Maniheism
Maniheismul este o sectă gnostică - dedublată de-a lungul istoriei într-o erezie creștină dualistă - apărută în Persia (Iran), în sec. III d.Hr. Întemeietorul sectei se crede că a fost un nobil persan, numit Manes-Mani sau Mani Maniheos (215-277 d.Hr.), filosof persan care, pretinzând a fi în posesia unor revelații secrete, se considera a fi ultimul "trimis", întruchiparea fizică a Paracletului.
Ca sistem gnostic, maniheismul susține dualismul radical ontologic între două principii eterne, binele și răul, care se opun, în cursul istoriei, într-o confruntare fără sfârșit.
Sistemul maniheist urmărea să fie o biserică adevărată, care să devină religie universală. Manihesimul este o sectă sincretistă, adică un amestec de idei doctrinare împrumutate din vechea teosofie babiloniano-haldeică, din budism și creștinism, în care domină însă dualismul zoroastrismului persan, dus la extrem prin adâncirea opoziției dintre cele două principii sau împărății: a luminii și a întunericului, a binelui și răului. Fiecare om are un suflet luminos, bun și unul rău. Unele elemente luminoase au fost captivate de împărăția întunericului, în procesul luptei dintre bine și rău, dintre întuneric și lumină. Elementele luminoase captive sunt sufletul lumii sau Iisus cel pătimitor (lat. Jesus patibilis), iar elementele luminoase salvate din această luptă s-au așezat în soare și au devenit Iisus cel nepătimitor (lat. Jesus impatibilis), care este Mântuitorul. Eliberarea omului de elementul rău se face prin învățătura lui Iisus Hristos, care a coborât din soare pe pământ, având însă doar un trup aparent; El i-a învățat pe oameni cele „trei peceți“: a gurii, a mâinilor și a sânului (signacula oris, manus et sinus), adică a se feri de păcatele „vorbirii fără rost“, ale „faptelor rele“ și ale „desfrăului“. Maniheos pretindea că el trebuie să restabilească învățătura lui Iisus „pe care apostolii Săi au falsificat-o“.
Religia maniheistă era organizată ca o nouă religie, "religia luminii", având cărți, cult și ierarhie. Din punct de vedere al organizării sectei, Mani a imitat creștinismul. El și-a ales 12 apostoli (magistri), 72 de episcopi, plus preoți, diaconi și evangheliști. Așa cum în creștinism credincioșii erau împărțiți în credincioși botezați și în catehumeni (adică cei ce se pregăteau să primească botezul și să devină creștini), tot astfel și comunitatea maniheică era formată din „aleși“ (desăvârșiți) și „auditori“ (catehumeni), care, spre a se desăvârși, trebuiau să treacă prin „metempsihoză“ în altă viață. Maniheii imitau din creștinism chiar și Euharistia și Botezul (botez numai cu ungere cu untdelemn și împărtășire numai cu pâine, fără vin). Cea mai mare sărbătoare era βῆμα — vima, adică ziua morții lui Mani; credincioșii se prosternau în fața unui scaun gol, care simboliza pe „învățătorul“ (în iconografia ortodoxă există o temă asemănătoare, în care este reprezentat un tron gol, înconjurat de uneltele Patimilor lui Hristos, tron care-L așteaptă să se așeze la a doua Sa venire, când va aveas loc Judecata din urmă; această icoană se zugrăvește în turla Pantocratorului și se numește Etimasia, de la ἑτοιμασία — etimasia = pregătire).
Morala sectei maniheice prevedea pentru categoria „aleșilor“ multă exigență în păstrarea celor trei peceți și a postului (strict vegetarian).
Secta maniheică s-a întins în imperiul roman, unde a fost persecutată, în Africa de Nord, în Galia etc; ideile acestei secte s-au menținut chiar până în Evul Mediu, când se mai regăsesc la sectele numite „neomaniheice“, dintre care cea mai cunoscută, răspândită în toată Europa apuseană este secta „catarilor“, cunoscută și în Franța sub denumirea de „albigenzi“ (după localitatea Albi din sudul Franței); mult influențați de ideile catarilor (apăruți în Franța prin sec. XII, despre care se crede că au venit prin Italia, unde au existat încă din sec X, răspândiți apoi și în Spania și Germania, urmăriți de inchiziție) au fost bogomilii (răspândiți în peninsula balcanică până prin sec XIV-XV) și secta strigolnicilor (în Rusia, până în sec. XV), secte având la bază idei maniheice.
Articole înrudite
Surse
- Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, p.190.
- Ene Braniște și Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezană Caransebeș, 2001, ISBN 973-97569-7-2