Ștefan cel Mare și Sfânt

Această pagină este considerată a fi una de calitate de către utilizatorii acestui proiect, adică unul dintre cele mai bune articole ale proiectului. Dacă aveți ceva de obiectat inițiați o discuție.

Icoana Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt

Binecredinciosul voievod Ștefan cel Mare și Sfânt a fost cel mai de seamă domnitor al Moldovei, domnind între 14 aprilie 1457 și 2 iulie 1504. A avut o domnie de 47 de ani. A ridicat multe biserici și mănăstiri și a fost unul dintre apărătorii creștinătății împotriva invaziei otomane. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește în ziua de 2 iulie, ziua trecerii sale la Domnul.

Primii ani

Binecredinciosul Ștefan s-a născut în anul 1433, potrivit tradiției în localitatea Borzești, ca fiu al lui Bogdan al II-lea (domn al Moldovei între anii 1449-1451), din familia domnitoare moldoveană a Mușatinilor și al Mariei (Oltea). Este silit să fugă din Moldova în octombrie 1451, când tatăl său este ucis, la Reuseni, de Petru al III-lea Aron (1451-1452, februarie 1455, mai 1455-aprilie 1457).

Instalarea pe tron

Portretul Binecredinciosului Ștefan pe Tetraevangheliarul de la Mănăstirea Humor (considerat a fi cea mai fidelă reprezentare a chipului domnitorului)

Se întoarce în Moldova în aprilie 1457, cu ajutorul sprijinitorilor săi din Moldova și probabil cu sprijinul lui Vlad Țepeș, domnul Țării Românești și îl înfrânge pe Petru Aron la Doljești și Orbic, fiind apoi proclamat domn în apropiere de Suceava, pe câmpia Direptății, de adunarea boierilor și ostașilor și târgoveților, în frunte cu mitropolitul Teoctist. A domnit vreme de patruzeci și șapte de ani, până la trecerea sa la Domnul, pe 2 iulie 1504, cea mai lungă domnie din istoria statelor românești, după cea a lui Carol I (1866-1914).

Politica externă

În politica externă, Ștefan a urmat o politică a echilibrului de forțe între cele trei mari puteri vecine Moldovei (Imperiul Otoman, Polonia și Ungaria), încercând în același timp să consolideze statutul și rolul politic și economic al Moldovei pe plan regional.

Astfel, Ștefan a continuat să plătească Imperiului Otoman tributul de 2000 de galbeni (monede de aur) anual până în 1473. În prima perioadă a domniei sale a acceptat totodată (1459) suzeranitatea a lui Cazimir al IV-lea al Poloniei (1447-1492), pe care o tratează ca pur nominală, evitând să se prezinte personal regelui pentru a depune omagiul. În schimb, regele l-a alungat din Polonia pe Petru Aron, care se refugiase inițial acolo și care ulterior s-a retras în Ungaria.

Aceasta a adus Moldova și Ungaria în stare de război, război care s-a prelungit până în 1467. Ștefan a încercat în 1462 să cucerească cetatea Chilia, una din cetățile de la Marea Neagră care funcționau ca noduri esențiale ale marilor drumuri comerciale euro-asiatice și care aparținea atunci Ungariei, cetate pe care o cucerește în 1465. În 1467, o expediție a regelui Ungariei, Matiaș Corvin în Moldova se soldează cu înfrângerea acestuia la Baia. Ostilitățile s-au prelungit până în 1469, când Petru Aron este prins și ucis.

Steagul de luptă al lui Ștefan cel Mare

Între 1470-1473, Ștefan pregătește ofensiva împotriva otomanilor, încercând fără succes să îl înlocuiască pe Radu cel Frumos, domnul Țării Românești (1462-1473, 1473-1474, 1474, 1474-1475), care era sprijinit de aceștia cu Basarab Laiotă, un pretendent susținut de el, apoi, ca urmare a trecerii acestuia de partea turcilor, cu Basarab Țepeluș. În aceeași perioadă se pun bazele unei alianțe între Moldova și Ungaria, Ștefan acceptând suzeranitatea regelui Ungariei.

În 1474, sultanul Mahomed al II-lea trimite o mare expediție punitivă împotriva lui Ștefan, sub conducerea lui Suleiman Pașa, beglerbegul Rumeliei. Trupele otomane sunt înfrânte zdrobitor pe 10 ianuarie 1475 în lupta de la Podul Înalt, pe un teren mlăștinos din apropiere de Vaslui. Așteptându-se la represalii, Ștefan face apel la marile puteri europene, cerându-le sprijin în încercarea de a opri înaintarea otomană. Primește scrisori laudative de la Papa Sixt al IV-lea, din partea Republicii venețiene și promisiuni de ajutor armat în special din partea Ungariei, dar pregătirile de luptă au demarat cu întârziere. Otomanii au cucerit în 1476 Caffa, ultima cetate genoveză din Marea Neagră și principatul independent al Mangopului, din Crimeea. Sultanul însuși a preluat comanda trupelor într-o nouă expediție lansată în vara lui 1476 împotriva Moldovei. Datorită disproporției mari dintre trupele otomane și cele moldovene, oastea lui Ștefan suferă o înfrângere importantă la Războieni, pe 26 iulie 1476. Otomanii nu reușesc să cucerească însă Suceava, Neamțul și Hotinul, iar domnul Moldovei reușește să taie posibilitățile de aprovizionare ale armatei otomane, pârjolind pământurile înainte de sosirea oștilor otomane și continuă luptele de hărțuială. În acest timp Ungaria pregătește trupele pentru o contraofensivă împotriva otomanilor, comasându-le la Turda. Epuizată și amenințată de confruntarea cu o nouă armată, oștirea otomană se retrage în cele din urmă, fără să fi obținut o victorie hotărâtoare, astfel încât Ștefan își păstrează tronul. În noiembrie 1476, pentru consolidarea frontului defensiv împotriva otomanilor, trupele moldovene și maghiare îl reinstalează pe tronul Țării Românești pe Vlad Țepeș. Acesta a fost ucis după scurt timp, iar ulterior a alți doi pretendenți sprijiniți de el au trecut de partea turcilor.

În 1483, regele Ungariei a încheiat pace cu Imperiul Otoman. În 1484, otomanii au atacat Chilia și Cetatea Albă, cetățile de la Dunăre care se aflau în stăpânirea Moldovei și puncte-cheie ale marilor drumuri comerciale euro-asiatice. Ștefan a cerut sprijinul regelui Ungariei, dar ajutorul acestuia a întârziat. Cetățile au fost cucerite de otomani, iar încercările ulterioare de recuperare a lor au eșuat.

Ca urmare, domnul moldovean a renunțat la alianța cu Ungaria și s-a pus din nou sub suzeranitatea polonă. A acceptat chiar să depună omagiul în persoană înaintea regelui Poloniei, potrivit dreptului feudal. Ceremonia a avut loc la Colomeea, pe 15 septembrie 1485. În timp ce domnul era plecat din țară, otomanii au atacat din nou Moldova, aducând cu ei un pretendent. Ștefan se întoarce în Moldova cu oastea sa și sprijinit de 3000 de cavaleri poloni, iar trupele turcești se retrag și sunt înfrânte pe 16 noiembrie 1485 la Cătlăbuga, în apropiere de Chilia; pretendentul este ucis un an mai târziu, în lupta de la Scheia. Polonii încheie însă pace cu otomanii, ceea ce îl face pe domnul Moldovei să ceară din nou sprijinul Ungariei, care îi oferă, ca gest de bunăvoință, castelul Ciceu și Cetatea de Baltă.

După 1486, domnul avea să facă și el pace cu Imperiul Otoman. A acceptat (cu scurte întreruperi periodice) plata unui tribut mai ridicat. După moartea lui Cazimir al IV-lea al Poloniei în 1492, succesorul său, regele Albert încearcă să îl așeze pe tronul Moldovei, în locul lui Ștefan, pe fratele său Sigismund. Eșuând să îl atragă pe Ștefan în cursă pe cale diplomatică, acesta lansează împotriva Moldovei o expediție militară în 1497, sub pretextul unui atac îndreptat împotriva otomanilor. Trupele polone nu reușesc să cucerească Suceava și, ca urmare a hărțuielilor permanente din partea armatei moldovene, sunt nevoite să accepte un armistițiu, angajându-se să se retragă pe drumul pe care veniseră. Polonii nu au respectat însă prevederile armistițiului, ci au urmat un alt drum. Au suferit o mare înfrângere din partea oștirii lui Ștefan la Codrii Cosminului. După înfrângerea polonilor, Ștefan lansează în Polonia o expediție punitivă, în coordonare cu otomanii. Până la moartea domnului Moldovei în 1504, acesta și-a continuat eforturile de a ajunge la o formulă de pace atât cu Polonia, cât și cu Imperiul Otoman, rămânând însă mai favorabil alianței cu Ungaria.

Alianțele matrimoniale

În sprijinul politicii sale pontice, vizând extinderea și respectiv consolidarea influenței sale în zona Mării Negre, Ștefan a contractat o serie de alianțe matrimoniale. S-a căsătorit mai întâi (1463)cu Evdochia, fiica cneazului Olelko de Kiev, din familia domnitoare a Marelui Ducat al Lituaniei, gest care servea astfel la consolidarea alianței moldo-polone. Evdochia a fost probabil mama lui Alexandru (n. 1464?-m. 1492) ^[1] și a Elenei, care avea să fie ea însăși măritată (1483) cu fiul țarului Ivan al III-lea al Moscovei, Ștefan devenind astfel un posibil mediator între moscoviți și polonezi. Soțul Elenei a murit însă de tânăr, iar Elena și fiul ei au fost marginalizați și în cele din urmă uciși de a doua soție a lui Ivan al III-lea și de fiul acesteia.

Maria de Mangop (+1477), fragment din acoperământul de mormânt de la Mănăstirea Putna

După moartea Evdochiei, în 1472, în pregătirea alianței antiotomane, Ștefan a contractat o a doua căsătorie cu Maria, sora principelui Alexandru al Mangopului, un mic principat independent din nordul Mării Negre, care avea să fie cucerit însă de otomani în 1476. Maria a fost mama lui Petru ^[2], precum și a lui Bogdan și Iliaș (posibil gemeni), dintre care nici unul nu a supraviețuit până la maturitate. Maria de Mangop a murit în 1477.

Înainte de anul 1480, Ștefan s-a căsătorit a treia oară cu Maria Voichița, fiica lui Radu cel Frumos, care trăia din 1473 ca prizonieră la curtea Moldovei, împreună cu mama sa. Maria a fost mama lui Bogdan Vlad (Bogdan al III-lea cel Orb), urmașul lui Ștefan la tron (1504-1517), și i-a supraviețuit până în 1511.

Pe lângă copiii săi legitimi, domnul a mai avut probabil și un fiu nelegitim, Petru Rareș (domn al Moldovei între 1527-1538 și 1541-1546) și poate un al doilea, Ștefan (viitorul domn Ștefan Lăcustă, 1538-1540, care este posibil să fi fost totuși nepotul acestuia, fiu al fiului său cel mare, Alexandru).

Ștefan a mai avut două fiice despre care nu există date precise, Ana, care a murit înainte de 1499 și Maria, care a trecut la Domnul în 1518.

Politica internă

Pe plan intern, Ștefan cel Mare a continuat eforturile de consolidare a autorității domnești, în defavoarea marii boierimi patrimoniale. Încearcă și reușește, dar nu fără o intervenție brutală, în fața revoltei unei părți a boierilor, impunerea principiului ereditar de transmitere a domniei, în defavoarea sistemului semi-electiv de care beneficiase el însuși. Și l-a asociat la tron, după moartea primului său fiu, Alexandru, pe Bogdan Vlad, singurul fiu legitim care mai supraviețuise până la maturitate, viitorul domn Bogdan cel Orb (+1517).

A stimulat ridicarea socială a micii boierimi și a țăranilor liberi, care au beneficiat de promovări îndeosebi pentru isprăvi militare, mulți dintre aceștia fiind, de exemplu, trecuți în rândul vitejilor (armata permanentă – plătită – a Domniei). Le-a oferit acestora și diferite alte recompense (daruri în bani, moșii sau/și diferite privilegii), urmărind prin aceste măsuri câștigarea loialității lor directe față de domn.

Sistemul de privilegii, beneficii, scutiri de taxe și de vămi este folosit de domnitor și pentru a favoriza dezvoltarea comerțului. Negustorii din Brașov, între alții, beneficiază de privilegii importante, iar domnia și Biserica se folosesc la rândul lor de facilitățile comerciale de care dispun pentru a-și consolida proprietățile. Domnia dispune de o serie de monopoluri, precum cel al cerii. Un rol important în asigurarea veniturilor domniei îl constituie vămile instituite pe principalele drumuri comerciale. Stăpânirea temporară a Chiliei și Cetății Albe, două puncte importante de pe rutele comerciale internaționale asigură Moldovei o poziție foarte avantajoasă în comerțul internațional, iar pierderea lor va însemna și o pierdere economică importantă.

Sistemul juridic din Moldova lui Ștefan cel Mare era unul mixt, combinând elemente de drept scris și cutumiar cu un sistem politic de tip autocratic. Domnia avea în principiu autoritatea judecătorească supremă, însă la aceasta se adăuga un sistem foarte complex de autorități intermediare (boierii mari sau mici, conducătorii orașelor, mitropolia, episcopiile și egumenii mănăstirilor, drepturile obștilor țărănești etc.) și de scutiri și privilegii individuale sau colective care diminuau impactul hotărârilor Domniei asupra vieții personale a oamenilor.

Domnitorul încearcă să consolideze, de-a lungul domniei sale, și armata țării, periodic decimată de numeroasele războaie și lupte de hărțuială în care este angajată țara. Deși se bazează în principal pe armata profesionistă a vitejilor (călăreți) și pe boierii mari care constituiau cavaleria grea, el se folosește și de un corp de pedestrime ușoară (feciorii), de cavaleria ușoară (husarii) și chiar de tunuri, atunci când este cazul, iar în situații excepționale (ca în 1476 la Războieni sau în 1497 la Codrii Cosminului) face apel la „oastea cea mare” formată din țărani, aceștia din urmă probabil fără pregătire militară. Sursele atestă faptul că mulți dintre oștenii lui Ștefan erau de origine țărănească (probabil răzeși). Ștefan încurajează însă ascensiunea socială a țăranilor și a micilor boieri din corpurile militare inferioare spre corpul de elită al vitejilor și le răsplătește periodic loialitatea.

Ștefan cel Mare a întărit autoritatea și drepturile Bisericii – atât ale Mitropoliei (de la Suceava) și episcopiilor (de Roman și de Rădăuți), cât și ale mănăstirilor și a egumenilor acestora (egumenii mănăstirilor mari sunt înzestrați cu autoritate quasi-episcopală). A înzestrat numeroase biserici și mănăstiri cu bani, moșii, beneficii, privilegii și scutiri de taxe. A consolidat multe mănăstiri și biserici mai vechi, iar pe locul multor construcții preexistente de lemn a zidit lăcașe de piatră. A fost de asemenea un mare binefăcător al mănăstirilor de la Muntele Athos, și îndeosebi al Mănăstirii Zografu. Din punct de vedere politic, aceste măsuri îi asigurau la rândul lor sprijinul autorităților bisericești, de care beneficiază încă de la începutul domniei sale. Astfel, este susținut de Mitropolitul Teoctist I în urcarea pe tron, iar acesta va rămâne până la moarte (1477) un colaborator apropiat al domnului și primul citat în toate actele oficiale. Din punct de vedere bisericesc, și după cum reiese și din pisaniile bisericilor și mănăstirilor zidite de el, precum și din hrisoavele domnești și din diferite alte scrisori și documente emise de Ștefan, aceste ctitorii de biserici și mănăstiri și sprijinul extraordinar arătat Bisericii ilustrează evlavia binecredinciosului domnitor.

Din punct de vedere cultural, perioada lui Ștefan cel Mare a fost una de înflorire atât a culturii scrise, cât și a arhitecturii, picturii etc. Limba cancelariei domnești, ca și a Bisericii, era slavona. potrivit unor documente este probabil că domnitorul însuși ar fi avut măcar unele cunoștințe de limba rusă ^[3] Din porunca lui se încep sau se continuă mai multe cronici ale evenimentelor petrecute în Moldova, precum Letopisețul de la Bistrița, adăpostit la Mănăstirea Bistrița, dar care, potrivit lui Ion Ursu, ar fi fost mai degrabă opera cancelariei domnești și Analele putnene, scrise la mănăstirea Putna, de călugării mănăstirii. Mănăstirile mari devin centre active de copiere a manuscriselor, și se dezvoltă în același timp și arta miniaturii. Domnia stimulează dezvoltarea atelierelor de meșteșugari (orfevri etc.) de pe lângă acestea și încurajează schimburile culturale cu meșteșugari și ateliere din zonele învecinate, invitând constructori, arhitecți, meșteșugari îndeosebi din Transilvania și Polonia să participe la proiectele sale de construcție.

În perioada ștefaniană se dezvoltă o arhitectură bisericească și un stil de pictură cu totul distincte și specifice Moldovei. Apar o serie de mănăstiri pictate atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară, cu programe iconografice foarte elaborate, de un stil inconfundabil, ancorate, cu unele particularități, în marea tradiție iconografică bizantină. Multe mănăstiri și biserici mai vechi de lemn sunt înlocuite în vremea domniei sale de construcții din piatră, edificate fie de domnie, fie de boieri sau de alți particulari.

Ctitor și binefăcător al Bisericii

Dreptcredinciosul Ștefan este cunoscut și pentru ctitorirea și înzestrarea a zeci de biserici și mănăstiri din Moldova și de dincolo de hotarele acesteia. Potrivit tradiției, dreptcredinciosul voievod a zidit câte o biserică în amintirea fiecărei bătălii purtate. Campania de construcție și reconstrucție de biserici și mănăstiri a luat amploare mai ales în a doua parte a domniei sale, după anul 1475, cel al marii bătălii de la Vaslui împotriva turcilor otomani.^[4]

Mănăstiri înzestrate

Astfel, el a început prin a înzestra cu danii și privilegii mai multe mănăstiri ctitorite de înaintașii săi. Astfel, el a făcut și confirmat Mănăstirii Moldovița, ctitorie a lui Alexandru cel Bun (1400-1432) mai multe danii, cuprinzând sate, lacuri cu pește, prisăci și o serie de privilegii comerciale. Mănăstirea Sf. Nicolae-Probota din Poiana Siretului, locul de îngropare al doamnei Maria-Oltea, mama voievodului a primit și ea mai multe danii, iar egumenul mănăstirii a primit autoritatea directă asupra preoților din satele închinate mănăstirii. Domnul a confirmat și privilegiile și daniile mănăstirii Humor, o ctitorie boierească, precum și pe ale mănăstirii Horodnic, ctitorită tot de Alexandru cel Bun, locuitorii din satele mănăstirești de aici fiind scutiți de toate obligațiile față de domnie, inclusiv cele militare, iar mănăstirea însăși a fost închinată mănăstirii Putna, ctitoria domnului. A mai înzestrat și mica mănăstire de la Ițcani, de lângă Suceava.

Nou ctitor la mănăstiri și biserici mai vechi

La Mănăstirea Neamț, ctitorită de Petru I Mușat (1375-1391) și devenită una din cele mai importante din Moldova în vremea lui Alexandru cel Bun, pe lângă noi danii și privilegii, a zidit o nouă biserică (terminată în 1497), care se păstrează până astăzi.

Mănăstirea Bistrița, ctitoria și locul de îngropare al lui Alexandru cel Bun și, poate, și a fiului cel mare al lui Ștefan, Alexandru (+1496) a primit și ea danii și privilegii considerabile, devenind una din cele mai puternice mănăstiri din acea vreme. Domnitorul a zidit aici o clopotniță cu paraclis în anii 1496-1497.

A înzestrat și mănăstirile de pe râul Dobrovăț, iar pentru una din acestea a zidit (1503-1504) și o biserică, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, care mai există și astăzi. Mănăstirea suferit o perioadă de declin în secolul al XIX-lea, după secularizarea averilor mănăstirești și mai târziu a fost transformată în biserică de mir, însă a fost redeschisă după 1990 ca mănăstire mai întâi de călugărițe, apoi, din 1992, de călugări.

Ziditor de noi mănăstiri și biserici

Mormântul dreptcredinciosului Ștefan cel Mare și Sfânt (Mănăstirea Putna)

Lespedea de mormânt a lui Ștefan cel Mare

Prima și cea mai mare ctitorie a dreptcredinciosului Ștefan a fost Mănăstirea Putna, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, începută în 1466, după cucerirea cetății Chilia, și sfințită pe 3 septembrie 1470, după victoria de la Lipinți împotriva tătarilor. Menită să fie locul de îngropare al domnului și al familiei sale, mânăstirea a fost înzestrată cu multe privilegii și danii și sfințită cu mare fast. La Putna aveau să fie îngropați Maria de Mangop, a doua soție a domnitorului (+1477) și cei doi fii ai ei, Bogdan (+1479) și Petru (+1480), domnul Ștefan însuși (+1504), doamna Maria Voichița (+1511), ultima soție a lui, fiul lor, domnul Bogdan cel Orb (+1517), o fiică a lui Ștefan pe nume Maria (+1518), Ștefăniță Vodă (+1527) prima soție a lui Petru Rareș, doamna Maria (+1529), precum și Mitropolitul Teoctist I al Moldovei (+1477), acesta din urmă îngropat în pridvor.

O altă ctitorie importantă a dreptcredinciosului Ștefan a fost Mănăstirea Voroneț, de dimensiuni mai mici, rezidită din piatră pe locul unui vechi schit de lemn, în anul 1488, pe care domnul a și înzestrat-o.

În Țara de Jos, în zona Buhușilor, domnul a ctitorit mănăstirea de la Tazlău, în preajma anului 1481, căreia i-a dăruit mai multe sate și prisăci și i-au fost închinate două mănăstiri mai mici din zonă. A ridicat o nouă biserică a mănăstirii în 1496-1497, iar aceasta există până astăzi, transformată o vreme în biserică de mir, dar redeschisă ca mănăstire după 1990.

Domnul a zidit în Moldova și mai multe biserici. Astfel, el a ridicat biserica de la Bădeuți în 1487, și a început construirea unei biserici la Pătrăuți (inițial un mic schit de maici), în apropiere de Suceava în același timp. În 1488, a zidit biserica Sf. Ilie de lângă (astăzi în) Suceava (posibil să fi fost inițial mănăstire de călugări). În 1490 a zidit biserica domnească din Vaslui, probabil în amintirea luptei din 1475. În 1491-1492, a construit biserica Sf. Nicolae Domnesc. În 1492 a zidit biserica Sf. Gheorghe din Hârlău, iar în 1493-1494 pe cea din Borzești. În 1495 erau zidite biserica Sf. Nicolae din Dorohoi și biserica Sf. Apostoli Petru și Pavel din Huși. În 1496 a zidit la Războieni biserica Sf. Arhanghel Mihail, în amintirea înfrângerii din 1476 și în același an a zidit biserica Sf. Nicolae din Popăuți, azi în Botoșani. În 1497-1498 a ctitorit biserica Sf. Ioan Botezătorul din Piatra Neamț, căreia i-a adăugat în 1499 și un turn-clopotniță. În 1500-1502 a zidit biserica de la Volovăț, probabil pe locul unei biserici mai vechi de lemn. În 1503 a început construcția unei biserici la Reuseni, pe locul unde fusese ucis tatăl voievodului, biserică terminată după moartea lui Ștefan în septembrie 1504.

Pe lângă acestea, tradiția locală atribuie lui Ștefan cel Mare și bisericile din Scânteia, cheia, Florești, Cotnari, Ștefănești, Șipote, o biserică a mănăstirii Căpriana (Republica Moldova), o biserică în cetatea Chilia, un paraclis din cetatea Neamțului, unul la Hotin și poate încă o biserică la Cetatea Albă, și în sfârșit încă o biserică în Suceava.

Ctitorii în afara Moldovei

Dreptcredinciosului Ștefan îi mai sunt atribuite și unele ctitorii în Transilvania: o biserică de mănăstire de la Vad, pe râul Someș și o biserică din Feleac, lângă Cluj.

Se mai crede că a ridicat și o biserică în Țara Românească, la Râmnicu Sărat.

Danii și ctitorii la Muntele Athos

Dreptcredinciosul Ștefan este pomenit până în ziua de astăzi ca unul dintre marii binefăcători ai mănăstirilor de la Sfântul Munte ^[5].

Mănăstirea care s-a bucurat de cele mai mari danii din partea domnitorului, care o numea „mănăstirea noastră” a fost Mănăstirea Zografu, astăzi mănăstire bulgărească, care fusese mai înainte înzestrată și de Alexandru cel Bun, dar intrase în declin odată cu scăderea sprijinului moldovenesc în perioada de instabilitate politică din Moldova de după moartea lui Alexandru cel Bun. Între anii 1466-1471, Ștefan face mănăstirii daruri în bani pentru înnoirea bisericii și a bolniței; în 1475 zidește arsanaua mănăstirii, iar ulterior între arsana și mănăstire avea să fie construit, tot în vremea domniei lui Ștefan, un drum pietruit; în 1502 se îngrijește de rezidirea bisericii, cu hramul Sf. Gheorghe, și de pictarea sa în frescă. În 1484 dăruiește mănăstirii o icoană a Sf. Gheorghe, iar în 1492 un Tetraevangheliar și un Apostol. În 1502 dăruia mănăstirii încă o icoană a Sf. Gheorghe, precum și cunoscutul său steag său de luptă, brodat cu icoana Sf. Gheorghe și cu stema țării. Pe lângă aceste ctitorii, voievodul înzestra mănăstirea cu considerabile danii anuale și ocazionale, pentru pomenirea sa și a familiei sale.

Pe lângă mănăstirea Zografu, binecredinciosul voievod și familia acestuia a mai făcut danii și altor mănăstiri atonite. Astfel, el mai înzestrează și Mănăstirea Grigoriu, ctitorie sârbească (azi mănăstire grecească). În 1497, domnul Moldovei rezidește din temelii biserica și întreaga incintă a mănăstirii, care fuseseră distruse de pirați. În 1500 face o mare danie pentru cumpărarea unui metoc, iar în 1502 finanțează noi reparații generale. Din vremea reparațiilor făcute de domnitor, se păstrează astăzi două corpuri de chilii și turnul-clopotniță. Maria de Mangop, a doua soție a domnitorului, este probabil cea care a dăruit mănăstirii o icoană a Maicii Domnului Pantanassa („Împărăteasa tuturor”), care s-a păstrat până astăzi.

Binecredinciosul Ștefan a mai făcut danii semnificative și Mănăstirea Vatoped. Acesta a zidit turnul de apărare, arsanaua și biserica de pe malul mării care țin de mănăstire (construcții încheiate probabil în 1496).

Mănăstirii Constamonitu, voievodul i-a trimis anual, pentru întreținere și reparații, începând cu anul 1493, o danie de 5500 de aspri de argint. În 1475, după victoria împotriva turcilor otomani, voievodul făcea danii și Mănăstirii Xenofont, care îl avea drept ocrotitor pe Sf. Gheorghe, sub steagul căruia domnitorul pornea la luptă.

Începând cu anul 1502, domnul mai făcea danii anuale de câte 4000 de aspri și Mănăstirii Sf. Pantelimon (rusească), căreia îi dăruia și diferite obiecte de cult.

La Mănăstirea Sf. Pavel, voievodul a construit în 1472 un aghiasmatar, a renovat biserica (1497-1500) și a construit un apeduct.

Profilul moral al lui Ștefan cel Mare și posteritatea sa

Personalitatea lui Ștefan cel Mare i-a fascinat atât pe contemporani, cât și pe urmașii săi direcți. Politician și tactician abil, a încercat, cu rezultate notabile, să impună Moldova ca entitate statală relativ autonomă într-unul din punctele cheie ale drumurilor comerciale euro-asiatice și la granița între cele trei mari puteri regionale — Regatul Ungariei, Regatul Poloniei și Imperiul Otoman, aflat la acea dată în ascensiune. Angajat într-un sistem de alianțe complicat, schimbat în funcție de evoluția situației locale, el a reușit să-și păstreze tronul vreme de 47 de ani, punând capăt unei perioade de instabilitate politică de un sfert de secol.

Reușitele sale militare i-au câștigat respectul și chiar admirația contemporanilor, și au captat imaginația posterității. A fost numit Ștefan „cel Mare” de la scurt timp după moartea sa, într-o scrisoare adresată de regele Sigismund al Poloniei domnitorului Petru Rareș^[6], iar cronicarii l-au numit „cel Viteaz”. Domnia lui a rămas un reper pentru urmașii săi și legitimarea dinastică de la el a avut o importanță fundamentală pentru mai bine de un secol după moartea lui.

Personalitatea lui a făcut obiectul multor speculații, atât din partea contemporanilor cât și a posterității. Cărturarul Grigore Ureche, scriind cu două secole mai târziu, îl vedea ca pe un om mic de statură, impulsiv și irascibil, dar curajos și altminteri practic, perseverent și mereu gata de acțiune. Într-o descriere frecvent citată a domnitorului, el îl descrie astfel:

„Fost-au acest Ștefan, om nu mare la statu, mânios, și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fara giudeț. Amintrelea era om întreg la fire, neleneșu și lucrul său știa a-l acoperi și unde nu găndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși se vârâia ca văzându-l ai săi să nu îndărăpteze și pentru aceia raru războiu de nu-l biruia și unde-l biruiau alții nu pierdea nădejdea că știindu-se cădzut gios se ridica deasupra biruitorilor.”

Totuși, dacă se poate accepta ideea că domnitorul era irascibil, Ion Ursu arată că este greu de crezut a doua afirmație a lui Ureche, cu privire la uciderile nemotivate „la ospețe”. Decapitări de boieri sunt puține (Ion Ursu enumeră trei, pentru acte de trădare), iar cele mai severe sancțiuni sunt pentru încălcarea ordinelor militare, sau ca gesturi excepționale față de unii dușmani pe care căuta să îi demoralizeze. O posibilitate este ca Ureche să-l fi confundat cu unii urmași ai lui precum Ștefăniță Vodă sau Ștefan Lăcustă. Ștefan s-a distins totodată prin realism politic și abilitate diplomatică, după cum o arată și reușita excepțională a unei domnii atât de lungi. Pentru reușitele lui, mai ales în luptele împotriva otomanilor, și-a căpătat de la Papa Sixt al IV-lea (1475–1483) și apelativul de „atlet al lui Hristos”, iar de mulți cronicari contemporani de la curțile polonă și maghiară a fost numit deja „erou”.

A fost apreciat de contemporani, și mai ales de posteritate ca un om drept și un reper în administrarea dreptății, și s-au păstrat în memoria populară multe legende cu privire la acte de dreptate făcute de Ștefan de-a lungul domniei sale. De asemeni, se pare că a fost iubit de țară și cinstit ca un părinte al țării încă din timpul vieții, după cum o mărturisește și cronicarul Ureche, care spune că la moartea domnitorului „prea Ștefan Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul, jale era, că plângea toți ca pe un părinte al său...”

Pe bună dreptate, contemporanii l-au apreciat nu doar ca pe un mare războinic și diplomat, ci și ca pe un iubitor de frumos, lucru atestat și de excepționala dezvoltare a artelor și meșteșugurilor în vremea domniei lui.

Pe lângă comentariile lui Grigore Ureche, principala scădere morală pusă pe seama domnului este pasiunea sa pentru sexul frumos, iar aceasta a fost principala critică ridicată împotriva canonizării sale de către Biserica Ortodoxă Română și după căderea regimului comunist. Astfel, este incontestabil faptul că Ștefan a avut cel puțin un fiu ilegitim (Petru Rareș), poate și un al doilea (al doilea fiind Ștefan Lăcustă, care s-a autodeclarat fiu al lui Ștefan, dar care ar fi putut fi nepotul său), din mame diferite. Pe de altă parte, domnul a fost într-adevăr căsătorit de trei ori. O primă căsătorie cu Marușca, care ar fi fost mama lui Alexandru, este atestată doar de o singură sursă, iar în documente ulterioare Alexandru apare alături de Elena ca fiu al lui Ștefan și al Evdochiei de Kiev. Toate căsătoriile lui Ștefan au fost însă parte a rețelei de alianțe politice pe care domnul încerca să le consolideze prin aceste gesturi, și fără îndoială au avut ca scop și consolidarea succesiunii la tron, căci, în afară de primul său fiu, Alexandru, care a murit la maturitate, dar înaintea tatălui său, și de Bogdan Vlad, care i-a supraviețuit, toți fiii legitimi ai lui Ștefan au murit înainte de a atinge vârsta adultă.

Luând în considerare aceste lucruri, precum și evlavia extraordinară a domnitorului, mai ales în ultima perioadă a vieții sale, Biserica Ortodoxă Română a considerat că pentru scăderile sale omenești, domnitorul se va fi pocăit, după cum o arată, de altfel, și mai multe documente în care domnul mărturisește că este pedepsit „pentru păcatele sale”. De aceea, nu a considerat aceste argumente drept hotărâtoare în luarea hotărârii de canonizare a domnitorului.

De altfel, binecredinciosul Ștefan a dat dovadă, de-a lungul întregii sale domnii, de o profundă credință în Dumnezeu, de smerenie și evlavie. Preocupat din ce în ce mai mult, mai ales în a doua parte a vieții, de viața veșnică și de mântuirea sufletului său, domnul își dăruiește mare parte a averilor înzestrării de biserici și mănăstiri și cere mereu rugăciunile Bisericii pentru sufletul său, pentru familia sa, dar și pentru oștenii săi căzuți în luptă și pentru întreaga țară.

Se pare că avea o deosebită evlavie în primul rând față de Maica Domnului și față de sfinții mucenici militari – Sf. Gheorghe (23 aprilie), Sf. Dimitrie (26 octombrie și, în plan secundar, Sf. Procopie (8 iulie). Potrivit unor surse izolate, fiecare din acești trei sfinți i s-ar fi arătat înaintea unor bătălii, vestindu-i biruința.

Potrivit tradiției, Ștefan ar fi ridicat câte o biserică sau mânăstire după sau în amintirea fiecărei bătălii, și într-adevăr, acesta a ridicat multe biserici pe locurile unor bătălii purtate cu ceva vreme în urmă, și, mulțumind atât pentru victorii cât și pentru înfrângeri, a înzestrat cu multe daruri și beneficii o mulțime de biserici și mănăstiri din cele care existau deja în Moldova sau la Sfântul Munte.

Domnul primește înfrângerea dramatică de la Războieni cu smerenie, ca pe voia lui Dumnezeu, după cum o arată pisania bisericii construite de el pe locul bătăliei douăzeci de ani mai târziu, care spune simplu: „cu voia lui Dumnezeu au fost biruiți creștinii de către păgâni”, ridicând biserica pentru pomenirea sa, a familiei sale și a mulțimii de oșteni căzuți pe acel loc. Iar prin Grigore Țamblac el își vestește cu smerenie înfrângerea Curților europene: „Eu împreună cu a mea curte am făcut tot ce am putut [...] Acest lucru socotesc că a fost voia lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele” ^[7]

Astfel, în jurul personalității lui Ștefan cel Mare s-a construit, încă de când acesta era în viață, dar mai ales după moartea sa, aura unui personaj de legendă – de erou și sfânt în același timp, făcând obiectul venerației atât pentru calitățile sale militare și justițiare, cât și ca un personaj miraculos. I se atribuie, direct sau indirect, o serie de minuni, unele cu semnificație militară, altele nu.

Astfel, potrivit legendei, clopotul mare al Mănăstirii Putna a bătut singur de fiecare dată când țara a fost în mare pericol, chemându-l parcă pe domnitor la luptă, iar domnul însuși a devenit un personaj de baladă, gata oricând să vină în ajutor Moldovei, în vreme de primejdie. Alte legende îl prezintă ca apărând misterios pentru a ajuta oameni la ananghie sau pentru a împărți dreptatea, uneori chiar în chip de înger ^[8].

Această imagine a domnului a trecut din memoria și evlavia populară în literatura cultă și în discursul istoriografiei naționale, Ștefan cel Mare devenind una dintre figurile eroice centrale ale acesteia. Astfel, dacă Ștefan cel Mare și Sfânt a făcut obiectul evlaviei populare de la scurt timp după moartea sa, acest cult s-a amplificat și extins la nivelul întregii țări după crearea statului românesc modern, și a supraviețuit inclusiv perioadei comuniste.

Viața și personalitatea lui Ștefan cel Mare au făcut și obiectul a numeroase opere literare — poeme, balade, nuvele, romane, istorisiri, legende culte etc.^[9]

În ultimii ani, a făcut și obiectul unor eforturi istoriografice de reevaluare, în context european, punând în evidență complicata conjunctură istorică și inevitabilele rezultate împărțite ale politicii interne și externe a domnitorului ^[10]

Cinstirea și proslăvirea

Ținând seama de toate aceste lucruri, Biserica Ortodoxă Română a hotărât proslăvirea (canonizarea) sa ca Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt ^[11], punând în prim plan calitățile sale de apărător al creștinătății, ctitor de sfinte lăcașuri și binefăcător al Bisericii. Hotărârea a fost adoptată în iunie 1992, iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a stabilit ca dată de prăznuire ziua de 2 iulie.

Imnografie

Tropar, glasul 1:

Apărător neînfricat al credinței și patriei străbune, mare ctitor de lăcașuri sfinte, Ștefane Voievod, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne izbăvească din nevoi și din necazuri.

Condac, glasul al 8-lea:

Iubind pe Dumnezeu cu adevărat, binecredinciosule voievod Ștefane, sfinte biserici și mănăstiri ai înălțat, pe cei săraci ai ajutat și pe cei greșiți ai îndreptat. Pentru aceste fapte ale tale, Dumnezeu ți-a dat înțelepciune și putere ca să biruiești pe vrăjmașii țării și ai credinței creștinești; drept aceea, pentru vredniciile tale, te cinstim, ca pe un evlavios biruitor.

Note

Bibliografie

• Bogdan Murgescu, Țările Române între Imperiul Otoman și Europa creștină, Polirom, Iași, 2012, ISBN 978-973-46-2453-9
• Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998.
• Ion Ursu, Ștefan cel Mare: domn al Moldovei dela 12 aprilie 1457 până la 2 iulie 1504, Institutul de arte grafice „Antonescu”, București, 1925.
• Mircea Păcurariu, „Ctitoriile lui Ștefan cel Mare”, fragment din Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, București, 1980, in Binecredinciosul Voievod al Moldovei Ștefan cel Mare și Sfânt, ed. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 1992, pp. 9-22.
• Leontie ierodiaconul, „Ștefan cel Mare și Sfânt și Muntele Athos”, Rost, nr. 18, august 2004.

Legături externe

• Sf. Ștefan cel Mare - site dedicat (viața, slujba, acatistul, icoane, resurse.
• Sf. Voievod Ștefan cel Mare - viața și nevoințele, slujba, acatistul și paraclisul, sfinte moaște, alte resurse.
• Sinaxar - 2 iulie, Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare
• Wikipedia:Ștefan cel Mare

A se vedea și

• Episcopia Vadului