Universitatea „Andrei Șaguna”

Facultatea de Psihosociologie

PROIECT LA FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI VIZUAL

COORDONATOR
:
PROF. UNIV. BENTU DOINIȚA
STUDENȚI:
COCOI LUIZA-ELENIS
DELEANU MIRUNA-MARIA

Constanța, 2020
1
2
 1. ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI VIZUAL

Vederea furnizează peste 90% din informațiile asupra mediului înconjurător, de aceea

are o importanță fiziologică considerabilă, nu numai în diferențierea luminozității, formei și
culorii obiectelor, dar și în orientarea în spațiu, menținerea echilibrului și a tonusului cortical
(atenția).

Globul ocular, de formă aproximativ sferică, este situat în orbită. Peretele globului

ocular este format din trei tunici concentrice – externă, medie și internă – și din medii
refringente.

1. Tunica externă este fibroasă și formată din două porțiuni inegale: posterior se

află sclerotica, iar anterior, corneea.
2. Tunica medie, vasculară, prezintă trei segmente care, dinspre posterior spre anterior,
sunt: coroida, corpul ciliar și irisul. Corpul ciliar prezintă în structrura sa, procesele
ciliare și mușchiul ciliar. Irisul are rolul unei diafragme care permite reglarea cantității
de lumină ce sosește la retină.
3. Tunica internă este reprezentată de retină. Ea este membrana fotosensibilă care
realizează recepția și transformarea stimulilor luminoși în influx nervos. Retina se
întinde posterior de ora serrata și prezintă două regiuni importante:
 Pata galbenă (macula lutea), situată în dreptul axului vizual. La nivelul ei se
găsesc mai multe conuri decât bastonașe. În centrul maculei lutea se află o
concavitate – fovea centralis(13) – numai cu conuri.
 Pata oarbă reprezintă locul de ieșire a nervului optic din globul ocular și de
intrare a arterelor globului ocular. În pata oarbă nu există elemente
fotosensibile.

În structura retinei se descriu 10 straturi, în care se întâlnesc trei feluri de celule

funcționale, aflate în relații sinaptice: celule fotoreceptoare, cu prelungiri în formă de con și
de bastonaș, celule bipolare și celule multipolare. În afară de acestea, se mai găsesc celule de
susținere, amacrine și de asociație.

1. Celulele cu bastonașe sunt celule nervoase modificate, adaptate pentru vederea

nocturnă, la lumină slabă.
2. Celulele cu conuri sunt, de asemenea, celule nervoase modificate, adaptate pentru
vederea diurnă, colorată, la lumină intensă.

Mediile refringente sunt reprezentate de: corneea transparență, umoarea apoasă,

cristalinul și corpul vitros.(Mediu refringent= care refractă razele luminoase)

Funcția principală a analizatorului vizual este perceperea luminozității, formei și

culorii obiectelor din lumea înconjurătoare.

Aparatul dioptric ocular este format din cornee (cu o putere de refracție de
aproximativ 40 de dioptrii) și cristalin (cu o putere de refracție de aproximativ 20 de dioptrii).
Simplificând, aparatul dioptric al ochiului poate fi considerat ca o
singură lentilă convergentă cu o putere totală de aproximativ 60 de dioptrii și cu centrul optic

3
la 17 mm în fața retinei. Cristalinul e important, deoarece raza lui de curbură poate fi mult
crescută, realizând procesul de acomodare.

Acomodarea reprezintă variația puterii de refracție a cristalinului în raport cu

distanța la care privim obiectul. Este un act reflex, reglat de centrii corticali și de coliculii
cvadrigemeni superiori, care prin intermediul nucleului vegetativ parasimpatic anexat
nervului oculomotor din mezencefal, comandă contracția mușchiului ciliar. La reflexul de
acomodare vizuală participă și centrii corticali din ariile vizuale primare și secundare sau
asociative, iar la răspunsul efector participă și mușchii irisului și mușchii extrinseci ai
globului ocular.

Reflexul pupilar fotomotor este un reflex mult mai simplu, cu centrii în mezencefal.
El constă în contracția mușchilor circulari ai irisului, urmată de mioză, ca reacție la
stimularea cu lumină puternică a retinei și, invers, în contracția mușchilor radiari și relaxarea
mușchilor circulari ai irisului, urmată de midriază, provocată de scăderea intensității
stimulului luminos (la întuneric).

Calea optică reprezintă segmentul intermediar al analizatorului vizual. Receptorii căii

optice sunt celulele fotoreceptoare cu conuri și bastonașe. Neuronul I se află la nivelul
celulelor bipolare din retină, iar al II-lea neuron este situat tot în retină, dar mai profund, fiind
reprezentat de celulele multipolare. Axonii neuronilor multipolari proveniți din câmpul intern
al retinei (câmpul nazal) se încrucișează, formând chiasma optică, după care ajung în tractul
optic opus. Axonii proveniți din câmpul extern al retinei (câmpul temporal) nu se
încrucișează și trec în tractul optic de aceeași parte. Nervul optic conține fibre de la un singur
glob ocular, în timp ce tractul optic conține fibre de la ambii ochi.

Tractul optic ajunge la metatalamus (corpul geniculat extern), unde majoritatea

fibrelor tractului optic fac sinapsă cu cel de al III-lea neuron, al cărui axon se propagă spre
scoarța cerebrală și se termină în lobul occipital, în jurul scinzurii calcarine, unde se
află ariile vizuale primară și secundare sau asociative care reprezintă segmentul cortical al
analizatorului.

Segmentul cortical: Fiecărui punct de pe retină îi corespunde un punct specific de

proiecție corticală. Aria vizuală primară se întinde mai ales pe fața medială a lobilor
occipitali, de o parte și de alta a scinzurii calcarine. În jurul acesteia se află ariile vizuale
secundare sau asociative. La nivelul ariei vizuale primare, cea mai întinsă reprezentare o are
macula; aceasta ocupă regiunea posterioară a lobului occipital. În ariile vizuale se
realizează senzația și percepția vizuală, respectiv transformarea stimulilor electrici porniți de
la nivelul celulelor fotoreceptoare în senzație de lumină, culoare și formă.

4
Figura 1.0 Anatomia globului ocular

Figura 1.1 Calea optică

Figura 1.2 Cortexul vizual

5
 2. EVOLUȚIA ANALIZATORULUI VIZUAL
Analizatorul vizual, în forma sa actuală, există de aproximativ 500 de milioane de ani.
Ochii primelor vertebrate funcționau precum un aparat foto, având iris și cristalin interior, iar
globul ocular era pus în mișcare de șase mușchi, precum la om. Astfel, la prima vedere, am
putea crede că ochii vertebratelor au apărut dintr-o dată, complet formați. Chiar și Darwin
recunoștea că ochii sunt greu de explicat, în „Originea speciilor”. Ne putem face o idee
despre o posibilă evoluție a ochilor noștri după modul în care se formează aceștia în viața
embrionară.
La 22 de săptămâni, un proces numit neurulație a stat la baza formării sistemului
nervos central, iar o dată cu închiderea unui tub neuronal, din lateralele sale au apărut două
protuberanțe mici, precum coarnele unui melc. Acestea se vor extinde și se va forma vezicula
optică, care va lăsa în urma sa o depresiune. La 7 săptămâni, depresiunea va deveni retină, în
care se dezvoltă celulele cu conuri și bastonaș, iar o dată cu aceasta se va forma și irisul, iar
ulterior corneaa. Țesutul din jurul depresiunii optice va forma un înveliș pentru globul ocular,
care își va dezvolta vasele de sânge, dar și sclera (albul ochilor) împreună cu mușchii
viitorului glob ocular, care vor sta la baza mișcărilor acestuia. Țesutul din interiorul
depresiunii optice va deveni substanța moale și transparentă a corpului vitros. „Tulpina”
ochiului devine nerv optic.
Se poate ca strămoșii noștrii dinaintea apariției vertebrelor să aibă o singură pată cu
celule fotosensibile, dar pe măsură ce creierul s-a extins au mai apărut două astfel de pete și
astfel s-a putut distinge lumina de întuneric, dar totuși nu erau încă capabili să formeze
imagini. Astfel analizatorul vizual a continuat să evolueze și s-a format lentila, mușchii
oculari, paralel cu dezvoltarea retinei. Ca urmare a duplicării genelor pentru opsine (proteine
fotosensibile), au apărut 4-5 tipuri de celule tip con, iar apoi și celulele cu bastonaș. O dată cu
evoluția vertebratelor și a tranzitării de la mediul acvatic la cel terestru, evoluția a considerat
necesare și pleoapele pentru a roteja globul ocular de razele solare.
Majoritatea peștilor au cel puțin patru tipuri de celule cu con, dintre care unul dintre
ele pentru lumina ultravioletă. Mamiferele au doar două tipuri, de aceea doar unele mamifere
și-au dezvoltat vederea în culori ( cu trei tipuri de conuri, în loc de două). Vederea în culori a
fost necesară strămoșilor noștri pentru a diferenția anumite tipuri de frunze sau fructe de
altele. Astfel au putut deosebi frunzele sau fructele mai tinere, de cele mai fragede, pentru
obținerea hranei, ceea ce a stat la baza evoluției omului și a păstrării vederii în culori.
Pe lângă vederea în culori, ochii oamenilor se mai bucură de o trăsătură a parte și
anume mobilitatea acestra în contrast cu albul ochilor. Dacă la majoritatea mamiferelor
sclera (albul ochiului) este închisă la culoare, la om ne putem da seama foarte ușor în ce
direcție privește o persoană datorită contrastului foarte mare dintre iris și scleră, fiind de altfel
o formă de comunicare non-verbală. Se poate ca această trăsătură să le fi fost utilă strămoșilor
noștri deoarece puteau interpreta un adversar ca fiind agresiv, dominant sau supus, dar și
inteligent, competent sau atras fizic de celălalt.
De asemenea, poziționarea ochilor este și ea importantă. Pentru multe mamifere,
precum ierbivorele, aceștia sunt poziționați la 360 de grade, de-o parte și de alta a capului, iar
în acest mod se puteau păzi de prădători. La carnivore, ochii sunt poziționați astfel încât să
privească mai degrabă înainte, decât în lateral, iar câmpurilor vizuale li se suprapun într-o

6
mare măsură. Acest gen de vedere le ajută să își calculeze mai bine distanțele, trăsătură care
s-a păstrat și la alte mamifere, inclusiv la om. Mulțumită vederii stereoscopice, vedem lumea
în cele trei dimensiuni.

Figura 2.0 Evoluția globului ocular

Figura 2.1 Comporație între ochii maimuțelor și ochiul uman

7
 3. PATOLOGIA ANALIZATORULUI VIZUAL

1. TULBURĂRI DE CÂMP VIZUAL

Leziunile parțiale duc la îngustărea sau fragmentarea câmpului vizual mono- sau
biocular. Se manifestă printr-o îngustare de 10-15 grade. Tulburările de câmp vizual se
manifestă prin reducerea numărului de obiecte sesizabile. Uneori, îngustarea atinge proporții
atât de mari, încât bolnavul nu reușește să perceapă în momentul dat decât un singur obiect.
2. REDUCEREA ACUITĂȚII VIZUALE
La bolnavii cu leziuni ale anumitor zone din aria de proiecție primară se produce o
diminuare a contrastului dintre figură și fond și de aici o estompare a conturului obiectelor.
Obiectele sau imaginile percepute de la o anumită distanță tindeau să se unească. Acest lucru
face dificilă identificarea lor și orientarea în spațiu.
3. CECITATEA CORTICALĂ
Se datorează lezării bilaterale a ariei striate (17), fiind rar întâlnită în clinică. Deficitul
care duce la cecitate este asociat uneori unui tablou confuzional, unei dezorientări temporo-
spațiale, unei imposibilități de a vorbi și a unui deficit senzitivo-motor. Agnozia vizuală este
o sechelă puțin frecventă a cecității corticale, care apare atunci când leziunea se extinde și
asupra arilor asociative. Un fenomen asociat frecvent cu cecitatea corticală este sindromul
Anton, în care pacientul neagă toate deficitele vizuale.
4. CECITATE CROMATICĂ
Daltonismul, denumit științific cecitate cromatică, este unul dintre defectele vederii
cromatice. Daltonismul este o boală congenitală cauzată de o defecțiune a retinei sau a unei
porțiuni din nervul optic. Deși boala este moștenită pe linie maternă, de daltonism suferă în
special bărbații. Constă în incapacitatea de a deosebi unele culori de altele (mai
ales roșu  și verde - complementarele), deoarece fie receptorul responsabil pentru culoarea
verde, fie cel pentru culoarea roșie nu funcționează deloc și astfel persoanele văd în negru și
gri.
5. TULBURAREA SENSIBILITĂȚII CROMATICE
Prezența localizărilor occipito-temporale legate de culori corespunde studiilor leziunilor
umane în care lezarea cortexului ventral duce la diminuarea sau dispariția discriminărilor
culorilor, acromatopsie. Studiile lezionale au raportat pierderea percepției culorilor, în
câmpul vizual superior și inferior, chiar și atunci când leziunile au fost limitate la cortexul
ventral. Aria V8, localizată în zona sensibilă a leziunii și având ca reprezentare atât câmpul
superior, cât și cel inferior, devine prim candidat pentru acromatopsie.
6. ANOMIA CULORILOR
Anomia culorilor este o tulburare izolată a denumirii și desemnării culorilor, ce se referă
la inabilitatea de a numi culorile în contextul performanțelor normale la testele de potrivire a
culorilor. Această tulburare este asociată cu alexia pură și hemianopsia homonimă dreaptă.
Acești pacienți pot privi fragmente de culori și pot asocia culorile cu obiecte, dar când le sunt
prezentate culori specifice sunt incapabili să le denumească. Poate reprezenta un sindrom de
disconexiune., adică în câmpul vizual stâng percepția culorii este normală, dar este limitată la
8
cortexul vizual primar din emisferul drept. Această informație perceptuală este blocată de
leziunea retrospenială a lobului occipital stâng medial, făcând netransmisibilă informația
emisferei stângi.

Figura 3.0 Hifema

Figura 3.1 Sindrom Horner

Figura 3.2 Coloboma Irisului

9
 4. CONCLUZII
Analizatorul vizual și implicit globul ocular împreună cu anexele sale este unul dintre
cele mai complexe formațiuni din anatomia și fiziologia omului. Evoluția sa ne arată etapele
care au fost necesare pentru a ajunge la forma sa actuală. O dată cu creșterea complexității
acestuia va crește și riscul de a apariție a diverselor tulburări de vedere. Am prezentat pe scurt
câteva dintre cele mai des întâlnite forme de tulburări vizuale, ele fiind de fapt mult mai
numeroase.
Tocmai complexitatea acestui organ de simț poate duce la numeroase erori care pot
apărea în dezvoltarea sa. Acestea pot avea sediul atât în globul ocular însuși sau în anexele
sale, cât și pe parcursul căii optice sau chiar în lobul occipital, mai precis în ariile vizuale
primară și secundare. Dacă ne gândim că pot apărea atât de multe impedimente în dezvoltarea
acestui organ, cât în zonele sale de proiecție, vom fi mai recunoscători pentru capacitatea
noastră de a vedea lumea înconjurătoare, atât tridimensional, cât și în culori.
Să nu uităm faptul că ochii sunt o cale de comunicare non-verbală, ce ne ajută în
dezvoltarea și interpretarea relațiilor interumane, dar și în percepția noastră personală asupra
a ceea ce ne înconjoară. Am putea spune că evoluția a fost de partea noastră în ceea ce
privește dezvoltarea văzului. Așadar ar trebui să avem mai multă grijă de ochii noștri, atât în
ceea ce privește mesajul pe care îl transmit ei altora, dar și în ceea ce interpretăm cu ajutorul
lor. Ochii sunt doar obiectul prin care privim lumea, iar creierul este cel care îi deslușește
mesajele.

10
BIBLIOGRAFIE
1. CRISTESCU, Dan și colaboratorii, Biologie – Manual pentru clasa a XI-a, Editura
Corint, București, 2014, pp. 44-49
2. ROBERTS, Alice, Marea șansă a existenței, evoluția și dezvoltarea omului, traducere
de BĂRBULESCU Anca, HUMANITAS, București, 2016, pp. 102-114
3. DĂNILĂ, Leon; GOLU, Mihai, Tratat de Neuropsihologie, volumul 2, Editura
Medicală, București, 2018, pp. 226-231

11