Literatura ca memorie culturală:

romanul românesc în postcomunism

Andreea MIRONESCU*

Key-words: memory in literature, cultural memory, literary remembrance,

postcommunism, Romania

1. Introducere
Două dintre procesele psihologice ale conștiinței umane au fost dintotdeauna
legate inextricabil de literatură: imaginația și memoria. Miturile, probabil cele mai
vechi narațiuni imaginare ale civilizațiilor, nu sunt altceva decât „figuri ale
amintirii”, așa cum le definește un filozof al culturii ca Jan Assmann. Ele asigură
rememorarea, în forme codificate simbolic, a evenimentelor din trecut pe care o
comunitate „nu are voie să le uite” (Assmann 2013b: 16). Odată cu modernitatea și
avântul conștiinței individuale, care se impune în fața celei colective, a comunității,
literatura devine cu atât mai legată de procesele memoriei personale. Nu doar
scrisul, ca formă de imortalizare, fie și provizorie, a conținuturilor psihologice, ci și
narațiunea, ca disociere între „eul care experimentează” și „eul care narează” (în
termenii lui Paul Ricoeur), sunt legate de memoria individuală și relațiile pe care
aceasta le stabilește cu timpul și spațiul.
În același timp, literatura este ea însăși definită în termenii unei memorii
textuale, care actualizează într-o operă dată mereu alte produse literare, prin
intertext, aluzie sau rescriere. Relațiile dintre memorie și literatură își găsesc, așa
cum a arătat Aleida Assmann, metafore textuale și culturale noi în fiecare epocă
istorică, tradiție sau operă individuală1. Dinamica acestei interacțiuni complexe
poate fi studiată atât la nivelul productivității textuale, unde procesele memoriei sunt
configurate narativ, cât și la nivelul conținutului cultural pe care operele literare îl
„stochează”, oferind posibilitatea actualizării lui unor comunități de lectură trans-
generaționale și trans-naționale. De altfel, pe parcursul secolului trecut, psihanaliza,
naratologia și studiile literare au arătat deja cum memoria este implicată nu doar în
producerea și receptarea textului, ci și în structurile obscure ale imaginarului,
teritoriu textual al refulatului: ceea ce nu poate fi nici uitat, nici amintit, după cum
ne atenționează Freud.

* Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, România.

1
Astfel de „spații ale amintirii” (germ. Erinnerungsräume) sunt analizate de Aleida Assmann
(Assmann 2013).

„Philologica Jassyensia”, An XI, Nr. 2 (22), 2015, p. 93–101

 Andreea MIRONESCU

2. Literatura ca memorie culturală

În acest context, literatura începe să fie tot mai mult privită ca un discurs
complex al memoriei individuale sau colective, ba chiar ca o memorie a culturii:
Literatura este memoria unei culturi: nu doar ca un simplu dispozitiv de
înregistrat, ci ca un corp al acțiunilor comemorative care stochează cunoștințele din
care o cultură este constituită, și, în mod virtual, toate textele pe care această cultură
le-a produs (Lachmann 2008: 301)2.
Poate într-adevăr literatura să reprezinte un model nu doar pentru memoria
individuală, așa cum se întâmplă odată cu opera lui Marcel Proust, ci și pentru
memoria culturală?
Dar ce este memoria culturală – și în ce măsură funcționează acest concept
relativ recent ca un complement al memoriei individuale?
Încă din Antichitate, memoria, operațiile și funcțiile ei au fost explicate și
interpretate cu ajutorul metaforelor. În prima parte a cărții sale La mémoire,
l'histoire, l'oubli (Ricoeur 2001), Paul Ricoeur insistă asupra acestui aspect. Este
memoria culturală o metaforă? Începând cu scrierile sociologului francez Maurice
Halbwachs,care a investigat printre primii dimensiunea socială a identității și
memoriei individuale, filozofii culturii au subliniat întotdeauna că nici colectivitățile
sociale, nici culturile nu au o memorie similară cu cea a individului uman. Din acest
punct de vedere, nu poate fi imaginată o memorie în afara proceselor cognitive care
să îi asigure cadrele de funcționare. Și totuși, Halbwachs atrage atenția asupra
„cadrelor sociale” ale memoriei individuale, teoretizând posibilitatea unei „memorii
a grupului”, pe care o numește „memorie colectivă” (Halbwachs 2007); Pierre Nora
jalonează, în proiectul său Lieux de mémoire, o „memorie a națiunii” (Nora 1984),
iar începând cu anii 1990 Jan și Aleida Assmann introduc și fundamentează ideea
unei „memorii culturale”, construită în procesul comunicării sociale.
Dacă invocăm una dintre primele definiții propuse de Jan Assmann,
conceptul de memorie culturală cuprinde acel corp de texte, imagini și ritualuri
reutilizabile, specifice fiecărei societăți în fiecare epocă, a căror «cultivare» duce la
stabilizarea și transmiterea imaginii de sine a acelei societăți (Assmann 1995: 132).
Există aici o precizare importantă: memoria culturală este una „cultivată”: ea
se construiește la nivel social și este un rezultat al voinței grupului. Ca și memoria
individuală, ea este una selectivă; spre deosebire de aceasta dintâi, memoria
culturală este una „externalizată”, pentru că nu se poate realiza decât artificial,
instituțional. Între acești doi poli – actualizarea unor conținuturi prin performare
ritualică sau prin canonizarea textelor și stocarea lor în arhive, zone ale memoriei
artificiale (așa cum le caracterizează Pierre Nora) – există o permanentă tensiune.
Studierea memoriei culturale într-un anumit spațiu și timp istoric are în centrul ei
tocmai această dinamică a prezervării trecutului, ca și analiza mijloacelor prin care
acest proces se realizează.
Pentru Jan și Aleida Assmann, proiecțiile colective ale trecutului pot fi
accesibile datorită cristalizării lor în forme ale culturii obiective (precum texte,

2
Traducerea citatelor îmi aparține atunci când nu este specificată o altă sursă.

94
 Literatura ca memorie culturală: romanul românesc în postcomunism

imagini, ritualuri, monumente, orașe și peisaje, dar nu numai). Sensul cultural,

observă acești cercetători, poate fi externalizat din contextul care l-a generat, prin
mijlocirea mediilor care asigură comunicarea socială (în special scrisul și imaginea),
pentru a fi rechemat peste milenii. Dacă în culturile orale „memoria voluntară” a
grupului se bazează pe memorizare și repetiție, în culturile bazate pe scriere această
memorie cuprinde, ca potențialitate, tot ceea ce poate fi „reținut”, imortalizat, prin
scris și păstrat în arhive sau biblioteci. Tocmai de aceea, schimbarea regimului de
perpetuare a coerenței culturale prin dezvoltarea scrierii are caracterul unei revoluții.
Lăsându-se manevrat, arhivat sau multiplicat cu ușurință, textul scris – fie acesta
ritualic, istoriografic sau literar – va reprezenta cel mai rezistent și versatil vehicul al
memoriei unei culturi.
Privită din această perspectivă, literatura nu mai poate fi înțeleasă (doar) ca un
spațiu intertextual care tezaurizează, prin funcția lingvistică și cea culturală,
potențialitățile unei culturi definită ca ansamblu de texte, așa cum sugerează Renate
Lachmann în pasajul reprodus anterior. Teoreticienii preocupați de relația dintre
literatură și memoria culturală, la ale căror idei am făcut referire în rândurile de mai
sus, preferă să privească literatura ca mediu (medium) al memoriei. Dacă pentru o
cercetătoare ca Astrid Erll mediul este un „mijloc de comunicare”, un „vehicul”
pentru conținuturile memoriei culturale3, Aleida Assmann sau MichèleMattusch sunt
interesate tocmai de acest „la mijloc”, de „spațiul intermediar” pe care mediul îl
instaurează între subiect și obiectul percepției (Mattusch 2013: 15–17). Spre
deosebire de operațiile spontane ale memoriei înțeleasă ca proces cognitiv,
reprezentările memoriei individuale sau colective sunt întotdeauna mijlocite, fiind
construite retrospectiv prin intermediul narațiunilor personale sau al discursului
istoric. În societățile contemporane, consideră Astrid Erll, filmul și literatura sunt
principalele forme de discursivizare și transmitere ale conținuturilor memoriei
culturale, îndeplinind rolul unor „medii ficționale” (Erll: 2008) ale acesteia.
Importanța literaturii în acest proces de codificare și re-actualizare a
conținuturilor culturale devine, astfel, una covârșitoare. Provocând atât memoria
individuală a celui care scrie – memorie formată în anumite „cadre sociale”, așa cum
a subliniat Maurice Halbwachs –, ca și memoria colectivă – miturile culturale,
reprezentările identitare, imaginarul politic proprii unor societăți sau grupuri –
operele literare reprezintă adeseori mediul de înfruntare al unor versiuni de memorie
antagonice. Nu mai puțin, prin sancționarea canonică de care o parte – partea cea
mai relevantă pentru comunitate – a operelor literare se bucură în aproape orice
cultură, acestea asigură perpetuarea sensului cultural pentru mereu alte comunități
interpretative. Odată ce au fost selectate pentru o lectură canonică, textele literare
devin, argumentează Aleida Assmann, texte culturale (apud Erll 2011: 162–163). Ca
principal text cultural care codifică o viziune asupra lumii, inteligibilă datorită
amintirilor colective pe care le înglobează, opera literară – fie aceasta canonică sau
doar „populară” – oferă mai mult decât o imagine ficțională a prezentului asupra
trecutului. Așa cum subliniază cercetători precum Assmann sau Erll, literatura are
forța de a reflecta critic versiunile memoriei oficiale, instituționalizate, pe care o
comunitate le generează și le perpetuează într-un spațiu și timp date. Cazul

3
„Memoria culturală se bazează pe comunicarea prin medii” (Erll 2008: 389).

95
 Andreea MIRONESCU

literaturilor din regimurile totalitare reprezintă o bună ilustrare a acestui argument,

însă nu doar operele subversive față de regimul politic îndeplinesc o funcție critică.
Și literatura care se înscrie în orizontul de așteptare al publicului larg sau al
instituțiilor Puterii este importantă în procesul construcției unei imagini a trecutului
– fie aceasta și una mitizantă sau manipulată ideologic – și în vehicularea
proiecțiilor despre viitor ale unei comunități. Literatura ca gen poate media așadar
codificarea reprezentărilor colective și a ideilor despre societate dintr-un spațiu-timp
dat, însă nu trebuie să uităm că numai marea literatură are forța de a surprindeîntr-o
manieră originală această înfruntare dialogică a ideologiilor și a idealurilor unei
societăți.

3. Efortul memoriei și amintirea eșuată în romanul postcomunist

Dacă literatura și memoria sunt intercorelate în orice epocă, în perioadele de
schimbare a cadrelor vieții colective, precum post-comunismul, această relație
devine una auto-reflexivă. Revoluțiile instaurează o ruptură violentă cu trecutul și
instituțiile sale, suspendând continuitatea istoriei și provocând revizuirea imaginilor
despre sine ale unei colectivități și a grupurilor care o compun. Națiunile din Europa
de Est și Centrală s-au aflat, după revoluțiile din 1989 și mutațiile care le-au urmat,
în fața unei astfel de rupturi. În unele cazuri – Republica Federală Iugoslavia,
Cehoslovacia sau URSS –, disoluția statelor sau a idiomurilor care au funcționat
până în anii 1990–1991 a făcut ca „patria” și „limba” comune să devină în scurt timp
obiecte ale amintirii pentru mai multe grupuri etnice. În aceste perioade de criză,
negocierea unor noi „proiecții sociale” (în termenii lui Maurice Halbwachs) se
desfășoară atât prin intermediul instituțiilor oficiale și al societății civile, cât și la
nivelul reprezentărilor artistice, prin literatură. Romanul Ministerul durerii al
scriitoarei croate Dubravka Ugrešić ilustrează magistral această dublă situație de
pierdere a identității lingvistice și statale, după destrămarea fostei Iugoslavii.
Întâlnindu-se în exil, la cursurile de servo-kroatisch din cadrul Departamentului de
Slavistică al Universității din Amsterdam, profesoara Lucić și câțiva tineri refugiați
apelează la studiul literaturii iugoslave ca la o soluție de continuitate, de
„cicatrizare” a prezentului prin refacerea simbolică a legăturilor cu trecutul comun
(Ugrešić 2010). Dar depășirea rupturii este, în viziunea lui Jan Assmann, funcția
primordială a cultului amintirii, legată de pomenirea morților în culturile antice. Ca
și trecutul, „răposații, respectiv amintirea lor, nu pot fi «duși mai departe». Faptul că
ne amintim de ei este o chestiune de relație afectivă, de formație culturală, o referire
conștientă la trecut, în stare să depășească ruptura” (Assmann 2013b: 34). Literatura
devine, astfel, un mediu al culturii amintirii.
Pornind de la aceste premise, o cercetare critică a relațiilor literaturii cu
memoria în perioada postcomunistă este cu certitudine un demers nu doar
provocator, ci și necesar. Relevanța temei se impune cu evidență: recursul la
memorie este foarte prezent atât în literatura, cât și în dezbaterile din presa culturală
ale ultimelor două decenii. La începutul anilor ’90, concomitent cu inițiativele
societății civile de a edifica o memorie a suferinței în comunism, literaturii și
genurilor ei marginale i-a revenit recuperarea memoriilor individuale ale celor
abuzați de istorie, prin mărturiile publicate acum: memorialistica detenției, a

96
 Literatura ca memorie culturală: romanul românesc în postcomunism

deportării sau a rezistenței. În următoarea decadă proza unei noi generații de scriitori
abordează tema istoriei și a memoriei într-o manieră parabolică și satirică, edificând
lumi textuale ca replici ficționale ale societății românești din anii tranziției
postcomuniste: Dan Lungu, Raiul găinilor (2004), Bogdan Suceavă, Venea din
timpul diez (2004), Filip Florian, Degete mici (2005), Petre Barbu, Blazare (2005),
Florina Ilis, Cruciada copiilor (2007). Alături de romane ale revoluției, precum
Radu Aldulescu, Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare (1998, 2007) sau
Bogdan Suceavă, Noaptea când cineva a murit pentru tine (2010), apar mai multe
epopei ale copilăriei în comunism: Lucian Dan Teodorovici, Atunci i-am ars două
palme (2004), Dan Lungu, Băieți de gașcă (2005), Filip Florian și Matei Florian,
Băiuțeii (2007), Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii! (2010). Acestea din urmă
sunt opere cu o pronunțată componentă autoficțională, conjurând în paginile lor o
memorie generațională, care recuperează cu nostalgie și umor, însă nu fără o doză de
cruzime, „fața umană” a comunismului cotidian. Rememorările ficționalizate ale
„epocii de aur”, ca la Dan Lungu, Sunt o babă comunistă (2007) sau, în deceniul
zece, Doru Pop, O telenovelă socialistă (2013) apelează la documente de istorie
orală, iar reconstituirile polifonice ale obsedantului deceniu șasefac recurs la
informații de arhivă: Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul (2011), Filip Florian,
Toate bufnițele (2012). Acestui mic inventar, inevitabil limitat, de opere și autori,
i se adaugă romanele „despre comunism”ale autorilor consacrați înainte de 1989, din
generația optzecistă: Gheorghe Crăciun, Pupa russa (2004), Mircea Cărtărescu,
Orbitor. Aripa dreaptă (2007), Petru Cimpoeșu, Simion liftnicul (2001, 2007) sau
Ioan Groșan, Un om din Est (2010).

4. Trei studii de caz: Dan Lungu, Filip Florian, Doru Pop

Am selectat pentru analiza mea trei meta-narațiuni ale memoriei: Degete mici,
de Filip Florian (2005), Sînt o babă comunistă!, de Dan Lungu (2007) și Doru Pop,
O telenovelă socialistă (2013). Aceste romane de factură diferită, dar înrudite
tematic sunt relevante atât pentru problema instrumentalizării colective a trecutului,
foarte pregnantă în societatea românească de după mijlocul anilor 2000, cât și pentru
„travaliul memoriei” individuale pe care îl traversează protagoniștii, care sunt și
naratori homodiegetici, ai acestor scrieri.
Sînt o babă comunistă!, probabil cel mai cunoscut, dar și cel mai contestat
roman al lui Dan Lungu, prelucrează ficțional un caz de „ostalgie”, documentat
anterior cu instrumentele sociologului, într-un volum de interviuri având în centru
câteva „povestiri ale vieții” din comunism (Lungu 2010). În preajma alegerilor
parlamentare în care se înfruntă mai multe forțe politice, printre care și
„neocomuniștii”, fosta muncitoare socialistă Emilia Apostoaie se vede pusă în
situația de a-și analiza nostalgia pentru trecutul comunist în fața unor interlocutori
diferiți, dar și față de propria conștiință. Rostită inițial cu auto-ironie, afirmația „Sînt
o babă comunistă!” declanșează un lung monolog despre trecut, o narațiune
retrospectivă a unui destin lipsit de spectaculozitate, însă format, pare să considere
protagonista, în cadrele regimului politic și mentalitar socialist. Provocarea
intenționată a reveriei, transpusă narativ într-un stil minimalist, în registru colocvial,

97
 Andreea MIRONESCU

are, până la un punct, efectul scontat de personaj: amintirile defilează pe ecranul

conștiinței în ordinea și cu sensul pe care posesoarea lor dorește să le-o imprime:
După plecarea Catrinei, rămăsesem cu gândul tot la trecut. Umblam prin casă
și mormăiam de una singură. […] Când ești în vârstă, o astfel de îndeletnicire este
plăcută. […] reiei filmul evenimentelor ori de câte ori ai chef, ca să înțelegi de ce
lucrurile s-au petrecut într-un anume fel, și nu în altul. Toată viața ta e acolo, cu tine,
în aceeași cameră. […] Rearanjezi mereu aceleași piese, fără să te plictisești o clipă.
[…] Doar discuțiile cu cei de aceeași vârstă cu tine ți se par interesante, căci numai așa
poți găsi piese noi, care sunt din ce în ce mai rare. Iar dacă trecutul a fost unul frumos
în timp ce prezentul e un dezastru, bombăneala e obligatorie (Lungu 2011: 48).
Dar acest exercițiu al rememorării amintirilor fericite, care colorează într-o
lumină idilică, a candorii copilărești, și flash-urile dintr-un sat ai cărui locuitori își
încălzesc sobele cu balegă uscată, devine unul aproape dramatic atunci când,
confruntat cu amintirile celorlalți, trecutul se dovedește o cutie a Pandorei, din care
amintirile rele amenință să iasă la suprafață. Locvacitatea aproape deranjantă a
Emiliei, asigurările ei repetate că „Doamne, bine am mai dus-o în timpul
comunismului!”, devin astfel indici textuali ai manipulării semi-conștiente a
memoriei: protagonista narațiunii caută să actualizeze numai imaginile care se
potrivesc în marele puzzle al trecutului fericit.
Cu o acțiune plasată în aceeași perioadă tulbure a tranziției, romanul Degete
mici al lui Filip Florian reușise să ofere o anvergură diferită confruntării dintre un
trecut „mișcător”, nesigur și umbrele sale aruncate asupra prezentului. Într-un orășel
românesc construit pe ruinele unui castru roman, un băiețel descoperă, săpând după
râme, ceea ce se va dovedi a fi o imensă groapă comună, populată cu schelete al
căror mister va preocupa reprezentanți diverși ai societății, de la poliția
(neocomunistă?) la arheologi, ziariști, foști deținuți politici și călugări ortodocși.
Fără a reprezenta o satiră în registrul realismului magic a societății românești de la
mijlocul anilor 2000, romanul deconstruiește ficțional câteva dintre bătăliile și
miturile memoriei colective din această perioadă. Presupoziția nefondată că groapa
comună dă mărturie despre o execuție comunistă din anii cincizeci împinge
personaje diferite să-și dorească a fi legatarul evenimentului sângeros, mistificând
adevărul istoric, a cărui valoare devine insignifiantă în fața dorinței de răzbunare sau
a datoriei morale. Trecutul traumatic al fiecăruia dintre aceștia se dovedește mai
puternic, și nu întâmplător numai naratorul, arheologul Petruș, ci și grupul experților
externi (argentinieni) pledează pentru obiectivitate istorică.
Dar Petruș este, prin funcția naratorială pe care o îndeplinește, și un arheolog
al memoriei celorlalți. Fondul epic al romanului se alimentează din povestirile
personajelor despre trecutul interbelic, pe care tânărul Petruș încearcă, inițial, să îl
reconstituie prin consultarea cronicilor orașului – narațiuni marcate de
subiectivismul autorilor, ei înșiși membri ai comunității. Pentru cei mai mulți dintre
locuitorii vechiului castru roman, comunismul pare să fi reprezentat un vid istoric.
Timpul rememorării și al reveriei este trecutul îndepărtat, cu aura lui de lume
definitiv dispărută. Tânărul arheolog Petruș nu este numai singurul personaj central
fără amintiri, ci și receptorul reveriilor celorlalți, care se insinuează în fluxul
gândurilor sale, pentru a fi întrerupte de zvâcniri senzoriale bruște, ale ulcerului
stomacal. Cu toată disponibilitatea sa de a asculta amintirile și visele bătrânei gazde,

98
 Literatura ca memorie culturală: romanul românesc în postcomunism

tanti Paulina, pentru Petruș trecutul interbelic pe care aceasta încearcă să-l reînvie
rămâne unul spectral, inaccesibil din calitatea sa de simplu receptor al unor istorii de
viață:
…vedeam doar contururi cenușii, fixe sau unduitoare, vagi sau pregnante,
leneșe sau vioaie, dinaintea mea se perindau forme și ființe cu o viață grozav de
scurtă, umbre ca toate umbrele, fascinante, eliptice, curtenitoare. Era o problemă de
percepție, poate ulcerul afectează și simțurile, nu doar digestia, în fine, ar fi fost o
samavolnicie să-i stric inima lui tanti, s-o opresc din fredonat pe când se ivea
nostalgia (Florian 2005: 39).
În sfârșit, în romanul O telenovelă socialistă a lui Doru Pop, bărbatul matur,
marcat de pierderea prematură a tatălui în copilărie, traversează un travaliu al
memoriei la capătul căruia speră să recupereze imaginea figurii paterne defuncte. În
acest proces a cărui realizare narativă împrumută adesea stilul farsei și efectul
scabros, personajul narator, al cărui nume este identic cu cel al autorului, recurge la
persoanele, obiectele și amintirile care i-au supraviețuit tatălui dispărut, prilej pentru
a rememora scene din viața cotidiană a celor douăzeci de ani petrecuți în socialism.
Pusă încă din incipit sub semnul unui șir consecutiv de morți ale substitutelor tatălui
(bunicul, unchii, vărul mai mare), încercarea de a umple absența lăsată de acesta
printr-o aglutinare de obiecte simbol ale epocii de aur, reproduse iconic în carte,
eșuează. Travaliul amintirii se încheie fără ca imaginea căutată, care ar fi trebuit să
supraviețuiască în straturile memoriei, să poată fi reînviată:
A fost odată ca întotdeauna, pe vremea când laptele nu era pasteurizat și când
peștii congelați stăteau îndesați pe rafturi, privind cu ochi goi spre conservele de pastă
de roșii, când nici bananele nu erau galbene, ci verzi și stăteau pe dulapuri, întinse pe
ziarele de partid, pe când nu aveai voie să spui ce gândești, dar gândeai ceea ce nu
spuneai, […] a fost un băiețel care nu avea tată. Și băiețelul acesta și-a căutat tatăl
pretutindeni, dar nu l-a găsit niciunde. A găsit în schimb multe ființe. Și obiecte. Și
ființe-obiecte. […] În final ce știu? Nimic! Cine sunt? Nimeni! Cu ce am rămas? Cu
amintirile. Fragile și trecătoare. Perisabile schelete ale trecutului. Eterne. Grele.
Dureroase (Pop 2013: 233).
Ce se întâmplă la capătul acestor călătorii ale memoriei, la care fac referire
romanele prezentate până acum? Dacă ne situăm în cadrul schițat pentru procesele
memoriei de Paul Ricoeur, pornind de la distincțiile bergsoniene, trebuie să
observăm că „efortul reamintirii poate reuși sau eșua”. Și: „Fidelitatea față de trecut
nu este un dat, ci o dorință. Ca toate dorințele, ea poate fi înșelată, chiar trădată”
(Ricoeur 2001: 600). Reamintirea fericită [reușită, n.m.] este una dintre realizările a
ceea ce Ricoeur numește „memoria fericită”. Ca figură centrală a operațiilor
mnemonice, recunoașterea amintirilor este tratată de Ricoeur în termenii unui mic
miracol al memoriei. „Memoria fericită” este așadar o memorie al cărui travaliu a
funcționat cu succes, imaginea din trecut căutată fiind găsită și actualizată. În cazul
romanelor aduse în discuție, mă voi mărgini să argumentez foarte succint că
epifania, micul miracol al memoriei, întârzie să se producă.
Nu doar epilogul Telenovelei socialiste, la care am făcut trimitere prin
ultimul citat, constată eșecul travaliului amintirii: ca „schelete ale trecutului”,
acestea arată cu claritate că recunoașterea, regăsirea amintirii căutate nu mai poate fi

99
 Andreea MIRONESCU

posibilă. Într-o situație similară se găsește însă și personajul Paulina din romanul
Degete mici. În incipitul capitolul II, Petruș, naratorul, descrie pe larg fotografia
„tinerei mirese Paulina” împreună cu soțul ei, Iorgu, „răposatu’”,
pe un fundal de studio menit să inspire bucuria clipei și fericirea viitoare,
încadrați într-un paspartu gri, ei, cei de atunci, în fața cărora tanti Paulina ofta astăzi,
fie că mă aflam și eu în odaie, fie că nu. Ce vremuri, dragă!, Ce vremuri!, zicea
dumneaei […] însă fotografia ei nupțială – asta era mirarea mea, de aici și
compasiunea – nu reușea să domine peretele alb nici sub lumina proaspătă a
dimineților, nici mai târziu, către amiază, când soarele ajungea în dreptul ferestrei,
nici măcar la lăsarea întunericului, o dată cu aprinderea lămpii de tavan ori a veiozei
(Florian 2005: 38).
În ciuda încercărilor de a lumina un obiect semnificativ al trecutului (imagine
prezentă a unui lucru absent) precum fotografia maritală, acesta rămâne „inexpresiv”
și „neputincios”; o amintire moartă:
Exista ceva inexpresiv în acel obiect, o neputință fără leac de a ieși în evidență,
deși i se oferiseră și încă i se ofereau șanse de a străluci”. […] „Cu cârpe curate și
spirt, cu religiozitate și perseverență, Paulina a făcut întotdeauna ca pe rama aurie și
pe sticla care proteja fotografia […] să nu se afle nici un fir de praf, nicio pată, dar nu
era în stare să dea viață chipurilor de ceară (Florian 2005: 38–39).
Chiar dacă eșecul reînvierii trecutului pornind de la un obiect fast se datorează
insuficientei valori afective a acestui suvenir care evocă un bărbat fără identitate
(„răposatu”), probabil altul decât cel pe care Paulina îl iubise în tinerețe, transpare
certitudinea că propriul trecutul rămâne inaccesibil protagonistei ale cărei gesturi
pline de grijă față de fotografia veche au valența simbolică ale unor tentative de
rememorare.
În sfârșit, „marele plan de reînviere a trecutului” al Emiliei Apostoaie,
caracterul central al romanului Sînt o babă comunistă!, se destramă odată cu
revelația, minuțios pregătită, că nu există o comunitate de memorie a trecutului
cotidian din socialism, urmată de aceea, mai dureroasă, că fericirea i-a scăpat printre
degete, de vreme ce trecutul, odată dez-auratizat, nu-i mai aparține:
Simțeam cum trecutul meu începe să se schimbe [pentru că Aurelia, cu care
împărțisem aceeași pâine 20 de ani, nu mai voia să recunoască ce fericiți fuseserăm cu
toții]. În joc intraseră piese noi, care nu se potriveau deloc, care mă obligau să iau
jocul de la capăt. Alte amintiri îmi veneau în minte. Gesturi și amintiri pe care le
uitasem. […] Fuseserăm cu toții ca într-o familie și până mai adineauri fuseserăm
fericiți. Acum… acum începea să se destrame (Lungu 2011: 188–189).

5. Concluzii
Într-un spațiu care se află, indecis, „la mijloc”, precum post-comunismul,
conceptul de memorie culturală propus de Jan și Aleida Assmann oferă, cred, una
dintre puținele perspective critice care ne pot fi într-adevăr utile pentru a observa cu
mai multă obiectivitate prezentul și dinamica discursurilor despre trecut și viitor
dominante astăzi. Dintre acestea, literatura a reprezentat, în acești ultimi douăzeci și
cinci de ani, mediul cel mai „democratic”: cel mai puțin politizat sau ideologizat,
care a propus și continuă să propună reprezentări relevante ale trecutului și mereu
noi moduri ale amintirii.

100
 Literatura ca memorie culturală: romanul românesc în postcomunism

Bibliografie

Assmann 1995: Jan Assmann, „Collective Memory and Cultural Identity”, în „New German
Critique”, no. 65 (Spring - Summer), p. 125-133.
Assmann 2013a: Aleida Assmann, Cultural Memory and Western Civilization. Functions,
Media, Archives, Cambridge, Cambridge University Press.
Assmann 2013b: Jan Assmann, Memoria culturală. Scriere, amintire și identitate politică în
marile culturi antice, traducere de Octavian Nicolae, Iași, Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”.
Erll 2008: Astrid Erll, „Literature, Film and the Mediality of Cultural Memory”, în Astrid
Erll, Ansgar Nünning (eds.), Media and Cultural Memory/ Medien und Kulturelle
Erinnerung, Berlin, New York, Walter de Gruyter., p. 389–398.
Erll 2011: Astrid Erll, Memory in Culture, translated by Sara B. Young, New York, Palgrave
Macmillan.
Halbwachs 2007: Maurice Halbwachs, Memoria colectivă [La mémoire collective], ediție
critică de Gérard Namer și Marrie Jaisson, traducere de Irinel Antoniu, Iași, Institutul
European.
Lachmann 2008: Renate Lachmann, „Mnemonic and Intertextual Aspects of Literature”, în
Astrid Erll, Ansgar Nünning (eds.), Media and Cultural Memory/ Medien und
Kulturelle Erinnerung, Berlin, New York, Walter de Gruyter, p. 301–310.
Lungu 2010: Dan Lungu, „Era frumos, era bine, erau bani…” (interviu cu Florentina Ichim),
în Dan Lungu, Povestirile vieții. Teorie și documente, ediția a II-a, Iași, Editura
Universității „Alexandru Ioan Cuza”, p. 120–183.
Lungu 2011: Dan Lungu, Sunt o babă comunistă!, ediția a III-a, Iași, Polirom.
Mattusch 2013: Michèle Mattusch, „Zum Einstieg” în Martin Huberty, Michèle Mattusch,
Valeriu Stancu (Hg.), Rumänien. Medialität und Inszenierung, Berlin, Frank
&Timme, p. 7–38.
Nora 1984: Pierre Nora, Les lieux de mémoire, tome I La République, „Entre Mémoire et
Histoire. La problématique des lieux”, Paris, Gallimard, p. XVII-XLII.
Pop 2013: Doru Pop, O telenovelă socialistă, București, Cartea Românească, 2013.
Ricoeur 2001: Paul Ricoeur, Memoria, istoria, uitarea [La mémoire, l’histoire, l’oubli],
traducere de Ilie Gyurcsik și Margareta Gyurcsik, Timișoara, Amarcord.
Ugrešić 2010: Dubravka Ugrešić, Ministerul durerii, traducere din limba croată și note de
Octavia Nedelcu, Iași, Polirom.

Literature as Cultural Memory: the Romanian Postcommunist Novel

This paper aims to investigate the Romanian literature in the postcommunist period,
in the context of cultural memory studies, as developed in the past two decades. Given that
the connection between literature and cultural memory is now being widely discussed, I shall
focus on the relation between literary fiction and the many-sided process of remembering
communism in today’s Romania. The first part of the paper briefly presents literature as a
medium of cultural memory, following the ideas of Aleida Assmann and Astrid Erll. The
second part of the paper deals with the hardships of remembering in a postcommunist
society, with a very strenuous relation toward the past, and in its literature. My thesis is that
Romanian literature in the years 2000 participates in the construction of a unitary, although
not univocal, memory of communism. In the novels of Dan Lungu (I’m an Old Communist
Hag!, 2007), Filip Florian (Little Fingers, 2005), Doru Pop (A Socialist Soap Opera, 2013),
individual and collective memories are put to trial and, in the process, reveal to the reader
how the complicated works of memory are embodied in literary texts.

101