Enigma Otiliei

“Enigma Otiliei”
Realismul este un curent literar apărut în a doua jumătate a secolului 19, care
s-a manifestat sub forma unei mișcări antiromantice, abordând subiecte inspirate
din realitate și conturând personaje ce reprezintă tipologii umane, insistandu-se pe
relația dintre acestea și mediu.
În perioada interbelică, într-o epocă în care domina romanul subiectiv,

George Călinescu (pe numele său real, Gheorghe Călinescu) propune un roman
clasic, realist, balzacian. Astfel, în anul 1938, este publicată opera “Enigma
Otiliei”. Textul prezintă și elemente romantice (iubirea adolescentină dintre Felix
și Otilia, personajele puse în antiteză, descrierea Bărăganului), naturaliste (tara
ereditară a familiei Tulea), dar și elemente moderne. Construcția personajelor este
cea care conturează cel mai bine trăsăturile moderne ale operei. Otilia este
caracterizată prin tehnica oglinzilor paralele/ pluriperspectiva,însă și celelalte
personaje sunt modernizate, definindu-se prin comportamentul lor. Călinescu
pornește construcția personajelor de la tipologiile tipice curentului realist, însă le
șlefuiește cu iscusință pe fiecare în parte. Moș Costache Giurgiuveanu înfățișează
tipul avarului, însă este umanizat de sentimentele sale de iubire față de Otilia;
Pascalopol-gentilomul, generosul, care se dovedește a fi egocentric. Nici chiar
Felix nu rămâne neatins de mâna dibace a autorului; el își păstrează imaginea de
inocent pe tot parcursul povestirii, dar această imagine este știrbită în epilog („se
căsători într-un chip care se cheamă strălucit și intră, prin soție, într-un cerc de
persoane influente”).
Naratorul este specific prozei realiste, fiind obiectiv, extradiegetic, iar

perspective narativă este, în consecință, obiectivă. Se preferă focalizarea internă,
centrată pe Felix, prin ochii căruia sunt fixate anumite cadre, făcând posibilă
apariția naratorului reprezentabil (descrierea străzii Antim, a casei lui Costache, a
apartamentului lui Pascalopol-tehnică balzaciană). Primul plan narativ urmărește
destinul celor doi orfani, al doilea- destinul familiei Tulea, iar cel de-al treilea îl are
în vizor pe Stănică Rațiu. Se remarcă aici un element inovator, deoarece, deși se
înscrie în linia proveniților din literature română, asemenea lui Dinu Păturică,
Stănică scapă nepedepsit, ba mai mult, urcă pe treptele sociale („fu chiar prefect
într-o scurtă guvernare, și acum este proprietarul unui blockhaus”).
Incipitul este de tip „captatio benevolentiae” și corespunde expozițiunii;
fixează cronotopul veridic (element specific prozei realiste) și introduce în scenă
principalele personaje, printr-o strategie narativă întâlnită frecvent în scrierile
realiste. Finalul este închis, luând forma unui epilog (nu corespunde
deznodământului) care lămurește cititorul asupra destinului personajelor principale
(întâlnirea lui Felix cu Stănică, după 10 ani de la moartea lui moș Costache): aflăm
că Stănică se recăsătorește cu Georgeta, că Otilia îl părăsise pe Pascalopol și se
cuplase cu un conte argentinian. Deși ușor forțată, scena din compartimentul
trenului, când Felix se reîntâlnește cu Pascalopol și privește o poză cu Otilia, o
prezintă pe fată într-o lumină de „actriță întreținută”,în care nu se mai vede nimic
din inocența ei din adolescență.
Tema romanului este de tip balzacian, socială, în prim plan apărând tema
moșteniri, care dezvoltă problematica banului/ averii, ce influențează profund viața
individului: multe personaje urmăresc la modul obsesiv să intre în posesia unei
moștenirii care să le schimbe destinul. Apare și tema paternității, aceasta
reprezentând una dintre obsesiile scriitorului; romanul a fost inițial intitulat
„Părinții Otiliei”, orientând clar cititorul către temă. Pascalopol („un om ca de
cincizeci de ani, oarecum voluminos, totuşi evitând impresia de exces, cărnos la
faţă şi rumen ca un negustor, însă elegant prin fineţea pielii şi tăietura englezească
a mustăţii cărunte.”),moș Costache, Aglae Tulea, sora lui – „o doamnă cam de
aceeaşi vârstă cu Pascalopol, cu părul negru pieptănat bine într-o coafură japoneză.
Faţa îi era gălbicioasă, gura cu buzele subţiri, acre, nasul încovoiat şi acut, obrajii
brăzdaţi de câteva cute mari” și chiar Stănică, toți încearcă să fie părinte pentru
Otilia, dar fiecare eșuează lamentabil.
O scenă reprezentativă pentru tema romanului este cea din capitolul 18, când
moș Costache Giurgiuveanu suferă primul atac cerebral. Într-o zi de pe la sfârșitul
lui septembrie, „într-o zi de arșiță tardivă”, în timp ce lucra la casa promisă Otiliei,
„ se împletici din mers … și căzu moale jos”. Felix și Otilia îl îngrijesc cât de bine
pot ei pe bătrân, care speriat că nu mai are mult de trăit și condus de iubirea față de
bani, îi cere lui Felix să-i aducă o cutie de tablă în care îşi ţinea banii, dar Felix
descoperă în scrinul unde se găsea cutia şi un caiet de însemnări al bătrânului,
privind cheltuielile întreţinerii nepotului său. Din acel caiet rezultă că tânărul aflat
sub tutelă beneficiază de un venit substanţial, din dobânzi şi chirii, echivalent cu
salariul unui ministru, venit consumat în întregime, scriptic dar nu real, prin
cheltuieli în bună parte nefăcute sau supraevaluate. În sufragerie, alături de moş
Costache încă suferind, dar perfect conştient, era familia Tulea, care stătea la pândă
pentru a nu permite Otiliei să primească o moştenire din parte lui moș Costache.
Aceștia discută fără nici un fel de reticenţe despre testamentul bătrânului, fapte
care îl determină pe Costache Giurgiuveanu să-l cheme lângă sine pe Pascalopol şi
să exclame: „–Pu-pungaşii… mă-mă-mă pândesc să mă fure… să mă moştenească
până n-am murit… să-i dai afa-fară pe toţi, pe toţi, să nu văd decât pe fe-fe-tiţa
mea şi pe Felix, vreau să-i dau fe-fetiţei mele cei al ei, am să-ţi dau dumitale.
Du-dumneata eşti pri-prietenul meu cre-credincios. Nu vreau să ştiu de soră şi de
nepoţi, afa-fară din ca-casa mea!”. Scena denotă elemente absurde, apropiindu-se
chiar de grotesc dacă ne concentrăm atenția asupra familiei Tulea, care erau rudele
cele mai apropiate de Costache, dar care nu fac niciun efort pentru a-l ajuta pe
bătrân, ba mai mult, așteaptă neafectați moartea.
O a doua scenă relevant pentru tema romanului este chiar cea din incipit,
când ne sunt introduce personajele prezente în casa lui moș Costache. Această
secvență narativă dezvăluie tipologiile de personaje și prefigurează conflictele
majore ale romanului. Autorul pune accent pe vestimentația personajelor
( întocmai ca în romanele lui Balzac), scoțând în evidență o trăsătură definitorie:
stilul elegant al lui Leonida Pascalopol îi trădează rafinamentul, coafura Aglaei îi
reliefează ipocrizia, iar buzele subțiri răutatea. Gestul lui Pascalopol de a-i oferi
Otiliei un inel anticipează căsătoria celor doi.
George Călinescu afirmă la un moment dat că ”Otilia sunt chiar eu”,

comentariu care face referire la trauma autorului de a crește fără unul dintre părinți.
Otilia ilustrează nu numai tipul orfanului, ci aduce în atenția cititorului și condiția
femeii, în cadrul societăţii burgheze în Bucureştiul de la începutul de secolului xx.
Fata, conștientă că nu va primi bani în urma morții lui moș Costache, îi acordă
foarte multă atenție lui Pascalopol (căsătorindu-se chia cu el), deși părea că
nutrește sentimente sincere față de Felix.
Astfel, romanul „Enigma Otiliei” se înscrie în sfera realismului critic

balzacian, dar, precum personajele sale, depăşeşte limitele acestui tipar.

Enigma Otiliei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Enigma Otiliei

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Enigma Otiliei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

“Enigma Otiliei”

În perioada interbelică, într-o epocă în care domina romanul subiectiv,

Naratorul este specific prozei realiste, fiind obiectiv, extradiegetic, iar

George Călinescu afirmă la un moment dat că ”Otilia sunt chiar eu”,

Astfel, romanul „Enigma Otiliei” se înscrie în sfera realismului critic

S-ar putea să vă placă și