Populism de stânga
Populismul de stânga, numit și populism social, este o doctrină politică care combină politicile de stânga cu retorica și temele populiste. Retorica sa include elemente de anti-elitism, opoziția față de Establishment, și discursul pentru „omul comun”.[1] Temele recurente pentru populiștii de stânga includ democrația economică, justiția socială, și scepticismul asupra globalizării. Teoria socialistă joacă un rol mai puțin important decât în doctrinele de stânga tradiționale.[2][3]
Criticarea capitalismului și a globalizării sunt de asemenea legate de nepopularele operațiuni militare ale Statelor Unite, în special cele din Orientul Mijlociu.[4] Se consideră că stânga populistă nu-i exclude pe ceilalți pe orizontală și se bazează pe idealuri egalitare.[1] Unii academiști au vorbit de asemenea despre mișcările populiste de stânga naționaliste, o caracteristică expusă de Revoluția Sandinistă din Nicaragua sau de Revoluția Bolivariană din Venezuela. Spre deosebire de populismul de excludere sau de dreapta, partidele populiste de stânga susțin, în general, drepturile minorităților,[5][6] precum și idea că naționalitatea nu este delimitată de particularități culturale sau etnice.[7] Bernie Sanders și Alexandria Ocasio-Cortez, autodescriși ca fiind socialiști democratici, sunt exemple de politician populiști de stânga moderni în Statele Unite. Odată cu ascensiunea Syriza și a Podemos în timpul crizei datoriilor din UE, a existat o dezbatere cu privire la noul populism de stânga în Europa.[8][9]
În mod tradițional, populismul de stânga a fost asociat cu mișcarea socialistă; din anii 2010, în tabăra liberală de stânga a existat o mișcare apropiată de populismul de stânga, dintre care unele sunt considerate poziții social-democrate. Populismul economic liberal de stânga care atrage clasa muncitoare a fost proeminent în unele țări, cum ar fi cu Joe Biden din SUA și Lee Jae-myung din Coreea de Sud, în anii 2020, unde partidele liberale și conservatoare sunt principalele două partide.[10]
Referințe
[modificare | modificare sursă]- ^ a b Albertazzi and McDonnell, p. 123.
- ^ Zaslove, Andrej (iunie 2008). „Here to Stay? Populism as a New Party Type”. European Review. 16 (3): 319–336. doi:10.1017/S1062798708000288.
- ^ Roth, Silke (). „Introduction: Contemporary Counter-Movements in the Age of Brexit and Trump”. Sociological Research Online. 23 (2): 496–506. doi:10.1177/1360780418768828
.
- ^ Hartleb, Florian (). Rechts- und Linkspopulismus. Eine Fallstudie anhand von Schill-Partei und PDS [Right and left populism. A case study based on Schill Party and PDS] (în germană). Wiesbaden. p. 162.
- ^ Mudde, C.; Rovira Kaltwasser, C. (). „Exclusionary vs. inclusionary populism: comparing contemporary Europe and Latin America”. Government and Opposition. 48 (2): 147–174. doi:10.1017/gov.2012.11
- ^ Huber, Robert A.; Schimpf, Christian H. (). „On the Distinct Effects of Left-Wing and Right-Wing Populism on Democratic Quality”. Politics and Governance. 5 (4): 146–165. doi:10.17645/pag.v5i4.919
First, on average we observe a substantial positive relationship between left-wing populist parties and minority rights, whereas we find negative effects for right-wing populist parties. [...] The most consistent finding across these additional checks is the positive association between left-wing populist parties and minority rights in comparison to right-wing populist parties, particularly in opposition.
- ^ Custodi J (). „Nationalism and populism on the left: The case of Podemos”. Nations and Nationalism. 27 (3): 705–720. doi:10.1111/nana.12663.
- ^ Mudde, Cas (). „The problem with populism”. The Guardian. Accesat în .
- ^ Zabala, Santiago (). „In Europe, not all populist parties are the same”. AlJazeera. Accesat în .
- ^ „News Analysis: President Biden's speech to Congress offers a dose of left-leaning economic populism”. Los Angeles Times. .
