Ne nastem sau devenim oameni

Este mai mult o meditatie, decat o filosofie, dar imi apartine !

Deschidem ochii şi silabisim primul nostru cuvânt, chiar dacă acesta e doar un sunet...
Atunci înseamnă că ne-am născut, am început să mergem pe drumul vieţii..
Dar oare ce e acest drum al vieţii ?... Este o şosea pe care mergem după ce ne naştem...
Maşina care rulează pe acel drum este trupul nostru, iar benzina este sufletul... Pătrundem pe
drum goi şi neputincioşi şi părinţii sunt cei care ne călăuzesc paşii... Este momentul în care înveţi
cum să mănânci, cum să vorbeşti, cum să mergi... Este clipa în care jucăriile viu colorate fac
parte din universul tău, momentul în care fiecare lucru din jurul tău îţi stârneşte o curiozitate
nemăsurată...
Începem să facem primii paşi, lumea întreagă ni se pare prea mare pentru noi care suntem
mici, dar în acelaşi timp ni se aşterne în faţa noastră. Ne mişcăm mai de-a buşilea, mai în
picioare, descoperind încetul cu încetul casa în care creştem... Ieşim dintre cei patru pereţi atunci
când suntem suficient de puternici şi ştim să vorbim, să mâncăm şi alte treburi fireşti omului.
Primul contact cu exteriorul ni se pare brusc, având un impact mare asupra noastră, dar viaţa
noastră începe odată cu mersul la cămin ori la grădiniţă.
Lumea din exterior ni se pare mare, dar încercăm să comunicăm cu cei din jurul nostru
atât cât ne pricepem. Constatăm cu uimire că cei din jurul nostru ne înţeleg şi vorbesc aceeaşi
limbă ca şi noi. Atunci începe integrarea noastră în comuniune, vorbind cu cei din jurul nostru,
învăţând lucruri noi şi interesante.
Dar timpul se scurge şi ne trezim în clasele primare, când încercăm să descifrăm tainele
întortocheate ale alfabetului şi ale scrisului. Scriem mai stingher, mai stângaci, mai urât la
început, dar ne perfecţionăm pe măsură ce evoluăm pe scara socială, căci din clasele primare, ne
putem considera integraţi în societate ! Sărim pe nesimţite în clasele gimnaziale, când decoperim
cu uimire fascinaţia materiilor : istorie, geografie, matematică, română şi alte materii. Unii
prindem gustul pentru istorie, fascinându-ne tot ceea ce este nou sau ceea ce e vechi, alţii
prindem gustul pentru calcule şi câte şi mai câte alte îndeletniciri...
De la gimnaziu, ajungem la liceu şi, de atunci, suntem şoferi pe propriul drum. Încep
necazurile, încep bucuriile, nopţi nedormite uneori, primii fiori ai iubirii... Colegi noi, lume
interesantă, poveşti, bancuri, o lume în care te simţi interpret într-o piesă de teatru. Drumul pe
care începi a-l parcurge nu este deloc o şosea dreaptă, ci una cu multe curbe, cu suişuri şi
coborâşuri, unde nu există semne de circulaţie care să te ghideze. Rulăm cu viteză mai mare sau
mai mică şi când dăm de greu ni se pare că urcăm cea mai abruptă pantă şi ne întrebăm cu mirare
de unde a apărut ea în faţa noastră, dar o urcăm, căci nu avem o altă soluţie. Ne enervăm,
obosim, dar nu încetăm să urcăm, căci dincolo de panta aceea ştim că ne aşteaptă ceva minunat.
Când abandonăm ceva, simţim cum mergem cu o viteză uluitoare la vale, coborând o altă
pantă, periculos de înclinată, dar simţim că avem aripi ca să zburăm şi parcurgem şi bucata aceea
de drum curioşi să vedem ce ne aşteaptă la capătul ei. De devenim trişti dintr-un motiv sau altul
ne trezim brusc într-un tunel. E întuneric acolo, e rece, e umezeală, ne este frică, dar vedem o
lumină şi accelerăm spre ea şi când ieşim mai în larg, mai în lumină, râdem, căci am dat de o
porţiune de drum netedă, ce ne lasă să răsuflăm uşuraţi după eforturile pe care le-am făcut...
Ne trezim la facultate, moment în care facem paşi către maturizarea noastră, dăm piept cu
lumea întreagă şi învăţăm pentru viitorul nostru. Ne trezim apoi la casa noastră... Suntem noi
înşine părinţi, avem copii pe care trebuie să-i îndrumăm pe drumul vieţii la fel de bine cum ne-
au îndrumat pe noi părinţii... Suntem, în sfârşit, maturi !...
Drumul continuă nestingherit, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu tuneluri, cu porţiuni din ce în
ce mai mari de drum întortocheat sau drept... Dar, la un moment dat, drumul se termină brusc. În
faţă nu mai este nimic, decât o prăpastie... Te întorci, vrând să o iei inapoi, dar drumul pe care ai
ajuns acolo a dispărut... Te simţi obosit, picioarele ţi se inmoaie, te aşezi jos să-ţi tragi răsuflarea,
meditezi la tot ceea ce ai văzut sau întâlnit pe drumul parcurs, închizi ochii şi eşti mai uşor...
Aceea e clipa în care ai trecut într-o nouă etapă, etapa imaterială, unde drumurile nu există. De
atunci, trupul încetează să se mai mişte, căci maşinii i s-a terminat benzina...
Acesta este drumul pe care îl parcurgem fiecare dintre noi. El începe din punctul zero şi se
termină într-un punct pe care numai Dumnezeu îl cunoaşte... Cât trăim, parcurgem drumul
hărăzit fiecăruia dintre noi, drum care duce spre acelaşi inevitabil sfârşit, dar care ne învaţă cât
de minunat este să fii OM !...