconstructia orizontului initial de asteptare, de
care depinde întelegerea prezenta si trecuta a unei opere literare; aici se justifica un
adevar cu valoare axiomatica si anume acela ca un text poare fi înteles de-abia atunci
când va fi înteleasa întrebarea al carei raspuns îl constituie însasi opera respectiva. .
5. A cincea teza prezinta mutatia efectuata de pe istoria receptarii operelor pe asa-
numita istorie evenimentiala a literaturii; este vorba practic de un proces în care
receptarea pasiva a cititorului si a criticului se schimba intr-o receptare activa. Prin
aceasta se explica si mecanismul prin care unele opere sunt redescoperite dupa o lunga
perioada si redevin actuale, dupa ce cazusera oarecum în umbra receptarii.
6. A sasea teza afirma ca istoricitatea literaturii se manifesta la intersectia dintre
sincronie si diacronie, dintre simultan si cronologic; astfel, nu ne mai situam nici pe
linia capodoperelor, dar nici nu ne pierdem în puzderia de texte inferioare, procesul de
receptare trebuind sa realizeze o medie, pentru ca el se aplica în egala masura si
capodoperelor, dar si operelor considerate de rang inferior.
7. Ce-a de-a saptea teza se refera la faptul ca orizontul de asteptare al literaturii se
distinge în raport cu cel al practicii istorice prin aceea ca nu conserva doar experienta
consumata, ci si anticipa posibilitati înca nerealizate. În temeiul acestei teze, istoria
literara, ca istorie particulara, se afla într-un raport specific cu istoria generala, uneori
devansând-o si provocând astfel în mentalitatea culturala adevarate rupturi.

CURS 6

Ca orice proces, lectura este conditionata de existenta câtorva factori fara de

care aceasta nu poate avea loc. Exista astfel trei conditii majore:
- Textul care reprezinta obiectul lecturii;
- Codul, depozitul cultural care este implicit în text si care-l depaseste de multe
ori;
- Cititorul, .
Între aceste trei conditii exista o legatura organica, mai mult decât o relatie
complementara.
Textul
Notiunea de text vine de la latinescul textum (tesatura). Numim text orice enunt
vorbit sau scris si care îndeplineste în mod prioritar o functie de comunicare. Textul, în
general, pentru a-si îndeplini aceasta functie, trebuie sa satisfaca sapte standarde:
coeziunea, coerenta, intentionalitatea, acceptabilitatea, informativitatea,
intertextualitatea si situationalitatea. În perimetrul literaturii textul instruieste în acelasi
timp receptorul cu privire la modul în care emitatorul, adica autorul textului, doreste sa
fie înteles. Din punct de vedere conotativ textul alcatuieste un sistem care nu se
suprapune decât partial peste sistemul lingvistic ce îi serveste ca baza, pentru ca textul
literar este în primul rând un sistem conotativ, este un sistem secund raportat la un alt
sistem de semnificare. Semiotic vorbind, testul este alcatuit din trei straturi:
- stratul verbal, alcatuit din elementele propriu-zis lingvistice, fonologice,
gramaticale, care constituie obiectul analizei retorice, sub unghiul expresivitatii acestor
aspecte;
- stratul semantic reprezinta totalitatea unitatilor lingvistice care vertebreaza
motivul sau ansamblul de motive ce constituie scheletul temei sau al manunchiului de
teme. Acest strat constituie obiectul analizei tematice;
- stratul sintactic este reprezentat de relatiile între unitatile lingvistice: fraze,
paragrafe etc; acest strat constituie obiectul analizelor de tip narativ. Aceste analize la
rândul lor cauta:
1. Ordinea logica – cauzalitatea, disjunctia, deductia, conjunctia, logica specifica a
textului.
2. Ordinea temporala – raporturile care se constituie într-un text între timpul
cosmic, timpul fizic, timpul interior, între timpul lecturii, timpul naratiunii, timpul
evocat de naratiune etc. Toate aceste dimensiuni temporale alcatuiesc o retea.
3. Ordinea spatiala – ritmul pe care se construieste textul (axul textului) si
raporturile dintre diferitele dimensiuni spatiale evocate efectiv existente în text.
Dincolo de aceasta structura generala semiotica, textul literar contine, implica si
reclama în acelasi timp trei comportamente:
- Primul este comportamentul referential; intentia, la acest nivel, este una strict
comunicativa. Avem de a face cu un enunt care comunica ceva strict.
- Al doilea comportament al textului este cel pseudoreferential; de acest tip este
textul prozei, care are caracter pseudoreferential; referential plus înca ceva. Aici intentia
textului nu mai este pur comunicativa, ci fictionala.
- Un al treilea comportament vizibil mai ales în limbajul liric este cel
autoreferential. Limbajul poeziei este unul autoreflexiv. Comportamentul
autoreferential are intentie ludica.
Aceste comportamente sunt de fapt modalitati fundamentale de textualizare care se
îmbina în grade diferite, în functie de forma de reprezentare artistica, de genul literar,
de intentionalitatea emitentului, precum si de capacitatea receptorului. În cadrul textului
literar se instituie câteva relatii care alcatuiesc urzeala textului, aceste relatii sunt diferit
accemtuate în cele trei tipuri de text. Exista în text trei tipuri de relatii: relatii simbolice,
paradigmatice si sintagmatice. Aceste trei tipuri de relatii se împletesc în cadrul unui
discurs. Ele corespund pe un plan general cu cele trei tipuri de comportamente textuale.
Prin aceste relatii observam ca orice text literar este însotit de existenta unui dincoace de
text si a unui dincolo de text. Gratie acestor relatii, textul are în jurul sau o aura care
este data de jocul acestor relatii care îl vertebreaza. Indiferent cum se împletesc aceste
relatii, orice text literar, din punctul de vedere si al poesisului si din punctul de vedere al
receptarii, are doua structuri:
Prima este structura de suprafata, prin care întelegem totalitatea perioadelor, a frazelor
care se succed în timpul lecturii, care se acumuleaza pe pagina. Posibilitatea receptarii
este redusa pentru ca este imposibil sa retinem totul pe masura ce traversam textul. În
mintea receptorului se petrece un fenomen numit reconare, ceea ce reprezinta
construirea, în paralel cu lectura, a unui soi de structuri care sintetizeaza textul citit,
retinând esentialul. Aceasta ne trimite la structurile de adâncime ale textului, care sunt
implicate în text, adica ele exista, de cele mai multe ori sub forma virtuala. Lectura este
cea care le scoate la suprafata, cea care ne constientizeaza. Aceste structuri relationate
de catre receptor configureaza un alt discurs care este si paralel si complementar cu
discursul prim, adica cu textul propriu-zis. Aceasta facem când povestim textul. Lectura
este saltul efectuat de receptor de la structura de suprafata la cea de adâncime. Pentru a
întelege acest mecanism de salt de la ceea ce se însira pe pagina pâna la ceea ce este
dedesubt, teoria literara a elaborat niste instrumente (concepte) cu valoare operatorie cu
ajutorul carora întelegem mai adecvat acest mecanism de lectura, dar si structura însasi
a textului. Mai exact, textul exista prin câteva ipostaze si ele relationate între ele:
1. Avantextul – desemneaza ansamblul de manuscrise, de variante ce preced textul
definitiv si constituie împreuna cu acesta un sistem. Avantextul aproximeaza, ma ajuta
sa deduc printr-un efort analitic de rememorare, poesisul. De obicei, acest ansamblu
care tine de geneza textului este restituit în opera definitiva, care este, fie clasica, fie
clasicizata.
2. Paratextul – relatia textului cu acele elemente care intra în alcatuirea orizontului
de asteptare al operei. De paratext tin: titlul, prefata, postfata, infrapagina, ilustratiile,
prezentarea sumara de pe coperta a patra, notele marginale. Problema titlului este
extraordinar de importanta. În literatura exista o multitudine de titluri. Titlul este de
multe ori o hieroglifa, el fiind extrem de important chiar începând de la unul foarte
simplu: un substantiv articulat sau nearticulat. Nu întâmplator Blaga îsi intituleaza
poezia Gorunul si nu spune Un gorun. La fel de dificila este si problema ilustratiei;
aceasta se desfasoara într-un câmp foarte larg, începând de la plierea efectiva pe text,
pâna la nonfigurativism.
3. Metatextul – relatia de comunicare care îl leaga pe un text de altul fara sa-l
citeze sau sa-l numeasca în mod necesar. Un astfel de metatext este Ulise al lui Joice,
care de fapt rescrie Odiseea, fara s-o citeze niciodata, însa o rescrie la nivelul unei zile,
într-un oras din Irlanda.
4. Contextul – reprezinta de obicei relatiile textului cu câmpul social-cultural de
apartenenta genetica sau functionala.
5. Hipertextul – reprezinta de obicei derivarea unui text din altul, fie prin
transformare, fie prin imitatie. Parodia, de exemplu, este un hipertext.
6. Arhitextul – relatia de apartenenta dintre toate celelalte ipostaze textuale la un
fel de text-matrice, text nediferentiat.
Intertextul – reprezinta un concept de culoare socio-lingvistica; intertextul este tot ceea
ce situeaza în mod explicit un text în relatie cu alte texte sub forma citarii. Citatul poate
sa fie real, încadrat în textul respectiv, sau fals. Vorbim despre intertextualitate atunci
când întelegem ca orice enunt este o permutare, o asimilare si o prelucrare de enunturi
anterioare, astfel încât fructul acestui proces triplu este un text caracterizat prin
încrucisarea acestor enunturi. Intertextul constientizeaza si adânceste în acelasi timp un
adevar formulat înca demult si anume ca nimic nu este nou sub soare, ca totul s-a scris,
ca tot ce se scrie de fapt se rescrie si ca tot universul e o carte în care noi, fiinte
sensibile, facem parte din universul de semne ale acestei carti. Prin urmare, intertextul
este ansamblul textelor care pot fi apropiate prin analogie, prin similitudine, prin
comparatie, de textul pe care-l avem. Este, în plus, ansamblul textelor regasite de
memorie în textul pe care-l citim. Cu cât trimiterile intertextuale în procesul de lectura
sunt mai numeroase, cu atât opera e mai valoroasa si, de asemenea, procesul de
receptare e la un standard mai ridicat. Toate aceste ipostaze ale textului literar, între care
se detaseaza evident intertextul, alcatuiesc un sistem, pe de o parte, precum si
fenomenul de comprehensiune, pe de alta parte. Toate aceste ipostaze au rolul de a ajuta
la decodarea textului, a structurii lui, precum si de a facilita procesul de lectura, care e
alcatuit din comprehensiune si din interpretarea textului.