Nothing Special   »   [go: up one dir, main page]
Sari la conținut

Petru Abelard: Diferență între versiuni

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Navighează interactiv prin istoric
← Diferența anterioară
Conținut șters Conținut adăugat
VizualWikitext
 
(Nu s-au afișat 93 de versiuni intermediare efectuate de alți 44 de utilizatori)
Linia 1: Linia 1:
{{Infocaseta Filozof
[[Imagine:Abaelard.jpg|thumb|150px|Pagină din Abélard, "Apologia contra Bernardum" - manuscris din secolul XII]]
|imagine = Abelard and Heloise.jpeg
'''Pierre Abélard''' (sau '''Abailard''') ([[1079]] – [[21 aprilie]] [[1142]]) a fost filosof, logician, teolog francez.
|descriere = Abelard și Heloise
}}
[[Fișier:Abaelard.jpg|thumb|Pagină din Petrus Abelardus, "Apologia contra Bernardum" - manuscris din secolul al XII-lea]]
'''Petru Abelard''' (în {{la|Petrus Abelardus}}, în {{fr|Pierre Abélard}} sau ''Abailard'') ({{Date biografice}}) a fost un filosof, logician și teolog scolastic din Franța.


A studiat cu nominalistul Roscelin iar la [[Paris]] a fost elevul realistului Guillaume de Champeaux. Printre controversele purtate de Abélard se numără şi aceea cu Fulbert, a cărui nepoată Héloïse a fost elevă, iubită şi soţie secretă a lui Abélard. Din anul [[1118]] se retrage la mănăstire.
A studiat cu nominalistul Roscelin iar la [[Paris]] a fost elevul realistului Guillaume de Champeaux. Printre controversele purtate de Petru Abelard se numără și aceea cu canonicul Fulbert de Paris, a cărui nepoată Héloïse a fost eleva și iubita secretă a lui Abelard. Din anul [[1118]] s-a retras la mănăstire.


Abélard a jucat un rol important în cearta universalelor. S-a opus teoriilor realiste dar totodată a avut o atitudine critică şi faţă de teoriile nominaliste despre universal.
Abelard a jucat un rol important în [[Problema universalelor|disputa universaliilor]]. S-a opus teoriilor realiste dar totodată a avut o atitudine critică și față de teoriile nominaliste despre universal.


== Biografie ==
Abelard s-a născut la Palais, în Bretania, în 1079, ca primul fiu al unui cavaler pe nume Béranger, proprietarul satului natal. Numele său inițial a fost Petru de Palais (latinizat Petrus Palatinus), la care însă a renunțat mai târziu, odată cu abandonarea dreptului succesoral, spre a se dedica studiului. Își va lua numele de Abelardus (de la cuvântul latin ''bajulus'', tutore, sau poate de la ''abeille'', albină).


Primul său profesor de filosofie a fost [[Roscelin]], un nominalist radical, care avea o școală în Bretania. Al doilea profesor al lui Abelard, Guillaume (lat. Guilelmus) din Champeaux, arhidiaconul școlii catedrale din Paris, a fost realist, având deci încredințarea că [[problema universalelor|universaliile]] sunt însăși esența existenței.


Între aceste două poziții extreme, Abelard a încercat să afirme o opțiune proprie, exprimată însă în cadrul unor polemici aprinse și, din acest motiv, formulată oscilant, insuficient de clar. Filosofia sa este de altfel o veșnică polemică, simțul său critic aducându-i adesea probleme în raporturile sociale.
== Biografie ==


La numai câțiva ani după sosirea la Paris începe să polemizeze tăios cu Guillaume de Campeaux, profesorul său, devenindu-i nesuferit și provocându-i acestuia reacții dușmănoase. Abélard încearcă să-și constituie propria sa școală la Melun, undeva în vecinătatea Parisului tocmai pentru a sta în coasta maestrului dar o boală neașteptată îl împinge spre casa natală pentru câțiva ani. După ce se însănătoșește află că Guillaume de Champeaux intrase în rândul clerului monastic și devenise episcop de Chalons, unde continua să predea dialectica.
Abélard s-a născut la Palais, în Bretania, în 1079, ca primul fiu al unui cavaler pe nume Béranger, proprietarul satului natal. De aceea numele său de botez este Pierre de Palais (latinizat, Petrus Palatinus), nume la care însă renunţă mai târziu, odată cu abandonarea dreptului succesoral, spre a se dedica studiului. Îşi va lua numele de Abélard (de la cuvântul latin bajulus, tutore, sau poate de la franţuzescul abeille, albină).
Primul său profesor de filosofie este Roscelin, un nominalist irecuperabil, care avea o şcoală în Bretania. Al doilea profesor al lui Abélard, Guillaume (lat. Guilelmus) din Champeaux, Arhidiaconul şcolii catedrale din Paris, a fost realist, având deci încredinţarea că universaliile sunt însăşi esenţa existenţei.
Între aceste două poziţii extreme, Abélard a încercat să afirme o opţiune proprie, exprimată însă în cadrul unor polemici aprinse şi, din acest motiv, formulată oscilant, insuficient de clar. Filosofia sa este de altfel o veşnică polemică, simţul său critic aducându-i adesea probleme în raporturile sociale. La numai câţiva ani după sosirea la Paris începe să polemizeze tăios cu Guillaume de Campeaux, profesorul său, devenindu-i nesuferit şi provocându-i acestuia reacţii duşmănoase. Abélard încearcă să-şi constituie propria sa şcoală la Melun, undeva în vecinătatea Parisului tocmai pentru a sta în coasta maestrului dar o boală neaşteptată îl împinge spre casa natală pentru câţiva ani. După ce se însănătoşeşte află că Guillaume de Champeaux intrase în rândul clerului monastic şi devenise Episcop de Chalons, unde continua să predea dialectica.
Abélard îl caută şi acolo pentru „a învăţa mai multă retorică din gura sa” dar îşi reia vechiul obicei de a-şi contrazice profesorul. De data aceasta cu mult mai mult succes, căci îl determină (Abélard având doar vreo 25 de ani) să-şi revizuie doctrina despre universalii în asemenea măsură încât acesta renunţă cu totul la a mai susţine realismul clasic, trecând la o poziţie diferită care afirma diferenţa de manifestare a esenţei în lucruri. Practic, dificultatea în care este pus de către incisivitatea elevului său constă tocmai în transformarea cursului său de dialectică într-un fel de monolog axat exclusiv pe problema universaliilor, ceea ce îi prilejuieşte, din nou, lui Abélard, o observaţie sarcastică: „cursurile sale s-au adâncit într-o stare de raţionament neglijent care numai cu greu s-ar mai fi putut numi predarea ştiinţei dialecticii”.
După acest succes, tocmai succesorul lui Guillaume la catedra din Paris îi oferă lui Abélard scaunul său. Se spune că succesul lui Abélard a fost răsunător, reuşind să adune în jurul său câteva mii de studenţi, însă Guillaume află şi numeşte un alt succesor la catedrală iar Abélard se întoarce la Melun şi-şi reia activitatea în prima sa şcoală privată. Profitând de o perioadă de retragere a lui Guillaume, Abélard revine la Paris şi predă într-o şcoală improvizată din vecinătatea oraşului (Catedra fiind ocupată), dar nu pentru multă vreme deoarece Guillaume se întoarce în forţă, provocând, de această dată, dezgustul întregii comunităţi studenţeşti.
Prin 1113 Abélard se decide să studieze teologia şi apelează la renumitul Anselm din Laon , o autoritate a vremii. După un timp Abélard rămâne dezamăgit de nepotrivirea între faima şi calităţile reale ale lui Anselm („dacă veneai la el mânat de îndoială asupra vreunui subiect, plecai şi mai nelămurit” – constată Abélard în autobiografia sa, insistând maliţios, poate şi cu un anumit tâlc, că nu era în stare nici să aprindă o candelă: „reuşea să umple casa de fum fără să obţină nici o iluminare”). Pentru a-l înfrunta, Abélard începe să scrie nişte glose la Profeţiile lui Ezechiel (unul din cele mai obscure pasaje din Biblie). Relaţiile cu maestrul se tensionează iar Abélard devine şi mai faimos.
Întors din nou la Paris, continuă să predea câţiva ani în şcoala catedrală („cea care odinioară îmi fusese destinată, ba aş spune oferită, dar din care fusesem dat afară” – scrie Abélard), continuându-şi glosele începute la Laon şi ajungând o autoritate respectată atât în teologie cât şi în filosofie. Acesta este momentul în care intervine celebra sa relaţie cu Heloise, ce-i întrerupe din nou cariera. Heloise era fiica nelegitimă a unui canonic, trăind sub îngrijirea unchiului său, tot canonic, Fulbert din Paris. Fire foarte studioasă, Heloise este încredinţată de către unchiul său lui Abélard, pentru continuarea educaţiei . O pasiune incurabilă izbucneşte între cei doi, care îşi găsesc refugiu în casa surorii lui Abélard. Aici Heloise naşte un fiu, Astralabius. Abélard şi Heloise se căsătoresc, încercând să-l îmbuneze pe unchiul Heloisei, Fulbert, care începuse să-şi manifeste dezamăgirea faţă de turnura evenimentelor. Cariera eclesiastică promiţătoare a lui Abélard era în contradicţie cu ideea de căsătorie, motiv pentru care ei se decid să o ţină în secret. O va duce pe Heloise la o mănăstire benedictină de maici din apropierea Parisului. Fulbert nu consimte la acest lucru şi, crezând că Abélard încearcă să scape de Heloise, caută răzbunarea. Dă buzna, noaptea, şi îl mutilează, asigurându-se în acest fel că Abélard va fi nevoit să renunţe definitiv la cariera eclesiastică. Acoperit de ruşine, Abélard se retrage la mănăstirea benedictină St. Denis, unde trăieşte în linişte până în 1118, predând călugărilor.
Aici Abélard îndrăzneşte să se îndoiască de faptul că Dionisie Areopagitul este acelaşi cu patronul spiritual al mănăstirii, aşa cum credeau călugării ; acest lucru i-a adus un nou conflict. Pleacă, este obligat să revină pentru retractări, apoi se retrage în ţinutul Champagne, unde construieşte un mic oratoriu pe care îl numeşte Paracletus, subordonat mănăstirii St. Denis. Are atâta audienţă încât la un moment dat oratoriul său este reconstruit din piatră. Între timp (1121), una din lucrările sale, De Unitate et Trinitate Divina, este condamnată la Conciliul din Soissons. Abélard se simte în pericol, crezând că va fi persecutat. Lucru care se şi întâmplă oarecum după ce, fiind ales ca abate la mănăstirea Sf. Gildasius din Ruys, Bretania, călugării de acolo se arată recalcitranţi, încercând chiar să-l otrăvească şi să-l stranguleze .
Pleacă din nou la Paracletus, unde o întâlneşte pe Heloise. Stau un timp împreună, lucru scandalos, Abélard trebuind din nou să plece. Începe să-şi scrie autobiografia, Historia calamitatum.
Peste câţiva ani începe o altă polemică majoră, dusă până la conflict, cu Bernard de Clairveaux. Acesta îl acuză pe Abélard, la Conciliul de la Sens, în 1141, de erezie. Motivele acestei acuzaţii sunt mai multe, cel mai important, se pare, constând în considerarea Trinităţii ca simplu atribut divin (ca teolog, Abélard a fost adept al dialecticii, fapt ce l-a condus mereu la formularea unor enunţuri bizare despre adevărurile de credinţă; el trata, de pildă, dogma trinităţii în conexiune cu teoria atributelor divine). Un alt punct fierbinte al activităţii sale îl constituie cartea Sic et non, constând în citate din Sfinţii Părinţi, aranjate astfel încât să contrazică adevărurile teologiei, fără a oferi o soluţie la aceasta.
Abélard părăseşte Conciliul fără să se apere, apelând direct la Papa Inocenţiu al III-lea. Între timp, Bernard scrie şi el Papei, formulând un denunţ asupra unui susţinător de-al lui Abélard. Papa îi interzice lui Abélard să mai scrie, ordonând ca restul textelor sale să fie arse.
La intervenţia abatelui din Cluny, lui Abélard i se permite să-şi petreacă restul vieţii în abaţia respectivă. Moare la 63 de ani, în 1142, fiind înmormântat la Paracletus. În 1164 moare şi Heloise, trupul său fiind aşezat alături de cel al lui Abélard.


Abelard îl caută și acolo pentru „a învăța mai multă retorică din gura sa” dar își reia vechiul obicei de a-și contrazice profesorul. De data aceasta cu mult mai mult succes, căci îl determină (Abelard având doar vreo 25 de ani) să-și revizuie doctrina despre universalii în asemenea măsură încât acesta renunță cu totul la a mai susține realismul clasic, trecând la o poziție diferită care afirma diferența de manifestare a esenței în lucruri. Practic, dificultatea în care este pus de către incisivitatea elevului său constă tocmai în transformarea cursului său de dialectică într-un fel de monolog axat exclusiv pe problema universaliilor, ceea ce îi prilejuiește, din nou, lui Abelard, o observație sarcastică: „cursurile sale s-au adâncit într-o stare de raționament neglijent care numai cu greu s-ar mai fi putut numi predarea științei dialecticii”.


După acest succes, tocmai succesorul lui Guillaume la catedra din Paris îi oferă lui Abélard scaunul său. Se spune că succesul lui Abélard a fost răsunător, reușind să adune în jurul său câteva mii de studenți, însă Guillaume află și numește un alt succesor la catedrală iar Abélard se întoarce la Melun și-și reia activitatea în prima sa școală privată. Profitând de o perioadă de retragere a lui Guillaume, Abélard revine la Paris și predă într-o școală improvizată din vecinătatea orașului (Catedra fiind ocupată), dar nu pentru multă vreme deoarece Guillaume se întoarce în forță, provocând, de această dată, dezgustul întregii comunități studențești.


Prin 1113 Abélard se decide să studieze teologia și apelează la renumitul [[Anselm din Laon]], o autoritate a vremii. După un timp Abélard rămâne dezamăgit de nepotrivirea între faima și calitățile reale ale lui Anselm („dacă veneai la el mânat de îndoială asupra vreunui subiect, plecai și mai nelămurit” – constată Abelard în autobiografia sa, insistând malițios, poate și cu un anumit tâlc, că nu era în stare nici să aprindă o candelă: „reușea să umple casa de fum fără să obțină nici o iluminare”). Pentru a-l înfrunta, Abélard începe să scrie niște glose la [[Ezechiel (carte)|Cartea lui Ezechiel]]. Relațiile cu maestrul s-au tensionat, iar Abelard a devenit și mai faimos.
== Scrieri ==


Întors din nou la Paris, continuă să predea câțiva ani în școala catedralei, continuându-și glosele începute la Laon și ajungând o autoritate respectată atât în teologie cât și în filosofie. Acesta este momentul în care intervine celebra sa relație cu [[Heloise]], ce-i întrerupe din nou cariera. Heloise era fiica nelegitimă a unui canonic, trăind sub îngrijirea unchiului său, tot canonic, Fulbert din Paris. Fire foarte studioasă, Heloise este încredințată de către unchiul său lui Abélard, pentru continuarea educației . O pasiune incurabilă izbucnește între cei doi, care își găsesc refugiu în casa surorii lui Abélard. Aici Heloise naște un fiu, Astralabius. Abélard și Heloise se căsătoresc, încercând să-l îmbuneze pe unchiul Heloisei, Fulbert, care începuse să-și manifeste dezamăgirea față de turnura evenimentelor. Cariera eclesiastică promițătoare a lui Abélard era în contradicție cu ideea de căsătorie, motiv pentru care ei se decid să o țină în secret. O va duce pe Heloise la o mănăstire benedictină de maici din apropierea Parisului. Fulbert nu consimte la acest lucru și, crezând că Abélard încearcă să scape de Heloise, caută răzbunarea. Dă buzna, noaptea, și îl mutilează, asigurându-se în acest fel că Abélard va fi nevoit să renunțe definitiv la cariera eclesiastică. Acoperit de rușine, Abélard se retrage la mănăstirea benedictină St. Denis, unde trăiește în liniște până în 1118, predând călugărilor.

Aici Abélard îndrăznește să se îndoiască de faptul că [[Dionisie Areopagitul]] este același cu patronul spiritual al mănăstirii, așa cum credeau călugării ; acest lucru i-a adus un nou conflict. Pleacă, este obligat să revină pentru retractări, apoi se retrage în ținutul Champagne, unde construiește un mic oratoriu pe care îl numește Paracletus, subordonat mănăstirii St. Denis. Are atâta audiență încât la un moment dat oratoriul său este reconstruit din piatră. Între timp ([[1121]]), una din lucrările sale, ''De Unitate et Trinitate Divina'', este condamnată la Conciliul din Soissons. Abélard se simte în pericol, crezând că va fi persecutat. Lucru care se și întâmplă oarecum după ce, fiind ales ca abate la mănăstirea Sf. Gildasius din Ruys, Bretania, călugării de acolo se arată recalcitranți, încercând chiar să-l otrăvească și să-l stranguleze .

Pleacă din nou la Paracletus, unde o întâlnește pe Heloise. Stau un timp împreună, lucru scandalos, Abélard trebuind din nou să plece. Începe să-și scrie autobiografia, Historia calamitatum.

Peste câțiva ani începe o altă polemică majoră, dusă până la conflict, cu [[Bernard de Clairvaux]]. Acesta îl acuză pe Abélard, la Conciliul de la Sens, în [[1141]], de [[erezie]]. Motivele acestei acuzații sunt mai multe, cel mai important, se pare, constând în considerarea Trinității ca simplu atribut divin (ca teolog, Abélard a fost adept al dialecticii, fapt ce l-a condus mereu la formularea unor enunțuri bizare despre adevărurile de credință; el trata, de pildă, dogma trinității în conexiune cu teoria atributelor divine). Un alt punct fierbinte al activității sale îl constituie cartea Sic et non, constând în citate din Sfinții Părinți, aranjate astfel încât să contrazică adevărurile teologiei, fără a oferi o soluție la aceasta.

Abélard părăsește Conciliul fără să se apere, apelând direct la [[papa Inocențiu al III-lea]]. Între timp, Bernard scrie și el papei, formulând un denunț asupra unui susținător de-al lui Abélard. Papa îi interzice lui Abélard să mai scrie, ordonând ca restul textelor sale să fie arse.

La intervenția abatelui din [[Cluny]], lui Abélard i se permite să-și petreacă restul vieții în abația respectivă. Moare la 63 de ani, în [[1142]], fiind înmormântat la Paracletus. În [[1164]] a murit și Heloise, iar trupul ei a fost așezat alături de cel al lui Abélard.

== Scrieri ==


Opera sa poate fi împărţită în trei mari categorii: poezii şi scrisori, texte logice, respectiv texte teologice. În plus, el a mai scris '''Historia calamitatum''' („Istoria nenorocirilor mele”), o autobiografie.
Opera sa poate fi împărțită în trei mari categorii: poezii și scrisori, texte logice, respectiv texte teologice. În plus, el a mai scris '''Historia calamitatum''' („Istoria nenorocirilor mele”), o autobiografie.


'''Scrierile logice''' includ:
'''Scrierile logice''' includ:
''Introductiones parvulorum'' (1114), constând în glose despre Porfir, Aristotel, Boethius;
''Introductiones parvulorum'' (1114), constând în glose despre Porfir, Aristotel, Boethius;


''Logica "ingredientibus"'' sau Glosele de la Milano (1120), constând în comentarii la Aristotel şi Porfir;
''Logica "ingredientibus"'' sau Glosele de la Milano (1120), constând în comentarii la Aristotel și Porfir;


''Logica "nostrorum petitioni"'' sau Glosele de la Lunel (1124), un comentariu foarte amplu al Isagogei lui Porfir;
''Logica "nostrorum petitioni"'' sau Glosele de la Lunel (1124), un comentariu foarte amplu al Isagogei lui Porfir;


''Dialectica'' (redactată în perioada în care Abélard se afla la Cluny, constând într-un tratat de logică din patru cărţi, în care expune teoria diviziunii şi definiţiei, comentează pe Porfir, Boethius şi Categoriile lui Aristotel),
''Dialectica'' (redactată în perioada în care Abélard se afla la [[Cluny]], constând într-un tratat de logică din patru cărți, în care expune teoria diviziunii și definiției, comentează pe Porfir, Boethius și Categoriile lui Aristotel),


''Glossulae in Porphyrium''.
''Glossulae in Porphyrium''.


'''Textele teologice''' sunt:
'''Textele teologice''' sunt:
''De unitate et trinitate divina'' („Despre unitatea şi treimea divină”, 1120, tratatul condamnat la Conciliul de la Soissons),
''De unitate et trinitate divina'' („Despre unitatea și treimea divină”, 1120, tratatul condamnat la Conciliul de la Soissons),


''Sic et non'' („Da şi nu”, 1122-23),
''Sic et non'' („Da și nu”, 1122-23),


''Theologia Christiana'' (1124-1136),
''Theologia Christiana'' (1124-1136),


''Expositio ad Romanos'' (Expunere despre [Epistola lui Pavel] către romani),
''Expositio ad Romanos'' (Expunere despre [Epistola lui Pavel] către romani),


''Ethica seu Scito teipsum'' („Etica sau cunoaşte-te pe tine însuţi”), respectiv
''Ethica seu Scito teipsum'' („Etica sau cunoaște-te pe tine însuți”), respectiv


''Dialogus inter Philosophum, Judaeum, et Christianum'' („Dialogul dintre un filosof, un evreu şi un creştin”).
''Dialogus inter Philosophum, Judaeum, et Christianum'' („Dialogul dintre un filosof, un evreu și un creștin”).


==== Ediții în limba română ====
== Raţiune şi credinţă ==
* Pierre Abelard: ''Comentarii la [[Porfir]]. Despre universalii impreuna cu fragmente corespondente din [[Porfir]], [[Boethius]] si [[Ioan din Salisbury]], Ediție bilingvă''. Traducere din limba latină de Simona Vucu. Notă introductivă, tabel cronologic și note de [http://ro.wikipedia.org/wiki/Claudiu_Mesaros Mesaroș, Claudiu]{{Legătură nefuncțională|date=octombrie 2022 |bot=InternetArchiveBot |fix-attempted=yes }} și Simona Vucu. Postfață de [http://ro.wikipedia.org/wiki/Claudiu_Mesaro%C8%99 Mesaroș, Claudiu] {{Webarchive|url=https://web.archive.org/web/20151002232010/https://ro.wikipedia.org/wiki/Claudiu_Mesaro%C8%99 |date=2015-10-02 }}, Editura Polirom, [[Iași]], [[2006]].
* Abelard, ''Etica'', traducere de Dan Negrescu, ed. Paideia, [[București]], [[1994]].
* Heloise și Abelard, ''Autoportrete epistolare'', introducere, traducere și note de Dan Negrescu, ed. Paideia, [[București]], [[1995]].
* Abelard, ''Logica ingredientibus (fragment),'' traducere de Cătălin Zaharia, în antologia Istoria ''filosofiei în texte alese'', ediție alcătuită de G. Vlăduțescu, I. Bănșoiu, S. Totu, ed. Paideia, [[București]], [[2004]], pp. 421–442.


== Rațiune și credință ==
La Abélard, ca şi pentru toţi gânditorii medievali, între raţiune şi credinţă există o legătură foarte strânsă. Spre deosebire de ceilalţi, Abélard consideră însă că teologia este reductibilă la dialectică, în sensul că adevărurile de credinţă, inclusiv misterele, pot fi înţelese de către intelect. Astfel, dacă principiul lui Anselm fusese Credo ut intelligam, „cred ca să înţeleg”, Abélard insistă pe forma inversată a acestei formule. Pentru el este mai importantă înţelegerea, pătrunderea dialectică a adevărurilor: credinţa trebuie să se bazeze pe raţiune. Identificarea filosofiei cu teologia are loc la Abélard în alt sens: nu în sensul urcării filosofiei la rangul de teologie (ca la Eriugena), ci în sensul coborârii teologiei la nivelul logicii sau dialecticii. Până şi Trinitatea divină este comparată, la un moment dat, cu un silogism.
Toate acestea nu înseamnă că Abélard ar fi voit să pună în criză importanţa credinţei sau că nu a fost conştient şi atent la pericolul căderii în erezie. Dimpotrivă, ar fi spus el, dacă dialectica ar însemna îndepărtarea de Sf. Pavel şi de Hristos, ar renunţa la ele, chiar dacă l-ar chema Aristotel, nu Abélard. Ceea ce şi-a propus este de fapt apărarea credinţei cu ajutorul unui instrument mai puternic: logica. Şi, cu nici un preţ, nu putea să accepte renunţarea la ea, fiind convins că cei care o resping fac astfel numai pentru că nu o înţeleg.
Convingerea lui Abélard este că credinţa nu trebuie să însemne asumarea oarbă a unor propoziţii pe care nu le înţelegem. A crede înseamnă id quod mente firmiter tenemus (ceea ce mintea consimte cu putere). Trebuie să înţelegem ceea ce credem şi, în consecinţă, credinţa vine din raţiune. Poziţia lui Abélard este deci aceea a unui raţionalist incurabil, ceea ce poate explica, cel puţin parţial, poziţia sa mereu duală în majoritatea problemelor de care s-a ocupat. Prima sa convingere, totuşi, este aceea că Logica constituie instrumentul indispensabil al Teologiei.
Acest lucru trebuie însă înţeles numai ţinând cont de cultura şi textele la care avusese acces Abélard; el nu alege nominalismul şi logica sau dialectica în detrimentul unui platonism sau al unui realism per se. Prin educaţie, Abélard este un dialectician care se opune realiştilor contemporani cu el şi de aceea, în măsura în care respinge realismul, o face cu scopul de a respinge poziţiile unor oponenţi ca Guillelmus din Champeaux sau Gilbert de Poitiers. Abélard nu face parte din acea categorie de filosofi a căror problemă este dacă are dreptate Platon sau Aristotel; pentru el este esenţial dacă are dreptate Abélard sau Guillelmus din Champeaux. Pentru a învinge, Abélard se foloseşte cu succes de Aristotel; faptul – însă – că nu se avântă în teme platoniciene (oricum prea puţin cunoscute la vremea lui) este mai degrabă o strategie de ocultare a surselor oponenţilor săi decât o desconsiderare directă a lui Platon .


La Abélard, ca și pentru toți gânditorii medievali, între rațiune și credință există o legătură foarte strânsă. Spre deosebire de ceilalți, Abélard consideră însă că teologia este reductibilă la dialectică, în sensul că adevărurile de credință, inclusiv misterele, pot fi înțelese de către intelect. Astfel, dacă principiul lui Anselm fusese Credo ut intelligam, „cred ca să înțeleg”, Abélard insistă pe forma inversată a acestei formule. Pentru el este mai importantă înțelegerea, pătrunderea dialectică a adevărurilor: credința trebuie să se bazeze pe rațiune. Identificarea filosofiei cu teologia are loc la Abélard în alt sens: nu în sensul urcării filosofiei la rangul de teologie (ca la Eriugena), ci în sensul coborârii teologiei la nivelul logicii sau dialecticii. Până și Trinitatea divină este comparată, la un moment dat, cu un silogism.
În Dialectica, Abélard numeşte şapte lucrări utilizate de latini în textele de logică: Isagoga lui Porfir, Categoriile şi Despre Interpretare de Aristotel şi patru lucrări de Boethius (Cartea despre diviziuni, Topica, Silogismele categorice şi Silogismele Ipotetice). Îndatorat profund lui Boethius, Abélard va folosi textele acestuia în toate interpretările sale asupra lui Aristotel şi Porfir. De altfel, se pare că el nici nu avusese contact decât cu cele două lucrări aristotelice menţionate, despre restul Organon-ului ştiind numai prin intermediul lui Boethius.
Toate acestea nu înseamnă că Abélard ar fi voit să pună în criză importanța credinței sau că nu a fost conștient și atent la pericolul căderii în [[erezie]]. Dimpotrivă, ar fi spus el, dacă dialectica ar însemna îndepărtarea de Sf. Pavel și de Hristos, ar renunța la ele, chiar dacă l-ar chema Aristotel, nu Abélard. Ceea ce și-a propus este de fapt apărarea credinței cu ajutorul unui instrument mai puternic: logica. Și, cu nici un preț, nu putea să accepte renunțarea la ea, fiind convins că cei care o resping fac astfel numai pentru că nu o înțeleg.
În orice caz, problema pe care şi-o pune şi aici, ca şi în alt text, Logica ingredientibus, este dacă Logica este o parte autonomă a filosofiei sau un simplu instrument al acesteia. Miza acestei întrebări este foarte importantă. Dacă este ştiinţă separată, atunci ea poate fi „pusă la lucru” în mod autonom, existând posibilitatea, de pildă, de a descoperi adevăruri în mod independent de revelaţie. Cazul lui Anselm din Canterbury, care găsise acele raţiuni necesare pentru adevărurile de credinţă, fără a apela la autorităţile tradiţiei (sfinţii părinţi), formulând chiar şi celebrul său argument ontologic, îi era cunoscut .
Convingerea lui Abélard este că credința nu trebuie să însemne asumarea oarbă a unor propoziții pe care nu le înțelegem. A crede înseamnă id quod mente firmiter tenemus (ceea ce mintea consimte cu putere). Trebuie să înțelegem ceea ce credem și, în consecință, credința vine din rațiune. Poziția lui Abélard este deci aceea a unui raționalist incurabil, ceea ce poate explica, cel puțin parțial, poziția sa mereu duală în majoritatea problemelor de care s-a ocupat. Prima sa convingere, totuși, este aceea că Logica constituie instrumentul indispensabil al Teologiei.
Antecedentele acestei întrebări se găsesc în disputa dintre Stoici şi Şcolile peripatetice, dispută pe care Boethius o soluţionase (adoptând, probabil, poziţia lui Ammonius). Stoicii susţinuseră că Logica este o parte autonomă a filosofiei, cu obiect şi finalitate proprie, la fel cum sunt Fizica şi Etica (cum se ştie, Stoicii postulau această tripartiţie a Filosofiei). Pe de altă parte, tradiţia Peripatetică susţinea caracterul instrumental al logicii: ea nu face decât să ne ajute în elaborarea filosofiei practice şi teoretice.
Acest lucru trebuie însă înțeles numai ținând cont de cultura și textele la care avusese acces Abélard; el nu alege nominalismul și logica sau dialectica în detrimentul unui platonism sau al unui realism per se. Prin educație, Abélard este un dialectician care se opune realiștilor contemporani cu el și de aceea, în măsura în care respinge realismul, o face cu scopul de a respinge pozițiile unor oponenți ca Guillelmus din Champeaux sau Gilbert de Poitiers. Abélard nu face parte din acea categorie de filosofi a căror problemă este dacă are dreptate Platon sau Aristotel; pentru el este esențial dacă are dreptate Abélard sau Guillelmus din Champeaux. Pentru a învinge, Abélard se folosește cu succes de Aristotel; faptul – însă – că nu se avântă în teme platoniciene (oricum prea puțin cunoscute la vremea lui) este mai degrabă o strategie de ocultare a surselor oponenților săi decât o desconsiderare directă a lui Platon .
Urmându-l pe Ammonius, Boethius optase pentru ambele variante. Invocând analogia cu părţile corpului omenesc (de exemplu mâna), spusese că logica este şi parte a filosofiei dar şi instrument al acesteia. La fel procedează şi Abélard. Logica este, cu alte cuvinte, atât o ştiinţă particulară, cu obiect de studiu propriu, cât şi o metodă generală pentru toate celelalte ştiinţe.

Astfel, logica este, pentru Abélard, dialectică, fie în sens restrâns (cel care se referă la dialectica în calitate de instrument pentru elaborarea argumentelor probabile, instrument al retorului sau oratorului), fie în sens larg (stoic), pentru care dialectica înseamnă logică, adică o ştiinţă. În acest sens larg, logica se ocupă cu construirea argumentelor (de ratione argumentorum compenenda), putând fi definită ca ştiinţă a discursului (ratio disserendi). Sarcina sa este aceea de a stabili adevărul şi falsitatea într-un discurs (atât în sensul de construcţie, de descoperire a argumentelor, cât şi în cel de confirmare a lor, de identificare a valorii de adevăr).
În Dialectica, Abélard numește șapte lucrări utilizate de latini în textele de logică: Isagoga lui Porfir, Categoriile și Despre Interpretare de Aristotel și patru lucrări de Boethius (Cartea despre diviziuni, Topica, Silogismele categorice și Silogismele Ipotetice). Îndatorat profund lui Boethius, Abélard va folosi textele acestuia în toate interpretările sale asupra lui Aristotel și Porfir. De altfel, se pare că el nici nu avusese contact decât cu cele două lucrări aristotelice menționate, despre restul Organon-ului știind numai prin intermediul lui Boethius.
Valoarea de adevăr a unui argument depinde de două lucruri: dispoziţia termenilor şi natura lucrurilor. Pentru aceasta, logica are în vedere numele, propoziţiile, descoperirea argumentelor şi, în final, confirmarea lor.
În orice caz, problema pe care și-o pune și aici, ca și în alt text, Logica ingredientibus, este dacă Logica este o parte autonomă a filosofiei sau un simplu instrument al acesteia. Miza acestei întrebări este foarte importantă. Dacă este știință separată, atunci ea poate fi „pusă la lucru” în mod autonom, existând posibilitatea, de pildă, de a descoperi adevăruri în mod independent de revelație. Cazul lui Anselm din Canterbury, care găsise acele rațiuni necesare pentru adevărurile de credință, fără a apela la autoritățile tradiției (sfinții părinți), formulând chiar și celebrul său argument ontologic, îi era cunoscut .
Antecedentele acestei întrebări se găsesc în disputa dintre Stoici și Școlile peripatetice, dispută pe care Boethius o soluționase (adoptând, probabil, poziția lui Ammonius). Stoicii susținuseră că Logica este o parte autonomă a filosofiei, cu obiect și finalitate proprie, la fel cum sunt Fizica și Etica (cum se știe, Stoicii postulau această tripartiție a Filosofiei). Pe de altă parte, tradiția Peripatetică susținea caracterul instrumental al logicii: ea nu face decât să ne ajute în elaborarea filosofiei practice și teoretice.
Urmându-l pe Ammonius, Boethius optase pentru ambele variante. Invocând analogia cu părțile corpului omenesc (de exemplu mâna), spusese că logica este și parte a filosofiei dar și instrument al acesteia. La fel procedează și Abélard. Logica este, cu alte cuvinte, atât o știință particulară, cu obiect de studiu propriu, cât și o metodă generală pentru toate celelalte științe.
Astfel, logica este, pentru Abélard, dialectică, fie în sens restrâns (cel care se referă la dialectica în calitate de instrument pentru elaborarea argumentelor probabile, instrument al retorului sau oratorului), fie în sens larg (stoic), pentru care dialectica înseamnă logică, adică o știință. În acest sens larg, logica se ocupă cu construirea argumentelor (de ratione argumentorum compenenda), putând fi definită ca știință a discursului (ratio disserendi). Sarcina sa este aceea de a stabili adevărul și falsitatea într-un discurs (atât în sensul de construcție, de descoperire a argumentelor, cât și în cel de confirmare a lor, de identificare a valorii de adevăr).
[[valoare de adevăr|Valoarea de adevăr]] a unui argument depinde de două lucruri: dispoziția termenilor și natura lucrurilor. Pentru aceasta, logica are în vedere numele, propozițiile, descoperirea argumentelor și, în final, confirmarea lor.


== Etica ==
== Etica ==


În ultimii ani ai săi, Abélard a compus un voluminos comentariu la Epistola către Romani precum şi cartea sa de morală intitulată „Etica sau cunoaşte-te pe tine însuţi” (Ethica seu liber dictus: Scito teipsum). Preocupările în domeniul moralei erau mai vechi: în corespondenţa sa cu Heloise încercase să răspundă unor întrebări ridicate de aceasta şi, nu în ultimul rând, întreaga sa viaţă, marcată de această relaţie, fusese în sine o sursă de asemenea probleme.
În ultimii ani ai săi, Abélard a compus un voluminos comentariu la Epistola către Romani precum și cartea sa de morală intitulată „Etica sau cunoaște-te pe tine însuți” (Ethica seu liber dictus: Scito teipsum). Preocupările în domeniul moralei erau mai vechi: în corespondența sa cu Heloise încercase să răspundă unor întrebări ridicate de aceasta și, nu în ultimul rând, întreaga sa viață, marcată de această relație, fusese în sine o sursă de asemenea probleme.


Titlul cărţii fixează ca obiect principal autoexaminarea în vederea conştientizării surselor culpei, astfel încât principala problemă vizează răspunsul la întrebarea: „Ce este păcatul?” O întrebare-simptom, am putea spune, pentru faptul că spiritualitatea europeană pare a redescoperi tema socratic-augustiniană a întemeierii interioare a moralei. „Multe din actele noastre par rele fără a fi astfel în realitate, deoarece nu sunt precedate de o intenţie rea!” – scrisese Papa Urban al II-lea, o exclamaţie sub semnul căreia se regăseşte şi cartea lui Abélard.
Titlul cărții fixează ca obiect principal autoexaminarea în vederea conștientizării surselor culpei, astfel încât principala problemă vizează răspunsul la întrebarea: „Ce este păcatul?” O întrebare-simptom, am putea spune, pentru faptul că spiritualitatea europeană pare a redescoperi tema socratic-augustiniană a întemeierii interioare a moralei. „Multe din actele noastre par rele fără a fi astfel în realitate, deoarece nu sunt precedate de o intenție rea!” – scrisese Papa Urban al II-lea, o exclamație sub semnul căreia se regăsește și cartea lui Abélard.


La începutul capitolului al treilea ne surprinde o frază al cărei substrat dialectic (nu trebuie să ignorăm nici în acest context etic că Abélard era un dialectician) este profund: „această consimţire o numim la propriu păcat, adică vina sufletului prin care acesta ne face pasibili de învinovăţire”. Suntem încredinţaţi că Abélard ştia foarte bine, de la Porfir, ce înseamnă „propriu” : ceva ce aparţine unei singure specii, în totalitatea ei şi întotdeauna. Cu alte cuvinte, păcatul este o înclinaţie proprie întregii specii umane, numai ei şi fără limitare temporală. Intenţia lui Abélard este prin urmare aceea de a defini păcatul în mod riguros: este altceva decât viciul şi altceva decât fapta rea. Înţelegem astfel că păcatul nu aparţine naturii şi nici corporalităţii. El trebuie înţeles ca o consimţire faţă de ceva ce, fiind un propriu, nu aparţine naturii sau esenţei noastre.
La începutul capitolului al treilea ne surprinde o frază al cărei substrat dialectic (nu trebuie să ignorăm nici în acest context etic că Abélard era un dialectician) este profund: „această consimțire o numim la propriu păcat, adică vina sufletului prin care acesta ne face pasibili de învinovățire”. Suntem încredințați că Abélard știa foarte bine, de la Porfir, ce înseamnă „propriu” : ceva ce aparține unei singure specii, în totalitatea ei și întotdeauna. Cu alte cuvinte, păcatul este o înclinație proprie întregii specii umane, numai ei și fără limitare temporală. Intenția lui Abélard este prin urmare aceea de a defini păcatul în mod riguros: este altceva decât viciul și altceva decât fapta rea. Înțelegem astfel că păcatul nu aparține naturii și nici corporalității. El trebuie înțeles ca o consimțire față de ceva ce, fiind un propriu, nu aparține naturii sau esenței noastre.


Există prin urmare o deficienţă proprie omului nu ca natură în sine ci ca natură căzută. Aceasta este o condiţie dată, o precaritate cu care ne naştem ca indivizi şi care se numeşte viciu. Faţă de ceea ce ar trebui să fie natura umană generică, individul conţine o „viciere” sufletească (animi vitium), pe care poate alege să o perpetueze sau să o repare. Dacă alege să o perpetueze înseamnă că cedează în faţa acestei precarităţi, adică îşi dă consimţământul faţă de ea, ceea ce este echivalent cu a refuza natura umană în sine. Acest refuz înseamnă a nega autenticitatea naturii umane originare, adică a ofensa pe Dumnezeu. Acesta este păcatul iar lui îi urmează, pe cale de consecinţă, abţinerea de la a face ceea ce ar trebui făcut în acord cu natura originară, dacă nu ar fi existat refuzul.
Există prin urmare o deficiență proprie omului nu ca natură în sine ci ca natură căzută. Aceasta este o condiție dată, o precaritate cu care ne naștem ca indivizi și care se numește viciu. Față de ceea ce ar trebui să fie natura umană generică, individul conține o „viciere” sufletească (animi vitium), pe care poate alege să o perpetueze sau să o repare. Dacă alege să o perpetueze înseamnă că cedează în fața acestei precarități, adică își dă consimțământul față de ea, ceea ce este echivalent cu a refuza natura umană în sine. Acest refuz înseamnă a nega autenticitatea naturii umane originare, adică a ofensa pe Dumnezeu. Acesta este păcatul iar lui îi urmează, pe cale de consecință, abținerea de la a face ceea ce ar trebui făcut în acord cu natura originară, dacă nu ar fi existat refuzul.
Discuţia are loc deci pe temeiul a trei termeni centrali: viciu (animi vitium), păcat (peccatum) şi făptuire rea (actio mala). Viciul este precaritatea moştenită care dă înclinaţia sau posibilitatea de a ne împotrivi naturii noastre, păcatul este însăşi consimţirea la această posibilitate, fiind echivalent cu „a nu face ceea ce credem că trebuie să facem pentru Creatorul nostru”. În acest sens, păcatul reprezintă o non-făptuire, o abţinere de la ceea ce ar fi firesc să facem, deoarece păcatul nu are o cauză propriu-zisă, este non-substanţial („nulla esse substantiam peccati”). În consecinţă, făptuirea rea (actul exterior al păcatului ca şi consimţire) reprezintă o „abţinere” de la a face ceea ce trebuie făcut. Altfel spus, făptuirea rea nu este un păcat în sine, este numai materia păcatului; păcatul are loc înaintea făptuirii, în interior, sub forma consimţământului.
Discuția are loc deci pe temeiul a trei termeni centrali: viciu (animi vitium), păcat (peccatum) și făptuire rea (actio mala). Viciul este precaritatea moștenită care dă înclinația sau posibilitatea de a ne împotrivi naturii noastre, păcatul este însăși consimțirea la această posibilitate, fiind echivalent cu „a nu face ceea ce credem că trebuie să facem pentru Creatorul nostru”. În acest sens, păcatul reprezintă o non-făptuire, o abținere de la ceea ce ar fi firesc să facem, deoarece păcatul nu are o cauză propriu-zisă, este non-substanțial („nulla esse substantiam peccati”). În consecință, făptuirea rea (actul exterior al păcatului ca și consimțire) reprezintă o „abținere” de la a face ceea ce trebuie făcut. Altfel spus, făptuirea rea nu este un păcat în sine, este numai materia păcatului; păcatul are loc înaintea făptuirii, în interior, sub forma consimțământului.


Înţeles astfel, ca non-făptuire sau abţinere, păcatul nu este o acţiune ci o „pasivitate”, o cădere, o inerţie. Este prin urmare evident că el nu reprezintă o interacţiune cu Dumnezeu. Dimpotrivă, a inter-acţiona cu Dumnezeu ar trebui să însemne refuzul (activ) de a păcătui. Or, fiind vorba de o non-acţiune, nu putem spune că prin păcat aducem vreo daună lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care păcatul nu este o categorie juridică şi deci relaţia omului cu Dumnezeu nu poate fi înţeleasă ca una de drept (ea nu presupune daune). Păcatul este un dispreţ: consimţind la viciu omul dispreţuieşte, prin refuz, pe Dumnezeu.
Înțeles astfel, ca non-făptuire sau abținere, păcatul nu este o acțiune ci o „pasivitate”, o cădere, o inerție. Este prin urmare evident că el nu reprezintă o interacțiune cu Dumnezeu. Dimpotrivă, a inter-acționa cu Dumnezeu ar trebui să însemne refuzul (activ) de a păcătui. Or, fiind vorba de o non-acțiune, nu putem spune că prin păcat aducem vreo daună lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care păcatul nu este o categorie juridică și deci relația omului cu Dumnezeu nu poate fi înțeleasă ca una de drept (ea nu presupune daune). Păcatul este un dispreț: consimțind la viciu omul disprețuiește, prin refuz, pe Dumnezeu.
„Această consimţire o numim la propriu păcat, adică vina sufletului prin care acesta ne face pasibili de învinovăţire, sau care este socotită răspunzătoare în faţa lui Dumnezeu. Căci ce este oare această consimţire dacă nu dispreţul faţă de Dumnezeu, o ofensă adusă Lui? Căci ofensa adusă lui Dumnezeu nu constă în vreo daună, ci în dispreţ, deoarece El este puterea supremă pe care nici o daună n-o poate leza dar care pedepseşte dispreţul faţă de ea”.
„Această consimțire o numim la propriu păcat, adică vina sufletului prin care acesta ne face pasibili de învinovățire, sau care este socotită răspunzătoare în fața lui Dumnezeu. Căci ce este oare această consimțire dacă nu disprețul față de Dumnezeu, o ofensă adusă Lui? Căci ofensa adusă lui Dumnezeu nu constă în vreo daună, ci în dispreț, deoarece El este puterea supremă pe care nici o daună n-o poate leza dar care pedepsește disprețul față de ea”.
Consecinţa este că acţiunile exterioare sunt, în sinea lor, moral indiferente. Ceea ce le dă valoare morală este intenţia şi consimţământul. Dumnezeu nu priveşte asupra faptei ca atare ci asupra intenţiei, prin urmare nu pedepseşte actul ci intenţia. Un act comis din ignoranţă sau prin forţă nu poate fi rău, dacă nu este însoţit de consimţământ. Criteriul moralei este, în acest fel, propria noastră conştiinţă, deoarece păcatul înseamnă consimţire, nu lucru.
Consecința este că acțiunile exterioare sunt, în sinea lor, moral indiferente. Ceea ce le dă valoare morală este intenția și consimțământul. Dumnezeu nu privește asupra faptei ca atare ci asupra intenției, prin urmare nu pedepsește actul ci intenția. Un act comis din ignoranță sau prin forță nu poate fi rău, dacă nu este însoțit de consimțământ. Criteriul moralei este, în acest fel, propria noastră conștiință, deoarece păcatul înseamnă consimțire, nu lucru.


Este imposibil să nu remarcăm faptul că în etică Abélard este consecvent cu principiul său ontologic: toate lucrurile sunt individuale. Ele nu au un sens universal iar numele care stau pentru mai multe lucruri reprezintă convenţii mentale (intenţii). Prin urmare faptele particulare nu pot fi considerate „păcate” în sine, deoarece nu există un temei universal al acţiunii. Fiecare act are în spate o intenţie şi un consimţământ, fără de care fapta („lucrul”) nu are valoare morală.
Este imposibil să nu remarcăm faptul că în etică Abélard este consecvent cu principiul său ontologic: toate lucrurile sunt individuale. Ele nu au un sens universal iar numele care stau pentru mai multe lucruri reprezintă convenții mentale (intenții). Prin urmare faptele particulare nu pot fi considerate „păcate” în sine, deoarece nu există un temei universal al acțiunii. Fiecare act are în spate o intenție și un consimțământ, fără de care fapta („lucrul”) nu are valoare morală.
Pe de altă parte, este limpede că nutrirea intimă a dorinţei în lipsa satisfacerii efective a poftelor nu ne absolvă de păcat. Tocmai pentru că păcatul nu este acţiunea în sine, nu înseamnă că abţinerea de la acţiune ne-ar pune în afara păcatului căci, o dată cu nutrirea poftei, sufletul nostru poate consimţi la dezirabilitatea actului de satisfacere a ei. Virtutea (ca virtute sufletească) înseamnă eliminarea dorinţei, lupta cu viciul. Păcatul este deci ceva strict interior, el nu poate fi nici sporit, nici scăzut prin cantitatea actelor. Una din propoziţiile abélardiene condamnate la conciliul din Sens a fost aceea că cei care l-au crucificat pe Hristos nu au comis un păcat deoarece au acţionat din ignoranţă.
Pe de altă parte, este limpede că nutrirea intimă a dorinței în lipsa satisfacerii efective a poftelor nu ne absolvă de păcat. Tocmai pentru că păcatul nu este acțiunea în sine, nu înseamnă că abținerea de la acțiune ne-ar pune în afara păcatului căci, o dată cu nutrirea poftei, sufletul nostru poate consimți la dezirabilitatea actului de satisfacere a ei. Virtutea (ca virtute sufletească) înseamnă eliminarea dorinței, lupta cu viciul. Păcatul este deci ceva strict interior, el nu poate fi nici sporit, nici scăzut prin cantitatea actelor. Una din propozițiile abélardiene condamnate la conciliul din Sens a fost aceea că cei care l-au crucificat pe Hristos nu au comis un păcat deoarece au acționat din ignoranță.


==Note==


<references />
== Bibliografie: ==


== Bibliografie ==


Philip Schaff, ed., ''A Religious Encyclopaedia or Dictionary of Biblical, Historical, Doctrinal, and Practical Theology'', 3rd ed., Vol. 1. Toronto, New York & London: Funk & Wagnalls Company, 1894.
Philip Schaff, ed., ''A Religious Encyclopaedia or Dictionary of Biblical, Historical, Doctrinal, and Practical Theology'', 3rd ed., Vol. 1. Toronto, New York & London: Funk & Wagnalls Company, 1894.


De Libera, Alain, ''Cearta Universaliilor'', traducere de Ilie Gyurcsik şi Margareta Gyurcsik, Editura Amarcord, Timişoara, 1998.
De Libera, Alain, ''Cearta Universaliilor'', traducere de Ilie Gyurcsik și Margareta Gyurcsik, Editura Amarcord, Timișoara, 1998.


De Libera, Alain, ''Gândirea Evului Mediu'', traducere de Mihaela şi Ion Zgărdău, Editura Amarcord, Timişoara, 2000.
De Libera, Alain, ''Gândirea Evului Mediu'', traducere de Mihaela și Ion Zgărdău, Editura Amarcord, Timișoara, 2000.


Gilson, Étienne, ''Filozofia în Evul Mediu'', traducere de Ileana Stănescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.
Gilson, Étienne, ''Filozofia în Evul Mediu'', traducere de Ileana Stănescu, Editura Humanitas, București, 1995.


Jean Jolivet, ''Abélard ou la philosophie dans le langage, présentation, choix de textes, bibliographie'', Éditions Universitaires Fribourg Suisse, Éditions du Cerf, Paris, 1994.
Jean Jolivet, ''Abélard ou la philosophie dans le langage, présentation, choix de textes, bibliographie'', Éditions Universitaires Fribourg Suisse, Éditions du Cerf, Paris, 1994.


Mesaroş, Claudiu, ''Filosofii cerului. O introducere în gândirea medievală'', Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005.
[http://ro.wikipedia.org/wiki/Claudiu_Mesaro%C8%99 Mesaroș, Claudiu] {{Webarchive|url=https://web.archive.org/web/20151002232010/https://ro.wikipedia.org/wiki/Claudiu_Mesaro%C8%99 |date=2015-10-02 }}, ''Filosofii cerului. O introducere în gândirea medievală'', Editura Universității de Vest, Timișoara, 2005.


Abélard, ''Etica sau cartea intitulată „Cunoaşte-te pe tine însuţi'', traducere şi note de Dan Negrescu, Editura Paideia, Bucureşti, 1993.
Abélard, ''Etica sau cartea intitulată „Cunoaște-te pe tine însuți'', traducere și note de Dan Negrescu, Editura Paideia, București, 1993.


Abélard, Peter, ''Historia calamitatum. The Story Of My Misfortunes'', translated by Henry Adams Bellows, Macmillan, New York, 1972.
Abélard, Peter, ''Historia calamitatum. The Story Of My Misfortunes'', translated by Henry Adams Bellows, Macmillan, New York, 1972.
Linia 108: Linia 127:
Abélard, Peter, ''Logica ingredientibus (fragments),'' în: Vincent Spade, Paul (ed), ''Five Texts on the Mediaeval Problem of Universals. Porphyry, Boethius, Abelard, Duns Scotus, Ockham,'' translated and edited by Paul Vincent Spade, Hackett Publishing Company, Inc., Indianapolis/Cambridge, 1994.
Abélard, Peter, ''Logica ingredientibus (fragments),'' în: Vincent Spade, Paul (ed), ''Five Texts on the Mediaeval Problem of Universals. Porphyry, Boethius, Abelard, Duns Scotus, Ockham,'' translated and edited by Paul Vincent Spade, Hackett Publishing Company, Inc., Indianapolis/Cambridge, 1994.


{{Control de autoritate}}


{{DEFAULTSORT:Abeélard, Pierre}}

[[Categorie:Naşteri în 1079| Abélard, Pierre]]
[[Categorie:Nașteri în 1079]]
[[Categorie:Decese în 1142| Abélard, Pierre]]
[[Categorie:Decese în 1142]]
[[Categorie:Filozofi medievali| Abélard, Pierre]]
[[Categorie:Filozofi medievali]]
[[Categorie:Scolastici| Abélard, Pierre]]
[[Categorie:Scolastici]]
[[Categorie:Teologi creștini din secolul al XII-lea]]

[[Categorie:Filozofi din secolul al XII-lea]]
[[bg:Пиер Абелар]]
[[Categorie:Poeți medievali]]
[[ca:Pierre Abélard]]
[[Categorie:Filozofi francezi]]
[[cs:Pierre Abélard]]
[[Categorie:Teologi francezi]]
[[da:Abelard og Héloïse]]
[[Categorie:Scriitori de limbă latină din secolul al XII-lea]]
[[de:Petrus Abaelardus]]
[[Categorie:Decese pe 21 aprilie]]
[[en:Peter Abelard]]
[[Categorie:Oameni din Pays de la Loire]]
[[eo:Abelardo]]
[[es:Pedro Abelardo]]
[[et:Pierre Abélard]]
[[fi:Pierre Abélard]]
[[fr:Pierre Abélard]]
[[gl:Pierre Abélard]]
[[he:פייר אבלר]]
[[it:Pietro Abelardo]]
[[ja:ピエール・アベラール]]
[[ko:피에르 아벨라르]]
[[la:Petrus Abelardus]]
[[nl:Petrus Abaelardus]]
[[pl:Piotr Abelard]]
[[pt:Pedro Abelardo]]
[[ru:Абеляр, Пьер]]
[[sk:Pierre Abélard]]
[[sr:Петар Абелар]]
[[sv:Pierre Abaelard]]
[[uk:П'єр Абеляр]]

Versiunea curentă din 27 decembrie 2023 19:10

Petru Abelard

Abelard și Heloise
Date personale
Nume la nașterePierre Abélard Modificați la Wikidata
Născut1079[1][2][3][4][5] Modificați la Wikidata
Le Pallet, Pays de la Loire, Franța[6][7] Modificați la Wikidata
Decedat (63 de ani)[6][8][9] Modificați la Wikidata
Chalon-sur-Saône, Bourgogne, Franța[6][10] Modificați la Wikidata
Înmormântatmonument funéraire d'Héloïse et Abélard[*][[monument funéraire d'Héloïse et Abélard (tomb in Paris)|​]] ()[11][12][13]
abbaye Saint-Marcel-lès-Chalon[*][[abbaye Saint-Marcel-lès-Chalon (abbey located in Saône-et-Loire, in France)|​]][12]
abbaye du Paraclet[*][[abbaye du Paraclet (abbey located in Aube, in France)|​]]
église Saint-Laurent de Nogent-sur-Seine[*][[église Saint-Laurent de Nogent-sur-Seine (church located in Aube, in France)|​]] ()
musée des Monuments français[*][[musée des Monuments français (museum in France (1795))|​]] ()
Cimitirul Père-Lachaise[14] Modificați la Wikidata
Căsătorit cuHéloïse d'Argenteuil[*][[Héloïse d'Argenteuil (12th-century French nun, philosopher and writer)|​]] Modificați la Wikidata
Religiecatolicism[15] Modificați la Wikidata
Ocupațieteolog[*]​
filozof
compozitor
lingvist
poet
autobiograf[*]​
logician[*][[logician (person specializing in formal logic)|​]]
scriitor
religios[*]​ Modificați la Wikidata
Limbi vorbitelimba latină[16][17][8] Modificați la Wikidata
Modifică date / text Consultați documentația formatului
Pagină din Petrus Abelardus, "Apologia contra Bernardum" - manuscris din secolul al XII-lea

Petru Abelard (în latină Petrus Abelardus, în franceză Pierre Abélard sau Abailard) (n. 1079, Le Pallet, Pays de la Loire, Franța – d. , Chalon-sur-Saône, Bourgogne, Franța) a fost un filosof, logician și teolog scolastic din Franța.

A studiat cu nominalistul Roscelin iar la Paris a fost elevul realistului Guillaume de Champeaux. Printre controversele purtate de Petru Abelard se numără și aceea cu canonicul Fulbert de Paris, a cărui nepoată Héloïse a fost eleva și iubita secretă a lui Abelard. Din anul 1118 s-a retras la mănăstire.

Abelard a jucat un rol important în disputa universaliilor. S-a opus teoriilor realiste dar totodată a avut o atitudine critică și față de teoriile nominaliste despre universal.

Biografie

[modificare | modificare sursă]

Abelard s-a născut la Palais, în Bretania, în 1079, ca primul fiu al unui cavaler pe nume Béranger, proprietarul satului natal. Numele său inițial a fost Petru de Palais (latinizat Petrus Palatinus), la care însă a renunțat mai târziu, odată cu abandonarea dreptului succesoral, spre a se dedica studiului. Își va lua numele de Abelardus (de la cuvântul latin bajulus, tutore, sau poate de la abeille, albină).

Primul său profesor de filosofie a fost Roscelin, un nominalist radical, care avea o școală în Bretania. Al doilea profesor al lui Abelard, Guillaume (lat. Guilelmus) din Champeaux, arhidiaconul școlii catedrale din Paris, a fost realist, având deci încredințarea că universaliile sunt însăși esența existenței.

Între aceste două poziții extreme, Abelard a încercat să afirme o opțiune proprie, exprimată însă în cadrul unor polemici aprinse și, din acest motiv, formulată oscilant, insuficient de clar. Filosofia sa este de altfel o veșnică polemică, simțul său critic aducându-i adesea probleme în raporturile sociale.

La numai câțiva ani după sosirea la Paris începe să polemizeze tăios cu Guillaume de Campeaux, profesorul său, devenindu-i nesuferit și provocându-i acestuia reacții dușmănoase. Abélard încearcă să-și constituie propria sa școală la Melun, undeva în vecinătatea Parisului tocmai pentru a sta în coasta maestrului dar o boală neașteptată îl împinge spre casa natală pentru câțiva ani. După ce se însănătoșește află că Guillaume de Champeaux intrase în rândul clerului monastic și devenise episcop de Chalons, unde continua să predea dialectica.

Abelard îl caută și acolo pentru „a învăța mai multă retorică din gura sa” dar își reia vechiul obicei de a-și contrazice profesorul. De data aceasta cu mult mai mult succes, căci îl determină (Abelard având doar vreo 25 de ani) să-și revizuie doctrina despre universalii în asemenea măsură încât acesta renunță cu totul la a mai susține realismul clasic, trecând la o poziție diferită care afirma diferența de manifestare a esenței în lucruri. Practic, dificultatea în care este pus de către incisivitatea elevului său constă tocmai în transformarea cursului său de dialectică într-un fel de monolog axat exclusiv pe problema universaliilor, ceea ce îi prilejuiește, din nou, lui Abelard, o observație sarcastică: „cursurile sale s-au adâncit într-o stare de raționament neglijent care numai cu greu s-ar mai fi putut numi predarea științei dialecticii”.

După acest succes, tocmai succesorul lui Guillaume la catedra din Paris îi oferă lui Abélard scaunul său. Se spune că succesul lui Abélard a fost răsunător, reușind să adune în jurul său câteva mii de studenți, însă Guillaume află și numește un alt succesor la catedrală iar Abélard se întoarce la Melun și-și reia activitatea în prima sa școală privată. Profitând de o perioadă de retragere a lui Guillaume, Abélard revine la Paris și predă într-o școală improvizată din vecinătatea orașului (Catedra fiind ocupată), dar nu pentru multă vreme deoarece Guillaume se întoarce în forță, provocând, de această dată, dezgustul întregii comunități studențești.

Prin 1113 Abélard se decide să studieze teologia și apelează la renumitul Anselm din Laon, o autoritate a vremii. După un timp Abélard rămâne dezamăgit de nepotrivirea între faima și calitățile reale ale lui Anselm („dacă veneai la el mânat de îndoială asupra vreunui subiect, plecai și mai nelămurit” – constată Abelard în autobiografia sa, insistând malițios, poate și cu un anumit tâlc, că nu era în stare nici să aprindă o candelă: „reușea să umple casa de fum fără să obțină nici o iluminare”). Pentru a-l înfrunta, Abélard începe să scrie niște glose la Cartea lui Ezechiel. Relațiile cu maestrul s-au tensionat, iar Abelard a devenit și mai faimos.

Întors din nou la Paris, continuă să predea câțiva ani în școala catedralei, continuându-și glosele începute la Laon și ajungând o autoritate respectată atât în teologie cât și în filosofie. Acesta este momentul în care intervine celebra sa relație cu Heloise, ce-i întrerupe din nou cariera. Heloise era fiica nelegitimă a unui canonic, trăind sub îngrijirea unchiului său, tot canonic, Fulbert din Paris. Fire foarte studioasă, Heloise este încredințată de către unchiul său lui Abélard, pentru continuarea educației . O pasiune incurabilă izbucnește între cei doi, care își găsesc refugiu în casa surorii lui Abélard. Aici Heloise naște un fiu, Astralabius. Abélard și Heloise se căsătoresc, încercând să-l îmbuneze pe unchiul Heloisei, Fulbert, care începuse să-și manifeste dezamăgirea față de turnura evenimentelor. Cariera eclesiastică promițătoare a lui Abélard era în contradicție cu ideea de căsătorie, motiv pentru care ei se decid să o țină în secret. O va duce pe Heloise la o mănăstire benedictină de maici din apropierea Parisului. Fulbert nu consimte la acest lucru și, crezând că Abélard încearcă să scape de Heloise, caută răzbunarea. Dă buzna, noaptea, și îl mutilează, asigurându-se în acest fel că Abélard va fi nevoit să renunțe definitiv la cariera eclesiastică. Acoperit de rușine, Abélard se retrage la mănăstirea benedictină St. Denis, unde trăiește în liniște până în 1118, predând călugărilor.

Aici Abélard îndrăznește să se îndoiască de faptul că Dionisie Areopagitul este același cu patronul spiritual al mănăstirii, așa cum credeau călugării ; acest lucru i-a adus un nou conflict. Pleacă, este obligat să revină pentru retractări, apoi se retrage în ținutul Champagne, unde construiește un mic oratoriu pe care îl numește Paracletus, subordonat mănăstirii St. Denis. Are atâta audiență încât la un moment dat oratoriul său este reconstruit din piatră. Între timp (1121), una din lucrările sale, De Unitate et Trinitate Divina, este condamnată la Conciliul din Soissons. Abélard se simte în pericol, crezând că va fi persecutat. Lucru care se și întâmplă oarecum după ce, fiind ales ca abate la mănăstirea Sf. Gildasius din Ruys, Bretania, călugării de acolo se arată recalcitranți, încercând chiar să-l otrăvească și să-l stranguleze .

Pleacă din nou la Paracletus, unde o întâlnește pe Heloise. Stau un timp împreună, lucru scandalos, Abélard trebuind din nou să plece. Începe să-și scrie autobiografia, Historia calamitatum.

Peste câțiva ani începe o altă polemică majoră, dusă până la conflict, cu Bernard de Clairvaux. Acesta îl acuză pe Abélard, la Conciliul de la Sens, în 1141, de erezie. Motivele acestei acuzații sunt mai multe, cel mai important, se pare, constând în considerarea Trinității ca simplu atribut divin (ca teolog, Abélard a fost adept al dialecticii, fapt ce l-a condus mereu la formularea unor enunțuri bizare despre adevărurile de credință; el trata, de pildă, dogma trinității în conexiune cu teoria atributelor divine). Un alt punct fierbinte al activității sale îl constituie cartea Sic et non, constând în citate din Sfinții Părinți, aranjate astfel încât să contrazică adevărurile teologiei, fără a oferi o soluție la aceasta.

Abélard părăsește Conciliul fără să se apere, apelând direct la papa Inocențiu al III-lea. Între timp, Bernard scrie și el papei, formulând un denunț asupra unui susținător de-al lui Abélard. Papa îi interzice lui Abélard să mai scrie, ordonând ca restul textelor sale să fie arse.

La intervenția abatelui din Cluny, lui Abélard i se permite să-și petreacă restul vieții în abația respectivă. Moare la 63 de ani, în 1142, fiind înmormântat la Paracletus. În 1164 a murit și Heloise, iar trupul ei a fost așezat alături de cel al lui Abélard.

Scrieri

[modificare | modificare sursă]

Opera sa poate fi împărțită în trei mari categorii: poezii și scrisori, texte logice, respectiv texte teologice. În plus, el a mai scris Historia calamitatum („Istoria nenorocirilor mele”), o autobiografie.

Scrierile logice includ: Introductiones parvulorum (1114), constând în glose despre Porfir, Aristotel, Boethius;

Logica "ingredientibus" sau Glosele de la Milano (1120), constând în comentarii la Aristotel și Porfir;

Logica "nostrorum petitioni" sau Glosele de la Lunel (1124), un comentariu foarte amplu al Isagogei lui Porfir;

Dialectica (redactată în perioada în care Abélard se afla la Cluny, constând într-un tratat de logică din patru cărți, în care expune teoria diviziunii și definiției, comentează pe Porfir, Boethius și Categoriile lui Aristotel),

Glossulae in Porphyrium.

Textele teologice sunt: De unitate et trinitate divina („Despre unitatea și treimea divină”, 1120, tratatul condamnat la Conciliul de la Soissons),

Sic et non („Da și nu”, 1122-23),

Theologia Christiana (1124-1136),

Expositio ad Romanos (Expunere despre [Epistola lui Pavel] către romani),

Ethica seu Scito teipsum („Etica sau cunoaște-te pe tine însuți”), respectiv

Dialogus inter Philosophum, Judaeum, et Christianum („Dialogul dintre un filosof, un evreu și un creștin”).

Ediții în limba română

[modificare | modificare sursă]
  • Pierre Abelard: Comentarii la Porfir. Despre universalii impreuna cu fragmente corespondente din Porfir, Boethius si Ioan din Salisbury, Ediție bilingvă. Traducere din limba latină de Simona Vucu. Notă introductivă, tabel cronologic și note de Mesaroș, Claudiu[nefuncțională] și Simona Vucu. Postfață de Mesaroș, Claudiu Arhivat în , la Wayback Machine., Editura Polirom, Iași, 2006.
  • Abelard, Etica, traducere de Dan Negrescu, ed. Paideia, București, 1994.
  • Heloise și Abelard, Autoportrete epistolare, introducere, traducere și note de Dan Negrescu, ed. Paideia, București, 1995.
  • Abelard, Logica ingredientibus (fragment), traducere de Cătălin Zaharia, în antologia Istoria filosofiei în texte alese, ediție alcătuită de G. Vlăduțescu, I. Bănșoiu, S. Totu, ed. Paideia, București, 2004, pp. 421–442.

Rațiune și credință

[modificare | modificare sursă]

La Abélard, ca și pentru toți gânditorii medievali, între rațiune și credință există o legătură foarte strânsă. Spre deosebire de ceilalți, Abélard consideră însă că teologia este reductibilă la dialectică, în sensul că adevărurile de credință, inclusiv misterele, pot fi înțelese de către intelect. Astfel, dacă principiul lui Anselm fusese Credo ut intelligam, „cred ca să înțeleg”, Abélard insistă pe forma inversată a acestei formule. Pentru el este mai importantă înțelegerea, pătrunderea dialectică a adevărurilor: credința trebuie să se bazeze pe rațiune. Identificarea filosofiei cu teologia are loc la Abélard în alt sens: nu în sensul urcării filosofiei la rangul de teologie (ca la Eriugena), ci în sensul coborârii teologiei la nivelul logicii sau dialecticii. Până și Trinitatea divină este comparată, la un moment dat, cu un silogism. Toate acestea nu înseamnă că Abélard ar fi voit să pună în criză importanța credinței sau că nu a fost conștient și atent la pericolul căderii în erezie. Dimpotrivă, ar fi spus el, dacă dialectica ar însemna îndepărtarea de Sf. Pavel și de Hristos, ar renunța la ele, chiar dacă l-ar chema Aristotel, nu Abélard. Ceea ce și-a propus este de fapt apărarea credinței cu ajutorul unui instrument mai puternic: logica. Și, cu nici un preț, nu putea să accepte renunțarea la ea, fiind convins că cei care o resping fac astfel numai pentru că nu o înțeleg. Convingerea lui Abélard este că credința nu trebuie să însemne asumarea oarbă a unor propoziții pe care nu le înțelegem. A crede înseamnă id quod mente firmiter tenemus (ceea ce mintea consimte cu putere). Trebuie să înțelegem ceea ce credem și, în consecință, credința vine din rațiune. Poziția lui Abélard este deci aceea a unui raționalist incurabil, ceea ce poate explica, cel puțin parțial, poziția sa mereu duală în majoritatea problemelor de care s-a ocupat. Prima sa convingere, totuși, este aceea că Logica constituie instrumentul indispensabil al Teologiei. Acest lucru trebuie însă înțeles numai ținând cont de cultura și textele la care avusese acces Abélard; el nu alege nominalismul și logica sau dialectica în detrimentul unui platonism sau al unui realism per se. Prin educație, Abélard este un dialectician care se opune realiștilor contemporani cu el și de aceea, în măsura în care respinge realismul, o face cu scopul de a respinge pozițiile unor oponenți ca Guillelmus din Champeaux sau Gilbert de Poitiers. Abélard nu face parte din acea categorie de filosofi a căror problemă este dacă are dreptate Platon sau Aristotel; pentru el este esențial dacă are dreptate Abélard sau Guillelmus din Champeaux. Pentru a învinge, Abélard se folosește cu succes de Aristotel; faptul – însă – că nu se avântă în teme platoniciene (oricum prea puțin cunoscute la vremea lui) este mai degrabă o strategie de ocultare a surselor oponenților săi decât o desconsiderare directă a lui Platon .

În Dialectica, Abélard numește șapte lucrări utilizate de latini în textele de logică: Isagoga lui Porfir, Categoriile și Despre Interpretare de Aristotel și patru lucrări de Boethius (Cartea despre diviziuni, Topica, Silogismele categorice și Silogismele Ipotetice). Îndatorat profund lui Boethius, Abélard va folosi textele acestuia în toate interpretările sale asupra lui Aristotel și Porfir. De altfel, se pare că el nici nu avusese contact decât cu cele două lucrări aristotelice menționate, despre restul Organon-ului știind numai prin intermediul lui Boethius. În orice caz, problema pe care și-o pune și aici, ca și în alt text, Logica ingredientibus, este dacă Logica este o parte autonomă a filosofiei sau un simplu instrument al acesteia. Miza acestei întrebări este foarte importantă. Dacă este știință separată, atunci ea poate fi „pusă la lucru” în mod autonom, existând posibilitatea, de pildă, de a descoperi adevăruri în mod independent de revelație. Cazul lui Anselm din Canterbury, care găsise acele rațiuni necesare pentru adevărurile de credință, fără a apela la autoritățile tradiției (sfinții părinți), formulând chiar și celebrul său argument ontologic, îi era cunoscut . Antecedentele acestei întrebări se găsesc în disputa dintre Stoici și Școlile peripatetice, dispută pe care Boethius o soluționase (adoptând, probabil, poziția lui Ammonius). Stoicii susținuseră că Logica este o parte autonomă a filosofiei, cu obiect și finalitate proprie, la fel cum sunt Fizica și Etica (cum se știe, Stoicii postulau această tripartiție a Filosofiei). Pe de altă parte, tradiția Peripatetică susținea caracterul instrumental al logicii: ea nu face decât să ne ajute în elaborarea filosofiei practice și teoretice. Urmându-l pe Ammonius, Boethius optase pentru ambele variante. Invocând analogia cu părțile corpului omenesc (de exemplu mâna), spusese că logica este și parte a filosofiei dar și instrument al acesteia. La fel procedează și Abélard. Logica este, cu alte cuvinte, atât o știință particulară, cu obiect de studiu propriu, cât și o metodă generală pentru toate celelalte științe. Astfel, logica este, pentru Abélard, dialectică, fie în sens restrâns (cel care se referă la dialectica în calitate de instrument pentru elaborarea argumentelor probabile, instrument al retorului sau oratorului), fie în sens larg (stoic), pentru care dialectica înseamnă logică, adică o știință. În acest sens larg, logica se ocupă cu construirea argumentelor (de ratione argumentorum compenenda), putând fi definită ca știință a discursului (ratio disserendi). Sarcina sa este aceea de a stabili adevărul și falsitatea într-un discurs (atât în sensul de construcție, de descoperire a argumentelor, cât și în cel de confirmare a lor, de identificare a valorii de adevăr). Valoarea de adevăr a unui argument depinde de două lucruri: dispoziția termenilor și natura lucrurilor. Pentru aceasta, logica are în vedere numele, propozițiile, descoperirea argumentelor și, în final, confirmarea lor.

Etica

[modificare | modificare sursă]

În ultimii ani ai săi, Abélard a compus un voluminos comentariu la Epistola către Romani precum și cartea sa de morală intitulată „Etica sau cunoaște-te pe tine însuți” (Ethica seu liber dictus: Scito teipsum). Preocupările în domeniul moralei erau mai vechi: în corespondența sa cu Heloise încercase să răspundă unor întrebări ridicate de aceasta și, nu în ultimul rând, întreaga sa viață, marcată de această relație, fusese în sine o sursă de asemenea probleme.

Titlul cărții fixează ca obiect principal autoexaminarea în vederea conștientizării surselor culpei, astfel încât principala problemă vizează răspunsul la întrebarea: „Ce este păcatul?” O întrebare-simptom, am putea spune, pentru faptul că spiritualitatea europeană pare a redescoperi tema socratic-augustiniană a întemeierii interioare a moralei. „Multe din actele noastre par rele fără a fi astfel în realitate, deoarece nu sunt precedate de o intenție rea!” – scrisese Papa Urban al II-lea, o exclamație sub semnul căreia se regăsește și cartea lui Abélard.

La începutul capitolului al treilea ne surprinde o frază al cărei substrat dialectic (nu trebuie să ignorăm nici în acest context etic că Abélard era un dialectician) este profund: „această consimțire o numim la propriu păcat, adică vina sufletului prin care acesta ne face pasibili de învinovățire”. Suntem încredințați că Abélard știa foarte bine, de la Porfir, ce înseamnă „propriu” : ceva ce aparține unei singure specii, în totalitatea ei și întotdeauna. Cu alte cuvinte, păcatul este o înclinație proprie întregii specii umane, numai ei și fără limitare temporală. Intenția lui Abélard este prin urmare aceea de a defini păcatul în mod riguros: este altceva decât viciul și altceva decât fapta rea. Înțelegem astfel că păcatul nu aparține naturii și nici corporalității. El trebuie înțeles ca o consimțire față de ceva ce, fiind un propriu, nu aparține naturii sau esenței noastre.

Există prin urmare o deficiență proprie omului nu ca natură în sine ci ca natură căzută. Aceasta este o condiție dată, o precaritate cu care ne naștem ca indivizi și care se numește viciu. Față de ceea ce ar trebui să fie natura umană generică, individul conține o „viciere” sufletească (animi vitium), pe care poate alege să o perpetueze sau să o repare. Dacă alege să o perpetueze înseamnă că cedează în fața acestei precarități, adică își dă consimțământul față de ea, ceea ce este echivalent cu a refuza natura umană în sine. Acest refuz înseamnă a nega autenticitatea naturii umane originare, adică a ofensa pe Dumnezeu. Acesta este păcatul iar lui îi urmează, pe cale de consecință, abținerea de la a face ceea ce ar trebui făcut în acord cu natura originară, dacă nu ar fi existat refuzul. Discuția are loc deci pe temeiul a trei termeni centrali: viciu (animi vitium), păcat (peccatum) și făptuire rea (actio mala). Viciul este precaritatea moștenită care dă înclinația sau posibilitatea de a ne împotrivi naturii noastre, păcatul este însăși consimțirea la această posibilitate, fiind echivalent cu „a nu face ceea ce credem că trebuie să facem pentru Creatorul nostru”. În acest sens, păcatul reprezintă o non-făptuire, o abținere de la ceea ce ar fi firesc să facem, deoarece păcatul nu are o cauză propriu-zisă, este non-substanțial („nulla esse substantiam peccati”). În consecință, făptuirea rea (actul exterior al păcatului ca și consimțire) reprezintă o „abținere” de la a face ceea ce trebuie făcut. Altfel spus, făptuirea rea nu este un păcat în sine, este numai materia păcatului; păcatul are loc înaintea făptuirii, în interior, sub forma consimțământului.

Înțeles astfel, ca non-făptuire sau abținere, păcatul nu este o acțiune ci o „pasivitate”, o cădere, o inerție. Este prin urmare evident că el nu reprezintă o interacțiune cu Dumnezeu. Dimpotrivă, a inter-acționa cu Dumnezeu ar trebui să însemne refuzul (activ) de a păcătui. Or, fiind vorba de o non-acțiune, nu putem spune că prin păcat aducem vreo daună lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care păcatul nu este o categorie juridică și deci relația omului cu Dumnezeu nu poate fi înțeleasă ca una de drept (ea nu presupune daune). Păcatul este un dispreț: consimțind la viciu omul disprețuiește, prin refuz, pe Dumnezeu. „Această consimțire o numim la propriu păcat, adică vina sufletului prin care acesta ne face pasibili de învinovățire, sau care este socotită răspunzătoare în fața lui Dumnezeu. Căci ce este oare această consimțire dacă nu disprețul față de Dumnezeu, o ofensă adusă Lui? Căci ofensa adusă lui Dumnezeu nu constă în vreo daună, ci în dispreț, deoarece El este puterea supremă pe care nici o daună n-o poate leza dar care pedepsește disprețul față de ea”. Consecința este că acțiunile exterioare sunt, în sinea lor, moral indiferente. Ceea ce le dă valoare morală este intenția și consimțământul. Dumnezeu nu privește asupra faptei ca atare ci asupra intenției, prin urmare nu pedepsește actul ci intenția. Un act comis din ignoranță sau prin forță nu poate fi rău, dacă nu este însoțit de consimțământ. Criteriul moralei este, în acest fel, propria noastră conștiință, deoarece păcatul înseamnă consimțire, nu lucru.

Este imposibil să nu remarcăm faptul că în etică Abélard este consecvent cu principiul său ontologic: toate lucrurile sunt individuale. Ele nu au un sens universal iar numele care stau pentru mai multe lucruri reprezintă convenții mentale (intenții). Prin urmare faptele particulare nu pot fi considerate „păcate” în sine, deoarece nu există un temei universal al acțiunii. Fiecare act are în spate o intenție și un consimțământ, fără de care fapta („lucrul”) nu are valoare morală. Pe de altă parte, este limpede că nutrirea intimă a dorinței în lipsa satisfacerii efective a poftelor nu ne absolvă de păcat. Tocmai pentru că păcatul nu este acțiunea în sine, nu înseamnă că abținerea de la acțiune ne-ar pune în afara păcatului căci, o dată cu nutrirea poftei, sufletul nostru poate consimți la dezirabilitatea actului de satisfacere a ei. Virtutea (ca virtute sufletească) înseamnă eliminarea dorinței, lupta cu viciul. Păcatul este deci ceva strict interior, el nu poate fi nici sporit, nici scăzut prin cantitatea actelor. Una din propozițiile abélardiene condamnate la conciliul din Sens a fost aceea că cei care l-au crucificat pe Hristos nu au comis un păcat deoarece au acționat din ignoranță.

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ „Petru Abelard”, Gemeinsame Normdatei, accesat în  
  2. ^ Peter Abelard, Trove, accesat în  
  3. ^ Pierre Abélard, Store norske leksikon 
  4. ^ Пьер Абеляр, CONOR.BG[*][[CONOR.BG (Bulgarian authority control)|​]] 
  5. ^ Pierre Abelard, CONOR.BG[*][[CONOR.BG (Bulgarian authority control)|​]] 
  6. ^ a b c Nouveau Dictionnaire des auteurs de tous les temps et de tous les pays[*]​, p. 4  Verificați valoarea |titlelink= (ajutor)
  7. ^ ​]][[Categorie:Articole cu legături către elemente fără etichetă, p. xvii 
  8. ^ a b Autoritatea BnF, accesat în  
  9. ^ Q20084021[*]​  Verificați valoarea |titlelink= (ajutor)
  10. ^ ​]][[Categorie:Articole cu legături către elemente fără etichetă, p. xxii 
  11. ^ Manuel et itinéraire du curieux dans le cimetière du Père la Chaise[*][[Manuel et itinéraire du curieux dans le cimetière du Père la Chaise (book)|​]], p. 94  Verificați valoarea |titlelink= (ajutor)
  12. ^ a b https://www.tombes-sepultures.com/crbst_1109.html  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  13. ^ Le Père Lachaise historique, monumental et biographique[*][[Le Père Lachaise historique, monumental et biographique (1852 book by A. Henry)|​]], p. 26  Verificați valoarea |titlelink= (ajutor)
  14. ^ Find a Grave, accesat în  
  15. ^ Dictionnaire de spiritualité. Ascétique et mystique, accesat în  
  16. ^ CONOR.SI[*]​  Verificați valoarea |titlelink= (ajutor)
  17. ^ Mirabile: Archivio digitale della cultura medievale 

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]

Philip Schaff, ed., A Religious Encyclopaedia or Dictionary of Biblical, Historical, Doctrinal, and Practical Theology, 3rd ed., Vol. 1. Toronto, New York & London: Funk & Wagnalls Company, 1894.

De Libera, Alain, Cearta Universaliilor, traducere de Ilie Gyurcsik și Margareta Gyurcsik, Editura Amarcord, Timișoara, 1998.

De Libera, Alain, Gândirea Evului Mediu, traducere de Mihaela și Ion Zgărdău, Editura Amarcord, Timișoara, 2000.

Gilson, Étienne, Filozofia în Evul Mediu, traducere de Ileana Stănescu, Editura Humanitas, București, 1995.

Jean Jolivet, Abélard ou la philosophie dans le langage, présentation, choix de textes, bibliographie, Éditions Universitaires Fribourg Suisse, Éditions du Cerf, Paris, 1994.

Mesaroș, Claudiu Arhivat în , la Wayback Machine., Filosofii cerului. O introducere în gândirea medievală, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2005.

Abélard, Etica sau cartea intitulată „Cunoaște-te pe tine însuți, traducere și note de Dan Negrescu, Editura Paideia, București, 1993.

Abélard, Peter, Historia calamitatum. The Story Of My Misfortunes, translated by Henry Adams Bellows, Macmillan, New York, 1972.

Abélard, Peter, Logica ingredientibus (fragments), în: Vincent Spade, Paul (ed), Five Texts on the Mediaeval Problem of Universals. Porphyry, Boethius, Abelard, Duns Scotus, Ockham, translated and edited by Paul Vincent Spade, Hackett Publishing Company, Inc., Indianapolis/Cambridge, 1994.

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Petru_Abelard&oldid=16023237