Despre NATURA UMANĂ

Toţi ştim ce este omul sau ce înseamnă a fi uman. Problema intervine atunci când trebuie să
explicăm acest lucru sau să ne susţinem argumentat un punct de vedere referitor la ceea ce
înţelegem prin om sau la care ar fi atributele umanităţii. Unii vor fi interesaţi de problema
metafizică a naturii umane, alţii de problema morală a destinului său, după cum nu vor lipsi
cei interesaţi de lumea exterioară, de realitatea ei şi de locul omului în lumea aceasta sau de
lumea viitoare, de problema existenţei şi naturii sufletului. Am putea distinge în istoria
filosofiei mai multe tipuri de abordare a omului şi a categoriei umanului. Fără a
putea cuprinde toate viziunile şi constructele despre om, propunem o clasificare în două
categorii a tipurilor de preocupări referitoare la uman: a. unele sunt descriptive, încercând să
arate omul aşa cum este el; b. celelalte sunt normative, urmărind să arate cum trebuie să fie
omul. În domeniul descriptiv putem include psihologia (care evidenţiază fie comportamentul
obiectiv, măsurabil, fie relaţiile cu ceilalţi, fie formarea şi evoluţia Eu-lui etc.), psihologia
socială (interesată de comportamentul mulţimilor sau grupurilor umane aflate în diverse stadii
de organizare), istoria (care studiază fie evenimentele şi corelaţiile dintre ele, fie legile
generale care determină evoluţia formelor de societate, fie mentalităţile şi imaginarul colectiv,
fie personalităţile care făuresc sau determină cursul evenimentelor), sociologia (care studiază
relaţiile umane în interiorul grupurilor sociale şi între grupurile sociale),
politologia (interesată de structura şi exercitarea puterii) etc. În domeniul normativ pot fi
incluse estetica (studiul frumosului), epistemologia şi gnoseologia (în măsura în care
aceste domenii se referă la limitele cunoaşterii sau la posibilitatea ca, prin cunoaştere, omul să
ştie ce şi cum poate schimba ceva în lume), etica şi morala, dreptul natural (sau despre cum
natura umană şi organizarea relaţiilor umane să nu intre în conflict), filosofia religiei etc. Se
poate obiecta că multe dintre preocupările enumerate mai sus nu sunt neapărat filosofice sau
că filosofii au abordat şi în alte moduri problematica naturii umane. Ambele obiecţii
sunt legitime pentru că, pe de o parte, este dificilă şi nerelevantă o sinteză globală a tuturor
aspectelor omului şi a tuturor teoriilor despre aceste aspecte ale omului, iar pe de altă parte
abordarea filosofică are un anumit specific, ea punând accentul pe problemă, şi nu pe soluţie
sau pe răspuns. Mai important pare a fi pentru filosofie modul în care apare o problemă,
presupoziţiile pe care ea se bazează sau nedumeririle de la care porneşte, decât răspunsul sau
soluţia, şi de aceea este mai bine ca mai întâi să analizăm obstacolul şi mai apoi modul în care
acesta o fost depăşit sau ocolit. Aşadar, la întrebarea „Ce este omul?” cum putem
răspunde? Cu puţin efort putem găsi în ştiinţele enumerate mai sus sau la diferiţi filosofi un
număr semnificativ de definiţii ale omului. Dacă ar fi să ne referim numai la lucrurile ştiute
din şcoală, atunci putem expune şi prezenta definiţii ale omului sau enumerări ale
caracteristicilor sale în biologie, istorie, geografie, economie, psihologie, sociologie, religie,
literatură etc. Fiecare oferă o anumită perspectivă şi accentuează o anume trăsătură a omului,
dar, pe ansamblu, rezultatul este nesatisfăcător. Putem afla din aceste definiţii o mulţime de
lucruri despre alcătuirea şi funcţionarea corpului, despre războaie, revoluţii şi moduri
de organizare, despre comunităţi, oraşe, industrii, despre eficienţa unei activităţi utilizând
resurse rare cu întrebuinţări alternative, despre costul de oportunitate, despre stratificare,
mobilitate sau ierarhie socială, despre structura sistemului psihic, despre relaţia cu divinitatea
şi diferite ritualuri, despre iubire, speranţă sau poezie. Dar parcă ne-am fi aşteptat la altceva
esenţial, profund, dramatic, deoarece omul nu se reduce la această multitudine de perspective
şi avem impresia că filosofia poate să ne spună într-un fel propriu şi pătrunzător ce este
omul. Unii cred că filosofia sau filosofii pot face acest lucru, adică pot da răspunsuri esenţiale
la acest tip de întrebări. Dar până a ajunge acolo, la răspunsuri, filosofii recomandă analiza
întrebării, a problemei pe care ea o ridică, a supoziţiilor şi presupunerilor pe care se
bazează. Atunci când un filosof se întrebă ce este omul, el poate să plece de la presupoziţia că
omul este ceva, că are o natură dată, că are una sau mai multe trăsături esenţiale care îi pot
fi definitorii, şi de aceea întrebarea „ce este omul?” vrea să spună de fapt „prin ce se defineşte
omul?”, „care sunt acele trăsături care fac dintr-o entitate oarecare o fiinţă
umană?” Sociabilitatea, limbajul, anticiparea, gândirea, creaţia, libertatea sunt răspunsuri la
acest mod de a înţelege omul. Alţi filosofi îşi pun aceeaşi întrebare, „ce este omul?”, dar
se bazează pe alte presupoziţii, pe un alt mod de abordare, plecând de la ideea că nu este o
natură umană dată, prestabilită sau prefabricată de cineva sau de ceva, că nu este un fel
propriu de a fi al omului şi de aceea întrebarea „ce este omul?” devine „cum se poate constitui
omul?”, „cum devine cineva sau ceva uman?” În sfârşit, nu au lipsit nici filosofii care cred că
întrebarea „ce este omul?”, indiferent de presupoziţiile de la care plecăm, indiferent dacă
credem că el este sau devine om, este o întrebare greşit pusă, pentru că un asemenea mod de
abordare este negativ, şi mai degrabă adecvat pentru a distinge umanul de nonuman, ajungând
la răspunsuri care nu ne spun ce este omul, ci mai degrabă par a ne spune cum nu este omul
sau ce nu este el. Printre filosofii antici era celebră definiţia atribuită lui Platon, conform
căreia omul este un „animal biped şi fără pene” la care, se spune, filosoful a mai trebuit să mai
adauge „şi cu unghii late”, atunci când la Academie (şcoala filosofică iniţiată şi condusă de
Platon) s-a prezentat un alt filosof cu un cocoş jumulit, zicând: „Iată omul lui Platon!” Ar mai
trebui spus că textele pot fi comparate după diferite criterii şi pentru asta, atunci când citim un
text filosofic, trebuie să ştim că el poate fi un răspuns la o problemă sau o întrebare care, la
rândul ei este determinată de anumite presupoziţii, de un anumit fel de a vedea şi aborda
problema. Acestea sunt duble: pe de o parte sunt cele ale emiţătorului, ale autorului textului;
pe de altă parte sunt cele ale receptorului, ale cititorului textului. De aceea credem că nu este
posibilă o lectură neutră, fără prejudecăţi, a unui text filosofic. Iar
prejudecăţile/presupoziţiile ne însoţesc şi ne ghidează lectura oricărui text, chiar şi
nefilosofic. Deosebirea dintre un text filosofic şi unul de altă factură apare şi la acest nivel al
presupoziţiilor pe care le folosim în lectură şi în interpretare. Chiar dacă nu suntem filosofi
sau nu ne simţim atraşi de filosofie, avem cel puţin această presupoziţie (sau prejudecată):
filosofia trebuie să fie altceva decât literatura, ştiinţa sau religia, filosoful fiind altfel decât
ceilalţi oameni. În ce măsură această presupoziţie (prejudecată) este sau poate fi justificată
constituie deja o altă problemă.