Tudor Arghezi

S-a născut pe data de 21 mai 1880 la București, în strada Țărani nr. 46^[5], numele său fiind Ion Nae Theodorescu. A fost fiul lui Nae Theodorescu și al Mariei Theodorescu. Între 1887 și 1891 a fost elev al Școlii primare „Petrache Poenaru”, sub îndrumarea primului său dascăl, Nicolae Abramescu. Între 1891 și 1896 urmează cursurile gimnaziului „Dimitrie Cantemir” și apoi pe cele ale Liceului „Sfântul Sava” din București. De la vârsta de 11 ani, din cauza situației familiale, este nevoit să se întrețină singur, dând meditații.

Anul 1896 este anul debutului său literar. La 30 iunie publică în ziarul Liga Ortodoxă, condus de Alexandru Macedonski, poezia „Tatăl meu”, semnată I.N. Theodorescu. La cenaclul lui Macedonski îl va cunoaște pe Grigore Pisculescu (Gala Galaction), cu care va rămâne prieten apropiat. Între 1897 și 1899 publică versuri și poeme în proză la „Revista Modernă” și „Viața nouă” pe care le semnează pentru prima oară cu pseudonimul Ion Th. Arghezi. Întrerupe studiile și se angajează, în urma unui examen de chimie, ca laborant la fabrica de zahăr Chitila.

Tudor Arghezi a debutat în anul 1896, publicând versuri în revista Liga Ortodoxă, condusă de Alexandru Macedonski cu pseudonimul „Ion Theo”. La scurt timp de la debut, Macedonski afirma despre tânărul poet:

"Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanță fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalitățile de imagini și idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și in străinătate, ca o culme a poeticii și a artei."^[6]

În afară de aceste aprecieri laudative (și de altele de acest gen), versurile lui Tudor Arghezi au avut parte și de evaluări negative, așa cum a scris, de exemplu, Nicolae Iorga ^[7]: „Producția poetică [conține] bucăți în care se înșiră cuvinte lipsite de orice legătură peste un îngrozitor pustiu de gânduri și sentimente.”

A fost un admirator al simbolismului și a altor curente aparținătoare (cum ar fi Secesiunea vieneză) polemizând în articolele vremii cu George Panu de la Junimea' asupra atitudinii critice a celui din urmă privind Literatura modernistă.^[8] La 19 ani a intrat la mănăstirea Cernica, unde a stat patru ani, până în anul 1904. În anul 1900 a devenit diacon, apoi secretar al mitropoliei din București.^[9] În 1904, a publicat împreună cu Vasile Demetrius o revistă proprie, Linia Dreaptă, care a încetat să mai apară după doar cinci numere.^[10] Arghezi, Gala Galaction și Demetrius au fost legați printr-o strânsă prietenie, cum reiese din mărturisirea fiicei lui Demetrius, artista și nuvelista Lucia Demetrius.^[11]

În romanele sale, poetul a mărturisit că nu era foarte atras de cariera de călugar, căci autorul ciclului Psalmilor era un eretic și nu un spirit mistic. A recurs la acest refugiu mai mult din comoditate, unul din unchii săi fiind un înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române. În romanul Cimitirul Buna Vestire a parodiat cu sarcasm lumea monahală.

În 1905 a început un șir de călătorii în străinătate, deoarece la 30 ianuarie 1905 Constanța Zissu a dat naștere lui Eli Lotar, primul copil al lui Tudor Arghezi. Mama copilului, profesoară, a fost nevoită să-și ascundă maternitatea și să-și lase fiul la Paris, în grija unei doici. Îngrijorat, Arghezi s-a hotărât să plece la Paris unde a stat puțin timp, apoi s-a mutat la Fribourg, unde a scris poezii și a participat la cursurile Universității Fribourg, dar nu a fost mulțumit de puternicul accent catolic al acesteia. S-a mutat la Geneva, unde a scris poezii, a asistat la cursurile Universității și, ca să-și câștige existența, a lucrat în atelierul unui bijutier.^[12]

În acel timp, datorită criticismului său referitor la represiunea mișcării țărănești, a fost ținut sub supraveghere de autoritățile elvețiene.

În 1909 a vizitat Italia.

 

S-a reîntors în România în 1910, și a publicat lucrări în Viața Românească, Teatru, Rampa, și în revistele lui N. D. Cocea Facla și Viața Socială, dar și în revista Cronica în colaborare cu Gala Galaction; s-a aflat într-o perioadă în care a avut o activitate literară prolifică, scriind versuri, pamflete politice și articole polemice cu care și-a câștigat notorietatea în cercurile teatrale, politice și literare ale vremii.^[13] Cocea a contribuit la succesul lui Arghezi, publicând unul din primele poeme ale poetului, Rugă de seară.^[14] În anul 1913 a devenit editor-șef la ziarul Seara, în care a publicat articole politice și recenzii.

În această perioadă, Arghezi a devenit un critic de artă valoros și a luat apărarea pictorului Ștefan Luchian care suferea de scleroză multiplă și era acuzat de fraudă (din cauza suspiciunii că nu ar mai putea picta, dar ar permite ca lucrările altora să fie semnate cu numele său)^[15]

Era prezent cu regularitate la Kübler Café din București unde s-a format un cerc de artiști și intelectuali boemi care îi includea pe scriitorii Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu, Victor Eftimiu, Mihail Sorbul și Corneliu Moldovanu, dar și pe pictorii Iosif Iser, Alexandru Satmari, Jean Alexandru Steriadi, compozitorul Alfons Castaldi, și pe colecționarul de artă Krikor Zambaccian.^[16] Conform lui Zambaccian, Arghezi a putut fi văzut mai rar la celălalt loc de întâlnire, Casa Capșa.^[16] În acea perioadă era și un asociat al omului politic și colecționarului de artă Alexandru Bogdan-Pitești, și lua parte în mod regulat, împreună cu Galaction, Cocea, Minulescu, Adrian Maniu și alți artiști plastici, la cercul creat de Maniu de la Știrbei-Vodă, lângă Parcul Cișmigiu.^[17] A scris și un poem dedicat lui Bogdan-Pitești.^[17]

 

După izbucnirea primului război mondial, Arghezi a scris articole împotriva taberei politice conduse de Partidul Național Liberal și de grupul de susținători ai lui Take Ionescu, care doreau ca România să intre în război alături de puterile Antantei (ca o încercare de a cuceri Transilvania de la Austro-Ungaria); a fost un susținător al unirii Basarabiei Vechiul Regat și detesta alianța implicită cu Rusia Imperială. Articolele sale din Gazeta Bucureștilor și Bukarester Tagblatt i-au atras acuzația de colaboraționism, precum și condamnarea la 5 ani de închisoare.^[18]

În perioada 1918-1919 a fost închis un an, împreună cu 11 ziariști și scriitori (între care și Ioan Slavici), la Penitenciarul Văcărești. În 1927 a apărut prima sa carte de poezii "Cuvinte potrivite", iar un an mai târziu tot sub direcția sa, apare ziarul "Bilete de papagal". După această dată, Tudor Arghezi va publica mai multe volume de versuri, romane, nenumărate articole. Va impune în literatura română ca specie literară tableta, un gen de pamflet alegoric. În 1929 publică prima sa carte de proza, "Icoane de lemn". În 1931 va publica placheta de versuri "Flori de mucigai" legată, ca și "Poarta neagră", de anii de detenție. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proza "Cartea cu jucării", inaugurând o direcție secundară în creația scriitorului, ce va continua, mai apoi, cu poemele știute de școlari: "Cântec de adormit Mitzura", "Buruieni", "Mărțișoare", "Prisaca", "Zdreanță" s.a. Manualele școlare cuprind multe creații ale sale destinate copiilor din toată lumea. În anul 1933 a publicat volumul Tablete din Țara de Kuty, în care a criticat societatea românească și elita sa politică, întro manieră grotescă. În 1934 publică romanul "Ochii Maicii Domnului" , tema principală fiind dragostea materna și devotamentul filial. Continuă să scrie poeme și în 1935 publică volumul "Versuri de seară". În 1936 apare "Cimitirul Buna-Vestire", roman, dar care poartă subtitlul "poem". În 1942 vede lumina tiparului romanul "Lina", de fapt un lung poem în proză. În 1943, sub genericul "Bilete de papagal" (ziarul "Informația zilei") publică îndeosebi pamflete usturătoare, pentru care e cercetat de poliție. La 30 septembrie, apare pamfletul "Baroane", în care îl atacă pe ambasadorul german Manfred von Killinger^[19]. Ziarul e imediat confiscat, scriitorul e închis la București și în lagărul de la Târgu Jiu. Va fi eliberat un an mai târziu. După eliberarea din detenție în 1944 a publicat pamflete asupra colaboratorilor regimului, memorii și un nou volum de tablete, intitulat Manual de morală practică.

Valoarea poeziei lui Arghezi stă în primul rând în adâncimea perspectivelor interioare.^[20] În Testament se începe cu ideea legăturii între generații , se accentuează asupra sforțării pe care o depune natura spre a obține un rezultat, apoi ochiul are o viziune de sus asupra germinației antropologice. Străbunii vin din noapte prin gropi și râpi. bătrânii se târăsc pe brânci , iar trudnicul lor efect este un morman de oseminte, vărsat în poet:

         Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte
         Decât un nume adunat pe-o carte
         În seara răzvrătită care vine,
         De la străbunii mei până la tine
         Prin râpi și gropi adânci,
         Suite de bătrânii mei pe brânci,
         Și care, tânăr, să le urci te-așteaptă
         Cartea mea-i, fiule, o treaptă.
         

Proza lui Tudor Arghezi intră în sfera liricului. (G. Călinescu, op. cit. p. 317). În Icoane de lemn sunt zugrăvite figuri reale din clerul român contemporan cu tinerețea scriitorului. În Tablete din țara de Kuty Arghezi dă pamfletului atmosfera fabuloasă din opera satirică a lui Jonathan Swift și a utopiștilor în genere. Aici este atestată excepționala vocație a spiritului vizionar arghezian. Nucleul romanului Buna-Vestire este capitolul despre învierea morților, ce pare a fi inspirat din cazul de la Maglavit. Biserica oficială ce respinge anomalia, neprevăzută în texte, e confruntată cu credulitatea babelor. Turburarea autorităților , răsturnarea vieții zilnice sub imperiul miracolului sunt văzute cu un mare simț al evenimentelor fantastice. Apocalipsul cel mai grandios se amestecă cu ironia, în pagini excepționale.

În 1948 apare în ziarul PCR Scânteia, în patru episoade consecutive, celebrul articol al lui Sorin Toma, fiul poetului proletcultist A. Toma, intitulat "Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei", în care, printre altele, acuzând pestilențialul poetic al lui Tudor Arghezi, autorul sancționează un "urât mirositor vocabular". Articolul se încheie cu o veritabilă amenințare cu moartea. Scriitorul va fi interzis imediat după publicarea acestuia și se retrage din viața publică în căsuța lui de la Mărțișor unde ar fi supraviețuit, după cum afirma, din vânzarea cireșelor.

În perioada 1952 - 1967 poetul a fost „reabilitat” treptat, la sugestia lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Tudor Arghezi este distins cu premii și titluri, ales membru al Academiei Române în anul 1955, sărbătorit ca poet național la 80 și 85 de ani și deputat în Mare Adunare Națională.^[21] S-a bucurat de mari avantaje în regimul comunist, ca și Mihail Sadoveanu, colaborând cu autoritățile și scriind poezii sociale pe placul acestora. Publică poemul "1907 - peizaje", "Cântare omului", "Stihuri pestrițe", "Poeme noi", "Cu bastonul prin București". În 1967, poetul moare, fiind înmormântat, alături de Paraschiva, soția sa, în grădina casei din Str. Mărțișor, cu funeralii naționale. Casa a rămas până astăzi muzeu, fiind menținută de fiica sa, Mitzura Arghezi.

La vârsta de 16 ani debutează în "Liga ortodoxă" a lui Alexandru Macedonski, sub semănătura Ion Theo. Până în 1910 - când a început să conducă sau să editeze el însuși reviste și ziare cum sunt: "Cronica", "Cuget românesc", "Națiunea", "Bilete de papagal" - publică la mai multe periodice ale vremii: "Revista modernă", "Viața nouă", "Facla", "Viața românească" și altele.

La vârsta de 16 ani, Tudor Arghezi a fost custodele unei săli de expoziții a societății „Ileana” (Societatea pentru dezvoltarea artelor în România, inițiată de câțiva pictori, printre care Constantin Artachino, Nicolae Vermont și Ștefan Luchian, în iulie 1897). Aflându-se în mediul pictorilor și pasionat de desen, Arghezi a schițat în peniță peisaje și portrete de o calitate care i-ar fi prevestit un destin de artist în toată regula. Poetul a mărturisit că opțiunea pentru scris a fost dictată doar de lipsa mijloacelor pentru a-și procura un atelier, șevalete, pânze, vopseluri. La Editura Universității de Vest „Vasile Goldiș” din Arad a apărut un elegant album cuprinzând 80 de desene și fragmente de manuscrise din tinerețea lui Arghezi. Multe din desene datează din perioada 1905- 1910, când Arghezi a stat în Elveția.^[22]

Pentru activitatea sa remarcabilă în literatură primește prima oară în 1936, la egalitate cu George Bacovia și a doua oară în anul 1946, Premiul Național de Poezie. În anul 1955 este ales membru al Academiei Române, este distins cu numeroase titluri și premii, iar în anul 1965 primește Premiul Internațional Johann Gottfried von Herder, acordat de Universitatea din Viena.

A fost sărbătorit cu prilejul zilelor de naștere la 80 și, respectiv 85 de ani, ca „poet național”.

În 1965 a fost nominalizat ^[23] la Premiul Nobel pentru Literatură. Nominalizarea a venit din partea filologului italian Angelo Monteverdi.

Banca Națională a României a pus în circulație, la 7 decembrie 2020, în atenția colecționarilor, o monedă, cu ocazia împlinirii a 140 de ani de la nașterea poetului Tudor Arghezi. Moneda este rotundă, are valoarea nominală de 10 lei, este de argint, cu titlul de 999‰, are diametrul de 37 mm, greutatea de 31,103 g, cantul fiind zimțat. Toate cele 500 de exemplare ale acestei emisiuni numismatice sunt de calitate proof.^[24]

• Cuvinte potrivite, poezii, 1927
• Icoana de lemn, tablete, 1929
• Poarta neagră, tablete, 1930
• Flori de mucigai, poezii, 1931
• Cartea cu jucării, poezii, 1931
• Tablete din Țara de Kuty, povestiri swiftiene, 1933
• Ochii Maicii Domnului, 1934
• Cărticica de seară, poezii, 1935
• Cimitirul Buna-Vestire, roman parabolic, 1934
• Versuri, 1936
• Ce-ai cu mine vântule?, 1937
• Lina, roman, 1942
• Eminescu, studiu critic, 1943
• Versuri alese, 1946
• Bilete de papagal, 1946
• Una sută una poeme, 1947
• Prisaca, poeme pentru copii, 1948
• 1907-Peizaje, 1955
• Pagini din trecut, publicistică, 1955
• Cântare omului, 1955
• Frunze, 1961
• Poeme noi, 1963
• Cadențe, 1964
• Silabe, 1965
• Răzlețe, 1965
• Versuri lungi, 1965
• Ritmuri, 1966
• Litanii, 1967
• Noaptea, 1967
• Cu bastonul prin București, 1968
• O Furnică
• Testament

A méhesben (Prisaca), traducere în limba maghiară de Majtényi Erik, Ifjúsági Könyvkiadó, Bukarest, 1956. Reeditată în 1957, 1959, 1963.^[25]

• Tudor Arghezi, Scrieri. Proze, Editura Minerva, București, 1986
• en Lucian Boia, History and Myth in Romanian Consciousness, Central European University Press, 2001
• George Călinescu, Istoria literaturii române. Compendiu, Editura Minerva, București, 1983
• en Dennis Deletant, Communist Terror in Romania, C. Hurst & Co., London, 1999 ISBN 1-85065-386-0
• Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Editura Humanitas, București, 1990
• Dumitru Hâncu, "Tudor Arghezi. Scrisori din închisoare (II)", în Ziarul Financiar, 30 octombrie, 2002
• en Kathleen Kuiper, Merriam-Webster's Encyclopedia of Literature, Merriam-Webster, Springfield, Massachusetts, 1995 ISBN 0-87779-042-6
• Eugen Marinescu (ed.), Din presa literară românească (1918-1944), Editura Albatros, București, 1986
• D. Murărașu, Din presa literară românească (1900-1918), Editura Albatros, București, 1970
• Alexandra Olivotto, "Cele mai nocive cărți din cultura românească", în Cotidianul, 18 octombrie, 2005
• Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995
• Grigore Traian Pop, "Cînd disidența se pedepsește cu moartea. Un asasinat ritual: Mihail Stelescu" , în Dosarele Istoriei, 6/IV (1999)
• Ion Simuț, "Putea fi Arghezi legionar?", în România Literară, nr. 5, 9 februarie 2007; disponibil prin România Culturală, "Polemici" Arhivat în 22 mai 2007, la Wayback Machine.
• en Vladimir Tismăneanu, Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism, University of California Press, Berkely, 2003 ISBN 0-520-23747-1
• Constantin Țoiu, "Amintiri cu poeți", la Memoria.ro; din 16 iulie, 2007
• Tudor Vianu, Scriitori români, Vol. III, Ed. Minerva, București, 1971
• en Mark Willhardt, Alan Michael Parker (ed.), Who's Who in 20th Century World Poetry. Routledge, London, 2000 ISBN 0-415-16355-2
• Gheorghe Zbuchea, Despre problema basarabeană în politica externă a României în anii 1912-1916, la Universitatea din București; din 16 iulie, 2007
• Henri Zalis, prefața la Lucia Demetrius, Album de familie. Nuvele alese (1935-1965), Editura pentru literatură, București, 1967, p. V-XXXI
• Krikor Zambaccian, Însemnările unui amator de artă, publicată și găzduită de LiterNet; din 16 iulie, 2007
• C. D. Zeletin, "Cu George Emil Palade, la San Diego, despre boala lui Tudor Arghezi", la Memoria.ro; din 16 iulie, 2007

• Pompiliu Constantinescu, Tudor Arghezi, 1940
• Șerban Cioculescu, Introducere în poezia lui Tudor Arghezi, 1946
• Tudor Vianu, Tudor Arghezi, poet al omului, 1961
• Dumitru Micu, Opera lui Tudor Arghezi, 1965
• Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, 1979
• Tudor Arghezi interpretat de…, antologie de Alex Ștefănescu
• Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie, 1972
• Alexandru George, Marele Alfa, 1970
• Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, București, 1977
• Petre Anghel, "Tudor Arghezi", 100 cei mai mari scriitori români, 2003
• Dumitru Micu, Arghezi, 2005

 

La Wikisursă există texte originale legate de Tudor Arghezi

• Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent – A
• Arghezi, poezie între agonie și extaz Arhivat în 8 decembrie 2008, la Wayback Machine.
• 40 de ani de la moartea lui Tudor Arghezi Arhivat în 9 decembrie 2008, la Wayback Machine.
• Arghezi, trimis în lagăr de naziști, apoi elogiat de comuniști, 16 ianuarie 2011, Adevărul
• Cealaltă față a lui Arghezi, 30 noiembrie 2011, Andreea Lupșor, Adevărul - Articol Historia^[nefuncțională]
• Tudor Arghezi a pupat mâna Moscovei, 18 iunie 2010, Cotidianul
• MEMORIA CARTII POSTALE / Arghezi si nu numai, 7 ianuarie 2009, Calin Hentea, Ziarul de Duminică
• Valori ale culturii naționale: 46 de ani de la moartea lui Tudor Arghezi, 14 iulie 2009, Amos News
• Cîndva: Tudor Arghezi..., 31 august 2008, Serban Cionoff, Jurnalul Național
• „Omul dispune de resorturi mari ca să facă din viața sa o bucurie“ Arhivat în 26 septembrie 2013, la Wayback Machine., 24 februarie 2009, Adrian Agachi, Ziarul Lumina