Referat - LOGICA JURIDICA
Referat - LOGICA JURIDICA
Referat - LOGICA JURIDICA
RAȚIONAMENTUL JURIDIC
0
CUPRINS
CAPITOLUL 1
1.1 NOȚIUNI INTRODUCTIVE _____________________________________________pag. 2
1.2 RAMURILE LOGICII ___________________________________________________pag. 4
CAPITOLUL 2
2.1 DOMENII ȘTIINȚIFICE ÎNRUDITE CU LOGICA ___________________________ pag. 6
2.2 METODE DE INTERPRETARE __________________________________________ pag. 7
CAPITOLUL 3
RAȚIONAMENTUL ȘI ARGUMENTAREA ___________________________________pag. 9
BIBLIOGRAFIA _________________________________________________________ pag. 11
1
CAPITOLUL 1
Coborâtă, în cetate, din lumea zeilor, de către Aristotel (384-322 î.Cr.), logica a continuat să
fascineze și să lumineze gândirea oamenilor de-a lungul anilor. Chiar dacă Aristotel nu a fost
interest să-și definească preocupările prin termenul de „logică”, logica a înaintat, ca orice știință,
de la simplu la complex.
Cuvântul „dialectică” a fost primul termen utilizat pentru disciplina pe care astăzi o numim
logică. Format din cuvântul grec „logos” care înseamnă în același timp discurs și rațiune,
termenul de logică a fost utilizat pentru prima dată în secolul al III-lea de Alexandru din
Afrodisia.
În sens larg, logica se aplică, astăzi, tuturor domeniilor culturii, astfel încât vorbim despre o
logică matematică, filosofică, a artei, a sportului .
Logica este știința demonstrației, care studiază formele și legile generale ale raționării corecte.
Procesul complex al gândirii logice efective, apoi, al cunoaşterii legilor sale obiective, tot
prin gândire, al reprezentării acestora, în cadrul gândirii, prin intermediul limbajului, este o
condiţie sine qua non pentru omul de ştiinţă contemporan, sau pur şi simplu, pentru un om cu
adevărat instruit. Aşa cum a fost, de fapt, pentru orice demn reprezentant al speciei homo
sapiens, de-a lungul istoriei, dacă a avut pretenţia de a se insera, în condiţii de normalitate, în
viaţa socială.
Cei care tratează fundamentele dreptului recunosc deschis că o cercetare a raportului juridic
şi a răspunderii juridice ar rămâne neîmplinită fără o abordare a problematicii logicii juridice.
Cei care abordează teoria generală a dreptului ca ştiinţă-sistem al ştiinţelor juridice (ce comportă
ştiinţe generale, particulare şi tehnico/aplicabile vizând universul juridic), includ logica juridică
2
în zona tehnico-aplicabilului juridic. Cei care construiesc o filosofie a dreptului susţin, la modul
cel mai hotărât, că, prin ignorarea instrumentului logic, gândirea juridică riscă o scufundare în “
labirintul meşteşugărescului”, la fel cum gândirea geometrică s-ar pierde în “aproximări
comode”.
În spatele persoanei în drept se află omul care, în calitate de individ, îşi aproprie socialul
prin normativitatea juridică; în spatele acestei normativităţi se află şi asimilarea câştigurilor
cognitive venite dinspre ştiinţele preocupate nemijlocit de om, printre care logica (nefiind ştiinţă,
în înţeleseul tradiţional, ci mai mult decât ştiinţă), îşi aproprie raţionalul prin normativitatea
logică.
Dacă logica este instrumentul oricărei ştiinţe, atunci trebuie să fie şi instrumentul ştiinţelor
juridice. Dacă ne întrebăm cu privire la existenţa unei logici proprii a dreptului, atunci trebuie să
presupunem existenţa unei ordini raţionale specifice a dreptului, ce ar putea fi explicată cu
metoda logicii adecvate acestei ordini. Dacă ne întrebăm însă cu privire la existenţa unei logici
particulare a ştiinţelor juridice, prin care să se explice realitatea juridică, atunci răspunsul se
complică: în cazul în care acceptăm că realitatea juridică are forma logică a ordinii, întâlnită şi în
alte domenii de realitate (naturală sau socială), rezultă că nu există o metodă logică particulară a
ştiinţelor juridice; în cazul în care realitatea juridică nu are forma logică a ordinii din celelalte
domenii şi niveluri de realitate, rezultă că există o metodă logică particulară a ştiinţelor juridice.
De aici, mai departe, se produce însă şi prima ruptură între logic şi juridic: principiile sunt
necesare şi suficiente în întemeierea realităţii logice (gândirea logică) cât şi a realităţii juridice
(reglementarea normată a relaţiilor şi comportamentelor umane), dar axiomele şi postulatele sunt
numai convenţii suficiente în întemeierea unui sistem de gândire având ca obiect fenomenul
gândirii logice, ceea ce nu mai este şi cazul sistemului de gândire juridică având ca obiect
fenomenul juridic. Căci nu există fapte juridice, ci semnificaţii juridice ale faptelor sociale,
semnificaţii ce se constituie pe temeiul unor norme juridice, norme ce nu se mai pot întemeia pe
axiome şi postulate convenţionale şi, deci, suficiente dar nu şi necesare. Numai logica are
privilegiul acestei triple reflexivităţi: de a fi propriul său obiect, propriul său sistem de gândire a
propriului obiect şi propriul său mod de teoretizare şi exprimare a gândirii de sine.
Pentru jurişti este mai greu să justifice raţionalitatea obligaţiilor, permisiunilor şi interdicţiilor,
faptul că spaţiul valorilor interiorizate formează o unitate asumată de subiect iar spaţiul valorilor
3
juridice, consacrate de o autoritate exterioară individului, formează o unitate de conformare.
Dreptul nu cere nimănui să-şi asume, ci să se conformeze.
1
Aristotel - Metafizica, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2010, p. 487.
4
matematice este realizată de Bertrand Russell și A.N. Whitehead între 1910 și 1913 în
celebra lor operă „Principia mathematica”.
3. Logica contemporană, include o multitudine de orientări și de curente, având ca
nucleu de bază argumentarea.
Logica contemporană debutează prin opera lui Gottlob Frege (1849-1925) care este
considerat un nou Aristotel, chiar dacă ideile sale nu au fost de la început înțelese (logica lui
fiind simbolică, matematică, formală). Rudolf Carnap, elevul lui Frege (1891-1970), consideră
că: „Logica nu este o teorie, adică un sistem de semne cu regulile de utilizare a acestora.”
Deductibilitatea și corectitudinea (validitatea) se dovedesc a fi relative la sistem, la limbajul logic
și, de aceea, Carnap va formula principiul de toleranță potrivit căruia „ în logică nu există
morală. Fiecare este liber să-și construiască cum îi convine propria sa logică, adică propria sa
formă de limbaj”, astfel încât nu se mai vorbește despre o singură logică, ci despre existența mai
multor logici.
Fără a insista, prea mult, asupra noilor logici le vom grupa în logici extinse: logicile
aletheice (se ocupă cu modalități relative la adevărul propozițiilor, indicate de adverbele care
modifică verbul: „va sosi poate”); logicile deontice (formealizează noțiunile de drept, interdicție,
obligație, datorie, fiind vorba despre o logică a normelor care permite formalizarea
raționamentului juridic); logicile temporale (permit o analiză complexă a diferitelor sensuri ale
conceptului de timp); logicile epistemice (precizează și diferența dintre credință și știință); logica
ilocutorie (se referă la actele de discurs, de argumentare) și în logici alternative: logica
plurivalentă, logica vagă, logica intuiționistă, non-monotona etc.
Într-un sens strict, logica (numită și logica „ formală” este studiul legilor formale ale
gândirii, legi apte să ne conducă de propoziții adevărate numai la propoziții adevărate.
Într-un sens larg, logica este studiul formelor de raționare apte să ne conducă de la
propoziții adevărate sau de la propoziții adevărate la propoziții probabil adevărate. De aici,
rezultă, cele două părți ale logicii: logica raționamentelor certe și logica raționamentelor
probabile2.
2
Logică și argumentare – Manual pentru clasa a IX-a – Elena Lupșa, Victor Bratu, Maria Dorina Stoica – Editura
Corvin Deva, 2004- pag.5-6
5
CAPITOLUL 2
1) Psihologia are ca principal obiect de studiu fenomenele psihice ale individului, gândirea
umană fiind doar unul dintre acestea (alături de senzaţie, percepţie, temperament, caracter, etc.).
Perspectiva psihologică asupra gândirii se referă la perspectiva subiectivă a individului care
gândeşte, ea nu vizează corectitudinea formală a gândirii lui (decât, poate, în măsura în care
aceasta implică un aspect patologic). Gândirea, în cadrul psihologiei, este studiată ca un proces
psihic complex, în aspectele sale normale şi patologice. În ceea ce priveşte logica, aşa cum am
mai spus, aspectul care interesează este doar gândirea corectă.
2) Gnoseologia, cunoscută şi sub numele de teoria cunoaşterii, studiază modul în care este
posibilă cunoaşterea umană. În cadrul acestui domeniu al filosofiei, raportarea se face, în special
la ceea ce putem cunoaşte (obiectul cunoaşterii), nu la validitatea raţionamentelor care fac
posibilă cunoaşterea (validitatea este acceptată implicit).
3) Retorica sau arta discursului, vizează obţinerea performanţei şi cultivarea talentului de a vorbi
frumos şi de a prezenta o teză cu argumente convingătoare, dar acest lucru nu implică neapărat
rostirea sau aflarea adevărului ci, mai ales, convigerea auditoriului să accepte sau să fie de acord
cu ceea ce susţine oratorul.
4) Hermeneutica, numită şi teoria interpretării, este o ramură a filosofiei care se ocupă cu
studiul interpretării creaţiilor spirituale şi artistice ale indivizilor, căutând să descifreze sensurile,
mai mult sau mai puţin ascunse ale operelor literare, picturilor, etc. Evident că şi în acest
domeniu, corectitudinea gândirii sau coerenţa acesteia este presupusă implicit.
5) Teologia, diferă în mod evident de logică, dar a preluat de la aceasta modul valid de
argumentare al tezelor şi, de exemplu, prin opera filosofului şi teologului Toma D´Aquino
(celebra lucrare Summa Theologica), în care a demonstrat logic existenţa lui Dumnezeu3.
3
Logică, Manual pentru studenți – Andreea Elena Matic, Editura Lumen, 2017 – pag.20
6
2.2 METODE DE INTERPRETARE
7
legale, înţelesul lor adevărat. Hermeneutica percepe textul legislativ ca pe o structură stratificată
de semnificaţii. O expresie dintr-o lege poate să însemne cu totul altceva decât ne face să credem
sensul ei imediat.
Hermeneutica atrage atenţia asupra faptului că acelaşi text de lege poate fi interpretat
diferit de subiecţi diferiţi. Interpretarea depinde de cultura personală a interpretului, de gradul de
încifrarea mesajului, de acurateţea cu care sunt identificate motivele şi intenţiile legiuitorului.
Hermeneutica presupune empatie – capacitatea interpretului de a “intra în pielea
legiuitorului”, de a înţelege contextul istoric care a generat legea.
Hermeneutica porneşte de la ipoteza că unele expresii sunt confuze sau inconsistente şi
din această cauză ele trebuie completate cu altele care le fac inteligibile. Procedând la o
interpretare hermeneutică judecătorul va spune “aceasta este interpretarea corectă” sau “în
concordanţă cu ordinea legală decidem astfel”. De fapt el introduce expresia interpretată în
contextul său, în cadrul legal care I se potriveşte. O expresie poate avea “sensuri ascunse”
datorită faptului că în timp contextul cultural şi ideologic s-a schimbat.
Metoda dogmatică este o metodă “thetică”, adică o metodă a regulilor care se pretinde
că există prin ele însele. Cuvântul “thetic” proviine de la grecescul “theticos”, care înseamnă
“ceea ce se impune ca regulă”. Metoda dogmatică este în esenţa ei o metodă logică deductivă
care foloseşte în demonstraţiile sale un număr de principii exterioare sistemului legislativ dar
care sau impus în doctrină şi a căror legitimitate nu s-a cercetat în prealabil. Premisele majore ale
metodei dogmatice sunt construcţii juridice teoretice, principii afirmate de jurişti cu pretenţia de
a fi valabile oricând şi oricum. Atunci când aplică această metodă juristul caută rezolvări ale
situaţiei în opera autorilor care sunt autorităţi în domeniu. El se afiliază unei şcoli de interpretare
şi judecă fiecare situaţie raportându-se la concepţia cestei şcoli. În ţara nostră se pot uneori
distinge concepţii diferite între juriştii de la Cluj şi cei de la Bucureşti sau Iaşi, localităţi în care
s-au format în cadrul facultăţilor de drept diverse curente de interpretare a legii.
Metoda intuitivă scurtcircuitează raţiunea bazându-se pe intuiţie.Intuiţia începe acolo
unde se opreşte sau şovăie inteligenţa acolo unde nu există indicii sau fundamente de la care să
se pornească. Intuiţia este o determinare spontană în sensul că ea porneşte doar de la sine nefiind
precedată de vreun raţionament4.
4
Logică juridică. Suport de curs pentru învățământul la distanță – pag.17-18.
8
CAPITOLUL 3
RAȚIONAMENTUL ȘI ARGUMENTAREA
Raţionamentul este o formă a gândirii prin care din doua sau mai multe judecăţi valide
(cunoscute) derivăm o nouă judecată o nouă informaţie (cunoştinţă)5.
Modul în care construim rationamente si comunicam sau folosim concluziile
rationamentelor noastre implica, în vederea obtinerii unor rezultate satisfacatoare, si verificarea
corectitudinii întemeierii acestora. De regula, idea de întemeiere este strâns legata de notiunea de
argumentare. Întemeierea este „operatia de indicare a temeiurilor din care o propozitie, a carei
pretentie de validitate este controversata, poate fi derivata”6
Argumentarea este prezentă la tot pasul: acasă, la școală, în mas media, în grupul de
prieteni etc., ănsă teoria argumentării a apărut și s-a dezvoltat în ultimele două decenii ale
secolului XX-lea, ca urmare a formalismului excesiv al teoriilor logice contemporane, ce aveau o
aplicare redusă în practică, astfel încât existența unei diferențe esențiale între domniul theoretic și
cel practice, a impus necesitatea creării unei noi logici a argumentării.
În centrul analizei argumentării stă raționamentul, deoarece orice argumentare este o
organizare inedită de raționamente (argumentare amplă), existând și argumentări care presupun
un singur raționament (argumentare simplă).
Raționamentul este operația logică prin intermediul căreia din propoziții date numite
premise este derivată o altă propoziție numită concluzie7.
Forma logică reprezintă o structură proprie a gândirii umane care realizează organizarea
gândurilor noastre sub forma termenilor, propozițiilor și raționamentelor sau argumentelor.
Raționamentele au la bază o lege logică, dar nu orice lege logică este o inferență, ci
numai acelea care se prezintă sub forma implicației sau a echivalenței8.
Din punct de vedere psihologic, raționamentul este „actul sau procesul mintal, efectuat de
cineva, prin care se trece de la premise la concluzie9.
5
Curs de logică juridică - F.Dumitrescu, Editura Pro Universitaria, 2012 – pag.34
6
Marga, Andrei – Argumentarea, Editura Fundatiei Studiilor Europene, Cluj Napoca, 2006, p. 230.
7
Logică și argumentare – Manual pentru clasa a IX-a, Elena Lupșa, Victor Bratu, Maria Dorina Stoica – Editura
Corvin Deva, 2004- pag.7.
8
Ibidem pag.35.
9
Logică, Manual pentru studenți , Andreea Elena Matic, Editura Lumen, 2017 – pag.18.
9
Formularea de raționamente valide presupune, în mod necesar, ca noțiunile sau termenii
folosiți să își păstreze sensul pe tot parcursul argumentului, pentru a asigura claritate gândirii, așa
încât aceasta să fie corectă și pentru ca mesajul să fie înțeles corespunzator de destinatar (în cazul
comunicarii)10.
Raționamentul este format din propoziții logice si reprezintă forma logică cea mai
complexă, prin intermediul căreia, o propoziție numită concluzie, este derivată, în mod valid, din
una sau mai multe propoziții numite premise11.
Un raționament este logic valid dacă „adevărul premiselor lui garantează adevărul
concluziei”12.
Raționamentul deductiv se bazează pe „existența unei legături între ceea ce este adevărat
cu privire la toate obiectele unei clase și ceea ce este adevărat cu privire la un obiect sau la unele
obiecte ale acelei clase, în sensul că al doilea adevăr rezultă din primul. În virtutea acestui
fundament derivăm deducții13.
Deducţia este „cea mai riguroasă formă a argumentării adică, un argument deductiv (plin
de succes) este acela în care, dacă premisele sunt adevărate, atunci concluzia trebuie să fie, de
asemenea, adevărată14
10
Ibidem pag. 32
11
Ibidem pag. 93
12
Logică generală, Teodor Dima, Drăgan Stoianovici, Andrei Marga, Editura Didactică și Pedagocică, București,
1991 - p. 11.
13
Argumentarea - Andrei Marga, Editura Fundatiei Studiilor Europene, Cluj Napoca, 2006, p. 180.
14
Aristotel – Analitica primă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, I, 4, 24a
10
BIBLIOGRAFIE
11