Drept Roman Semestrul 1
Drept Roman Semestrul 1
Drept Roman Semestrul 1
Raport juridic:
• Subiectul raportului juridic reprezintă oamenii luați fie individual (în calitate de
persoane fizice), fie colectiv (în calitate de persoane juridice / morale). Pentru a fi
în prezența unei persoane juridice trebuie îndeplinite 3 condiții: organizare, scop
și patrimoniu (totalitatea drepturilor și obligațiilor cu conținut economic). Atât cele
fizice cât și cele juridice dispun de capacitate juridică (în dreptul roman se numea
caput). Capacitatea exprimă aptitudinea generală și abstractă a unei persoane
de a avea și de a exercita drepturile și obligațiile. Așadar, capacitatea poate fi:
• de folosință - se naște odată cu subiectul de drept, iar în cazul persoanelor
fizice încă de la momentul conceperii lor și se stinge odată cu moartea lor;
reprezintă aptitudinea generală și abstractă a unei persoane de a avea
drepturi și obligații
• de exercițiu- se dobândește la vârsta majoratului (18 ani); la vârsta de 14-
18 ani persoană fizică are o capacitate de exercițiu restrânsă căci sunt
încuviințate de autorități pe larg; reprezintă aptitudinea unei persoane de a-
și exercita drepturile și obligațiile pe care aceasta le are
B. Conținutul raportului juridic - este datorat de ansamblul drepturilor și obligațiilor
care se nasc între subiecții raportului juridic.
C. Obiectul raportului juridic- exprima obiectul obligației ce se naște între părți.
În literatura juridică (în doctrină) au existat mai multe definiții care au încercat o
delimitare a obiectului dreptului privat roman. În sinteza, dreptul roman cuprinde
ansamblul normelor juridice edictate și sancționate de statul roman, norme
grupate în instituții juridice care fac obiectul unor ramuri de drept distincte.
Aceste norme au fost elaborate între momentul întemeierii Romei (754 î.Hr.) și până
în vremea împăratului Iustinian (527-565 d.Hr.). Deși Imperiul Roman de Apus se
prăbușește în 476, Imperiul Roman de Răsărit continuă să dăinuie până în 1453.
Epoca Romană se încheie în 565, căci după acest an Imperiul se grecizează devenind
Imperiul Bizantin.
Ca și la alte popoare și la romani a existat o confuzie între normele juridice (IUS)
și cele religioase (FAS). Cu timpul însă romanii vor face o distincție netă între normele
juridice și cele religioase; romanii reușind să confere normelor juridice o autoritate
conferită de forța religiei. Astfel, cei ce nesocoteau o normă de conduită se consideră
că încalcă voința zeilor cât și tradițiile romane. Acest lucru face că sistemul dreptului
să devină principală ideologie a statului roman, iar confuziunea care a existat între IUS
și FAS vine să ateste o anumită stare ce s-a manifestat la nivelul mentalității romane,
care în perioada veche era extrem de conservatoare.
Tradiția romană a fost un factor ce a influențat instituțiile romane publice, iar
suprapunerea dintre normele juridice și cele religioase venea să demonstreze
caracterul peren al dreptului, faptul că acesta e imuabil (neschimbat), lucru ce rezultă
din eternitatea și sacralitatea normelor religioase. De aceea dreptul în perioada arhaică
este rigid, fiind încărcat de formule solemne, păstrând normele juridice arhaice ce
făceau trimitere la obiceiurile juridice.
Încă din cele mai vechi timpuri, romanii au încercat să definească sistemul
dreptului roman. O definiție celebră ne-a rămas, care vrea să arate că știința dreptului
este cunoașterea lucrurilor divine și umane, știința a ceea ce este drept și nedrept.
Ulpianus definea principiul dreptului roman: a trăi în mod onorabil, a nu vătăma pe
altul, a da fiecăruia ce este al lui.
Din definiția de mai sus se constată că există o suprapunere între principiile de
morală și cele de drept. În acest sens Celsius afirmă: „ius est ars aequi et boni”- dreptul
e arta echitații și a binelui.
Cu timpul, constatăm că în evoluția lor, instituțiile juridice romane, aveau să
izvorască din simțul practic al romanilor, din intenția acestora de a reglementa
principalele aspecte ale vieții cotidiene, dezvoltând o putere de sinteză de accepție,
fapt care a determinat că multe dintre figurile juridice create de romani să fie preluate
de dreptul modern.
Izvoarele dreptului roman ne-au parvenit în mod indirect (pe cale mediată),
situație în care avem o imagine parțială asupra lor. Bogăția acestui tezaur de gândire
avea să fie valorificat în cadrul unor opere postume.
Gândirea romanilor a stat la baza unor școli de drept din epoca feudală. Între
secolele VII și XI s-a înființat Școala de Drept de la Ravena care cerceta gândirea
juridică romană. În secolul XI apare o școală asemănătoare la Padia. Școala din
Bologna e cunoscută sub denumirea de Școala glosatorilor, în cadrul căreia s-a
remarcat activitatea profesorului Irmerius și a lui Acursius care și-au desfășurat
activitatea la sfârșitul secolului al XII-lea și începutul secolului al XIII-lea. Această
școală a explicat sensul textelor juridice romane, pentru ca acestea să fie înțelese de
cei ce nu aveau pregătire juridică. De aceea, metoda de lucru folosită de către glosatori
a fost aceea de interpretare, numită metoda exegetică. Unii dintre cercetătorii acestei
școli studiau textele așa cum ele fuseseră elaborate în era clasică (epoci de maximă
înflorire în statul roman, corespunzător perioadei istorice a principatului), pe când alții
aveau în vedere studierea textelor din epoca lui Iustinian.
În secolul XIV a luat ființă, în Italia, Școala post-glosatorilor. Aceștia nu studiau
textele romane propriu-zise, ci obiectul lor de activitate îl reprezenta glosele din care
extrăgeau anumite reguli de drept folosite în soluționarea unor cazuri practice. Unii
autori au arătat că prin opera lor, post-glosatorii au falsificat normele romane pentru a
putea aplica clauzele în practică.
Importanța dreptului roman este atât de mare încât în secolul al XV-lea în
Germania se renunța la dreptul național și se adopta dreptul roman, fapt ce va da
naștere renumitei școli istorice a dreptului. Aceasta a fost fondată de către Andre
Aleciad. Reprezentanții acestei școli au folosit pe lângă cunoștințele de drept roman și
elementele de natură istorică sau filosofică / filologică. Cel mai important reprezentant
al acestei școli avea să fie Jaques Cujas, renumit profesor care a activat deopotrivă
atât în Franţa, cât și în Germania. La baza activității sale a stat
valorificarea fragmentelor din manualul elaborat de Iustinian, cunoscut sub
denumirea de „Digestele”. Un rol important în dezvoltarea romanisticii l-a avut nouă
școală a dreptului apărută în Germania și aflată sub influența renumitului profesor
Sabini.
Juriștii din epoca modernă au împrumutat din arsenalul dreptului roman o serie
de instituții și principii generale, pe care le-au pus la baza întregii lor reglementări.
Aceasta s-a datorat faptului că dreptul roman a fost expresia juridică generală
privitoare la relațiile sociale apărute într-o societate ce avea la baza proprietatea
privată și producerea de mărfuri. În condițiile în care statul roman devine un stat
universal, în care s-a făcut trecerea de la o economie închisă la una de mărfuri, dreptul
roman avea să reprezinte principalul instrument în ceea ce privește dezvoltarea
statului. Statul se afla în conexiune directă cu dreptul în viziunea juriștilor romani, fapt
pentru care schimbările ce se vor produce la nivelul formei de organizare a statului și
a puterii de stat se vor reflecta la nivelul instituțiilor juridice (? nivel internațional juridic).
Importanța dreptului roman constă în universalitatea terminologică juridică
folosită, astfel dreptul roman se caracterizează printr-o excepțională precizie prin faptul
că el reprezintă instrumentul ideal al gândirii juridice romane. Deși dreptul a existat și
la alte popoare antice, gândirea juridică a acestora nu se apropie de elaborările
sistematice și precise ale dreptului roman. Prin activitatea lor, juriștii romani au creat
elementele alfabetului juridic prin intermediul cărora normele juridice dobândesc o
identitate proprie față de alte norme sociale. Acest lucru a determinat ca multe dintre
conceptele actuale să-și găsească originea în dreptul roman.
Dreptul roman s-a aflat într-un proces de interferență și cu dreptul românesc.
Acest lucru s-a reflectat în 3 momente importante ale evoluției poporului nostru:
nașterea poporului român, prin sinteza daco-romană; apoi, în epoca dreptului feudal,
influența dreptului roman se face simțită pe filieră bizantină; și în epoca modernă, când
începe procesul de codificare realizat sub domnia lui Cuza. Influența dreptului roman
asupra provinciei Dacia apare la două momente distincte: unul situat înainte de
cucerire și al doilea după transformarea Daciei în provincie romană.
Dacă la început IUS CIVILE era aplicabil între relațiile dintre cetățenii romani,
constatăm că ele se aplică ulterior și în relațiile dintre terți. În momentul în care Dacia
se transformă în provincie romană, sistemul dreptului roman devine principala
componentă a ideologiei statului, el fiind mult mai practic în raport cu dreptul autohton
geto-dac. Acest lucru e posibil datorită valorificării bazilicalelor (cărți religioase de
învățătură apărute în Imperiul Bizantin).
Cel de-al treilea moment este corespunzător epocii moderne, când are loc
sistematizarea dreptului odată cu apariția primelor coduri. Acest lucru se face în timpul
lui Cuza când apare Codul Civil, Codul de procedura civilă, Codul penal, Codul de
procedura penală, sub influența dreptului roman, fapt ce l-a determinat pe legiuitor să-
și extragă din IUS ROMANE reglementări adaptate și utile nivelului de dezvoltare a
unei societăți moderne.
REGALITATEA
Acest moment avea să fie plasat la nivelul secolului al-VI-lea î. Hr. Reforma,
prin consecințele sale a reprezentat în plan social o adevărată revoluția căci prin ea s-
a pus capăt democrației militare bazată pe legături de sânge specifice organizării
gentilice. Vechii aristocrații gentilice i se pune capăt creându-se o nouă aristocrație,
aceea a averii. Politicienii au introdus reforma lui Tulius prin care se constituia o nouă
adunare numită Comitia Centuriata la lucrarea căreia participau și plebeii. Participau
așadar toți bărbații care aveau avere și purtau arme. Membrii Comitiei Centuriate erau
împărțiți în 5 categorii sociale în funcție de avere. Fiecare din cele 5 categorii erau
împărțite într-un număr de centurii. Centuriile erau în același timp unități militare. Prin
mecanismul centuriilor se făcea o diferențiere socială în funcție de avere astfel că deși
fiecare centurie dispunea de un vot prima categorie deși numeric era limitată dispunea
de cel mai mare număr de centurii 98 din totalul de 193. În același timp se înfăptuia și
o reforma administrativă prin care teritoriul Romei era împărțit în 4 triburi numite urbane
la care s-au adăugat 17 triburi rurale. Prin trib nu desemnam o formă de comunitate
umană cu apartenența la unele din cartierele Romei.
REPUBLICA
Dacă în secolul VII î. Hr. Roma era doar un oraș-cetate, în secolul I î. Hr. Roma
devine un stat universal, imperiu, ca urmare a marilor cuceriri și mai mult decât atât,
ea devine cea mai mare putere din câte a cunoscut antichitatea.
În anul 509 î.Hr. este alungat ultimul rege și se instaurează republica. În
perioada republicii are loc ascuțirea contradicțiilor între patricieni și plebei. Deși plebea
participa la lucrările comisiei adunării centuriate, ea nu lua parte la adunările (...)
Normele dreptului civil (?) aveau să fie ținute în secret de către pontif, după formarea
republicii, iar aceste norme erau interpretate doar de către acesta după bunul său plac.
Terenurile cucerite de la dușmani alcătuiau așa-numitul ager publicus și ele
intrau în posesia statului roman. Aceste loturi erau date în posesie patricienilor, care
cu timpul încercau să transforme aceste posesiones în adevărate proprietăți.
Lupta dintre patricieni și plebei va amenința existența statului roman, care va
determina un șir de reforme, fapt ce va duce la un proces de nivelare socială între
aceste două categorii sociale. La acest proces avea să contribuie fenomenul de
descompunere al ginților patriarhale. La sfârșitul republicii, în condițiile profundei
evoluții economice, are loc trecerea de la economia închisă, în care schimburile de
mărfuri aveau caracter accidental, la o economie bazată pe cerere și ofertă, ce va
determina ștergerea distincției în plan social dintre patricieni și plebei.
Clasa dominantă era reprezentată de către cavaleri și nobili. Clasa socială a
cavalerilor era formată din cei îmbogățiți de pe urma comerțului, mari proprietari de
corăbii sau cei constituiți în societățile de publicani. (...) Având o situație economică
prosperă, cavalerii exercitau o reală influență asupra vieții politice. Nobilimea era
formată din înalți funcționari de stat și urmași ai acestora. Au acaparat multe terenuri
din ager publicus pe care le-au transformat în mari proprietăți (latifundii) în care lucrau
mulți sclavi. Tensiunea sporită dintre cavaleri și nobili va genera un număr mare de
războaie (...) ce va avea ca efect instaurarea imperiului.
În această perioadă apar proletarii, foștii țărani liberi care au fost ruinați datorită
datoriilor pe care le aveau. Procesul de ruinare al țărănimii de către nobilime va
determina ca primii dintre aceștia să ia drumul orașelor și ei să întărească sistemul
clientelar. Clienții sunt aceia care se supuneau la serviciile marilor proprietari și ei vor
duce o viață parazitară, fiind o masă de vot. Ținându-i sub control, nobilii le ofereau
„panem et circus”.
Către sfârșitul republicii, sclavia devine clasică. Întreaga societate se baza pe
munca sclavilor (...) Potrivit statutului juridic, sclavul era considerat un lucru, el putând
fi vândut și exploatat până la epuizarea fizică. Nimeni nu dădea socoteală pentru
exploatarea unui sclav ceea ce a dus la mai multe răscoale, cea mai cunoscută fiind
răscoala lui Spartacus (73-71 Î. Hr.).
Tibunii plebei
Reprezenta acea magistratură ce a luat ființă în 494 î.Hr., pe fondul luptei ce s-
a dus între patricieni și plebei. Persoana tribunului era sacră și inviolabilă. Cel ce
aducea atingere persoanei sale sau îl împiedica să vorbească era condamnat la
moarte, Prin IUS AUXILI ET INTERCESIO tribunii se opuneau oricărui act prin care
consulii aduceau atingere intereselor plebeilor. Spre deosebire de consuli, la ieșirea
din magistratură, tribunii nu dădeau socoteală (...)
Censorii
Această magistratură a fost creată în 443 î.Hr. ca urmare a desprinderii unor
atribuțiuni ce reveneau consulilor. Întocmeau listele electorale bazate pe cens și ei se
ocupau de lucrările publice și vegheau la respectarea moralității în statul roman. În 312
î.Hr. censorii primesc dreptul de a-i numi și revoca pe senatori.
Pretorii
Pretorul avea să fie principalul magistrat licențiat, acesta va prelua atribuțiile
judiciare ale consulului. Datorită războaielor civile și a luptei dintre patricieni și plebei
statul roman se afla în pragul prăbușiri, pentru a evita acest lucru prin legea licine sxtie
(?) unul dintre cei doi consuli urma să fie plebeu. În aceste condiții competentele
judiciare vor trece în sarcina unui magistrat nou care era pretorul, magistrat numit de
unul dintre patricieni având totodată exclusivitate (plebei nu puteau fi aleși pretori) ca
urmare a înmulțiri protestelor plebeilor în anul 337 î.Hr. unul dintre pretori avea să fie
ales din rândul plebeilor.
În anul 242 î.Hr. alături de pretorul urban apare pretorul peregrin care judecă
procesele dintre cetățeni și peregrini (străini). Pretorul avea să joace un rol importând
el stimulând dezvoltarea dreptului civil. Concepția rigidă conservatoare a romanilor
după care iu civile era imuabil el fiind o creație a zeilor avea să fie schimbată cu timpul
prin intervenția pretorului, prin edictul sau pretorul introduce elemente noi de natură să
adapteze prin mijloace procedurale dreptul roman la noile exigente ridicate de viață
practică. Deși se făcea trimitere la adagiul : “pretorius facere non potes, vel adiumandi,
vel polcendi iuris civilis causa” (pretorul nu putea face drept dar putea modifica sau
corecta dreptul civil ca atare); fapt ce a dus la nașterea unui nou sistem de drept,
dreptul pretorian, aceste va pune în valoare întreaga originalitate și creativitate a
jurisprudenței romane.
Chestorii
Erau cei care aveau atribuțiuni legate de administrarea tezaurului public, ei
vindeau către particulari prăzile obținute din războaie, ei organizau și conduceau
arhivele statului. După unele izvoare ei exercitau justiția penală.
Edilii curuli
Sunt acei magistrați care aveau sarcina administrării piețelor, ei asigurau
aprovizionarea acestora cu alimente și aveau drept de jurisdicție în piețe și târguri.
Dictatura
În situații excepționale la ordinul senatului unul dintre consuli numea un dictator
pe termen de șase luni, la sfârșitul republicii senatul obișnuia că în lipsa unor situații
excepționale să suspende toate celelalte magistraturi dând unuia dintre consuli puteri
depline.
Pe aceasta cale se făcea practic trecerea la un nou regim politic și anume
principatul. Instituția magistraturii avea să se exteriorizeze printr-o seamă de semne
comune astfel magistrați apăreau în public însoțiți de un nr de lictori care numeau fascii
și erau îmbrăcați într-o tobă roșie. Magistraturile vor avea un caracter colegial funcția
fiind deținută de regulă de către două pers alese pe un an de zile răstimp în care aveau
imunitate. Perioadă în care ei îndeplineau magistratura în interes public nu aveau să
fie remunerați.
Majoritatea romaniștilor împart evoluția statului și dreptul roman în trei mari epoci:
• epoca veche
• clasică
• post-clasică
Dată fiind situația că normele juridice care administrau justiția erau cunoscute
doar de către pontifi, iar zilele faste în care se administra justiția erau cunoscute și
stabilite doar de aceștia, avea să determine mari nemulțumiri din partea plebeilor.
Aceștia vor cere publicarea și sistematizarea normelor juridice pentru a fi cunoscute
de întregul popor. Astfel, în anul 451 î.Hr. se va constitui o comisie alcătuită din 10
bărbați: "decemvirii legibus scribundis" care au modificat pe 10 tăblițe de lemn, numite
album, normele juridice cuprinse într-un cod. (p. 29) Acest lucru însă nu i-a mulțumit
pe plebei, fapt pentru care în anul 449 î.Hr. s-a constituit o nouă comisie în componența
căruia aveau să intre și 5 plebei, aceasta comisie a redactat nouă codificare care s-a
afișat pe 12 table de bronz. Prin sfera și natura reglementărilor sale, legea celor XII
table este un adevărat cod cuprinzând reglementări din domeniul dreptului public și
privat.
Potrivit celor afirmate de Cicero toate legile romane care au fost edictate ulterior
aveau să dezvolte conținutul celor cuprinse în acest cod. Între dispozițiile de drept
privat un rol important îl dețin cele relative la proprietate, succesiune și organizarea
familiei, fapt ce vine să arate faptul că societatea romană se afla în procesul de
consolidare al proprietății private.
Regimul proprietății cviritare (?), adică proprietatea ce aparține în exclusivitate
cetățenilor romani, a avut o pondere importantă în economia acestui cod(?). Materia
obligațiilor este însă puțin conturată în cod, deoarece economia statului roman în
epoca veche avea un caracter închis, schimburile făcându-se în mod aleatoriu, fapt
pentru care în conținutul codului găsim un singur contract, acela de vânzare-
cumpărare, cunoscut sub denumirea de contractul "empti". Procedura de soluționare
a litigiilor născute în cadrul societății se caracterizează printr-un formalism excesiv în
care predominau formele sacramentale. Nerespectarea acestor forme ducea în mod
inevitabil la decăderea titularului dreptului scriptic, din exercițiul dreptului.
În literatura juridică au existat o seamă de opinii în conformitate cu care Legea
celor XII table ar fi de sorginte greacă, teza infirmată însă de conținutul legii care se
referea la realitățile lumii romane. Ideea este dată de formalismul datelor care sunt
specifice lumii romane în care simpla schimbare a genului substantivului folosit în
formule atrăgea nulitatea actului. La aceasta se adăugă caracterul aspru al
sancțiunilor, formulările lapidare, argument ce atestă sorgintea romană a legii.
Textul acestei legi nu ne-a parvenit pe cale directă, dată fiind situația că în
secolul al IV-lea î.Hr. Roma a fost invadată de către gali, iar legea a fost arsă, conținutul
legii însă ne-a parvenit pe cale indirectă, deoarece ea a rămas în conștiința romanilor,
deși avea să fie afișată doar câteva decenii. Memorarea conținutului legii reprezenta o
adevărată carmen necesarium, adică o lecție obligatorie de memorare pentru cetățeni;
după cum afirma marele om politic Cicero.
Cei mai vechi comentatori ai legii au fost Sextius Eius, Petru Cato, Paulus
Sapiens, Musius Sevola sau Servius Rufus. Ultimii doi sunt contemporani cu Cicero.
Legea nu a fost niciodată abrogată, ea rămânând în vigoare timp de 11 secole. Totuși,
în perioada clasică se constată că dispozițiile cuprinse în această lege nu mai
acopereau noile realități, fapt pentru care pretorul introduce mijloace noi procedurale
pentru valorificarea drepturilor subiective, astfel că o seamă de dispoziții reglementate
de lege vor fi corectate sau interpretate uneori într-un sens contrar conținuturilor.
Legea celor 12 table a fost un monument al civilizației romane, ea reflectând gradul
înalt de tehnică juridică la care ajunsese poporul roman.
EDICTELE MAGISTRAŢILOR
La intrarea în funcție fiecare magistrat avea dreptul să dea un edict ius edicenti.
Acest edict era valabil pe durata unui an de zile; edict în care magistratul venea să
arate cum va conduce domeniul său de activitate și de ce mijloace juridice va uzita.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul edict provine din latinescul ex dicere adică
oral, în mod verbal. Inițial edictul era dat în formă verbală pentru că din sec al III-lea
î.Hr. acesta să fie afișat pe table de lemn vopsite în alb numite "album".
Existau 2 feluri de edicte: edictele obișnuite (care acopereau distanța de 1 an,
adică perioada magistratului) și cele date cu ocazii speciale sărbători, evenimente
deosebite numite edicta repentina. Între edictele magistraților, edictul pretorului ocupa
un loc distinct pentru că acesta era principalul magistrat judiciar, iar studierea edictului
pretorului va reprezenta un important material informativ pentru studierea dreptului
roman.
Pretorul era chemat să soluționeze problemele practice pe care le ridică
societatea romană pe care ius civile nu le putea reglementa. Prin edictul său, pretorul
oferea părților interesate un important instrument juridic menit să valorifice un interes
sau un drept care nu era reglementat în dreptul piridal (?). Se foloseau așadar, mijloace
procedurale pentru valorificarea unor noi drepturi subiective. În această situație putem
spune că dreptul civil roman a evoluat pe cale procedurală, deși în concepția
conservatoare a romanilor se afirmă că edictul pretorului nu reprezintă un izvor formal
de drept, conform adagiului "Pretor ius facere non potest, vel adiuvandi, vel suprendi,
iuris civilis graţia".
La intrarea în vigoare a unui nou edict, căci magistratul funcționa pentru 1 an
de zile, constată următoarea situație: erau preluate din vechiul edict acele dispoziții
care conveneau concomitent cu introducerea unor dispoziții noi. Ca urmare, partea
veche a edictului se numea "edictum vetus" sau "translaticium" iar noile dispoziții
purtau denumirea de pars nova sau edictum novum. (p. 48)
Dreptul pretorian este acela stabilit de pretor pentru a veni în ajutorul dreptul
civil, pentru a-l completa sau pentru a-l corecta în vederea binelui public. În concepția
conservatoare a romanilor, în sens formal, pretorul nu avea dreptul să creeze izvoarele
de drept și în activitatea sa pretorul va contribui la realizarea dreptului creând noi
instituții juridice menite să acopere noile interese ale societății romane. Așadar, prin
edictul său realiza practic un nou sistem de drept.
Caracterul conservator al lui ius civile nu putea reglementa raporturile ivite în
societate în cadrul unei colonii de mărfuri în care schimburile erau tot mai diversificate.
Astfel, dacă pretorul constată că pretențiile părților erau întemeiate și ele nu aveau la
dispoziție o reglementare juridică, el punea la îndemână părții o acțiune sau o
excepțiune prin intermediul căreia se valorificau practic noile drepturi subiective. Pe
această cale el ajuta dreptul civil în anumite situații, pretorul introducea o seamă de
formule noi, ajungând practic la soluții pe care legea existentă nu le putea acoperi. În
această situație pretorul completa sau corecta după caz dreptul civil.
Dacă la sfârșitul epocii vechi distincția dintre dreptul civil și dreptul pretorian
prezenta interes, constatăm că în perioada următoare distincția este practic estompată
fapt ce determina ca în epoca lui Iustinian o seamă de reglementări să nu mai poată fi
încadrate nici în dreptul civil nici în dreptul pretorian.
SENATUSCONSULTELE
CONSTITUŢIUNILE IMPERIALE
JURISPRUDENȚA
Legea citațiilor
Alterațiunile de texte
Sclavia
În primele secole după fondarea Romei sclavia ocupa un loc secundar ea având
un caracter patriarhal. La început prizonierii de război erau omorâți pentru ca apoi ei
să fie transformați în sclavi. La sfârșitul republicii, datorită marilor războaie în urma
cărora statul roman devine universal, sclavii proveniți din prizonierii de război vor
constitui principala forță de producție. Astfel statul roman devine un stat sclavagist în
forma clasică, în care sclavii aveau să devine principalii producători de bunuri. Acum
munca sclavilor avea să fie preponderenta în raport cu aceea a oamenilor liberi.
Izvoarele sclaviei aveau să fie diverse precum: nașterea, războiul, precum și
alte fapte care duceau la pierderea libertății. În ceea ce privește nașterea, se considera
că un copil ce se năștea în afara căsătoriei dobândea condiția juridică a mamei sale.
Avea calitatea de sclav și copilul al cărui tată era om liber, iar mama sa era tot sclavă
pentru că pe această cale să nu se poată permită pătrunderea sclavilor în rândul
cetățenilor romani.
Dacă în epoca veche prizonierii de război erau uciși, ulterior datorită extinderii
teritoriale a statului roman și a transformărilor ivite în structura economică aceștia
puteau constitui principala forță de muncă. În epoca veche un cetățean străin care
venea la Roma și nu se punea sub protecția unui cetățean roman, situație în care
devenea client al acestuia, cădea în starea de sclavie. Deoarece Roma era un stat
militarist războiul constituia principala sursă a sclaviei, astfel prizonierii de război
deveneau obiect al proprietății statului, care apoi îi vindea particularilor în cadrul unor
târguri.
Existau și alte fapte care atrăgeau starea de sclavie. O seamă de fapte erau
sancționate cu pierderea libertății, însă dacă cel ce se făcea vinovat de astfel de fapte
era cetățean roman el nu putea să devină sclav în propria-i cetate. Conform legilor
celor XII table el era vândut ca sclav transtiberium (peste hotare). În asemenea situații
puteau deveni sclavi: debitorul insolvabil, hoțul prins în flagrant, dezertorul sau cel ce
nu răspundea ordinului de încorporare. Prin senatusconsultul tiberianul se arăta că
femeia care întreținea relații cu sclavul alteia și nu le întrerupea după somația
stăpânului, ea cădea în starea de sclavie. Omul liber care simula starea de sclavie
pentru fi vândut și a împărți ulterior suma de bani cu vânzătorul rămânea tot sclav.
Oamenii liberi
Cetățenii
Latinii
Peregrinii
Peregrinii erau acei străini care veneau la Roma. Dacă la început ei erau
transformați în sclavi, cu timpul în calitate de clienți sau locuitori ai cetăților aliate ei
puteau veni la Roma fără a-și pierde libertatea. Aceste persoane puteau uzita de
propriul lor sistem de drept, fiind în măsură să folosească în raporturile lor cu cetățenii
romani ius gentium. Apare așadar o ramură a dreptului roman care avea să răspundă
noilor cerințe impuse de economia statului roman, în care schimburile de mărfuri
deveniseră tot mai frecvente. Având în vedere că ius civile era încărcat cu formule
solemne, era extreme de rigid fapt pentru care acesta era mai puțin uzitat în raporturile
dintre romani și peregrini și constatăm că uneori chiar romanii între ei utilizau sistemul
lui ius gentium în dauna lui ius civile.
Dezrobiții
O altă categorie socială erau dezrobiții. Această categorie era dată de către
sclavii dezrobiți despre care se spunea că reprezintă o categorie intermediară. Astfel
dezrobitul avea calitatea de om liber în raport cu terțul, dar el continua să rămână
independent față de stăpânul său, atât cu persoana sa cât și cu bunurile sale. După
dezrobire stăpânul se transformă în patron al sclavului său, iar acesta din urmă
devenea liber. Procedurile pentru dezrobire erau solemne și erau în număr de 3:
1. vindicta - reprezenta o formulă solemnă făcută în fața magistratului; aici se afirmă
următorul text: „vreau ca acest sclav să fie un om liber”; formula era ratificată de
magistrat, prin pronunțarea termenului ad dico;
2. censu - sclavul era trecut în categoria oamenilor liberi cu ocazia recensământului;
3. testamento – era un act juridic ce se putea încheia în mod direct ca urmare a
manifestării de voință a testatorului, fie când acesta lăsa moștenitorilor săi sarcina ca
printr-un act distinct să dezrobească un anumit sclav.
Rudenia
În dreptul roman rudenia era de două feluri:
- rudenia civilă numită agnațiune
- rudenia de sânge numită cognațiune
Agnațiunea desemna legătura dintre persoanele aflate la un moment dat sub
aceeași putere, având același pater familias. Rudele de sânge se numeau cognați. La
rândul lor agnații cuprindeau trei categorii de persoane:
- toți cei care la un moment dat sunt sub aceeași autoritate, adică soția, copiii,
nepoții și frații
- cei care au devenit între timp agnați prin moartea lui pater familias, persoane
sui iuris
- persoanele care dacă ar fi trăit pater familias ar fi fost sub autoritatea lui, adică
verii primari născuți după moartea bunicului
Între agnațiune și cognațiune, exista un raport specific, astfel încât nu toți
cognații sunt și agnați. Astfel, sora care prin căsătorie trece sub puterea bărbatului și
încetează să mai fie agnată cu fratele ei. Există ficțiunea conform căreia toți agnații
sunt și cognați indiferent de faptul că erau sau nu rude de sânge, de exemplu cumnații.
Puterea părintească
Căsătoria
Efectele căsătoriei
PERSOANA JURIDICĂ
BUNURILE
Res in patrimonio
În legea celor XII table găsim o primă clasificare, astfel acestea erau clasificate
în res mancipi și res nec mancipi. Aceasta avea la bază un criteriu de natură
economică. Res mancipi erau considerate mai valoroase în raport cu cele nec mancipi.
Res corporale și res incorporales: Res corporales erau acele lucruri care puteau
fi atinse cu mâna, întrucât ele aveau o formă materială deci erau corporale, iar cele ce
nu puteau fi atinse erau res incorporale de exemplu drepturile subiective. La romani
dreptul de proprietate era inclus în categoria drepturilor corporale, deoarece romanii
confundau dreptul de proprietate cu obiectul său.
Res mobiles și res solis (lucruri mobile și imobile): Lucrurile mobile se pot mișca
prin putere proprie sau pot fi mișcate printr-o forță exterioară lor fără a-și pierde pe
această cale identitatea, pe când lucrurile imobile își vor schimba forma dacă sunt
mutate.
Res genera și res species (lucruri de gen și lucruri individual determinate):
Lucrurile de gen sunt identificate prin trăsături ce aparțin categoriei din care fac parte,
ca de pildă: o vită oarecare sau un sclav. Species sunt lucruri care se individualizează
prin trăsături ce sunt proprii doar lor (sclavul Filicus). Această clasificare nu are în
vedere natura lucrurilor în majoritatea cazurilor, ci și convenția părților cu privirea la
aceasta. Distincția prezintă relevanță în materia riscurilor, astfel dacă bunul de gen
dispare ca urmare a cazului fortuit, debitorul continuă să fie obligat conform adagiului
genera non pereum (bunurile de gen nu pier).
Produse și fructe: Fructele sunt acele bunuri care sunt create de un lucru în mod
periodic în conformitate cu destinația lui economică și fără ca prin aceasta să i se
consume substanța lucrului ca atare. Fructele la rândul lor erau :
• naturale : nu necesitau intervenția omului
• industriale: presupuneau munca omului
• civile: menționăm chiriile.
Spre deosebire de fructe produsele aduceau atingere substanței lucrului care le
producea, deci produsele sunt lucrurile cărora le lipsește caracterul periodicității. De
exemplu: exploatarea pietrei dintr-o carieră, tăierea unei păduri.
Res que numero mensurare constant: Sunt lucrurile care prin natura lor pot fi
înlocuite unele cu altele în stingerea unei obligații. În dreptul modern acestea poartă
denumirea de bunuri fungibile.
POSESIUNEA
Elementele posesiei
În sistemul roman posesiunea avea 2 elemente:
• animus - intenția de a păstra un lucru pentru sine, posesorul se comportă față
de lucru ca un adevărat proprietar
• corpus constă în totalitatea actelor materiale prin care se realizează stăpânirea
asupra unui lucru, astfel toți proprietarii sunt în același timp și posesori, dar nu
toți posesorii sunt și proprietari
Posesiunea se dobândea prin întrunirea celor 2 elemente asupra aceleiași
persoane.
Categorii de posesiune
Ea este de mai multe feluri în funcție de protecția juridică de care aceasta se
bucură, de efectele pe care le produce sau de obiectul asupra căruia se poartă:
• Posesiune ad interdicto este acea posesiune care se bucura de protecție
juridică prin intermediul interdictelor
• Posesio ad uzucapiune aceasta are ca efect dobândirea proprietății prin
uzucapiune dacă în afara posesiunii sunt întrunite și celelalte condiții ale uzucapiunii
• Posesio iniusta este acea posesiune care este vicioasă în raport cu o anumită
persoană ceea ce are ca efect ridicarea protecției juridice a posesiunii față de
persoană în cauză
Viciile posesiunii sunt: violența, clandestinitatea și precaritatea (în dreptul modern
precaritatea echivalează cu lipsa posesiunii).
Posesio iuris sau posesiunea unui drept: plecând de la faptul că posesiunea
presupune exercitarea unei stăpâniri materiale, romanii au considerat la origine că
numai lucrurile corporale pot fi posedate. Mai târziu, văzând că dreptul de servitute se
exercită prin acte materiale necesare posesiunii, ei au admis că dreptul de servitute
putea fi posedat.
Efectele posesiunii
Posesorul se bucură de protecție juridică prin intermediul interdictelor. Un alt
efect al posesiunii constă în faptul că în eventualitatea unui proces în revendicare
pârâtul, dacă avea calitatea de posesor, se putea apăra spunând următoarele: posed
pentru că posed, astfel sarcina probei îi revenea reclamantului care trebuia să facă
dovadă că el este adevăratul proprietar. Un alt efect al posesiunii constă în aceea că
dacă sunt întrunite anumite condiții posesorul poate deveni proprietar prin uzucapiune.
Detențiunea
Ca și posesiunea, presupune întrunirea a două elemente și anume animus și
corpus.
- corpus al detențiunii este identic cu cel al posesiunii
- animus desemnează intenția de a păstra lucrul pentru altul
Crearea acestui titlu juridic distinct pentru posesiune a făcut posibilă efectuarea
unor operațiuni juridice precum împrumutul de folosință sau depozitul.
PROPRIETATEA
Proprietatea quiritară
Dobândirea proprietății
Ocupațiunea
Consta în luarea în stăpânire a lucrurilor fără stăpân (res nulius). În concepția
romanilor proprietatea cea mai legitimă era cea dobândită prin violență, de la cei
învinși. Potrivit acestei concepții dușmanii Romei nu aveau niciun drept, așa încât
lucrurile lor erau considerate lucruri fără stăpân și ca urmare ele puteau fi dobândite în
proprietate prin intermediul ocupațiunii. De menționat este că lucrurile dușmanilor
puteau fi dobândite doar în proprietatea statului roman și nu în proprietatea soldaților
care participaseră la războaiele respective.
Mancipațiunea
În epoca foarte veche, când nu era admisă ideea transmiterii dreptului de
proprietate, mancipațiunea era un mod de creare a așa-numitei proprietăți-putere. Apoi
ea îndeplinește funcția generală de transmitere a lucrurilor mancipii (cu valoare
economică). În realitate însă, mancipațiunea a exprimat forma juridică prin care s-a
realizat operațiunea vânzării. Cel ce transmitea lucrul se numea mancipant, iar
dobânditorul se numea accipiens. Mancipațiunea presupunea îndeplinirea unor forme
solemne: astfel se impunea prezența a cel puțin 5 martori cetățeni romani în prezența
lui libri pens (cel ce cântarea metalul-preț cu o balanță de aramă), în prezența
mancipantului, a lui accipiens precum și a lucrului ce urma a fi transmis.
Uzucapiunea
Era un mod de dobândire a proprietății asupra lucrurilor mancipii prin
îndelungata lor folosință. Ea presupunea anumite condiții precum: posesiunea lucrului,
termenul, justa cauză, buna credință și un lucru susceptibil de a fi uzucapat. Termenul
era de un an pentru bunurile mobile și de doi ani pentru lucrurile imobile.
In iure cessio
Era un mod de dobândire a proprietății care presupunea organizarea unui
proces fictiv. Potrivit unei înțelegeri prealabile, părțile se prezentau în fața magistratului
unde reclamantul afirma că este proprietarul obiectului litigios. Pârâtul, care în realitate
era alienatorul (înstrăinătorul) lucrului nu îl reclama și nu-l contrazicea pe reclamant.
Față de tăcerea paratului (alienatorul lucrului), magistratul pronunța cuvântul ad dico
ratificând astfel pretențiile reclamantului. În acest caz magistratul exercita justiția
grațioasă.
Tradițiunea
Prin intermediul acesteia se transmiteau lucrurile nec mancipii, ea fiind utilizată
și în scopul transmiterii posesiunii sau a detențiunii. Tradițiunea presupune întrunirea
a două condiții:
• remiterea materială a lucrului
• iusta causa
Remiterea materială a lucrului: În cazul lucrurilor mobile remiterea materială a
lucrurilor trebuia să se facă de la mână la mână, iar în cazul celor imobile ea trebuia
să se facă după caz, fie prin parcurgerea fondului de pământ cu piciorul, fie prin
vizitarea tuturor încăperilor unei clădiri.
Iusta causa: Constă dintr-un act juridic care precedă și explică sensul remiterii
materiale a lucrului. Iusta causa era necesară deoarece tradițiunea se folosea nu
numai pentru transmiterea proprietății, ci și pentru transmiterea posesiunii și a
detențiunii, iar faptul exterior al remiterii lucrului nu spunea nimic în legătură cu titlul
juridic transmis, fapt pentru care prin iusta causa se preciza: scopul urmărit de către
părți,,0 precum și titlul juridic dobândit de achizitor.
Specificațiunea
Dacă o persoană confecționa un lucru dintr-un material care aparținea altei
persoane se pune întrebarea cui aparținea lucrul nou creat. Soluțiile date de proculieni
și sabininiei aveau să fie diferite. În acest context împăratul Iustinian a dat o soluție de
compromis. Astfel dacă lucrul nou creat putea fi readus în starea lui inițială el avea să
aparțină proprietarului materiei, iar dacă nu, el intră în proprietatea specificatorului.
Această soluție dădea naștere unor complicații deoarece fie specificatorul pierdea
munca sa, fie proprietarul materiei își pierdea lucrul. Pentru a se preveni îmbogățirea
unei părți în paguba celeilalte, s-au creat anumite mijloace juridice în scopul unei
despăgubiri.
Accesiunea
Era un mod de dobândire a proprietății prin absorbirea juridică a lucrului accesor
de către cel principal. Era considerat principal acel lucru care nu își pierdea
individualitatea după unirea sa cu un alt lucru. Astfel romanii au recunoscut un mod de
dobândire a proprietății prin unirea a două lucruri imobile. De pildă, depunerile care se
formau pe malul unui rău (aluvio) aparțineau proprietarului fondului riveran.
Romanii considerau ca fiind un mod de dobândire a proprietății și cazul după
care se unea un lucru imobil cu bunul mobil. Dacă o persoană ridica pe terenul său o
clădire folosind materialul altei persoane, proprietatea asupra clădirii aparținea
proprietarului terenului.
Sancțiunea proprietății
Acțiunea în revendicare
În epoca clasică acțiunea în revendicare a îmbrăcat forma unui proces cu
formula. Pentru intentarea acțiunii în revendicare erau necesare anumite condiții:
• reclamantul să fie proprietar quiritar și să nu posede lucrul revendicat
• pârâtul să fi fost posesor al lucrului revendicat
În epoca post clasică în două cazuri putea fi intentată acțiunea în revendicare
chiar și împotriva celui ce nu posedă. Se avea aici în vedere situația posesorilor fictivi.
Obiectul acțiunii în revendicare trebuia să fie roman și în mod individual determinat.
Prin acțiunea în revendicare nu se putea urmări o universalitate de bunuri. Deși în
procedura formulată judecătorul arăta în mod direct cine a câștigat procesul, iar
sentința de condamnare urma să fie executată chiar de către posesor, totuși aceasta
prezenta inconvenientul că executarea sentinței nu purta asupra lucrului însuși.
În scopul atenuării consecințelor care decurgeau din principiul condamnării
pecuniare, pretorul a pus în valoare mecanismul acțiunilor arbitrare. În baza lui arbitrio
după ce se convingea de justețea pretențiilor reclamantului, judecătorul în calitate de
arbitru ordona pârâtului să satisfacă anumite pretenții. Dacă paratul refuza să execute
ordinul intervenea condamnarea la o sumă de bani stabilită chiar de reclamant. Față
de acest mecanism al acțiunii arbitrarii este de preferat ca pârâtul dorea să satisfacă
pretențiile reclamantului, decât să plătească suma de bani care evident era mult mai
mare. Pe această cale indirectă se ajungea de cele mai multe ori la executarea în
natură a obiectului litigios.
Acțiunea publiciană
Proprietatea pretoriană avea să fie sancționată prin acțiunea publiciană creată
de către pretorul Publicius pentru cazul transmiterii unui res mancipi prin intermediul
tradițiunii. Vechea diviziune a bunurilor în res mancipi și res nec mancipi devenise
inoperantă în secolul VII.
În noua situație părea anormal că operele de artă sau metalele prețioase să fie
dobândite prin tradițiune, iar un animal să fie dobândit prin formele complicate ale
mancipațiunii.
Pentru intentarea acțiunii plubiciene erau necesare toate condițiile uzucapiunii
cu excepția termenului. Pentru că acțiunea să fie intentată, pretorul trebuia să
introducă în formula sa faptul că termenul de prescripție prevăzut pentru uzucapiune
s-a împlinit.
În faza a doua a procesului, constatându-se că sunt îndeplinite toate celelalte
condiții ale uzucapiunii, judecătorul considera că este îndeplinită și condiția termenului,
pe cale de consecință el dădea câștig de cauză reclamantului.
Sunt acele sarcini impuse unui lucru în folosul unei persoane oarecare care
stăpânește un imobil cu titlu de proprietate. Atunci când sarcina apasă asupra lucrului
altuia în folosul unei anumite persoane servitutea se numește personală, iar atunci
când ea apăsă în folosul proprietății unui imobil, indiferent cine ar fi acesta, servitutea
se numește predială.
La romani servituțile prediale erau de două feluri :
- rustice
- urbane
Distincția între aceste două categorii se făcea în funcție de natura imobilului
dominant. Astfel dacă imobilul dominant era o clădire, indiferent unde se afla
servitutea, ea se numea urbană; iar dacă imobilul dominant era un teren, servitutea
era rustică.
Imobilul în folosul căruia se constituia servitutea purta denumirea de imobil
dominant, iar cel grevat cu servitutea se numea imobil aservit. Astfel în cazul a două
terenuri alăturate, dintre care numai unul avea acces la drumul public era socotit imobil
dominant cel fără acces la drum, deoarece proprietarul sau avea dreptul să treacă prin
terenul vecinului care îi era aservit. Astfel servitutea putea fi privită fie ca un drept fie
ca o obligație. Din perspectiva proprietarului imobilului dominant servitutea era un
drept, pe când din perspectiva proprietarului imobilului aservit ea era o sarcină.
Romanii cunoșteau numeroase servituți prediale dintre care enumerăm câteva :
- iter (dreptul de a trece prin fondul aservit călare sau pe jos)
- via (dreptul de a trece cu carul prin terenul altuia)
- actus (dreptul de a mâna turmele prin terenul altuia)
- ius pascendi (dreptul de a paște turmele pe pământul altei persoane)
- aqueductus (dreptul de a aduce apa prin terenul vecinului).
Servituțile personale
Uzufructul
Potrivit definiției dată de către Paul, uzufructul este dreptul de a te folosi de
lucrul altuia și de a-i culege fructele păstrând substanța lui (usus şi fructus). Aici
atributele proprietății se împart între titularul dreptului de servitute (uzufructuarul) și cel
grevat cu servitutea (nudul proprietar).
Uzufructuarul are dreptul de a folosi lucrul precum și de a-i culege fructele, pe
când nudul proprietar devine titularul unei drept golit de conținut ca urmare a instituirii
uzufructului.
Obiect al dreptului de uzufruct îl constituie atât bunurile mobile cât și imobile.
Deci acele bunuri care nu se consumă prin întrebuințare. Dreptul de uzufruct, spre
deosebire de dreptul de proprietate, are un caracter temporar. Uzufructuarul nu putea
consuma lucrul, sau să-l înstrăineze.
Habitatio
Este dreptul de a locui în casa altuia.
Operae
Reprezintă dreptul de a te folosi de serviciile sclavilor altuia.
Caracterele servituților
Atât cele reale cât și cele personale prezintă unele caractere comune astfel
toate servituțile, atât cele reale cât și cele personale sunt în realitate drepturi reale .
Proprietarul lucrului aservit nu are vreo obligație față de titularul dreptului de
servitute.
Nimeni nu poate să-și aservească propriul lucru deoarece servituțile sunt
drepturi reale care poartă asupra lucrului altuia.
Servitutea se constituie fie în interesul unei anumite persoane, fie în folosul
proprietarului unui imobil, situație în care se numește servitute predială. În ambele
situații nu poate fi transmisă unor terți.
Emfiteoza
Este un drept real născut din contractul de emfiteoză, contract sancționat de
către împăratul Zenon. În baza acestui contract împăratul arenda unei persoane o
suprafață de pământ pentru a o cultiva și a-i culege fructele, în schimbul unei sume de
bani numite canon.
Emfiteoza se deosebește de uzufruct prin faptul că ea este un drept alienabil și
transmisibil urmașilor, spre deosebire de uzufruct care este un drept viager. Dreptul
de emfiteoză poate fi dat la rândul său în uzufruct, el poate fi ipotecat sau poate fi lăsat
ca legat.
Superficio
Reprezenta dreptul unei persoane de a folosi o construcție zidita de ea pe
terenul închiriat de la o altă persoană. Superficiarul titular al dreptului de superficie
putea să transmită clădirea moștenitorilor, o putea vinde sau dona, o putea grava de
servituți. Dreptul de superficie era protejat printr-un interdict, cât și printr-o acțiune
reală.