Zmeura de câmpie de Mircea Nedelciu

- postmodernism după 1980 -

Mircea Nedelciu se înscrie în seria prozatorilor optzeciști, fiind caracterizat drept "liderul
incontestabil al generației textualiste" (E. Simion), este unul dintre cei mai valoroși prozatori
postmoderni din literatura română. Lucrările sale, proza scurtă ca și romanele ("Zmeura de câmpie" și
"Tratament fabulatoriu") atestă un talent epic neobișnuit. Romanul „Zmeura de câmpie", apărut în
1984, este unul dintre primele romane româneşti postmoderne.
Consider că în Zmeura de câmpie, miza naraţiunii este ilustrarea trăsăturilor romanului
postmodern, la toate nivelurile construcţiei epice, iar epicul propriu-zis, „povestea" orfanilor, apare doar
ca pretext. Aspectul polimorf, experimental, fragmentarea, perspectiva multiplă care afectează
coerenţa povestirii au ca scop menţinerea unui rol activ al cititorului, cu promisiunea descoperirii în final
a „secretului". Atras în text de căutarea misterului legat de originea unor orfani crescuţi la o casă de
copii în anii de după al Doilea Război Mondial, cititorului i se oferă posibilitatea descoperirii
„mecanismului" lecturii (metaromanul). Căutându-şi originile, documentându-se, Radu A. Grinţu
compune un scenariu de film, iar Gelu Popescu scrie o carte, aşadar asistăm la naşterea de la sine a unei
cărţi, prin relevarea procesului elaborării ei.
Convenţia narativă a verosimilităţii din vechiul roman realist, care apărea ca un ansamblu unitar şi
coerent şi ascundea cititorului tehnicile de construcţie, este dezintegrată, parcă pentru a ilustra lumea la
care se raportează, o lume lipsită de coerenţă. Metaromanul aduce dezvăluirea mecanismelor de
producere a textului, uneori prin comentariul ironic al naratorului (de exemplu: Nu s-ar putea afirma,
din perspectivă auctorială, că Zare e un tip care se abţine de la alcool.; Nu-i nimic dacă cititorul e
derutat. Asta ajută la înţelegerea mesajului.).
Tema romanului este căutarea identităţii, care uneşte destinele personajelor Zare Popescu, Radu
A. Grinţu şi Gelu Popescu, copii pierduţi de părinţi în epoca tulbure de după război, şi crescuţi în
orfelinat. La modul simbolic însă, chiar lumea postbelică este o lume „orfană", care îşi caută identitatea.
O altă temă este imposibilitatea comunicării între generaţii, pentru că între tinerii din anii '70 şi părinţii
lor este o ruptură, o pată albă în memoria fiilor pierduţi: „Tinereţea şi vârsta matură a omului care ţi-a
fost tată (îţi este!), trebuie să fi existat acest om, s-au petrecut într-un timp de neînţeles. Niciun criteriu
nu mai este acelaşi. Semnele acelui om, dacă le-ai găsi, ar fi imposibil de interpretat, reacţiile lui la
întâmplările propriei vieţi vor rămâne pentru tine învăluite în mister.”
Căutarea originilor, tema fiului pierdut (din melodramele atât de populare în secolul al XIX-lea),
fenomenul ştergerii memoriei în context politic al momentului (Delaţiunea are un rol istoric? întreabă
Grinţu), imposibilitatea comunicării între generaţii, raportul dintre individ şi istorie („Nu ce
oameni..., ce perioadă ciudată!" atrage atenţia Zare) sunt însoţite de tema povestirii şi a povestitorului
(ca în scena antologică a povestitorilor de la cazanul de ţuică, fiecare cu propriul său stil narativ, căci
Omul e stilul!). Nu lipseşte nici tema iubirii, dar dezvoltată ca melodramă parodiată şi „dezintegrată", cu
final suspendat.
Titlul romanului Zmeura de câmpie este reluat ca titlu al capitolului F., iar la I. este tradus în limba
latină - rubus ldaeus. Cu imaginea tufei de zmeură, simbolul unei înstrăinări, se deschide romanul, ca
primă amintire din viaţa lui Zare Popescu, pentru ca pe parcurs zmeura să devină un laitmotiv. Zmeura
din grădina fostului învăţător simbolizează copilăria pierdută, imaginea cu care începe lumea. Ea
declanşează reamintirea, ceea ce pare a contrazice subtitlul romanului, roman împotriva memoriei.
Perspectiva narativă în romanul postmodern este fragmentată: pluralismul vocilor narative,
combinarea diferitelor perspective narative (naraţiune la persoana I, a II-a, a III-a; viziunea „dindărăt",
„împreună cu", „din afară"). Naraţiunea la persoana a III-a leagă diferitele povestiri la persoana I,
considerate documente cât de cât autentice oferite de diferiţi naratori, martori ai trecutului mai
îndepărtat (anii războiului) sau mai apropiat (anii '50), ori martori ai prezentului (anii '70). Relatarea
investigaţiilor lui Gelu Popescu, „spion" al prozatorului, este realizată la persoana a II-a.
O altă trăsătură a romanului postmodern este atomizarea subiectului (dispersarea lui în
obiectele cu care se vine în contact prin intermediul privirii, fragmentarea, „dezordinea"), care se lasă
mai greu reconstituit din fragmente, coincidenţe şi întâmplări care ţin uneori de senzaţional.

1
 Romanul „Zmeura de câmpie" este împărţit în patru părţi şi alcătuit din 24 de capitole numerotate
cu literele alfabetului, de la A (cuvântul „Arac") şi până la Z (cuvântul „Zat").
Compoziţional cartea este concepută ca un dicţionar de obiecte (de la arac la zaţ), cu capitole
ordonate alfabetic (ceea ce evidenţiază şi formal naşterea unei cărţi, care se elaborează didactic, „ de la
A la Z"), fără a se supune însă cronologiei, şi cuprinde aproape toate formele de discurs epic:
confesiune, jurnal (caietul de regie al lui Radu A. Grinţu), roman epistolar, extrase din scrieri istorice
şi din opere de ficţiuni, eseu autoreferenţial (cartea se încheie cu studiul „Este Zare Popescu un
personaj în <romanul> «Zmeura de câmpie?»"), dosar de documente, înregistrări făcute în autobuz,
în tren, într-un restaurant etc.
Incipitul plasează naraţiunea sub semnul povestirii şi al amintirii: îşi mai amintea de curtea unei
case la ţară, o curte uriaşă, un maidan aproape. Vara, bălăriile o podideau şi o transformau într-o
pădure de nepătruns (totul redus la scară, fireşte, dar şi el era mic pe atunci)...
Zare Popescu şi Radu A. Grinţu se cunosc întâmplător în armată, în 1973. Aflaţi la trageri, Zare
Popescu îi povesteşte camaradului său prima sa amintire, dintr-o copilărie îndepărtată. În curtea uriaşă a
unei case de la ţară, vara, un copil se ascunde într-o tufă de zmeură şi ascultă vocea plângăcioasă a altui
copil care îl caută. Această amintire este singurul document cât de cât autentic din viaţa lui Zare
Popescu. Pentru Grinţu, care doreşte să devină regizor de film, această amintire constituie primul cadru
al scenariului cinematografic imaginat pe parcursul romanului.
Căutarea identităţii este tema care uneşte destinele personajelor Zare Popescu, Radu A. Grinţu şi
Gelu Popescu, copii pierduţi de părinţi în epoca tulbure de după război, crescuţi în orfelinat, într-o lume
în care s-au amestecat nu numai registrele stării civile, ci şi valorile morale. Originea necunoscută şi
complexul de orfan se concretizează în modalităţi diferite ale reconstrucţiei biografice: etimologie,
cinematografie, genealogie.
Zare Popescu este pasionat de etimologii (face o arheologie a sensurilor) şi de istorie, pe care o
judecă în funcţie de numele obiectelor. Teoria lui, elaborată cu mijloace de autodidact, arată că istoria
este alcătuită din oameni, obiecte, nume şi poveşti, iar a descoperi trecutul înseamnă a descoperi relaţiile
dintre aceste patru elemente. Din cauza acestei teorii este respins la admiterea la Facultatea de Istorie,
dar ea îi oferă ocazia de a coresponda cu fostul său profesor de istorie, Valedulcean, şi discuţiile cu
Grinţu.
Radu A. Grinţu, camaradul şi prietenul său, absolvent al Facultăţii de Litere, dar având diverse
ocupaţii (pedagog, ghid O.N.T.) înainte de a profesa într-un sat de câmpie, are şi el nostalgia altei
cariere. Şi-a dorit să devină regizor de film, iar căutarea identităţii se realizează prin înregistrarea
obiectelor, oamenilor, întâmplărilor din viaţa sa, într-un scenariu cinematografic imaginar. întreg
romanul poate fi socotit o ficţiune a personajului Radu A. Grinţu, ambiguitate cultivată subtil de scriitor.
Gelu Popescu, mezinul, este colegul mai mic al lui Zare la Casa de copii şcolari din Sinaia şi elev
la Liceul de Mecanică Fină, unde Grinţu este pedagog. El nu se refugiază în imaginaţie ca ceilalţi doi, ci
porneşte pe cont propriu „o anchetă genealogică". „Spion" al prozatorului, ascultă povestea unui fost
învăţător, Popescu, din comuna Burleşti, apoi a altui bătrân, Anton Grinţu, ca şi a altor povestitori
întâlniţi întâmplător, face un raport pe care îl dezvăluie abia la final. Interesat de cercetările lui Gelu este
Grinţu, faţă de care mezinul apelează, la tehnica amânării pentru a-l obliga să se implice în propria
istorie: Îl va pedepsi pentru asta, îşi va amâna într-atâta povestirea, o va fragmenta şi o va pune în
dubiu, până când celălalt va pleca şi el pe teren să dezlege firele. Aceasta este şi strategia autorului fată
de cititor.
Gelu Popescu consemnează rezultatele anchetei sale, într-un „raport complet" (în capitolul T.), o
pastişă după primul document în limba română care s-a păstrat, Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung
către judele Braşovului (1521), cu elemente ale stilului administrativ actual (proces-verbal). El află că
cei trei tineri nu sunt rude de sânge, iar între părinţii lui Zare şi Grinţu au existat legături de duşmănie şi
delaţiune. Cei doi copii au trăit un timp în casa învăţătorului Popescu, vocea plângăcioasă din prima
amintire a lui Zare aparţinând lui Grinţu, care se credea fratele lui mai mare. Însă Gelu nu află nimic
despre propriul trecut, iar lipsa acestor semne, urme ale unor oameni care bănuia el că-i fuseseră părinţi,
îl transformă într-un narator necreditabil, iar ca personaj, consideră că a nu-şi fi cunoscut părinţii este o
infirmitate, fiind şi el, prin descendenţa din oameni cu destine marcate de război, un mutilat de război.
Singurul fapt precis este descoperirea unui spaţiu-matrice al acestor tineri fără identitate socială,

2
satul Burleşti.
Romanul de dragoste, cu note de senzaţional şi melodramă, al învăţătoarei Ana cu „fraţii" Popescu,
rămâne neîncheiat. Ea îl iubeşte pe Zare, căruia îi trimite scrisori şi îi declară iubirea, dar el nu-i
răspunde, deşi o iubeşte. Atunci ea îl întâlneşte întâmplător pe Gelu, fratele de cruce al lui Zare de la
casa de copii. Ana rămâne însărcinată cu Gelu, dar nu-i spune şi refuză să-l mai vadă, retrăgându-se la
Burleşti, unde era învăţătoare. Parodie a melodramei, absurd al existenţei, repetare nevoită a destinului/ a
greşelilor tatălui?
Construcţia personajelor este „explicitată" în notaţii autoreferenţiale puse pe seama lui Grinţu, cel
care imaginează un scenariu cinematografic, şi completate de comentariul autorului: „ Cum să concepi
bine un subiect care prin propria sa activitate structurală să pună ordine în harababura asta de impresii
spaţiale şi temporale şi astfel şi numai astfel să le constituie într-o experienţă obiectivă şi recognoscibilă?
Aceasta-i principala problemă a unui personaj de film (sau de roman, de ce nu?).”
Mircea Nedelciu apelează la limbaj ca principal mijloc de caracterizare a personajelor
principale sau episodice, pentru că romanul include o serie de anecdote, scurte narațiuni fără legătură cu
firul epic. Însă „omul e stilul”, iar personajele se caracterizează prin calitățile de povestitori; limbajul
poartă indici ai vârstei, ai categoriei sociale, ai nivelului de cultură și chiar indici morali, cum este cazul
„palavragiului din tren”, despre care Gelu îi explică Anei (în capitolul O.): „Și el a trebuit să-și modifice
calitățile caracterului. I-a fost frica, frica, tot timpul. Și încercând să se adapteze ai văzut ce a devenit: o
canalie…”
Consider că pretextul scenariului cinematografic al lui Radu A. Grinţu susţine stilul epic ingenios:
simultaneitatea perspectivelor narative şi a timpurilor verbale, amestecul planurilor temporale şi spaţiale,
dispersarea subiectului, juxtapunerea şi amalgamarea formelor epice, includerea documentelor - scrisori,
citate - în desfăşurarea epică.
Naratorul este preocupat de a strecura în text notaţii autoreferenţiale, declaraţii teoretice,
observaţii ironice şi autoironice despre tehnicile romanului realist, care întreţin astfel ideea existenţei
unui metaroman în interiorul romanului: Nu există o cronologie a lucrurilor povestite. Înlănţuirea lor
depinde mai degrabă de pertinenţa vocii celui care intervine, de ştiinţa lui de a povesti, dar şi de şocul
iniţial, de obicei anunţat ca fiind viitorul şoc a ceea ce povesteşte. Detaliul mărunt poate schimba
întreaga semnificaţie a unei poveşti şi poate determina succesul celui care decide să continue.
Proza lui Mircea Nedelciu aparține unui postmodernism metaficțional, „postmodernism preponderent
ludic, autoironic și parodic, caracterizat prin discontinuitate epică, expunere ostentativă a strategiilor și
procedeelor narative și încălcare sistematică a regulilor constitutive ale operei, parodiere a convențiilor
literare și provocare directă a cititorului.”(Carmen Mușat)