Cneus Pompeius Magnus

Gnaeus Pompeius Magnus sau Cnaeus Pompeius Magnus (29 septembrie 106 î.Hr.-28
septembrie 48 î.Hr.) a fost un general și om de stat roman.
Fiu al lui Gnaeus Pompeius Strabo, reprezentant al unei familii senatoriale, Pompei se
afirmă în viața politică. Pompei este trimis în Sicilia, apoi în Africa de Nord pentru a lichida
ultimele rezistențe ale popularilor. Din 76 î.Hr. duce lupte grele în Spania împotriva lui Sertorius.
Revenit în Italia, înfrânge în 71 î.Hr. ultimele forțe ale armatei lui Spartacus.
Este ales consul în 70 î.Hr. împreună cu Crassus. În 67 î.Hr., prin "Lex Gabinia", i se
conferă puteri extraordinare ("imperium maius") pentru 3 ani, cu misiunea de a combate pirateria
din Marea Mediterană. Dovedește un talent organizatoric de excepție și rezolvă această misiune în
câteva luni. În perioada 64 î.Hr.-63 î.Hr. se consacră reorganizării politice a Orientului. La
întoarcere la Roma, își serbează triumful, primește numele de "Magnus. În 60 î.Hr. se constituie
primul triumvirat între Pompei, Cezar și Crassus, înțelegere privată și secretă a celor trei
împotriva aristocrației senatoriale. În 57 î.Hr. dobândește puteri excepționale pe timp de 5 ani, în
vederea asigurării aprovizionării Romei cu cereale. În 55 î.Hr. este ales din nou consul iar la
sfârșitul consulatului obține guvernarea Spaniei pe 5 ani, însă nu părăsește Roma.
Moartea lui Crassus și gloria lui Cezar în Gallia, duc la destrămarea triumviratului și la
apropierea de Senat a lui Pompei. La 7 ianuarie 49 î.Hr. Cezar este demis din funcții, iar Pompei
este însărcinat cu apărarea republicii. Trei zile mai târziu, când traversează Rubiconul cu legiunile
sale, Cezar declanșează războiul civil. Pompei se refugiază în Grecia, unde îl învinge pe Caesar.
Dar la 9 august 48 î.Hr. Cezar îl învinge pe Pompei, deși acesta avea efective de două ori mai mari
decât Cezar. Înfrânt, Pompei se refugiază în Egipt, unde este asasinat la 28 septembrie 48 î.Hr.
Cariera lui Pompei și înfrângerea sa sunt semnificative pentru transformarea ulterioară a Romei,
de la Republică la Principat și apoi în Imperiu.
Cezar și Pompei
Locul este Pharsalos, azi Farsala în Grecia modernă. Data: 9 august 48 î. Hr. Aici se va da
bătălia finală dintre Gaius Iulius Cezar și Gnaeus Pompei Magnus, confruntare decisivă în
stabilirea viitorului conducător al Romei și (implicit) al lumii mediteraneene. Iulius Cezar nu mai
necesită nicio prezentare – este una dintre personalitățile cheie ale istoriei antice, el asigurând
tranziția de la Republica Romană la Imperiu. La rândul său, nici Pompei Magnus nu era un
diletant sau vreun oportunist apărut din neant pe scena luptei de putere ce măcina societatea
romană în ultimii ani ai republicii. Obținuse succese militare strălucite în Orient și era sprijinit de
majoritatea senatorilor; Pompei a fost, pentru un timp, egalul și rivalul lui Cezar. La Pharsalos
balanța de forțe înclina clar în partea lui Pompei – acesta dispunea de 45 000 de legionari (11
legiuni sau 110 cohorte complete) și 7000 de călăreți. În comparație, Cezar nu avea decât vreo 22
000 de legionari (80 de cohorte cu efectiv incomplet) și 1000 de călăreți gali și germani; o armată
mai prost hrănită și de două ori mai mică. Avem față în față doi comandanți pricepuți, două armate
înzestrate cu același armament, aceeași pregătire militară, aceeași tactică, pe un teren omogen,
care nu defavoriza decisiv pe nimeni. Diferența? Legiunile lui Cezar erau cele care cuceriseră
Galia, cu câțiva ani mai înainte. Consecință firească, la sfârșitul zilei Cezar era învingător, armata
pompeiană se retrăgea în dezordine, iar Pompei fugea în Egipt, unde avea să-și găsească sfârșitul. 
Morala? Experiența și loialitatea contează mai mult decât orice altceva. Și nu doar în lupta corp la
corp.
În timp ce Caesar supunea Gallia prin lupte grele, la Roma bântuia anarhia. Senatul
declara patria în primejdie și l-a însărcinat pe proconsulul Pompei să restabilească ordinea,
acordându-i-se depline puteri. Senatorii au văzut în Pompei omul de care aveau nevoie și în
februarie 52 Pompei a fost ales pentru a treia oară consul unic.
Ocupând pe cale legală suprema magistratură, Pompei socoti că a venit momentul să-și
consolideze puterea, netezindu-și drumul spre apogeul carierei sale politice. În acest scop el
încercă să facă două lucruri: să-și înlăture adversarii și să câștige sprijinul necondiționat al
ordinului senatorial. De unul dintre rivali – e vorba de Milo a scăpat în aprilie când a fost
condamnat la pedeapsa capitală.
 Mai rămânea Caesar, care era angajat într-o luptă grea în Gallia. Pompei își dădea seama
însă de capacitatea rivalului său și de popularitatea de care se bucura acesta. Caesar trebuia să
devină simplu cetățean înaintea lui Pompei, care urma să-și păstreze funcția de proconsul, deci
comanda militara.
Potrivit legii, candidații la înaltele magistraturi romane nu puteau deține o comandă
militară; candidând, trebuiau să renunte la aceasta. Astfel Caesar i-a cerut lui Pompei să intervină
pentru a se vota o lege care să-i îngăduie în mod excepțional să candideze la consulat fără a
depune insignele puterii militare. Pentru a nu se demasca , Pompei a intervenit și legea a fost
votată, deși nici formularea textului nu era din cele mai limpezi și nici legalitatea lui neîndoielnică.
Dupa un razboi de 8 ani de zile, Gallia întreagă era supusă Romei la sfârșitul anului 50.
Trupele romane aveau în fruntea lor un genial conductor: Caesar. Gallia n-a fost transformată
imediat dupa înfrângere în provincie romana; triburile ei au ramas în continuare în raporturi de
alianță cu Roma. Supravegheate de conducatorul provinciei romane de la miazazi, triburile de galli
n-au fost supuse jafului, confiscărilor, ci doar îndatorate să plăteasca un tribut de 40.000.000 de
sesterți. Pe de altă parte, Caesar a lăsat continuarea unor tradiții politice locale, spre satisfactia
aristocrației gallice, și păstrarea vechilor rivalități dinastice și oligarhice pe care romanii au știut să
le folosească, întotdeauna, din plin.
Biruința lui Caesar a deschis noi perspective politicii sale, iar uriașele bogății capturate în
cei opt ani de lupte grele l-au îmbogățit pe el și pe prietenii săi și i-au îngăduit să duca o politica,
sub unele aspecte demagogică, prin care plebea din Roma, atrasă de spectacolele, serbările și
darurile ce i se ofereau, devenea tot mai legata de țelurile urmărite de generalul biruitor al gallilor.
Pompei, socotind că nu este cazul încă să ia o atitudine vădit dușmănoasa împotriva lui
Caesar s-a retras la Tarent, sub pretextul îngrijirii sănătății. Izolându-se spre a da impresia că vrea
să rămână străin de intrigele politice din Capitală, Pompei a lăsat de fapt senatului rolul de a se
răfui cu Caesar, având convingerea că el își va putea reliza țelurile mai ușor ca împuternicit al
senatului roman, decât ca rival personal al fostului său coleg de triumvirat.
Senatul ținea ședințele sale în afara Romei, pentru ca la dezbateri să poata lua parte și
Pompei care, în calitate de proconsul și de commandant al unei oști, nu avea voie să intre în
incinta sacră a cetății. Pompei lăuda statornicia și îndrăzneala senatului și declara că legiunile sale
sunt gata de luptă, susținând că trupele lui Caesar ar fi nepregătite, ba chiar ar fi împotriva
comandantului lui. Sigur de victorie, senatul a declarat mobilizarea și a pus la dispoziția lui
Pompei veniturile tezaurului public, îngăduind, daca acestea se vor dovedi neîndestulătoare,
confiscarea averilor private. Tribunii poporului au fugit la Caesar, înștiințându-l de cele ce se
petreceau la Roma. Caesar dându-și seama de gravitatea situației a poruncit legiunilor sale din
Gallia să treacă cu trupele Alpii, în Italia, cerând soldaților să-i dea tot sprijinul. În aceste
momente hotărâtoare lui, Romei și lumii, Caesar știa să cucerească inimile soldaților săi. Discursul
dezvăluia pe omul politic lucid, conștient de faptul că Roma avea nevoie de o nouă organizare
constituțională în locul celei care se dovedea depășită.
Prin forța împrejurărilor, Caesar și Pompei se aflau față în față. Rivalitatea lor nu consta în
concepții deosebite de organizare socială; în această privință ambii socoteau că puterea centrală
trebuie întărită,
Dintre toți pretendenții la conducerea supremă au rămas numai doi: Pompei și Caesar. Deși
între Pompei și Caesar nu existau divergențe cu privire la noua formă de organizare statală, totuși
fiecare din ei vedeau o altă cale de instaurare a ei. Pompei dorea ca, din proprie inițiativă, senatul
să-i ofere conducerea autoritară a statului său. Caesar, puțin respectuos, față de legile Romei, era
mai încrezător în căile de fapt decât în cele legale. Ca militar încercat și ca om politic bine orientat
în arcanele politicii, Caesar a ales să fie dezlegat printr-o lovitură de sabie. Divergența dintre el și
Pompei, în spatele căruia se afla oligarhia senatoriala, se reducea acum la o chestiune de forță.