Orizont pierdut (roman)

  Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.

 

Cu ocazia unei întâlniri care are loc la Berlin în primăvara anului 1932, un medic neurolog englez află de la un fost coleg de școală, romancierul Rutherford, întâmplarea uluitoare trăită de Hugh Conway, consulul britanic din orașul indian Baskul, care fusese dat dispărut în mai 1931 în timpul evacuării forțate a civililor albi de la Baskul la Peshawar din cauza izbucnirii unei rebeliuni locale.^[2][15][16] Rutherford povestește că l-a întâlnit pe Conway în toamna anului 1931 în spitalul unei misiuni creștine franceze din Chung-Kiang (o regiune îndepărtată a Chinei); fostul consul suferea de amnezie, iar Rutherford, care l-a recunoscut, l-a îmbarcat pe un vapor care pleca din Shanghai către America.^[2][15][16] Conway și-a recăpătat memoria pe parcursul călătoriei pe mare și, după ce i-a relatat lui Rutherford ceea ce i s-a întâmplat după ce a părăsit orașul Baskul, a coborât neobservat pe țărm în timpul unei escale în Honolulu și s-a întors în Orientul Îndepărtat.^[2][15] Rutherford îi înmânează naratorului un manuscris dactilografiat ce conținea povestea stranie relatată de Conway și pleacă apoi în Kashmir, pe urmele prietenului său.^[15]

În mai 1931, în timpul rebeliunii din India Britanică, Conway părăsise Baskulul cu un avion al Royal Air Force în compania altor trei persoane: viceconsulul Mallinson, omul de afaceri american Henry D. Barnard și misionara britanică Roberta Brinklow.^[15][17][18] După un timp cei patru pasageri își dau seama că avionul este pilotat de un străin și că a deviat de la traseul stabilit, îndreptându-se spre grupul estic al Munților Himalaya.^[15][19] Avionul aterizează forțat pe un platou înalt din Munții Kunlun, iar misteriosul pilot moare în urma impactului.^[19][20] Cei patru pasageri sunt găsiți de un grup de munteni tibetani care cărau un palanchin în care se afla un chinez bătrân pe nume Chang.^[19][21] Impasibilul Chang - care părea că-i aștepta - îi conduce în lamaseria Shangri-La, construită deasupra unei văi fertile („Valea Lunii Albastre”), la adăpostul unui munte înalt numit Karakal.^[19][21]

În ciuda faptului că pare izolată de lumea exterioară, lamaseria dispune de facilități moderne precum încălzire centrală, instalații sanitare importate din Occident, o bibliotecă mare și mai multe instrumente muzicale noi.^[19][21] Cei patru oaspeți cunosc inițial, cu excepția servitorilor, doar doi membri ai comunității: bătrânul Chang și o chinezoaică pe nume Lo-Tsen.^[19][21] Conway, care era epuizat de sarcinile diplomatice din ultima perioadă și dezamăgit de superficialitatea societății contemporane, se bucură că are șansa să se odihnească și explorează biblioteca vastă și excentrică a lamaseriei, în timp ce Mallinson este nerăbdător să plece cât mai repede și devine iritat atunci când aude că trebuie să rămână cel puțin o lună, până când o caravană care aduce mărfuri va ajunge în acea vale.^[19][21] Ceilalți doi membri ai grupului par să se adapteze mai bine și decid să rămână în Valea Lunii Albastre: misionara Brinklow este interesată să-i convertească la creștinism pe tibetanii budiști din vale, iar Barnard (care era în realitate Chalmers Bryant, un escroc căutat de poliție) găsește acolo un loc unde poate scăpa brațului lung al legii.^[21]

 

La câteva săptămâni după sosirea la Shangri-La, Marele Lama decide să-l cunoască pe Conway și-i prezintă istoria și misiunea lamaseriei.^[22][23] Conducătorul spiritual al lamaseriei se dovedește a fi un vechi misionar capucin luxemburghez pe nume Perrault care plecase din Pekin în 1719 pentru a descoperi ultimele rămășițe ale creștinismului și, ajungând din întâmplare în acea vale inaccesibilă, descoperise acolo secretul longevității.^[22] El și-a dedicat îndelungata sa viață construirii unui paradis care să conserve înțelepciunea și cultura umană, anticipând că omenirea se îndreaptă spre un război devastator.^[22][24][25] Grupul refugiaților din Baskul fusese răpit deliberat cu intenția de a fi recrutat cauzei idealiste a Marelui Lama,^[21] iar Conway a fost ales de părintele Perrault ca succesor la conducerea lamaseriei.^[22][24][25] Discipolii părintelui Perrault au perspectiva unei mari longevități și își dedică viața activității spirituale.^[24] În perioada următoare fostul consul poartă mai multe conversații cu Marele Lama, întâlnește mai mulți lama centenari și începe treptat să se adapteze traiului armonios din lamaseria Shangri-La.^[21][26]

Când sosesc în cele din urmă cărăușii, Mallinson încercă cu disperare să-l convingă pe Conway că povestea relatată de Marele Lama este implauzibilă și aduce ca argument faptul că Lo-Tsen a decis să i se alăture, în ciuda faptului că, potrivit afirmațiilor lui Chang, ea ar fi mult mai bătrână decât pare și că va îmbătrâni rapid după ce va părăsi Valea Lunii Albastre.^[22][24] Convingerile lui Conway sunt zdruncinate, mai ales că Marele Lama murise chiar în aceeași noapte, iar fostul consul acceptă să plece pe ascuns împreună cu Mallinson.^[22][25] În acest punct se încheie relatarea lui Conway, pe care Rutherford o transcrisese cu fidelitate.^[22]

Câteva luni mai târziu, naratorul îl reîntâlnește pe Rutherford la Delhi și află că acesta nu a dat de urma lui Conway și nici nu a reușit să ajungă în Tibet.^[22][24] Niciunul dintre ceilalți trei pasageri (nici măcar Mallinson) nu a mai fost întâlnit vreodată, ceea ce-l face pe Rutherford să presupună că pe parcursul îndelungatei călătorii a avut loc o tragedie.^[25][27] Realitatea poveștii lui Conway nu a putut fi astfel confirmată.^[24][28] Nu este clar dacă întâmplările relatate au fost reale sau doar o iluzie complexă.^[29] Cu toate acestea, sfârșitul poveștii este ambiguu: medicul de la misiunea creștină din Chung-Kiang, întâlnit de Rutherford la Shanghai, afirmă că fostul diplomat fusese adus la spital de o chinezoaică foarte bătrână, care a murit de febră la scurt timp după aceea.^[22][24][25] Naratorul și Rutherford bănuiesc că Hugh Conway se îndreaptă spre Shangri-La pentru a-și regăsi paradisul pierdut.^[25][30]

Romanul este alcătuit dintr-un prolog, 11 capitole numerotate cu cifre arabe și fără titluri și un epilog.^[31] Narațiunea centrală care descrie expediția forțată a lui Conway în Tibet este încadrată „în ramă” de prolog și epilog, în care naratorul medic neurolog discută acele întâmplări cu scriitorul Rutherford.^[15][31]

• Hugh Conway (37 ani) — consulul britanic la Baskul,^[2][15][32] care după studii strălucite la Universitatea Oxford și săvârșirea unor acte de vitejie în Primul Război Mondial, intrase prin 1921 în serviciul consular.^[33] Cunoștea mai multe limbi orientale și fusese trimis în misiune în Orientul Îndepărtat: la Macao, Pekin și Baskul (unde lucrase în ultimii doi ani).^[34] A fost dat dispărut după evacuarea orașului Baskul.^[15] Este o persoană calmă și carismatică, cu înclinații mistice.^[32]
• cpt. Charles Mallinson (25 ani) — viceconsulul britanic la Baskul, asistentul lui Conway.^[2][15] A absolvit o școală publică și s-a logodit apoi cu o fată din Anglia.^[35] Ajuns la Shangri-La, el este nerăbdător să revină cât mai curând în lumea exterioară.^[21] Este hiperactiv și exaltat.^[32]
• Henry D. Barnard — om de afaceri american, al cărui nume real este Chalmers Bryant.^[2][15] A fost administratorul unui fond de investiții din New York, care s-a prăbușit în timpul crahului bursier din 1929.^[36] Acuzat de escrocherie, a fugit din America și a fost dat în urmărire în toată lumea pentru a fi arestat.^[21] Găsește în Shangri-La o ascunzătoare perfectă pentru a scăpa de mâna lungă a legii.^[32]
• Miss Roberta Brinklow — misionară britanică în Orientul Îndepărtat.^[2][15] A fost membră a London Missionary Society, dar, nefiind de acord cu botezul pruncilor, a plecat ca misionară în Orient.^[37] Intenționează să deschidă o misiune creștină în Valea Lunii Albastre și să-i convertească pe localnicii tibetani la creștinism.^[32][38]
• Chang (n. 1833) — chinez bătrân și cu aspect impenetrabil care-i conduce pe cei patru supraviețuitori ai catastrofei aviatice în lamaseria Shangri-La.^[19][21][32] În 1855 era un militar ce comanda o trupă de soldați împotriva grupurilor de briganzi și, aflat într-o operațiune de recunoaștere, s-a rătăcit în munți și a ajuns mai mult decât viu la Shangri-La.^[39][40] Este persoana de legătură între cei patru călători și conducătorii lamaseriei Shangri-La și răspunde vag la unele întrebări ale călătorilor.^[32] Vorbește fluent limba engleză.^[32]
• Marele Lama (n. 1681) — conducătorul spiritual al lamaseriei Shangri-La; se dovedește a fi un bătrân misionar capucin pe nume Perrault.^[2][22][40] Luxemburghez ca origine, a studiat la universitățile din Paris și Bologna și a fost trimis misionar în China.^[41] A plecat de la Pekin în 1719, împreună cu alți trei frați, pentru a-i găsi pe ultimii creștini din China și a ajuns prin întâmplare într-o vale stâncoasă, unde a găsit o lamaserie budistă părăsită pe care a reconstruit-o și unde s-a mutat în 1734.^[40][42] A descoperit acolo secretul longevității^[22] și a supraviețuit prin practicarea meditației și a respirației yoghinice și prin consumul fructului tangatse, care creștea în vale.^[40] Apropiindu-se de vârsta de 250 de ani, își dă seama că se apropie de moarte și începe să caute un succesor la conducerea lamaseriei, găsindu-l în persoana lui Conway.^[40]
• Lo-Tsen (n. 1866) — o chinezoaică din lamaserie care cântă la pian pentru cei patru oaspeți.^[2][21] Făcea parte din familia imperială Manchu, fusese promisă în căsătorie unui prinț din Turkestan și călătorea în 1884 spre Kashgar, unde urma să-și întâlnească viitorul soț, dar cărăușii care o conduceau acolo s-au rătăcit prin munți; întregul grup a fost salvat de la moarte de tibetanii din „Valea Lunii Albastre”.^[40][43] Are vârsta de 65 de ani în 1931, deși nu o arată, dar Eleanor Cooney și Daniel Altieri, autorii continuării Shangri-La: The Return to the World of Lost Horizon (1996), consideră că ar fi mințit cu privire la vârsta ei adevărată și că ar avea în realitate 80 de ani.^[40]
• Talu — pilotul tibetan care deturnează avionul cu cei patru călători occidentali și îl conduce către Shangri-La.^[32][44] Moare în urma unui atac de cord în cursul aterizării pe platoul montan înzăpezit.^[32][45]
• medicul neurolog — naratorul prologului și epilogului, fost coleg de școală cu Conway, Rutherford și Wyland.^[46]
• Rutherford — romancier britanic, care-i povestește unui prieten întâmplările stranii trăite de Conway în Tibet.^[15][46]
• Wyland — secretarul Ambasadei Britanice la Berlin, coleg de școală cu Conway, Rutherford și cu medicul neurolog.^[46]

James Hilton s-a născut la 9 septembrie 1900 în orașul Leigh din comitatul Lancashire (azi în Greater Manchester), în familia unui învățător.^[1][47] A crescut în Londra, unde tatăl său acceptase un post de învățător, a absolvit cursurile de la Leys School din Cambridge (1918), apoi a urmat studii de literatură engleză la Christ's College din cadrul Universității Cambridge, pe care le-a absolvit în 1921.^[1][47] În anul 1920, pe când era încă student, a debutat ca scriitor cu romanul Catherine Herself.^[1][47] Începând de atunci, el nu s-a gândit niciodată în mod serios să urmeze o carieră în afara lumii literare.^[1] În următorul deceniu a lucrat ca jurnalist mai întâi la Manchester Guardian, iar apoi, pentru un salariu săptămânal de câteva lire, a scris recenzii de carte pentru Daily Telegraph.^[47][48] Două romane apărute în 1933 i-au adus celebritatea și l-au făcut bogat: Orizont pierdut (publicat de editura Macmillan din Londra) și Adio, domnule Chips (publicat în 1933 sub formă de foileton ca supliment al ziarului British Weekly și apoi în 1934 în volum).^[1][47]

În iarna anului 1932-1933 James Hilton a început să se documenteze pentru scrierea romanului ce a fost intitulat Orizont pierdut.^[49][50] Tibetul, un teritoriu foarte puțin cunoscut la începutul secolului al XX-lea, a exercitat o mare atracție asupra scriitorului prin aura de mister care-l învăluia: „Locurile și popoarele necunoscute au exercitat o mare atracție pentru mine, iar Tibetul este unul dintre puținele locuri de pe pământ care este încă relativ inaccesibil”.^[51] Potrivit afirmațiilor sale ulterioare, Hilton a petrecut multe ore în sala de lectură a British Museum,^[49][52] citind descrierile călătoriilor în Tibet: „Îmi amintesc orele [pe care le-am petrecut] în biblioteci, citind povești și legende ale marilor călători misionari care au explorat întreaga Asie centrală cu câteva secole mai înainte”.^[53] El s-a documentat cu privire la istoria și topografia Tibetului.^[49]

Într-un interviu publicat în 1936 în ziarul american New York Times, Hilton a declarat că a folosit „materialul tibetan” de la British Museum, în special memoriile de călătorie din 1844-1846 a doi preoți misionari francezi, Évariste Régis Huc și Joseph Gabet, pentru a se documenta cu privire la spiritualitatea budistă și la cultura tibetană în imaginarea tărâmului armonios Shangri-La.^[52][54][55] Huc și Gabet au călătorit în perioada 1844-1846 de la Dolon Nor la Lhasa, pătrunzând în Tibet deghizați în călugări lama.^[56] Relatarea călătoriei lor, publicată mai întâi în franceză în 1850,^[57] a fost tradusă în mai multe limbi străine și a fost publicată în mai multe ediții.^[58][59] O „traducere comprimată” populară a cărții a fost publicată în Anglia în 1928.^[60] În jurnalul celor doi misionari francezi există ideea tărâmului mitic Shambala, identificat ca un centru de cultură spiritual aflat mai la nord de India, și sunt regăsite unele idei ideologice întâlnite în romanul lui Hilton.^[52] Traseul urmat de cei doi misionari a fost prin Munții Kunlun, la fel ca traseul grupului condus de Conway în roman.^[52]

Unii cercetători literari au susținut că Hilton s-ar fi inspirat, de asemenea, din articolele publicate în perioada 1926-1931 de geograful american de origine austriacă Joseph Rock în revista National Geographic, care conțin descrieri geografice și culturale asemănătoare cu cele din roman.^[52] În opinia altor autori, Hilton ar fi putut fi inspirat și de alte expediții occidentale în Asia: expediția diplomatului scoțian George Bogle în Tibet (anii 1770),^[61] expediția britanică în Tibet condusă de Francis Younghusband (1903-1904),^[61] expediția britanică pe Everest din 1924 a lui George Mallory (care a dispărut misterios atunci când se afla la doar câteva sute de metri de vârf),^[62][63] expediția asiatică a lui Nicholas Roerich (1925-1929) în căutarea Shambalei,^[64] sau de viziunea mitologizantă a Tibetului din unele cărți celebre la acea vreme precum romanul Kim (1901) al scriitorului englez Rudyard Kipling.^[61][65]

Romanul a fost scris în martie și aprilie 1933, pe parcursul a șase săptămâni, la casa părinților lui Hilton din Woodford Green, așezare aflată la periferia estică a Londrei.^[16][66] După ce redactarea manuscrisului a fost încheiată în aprilie 1933, Hilton a trimis manuscrisul editorii londoneze Macmillan (fondată în 1843), deși romanele sale anterioare fuseseră publicate de editurile Thornton Butterworth și Ernest Benn.^[50][49] Într-o scrisoare trimisă editorului Harold Macmillan la 9 mai 1933 scriitorul își exprima îndoiala că titlul Blue Moon ar fi potrivit, deoarece publicul ar fi putut să-l asocieze cu o comedie muzicală.^[49]

Orizont pierdut a fost publicat în 26 septembrie 1933 de editura Macmillan din Londra,^[1][47] într-un tiraj de 3.000 de exemplare, suplimentat în noiembrie 1933 cu încă 3.000 de exemplare.^[67] Apariția unui roman ce prezenta viziunea unei vieți liniștite și fără griji într-un paradis terestru, într-o perioadă frământată a societății occidentale, a fost bine primită de cititori: au fost tipărite astfel trei ediții până în decembrie 1933 și alte trei ediții pe parcursul anului 1934.^[1] Prima ediție americană a fost publicată în octombrie 1933 de editura William Morrow and Company din New York.^[68] Vânzările romanului au fost inițial mai mici în Marea Britanie, dar au crescut puternic în Statele Unite ale Americii, ajungând ulterior în câțiva ani la un tiraj total de câteva sute de mii de exemplare.^[47][65]

Romanul a obținut Premiul Hawthornden la 10 iunie 1934^[4][69] și a fost repede ecranizat într-un film regizat de Frank Capra.^[1][47] Succesul filmului l-a determinat pe Hilton să se mute în California pentru a scrie scenariile altor adaptări după romanele sale, iar scriitorul britanic a rămas după război în Statele Unite ale Americii și a murit în 1954 la Long Beach.^[47][70]

În anii următori romanul a fost tipărit în mai multe ediții, fiind, printre altele, primul roman publicat în colecția cărților de buzunar a editurii americane Pocket Books;^[50] prima ediție a fost tipărită într-un tiraj de 10.000 de exemplare și a fost vândută la un preț modic de 25 de cenți.^[71] Până în 1961 editura Pocket Books a tipărit 47 de ediții și a vândut peste 2 milioane de exemplare.^[50] În anul 2005 a fost tipărită a 106-a ediție a cărții.^[72]

 

Au existat dezbateri timp de mai multe zeci de ani cu privire la locul „real” care a stat la baza văii imaginare Shangri-La,^[52][73] iar un număr mare de cititori a ajuns să creadă că Shangri-La este un spațiu geografic real.^[74] În ciuda acestor opinii, paradisul terestru de la poalele munților Himalaya a fost imaginat de scriitorul James Hilton la biroul din casa lui din localitatea Woodford Green, aflată în estul Londrei.^[73]

Mai multe comunități umane din provinciile Yunnan (precum Deqin, Cizhong, Zhongdian și Adunzi) și Sichuan (orașul Riwa, districtele Daocheng, Xiangcheng și Dêrong) de pe granița tibetano-chineză au pretins în cursul anilor că sunt locul tărâmului mitic Shangri-La.^[52][73] Guvernul chinez a denumit în 2001 orașul cu rang de district Zhongdian ca orașul Shangri-La, iar în anul următor a dezvăluit că au conceput un proiect de 6 miliarde de lire sterline pentru dezvolta zona montană cuprinsă între provinciile Tibet, Yunnan și Sichuan ca o atracție turistică Shangri-La.^[52][73]

După alte opinii, Hilton s-ar fi inspirat într-o oarecare măsură din reportajele realizate în anii 1920 și 1930 de geograful american de origine austriacă Joseph Rock, care au fost publicate în revista National Geographic și descriu expedițiile sale de explorare a vechiului regat Muli.^[52][73][75] Acest regat vechi, situat pe teritoriul actualului district autonom tibetan Muli, între districtele Daocheng, Zhongdian și Jiulong, a existat din 1648 până în 1952 și a servit ca sursă de inspirație pentru roman.^[73] Asemănările dintre Shangri-La și teritoriul regatului Muli au fost evidențiate pentru prima oară de Xuan Ke (n. 1928), fiul secretarului lui Rock, care a realizat traducerea în mandarină a romanului lui Hilton la sfârșitul anilor 1970.^[52]

Avocatul și alpinistul american Ted Vaill a cercetat timp de 20 de ani (potrivit propriilor afirmații) sursele lui Hilton pentru a identifica locul care l-ar fi inspirat pe scriitor.^[73][76] Interesul lui Vaill ar fi fost declanșat de o discuție un coleg avocat și alpinist, Peter Klika, care a găsit la un anticariat câteva reviste National Geographic din anii 1920 și 1930, în care erau 4-5 articole scrise de Joseph Rock despre o expediție efectuată în provincia Sichuan, care făcea parte atunci din Tibet.^[73] Rock a descoperit în Sichuan un regat montan uitat, aflat sub controlul absolut al unui monarh.^[73] Cei doi alpiniști au cercetat topografia acelei regiuni montane și au plecat în 1989 într-o expediție în Tibet, găsind după un drum greu prin munți (Xiannairi, Xianuoduoji și Yangmaiyong) de 4 zile cu un autoturism de teren și 10 zile pe jos un „loc magic”, format dintr-o vale înverzită (Shuiluo), o mănăstire și un sat, căruia i-au găsit 22 de puncte de asemănare cu valea Shangri-La descrisă de Hilton.^[52][73] Reîntorși în SUA, ei au intenționat să facă un film documentar despre expediția lor în căutarea miticului Shangri-La și au luat legătura cu actrița Jane Wyatt, care a jucat în filmul lui Capra, iar aceasta le-a dezvăluit că Hilton i-ar fi spus pe platoul de filmare că s-ar fi inspirat parțial din scrierile exploratorului Joseph Rock.^[52][73][75] Cei doi alpiniști amatori au identificat mai multe asemănări între muntele ficțional Karakal și muntele Jambeyang (Yangmaiyong) din rezervația naturală Yading, care se învecinează cu vechiul regat și are forma unei piramide acoperite de zăpadă și pe care Rock l-a descris în iulie 1931 ca fiind „cel mai frumos munte pe ochii mei l-au văzut vreodată”.^[73]

 

 

Valea unde se află lamaseria Shangri-La ar fi fost inspirată, potrivit ofițerului și exploratorului britanic Levison Wood, de valea montană izolată Hunza din nordul Pakistanului, care este mărginită de versantul înzăpezit al muntelui Rakaposhi (7.788 m) din lanțul montan Karakorum.^[77] Prima posibilă identificare a văii Hunza cu Shangri-La a avut loc în numărul din octombrie 1953 al revistei National Geographic, dar ulterior revista științifică americană a găsit alte locuri asemănătoare în Pakistan, India, Bhutan, China etc.^[50]

Alți autori au considerat că sursa de inspirație a muntelui Karakal ar fi Muntele Kailash din vestul Tibetului, frecventat în trecut de ascetul Milarepa și identificat uneori cu Muntele Meru, centrul universului tibetan.^[78] Michael McRae, colaborator al revistei National Geographic, a susținut în cartea In Search of Shangri-LA : The Extraordinary True Story of the Quest for the Lost Horizon (2002) că sursa de inspirație a Văii Lunii Albastre ar fi canionul Yarlung Tsangpo din Tibet.^[79]

Localizarea văii Shangri-La în Munții Kunlun, unde s-ar fi prăbușit avionul deturnat din Baskul, a fost considerată eronată.^[52] Faptul că diplomatul britanic ajunge la Chongqing după ce părăsește lamaseria și se întoarce acolo prin nordul Thailandei respinge această ipoteză, deoarece ambele poziții geografice sunt îndepărtate de Munții Kunlun.^[52]

Cercetătorii literari au evidențiat existența mai multor asemănări între valea utopică Shangri-La și tărâmul mitic tibetan Shambala.^[3][80][81] S-a susținut că James Hilton a preluat și prelucrat literar vechiul mit tibetan al Shambalei, asemănările dintre cele două tărâmuri fiind prea multe pentru a fi considerate simple coincidențe.^[3]

 

Shambala, menționat pentru prima dată în epopeea sanscrită Mahābhārata (datată probabil în jurul anului 300 î.Hr.), este un regat inaccesibil, înconjurat de munți înzăpeziți și învăluiți în ceață, situat undeva în nordul Indiei.^[80] Aici nu există sărăcie, foamete, infracționalitate și boală, iar locuitorii trăiesc mai mult de 100 de ani.^[80] Potrivit legendelor, atunci când lumea întreagă va fi prinsă într-un război nimicitor, ceața se va risipi, iar regatul Shambala se va ridica pentru a distruge forțele răului și a instaura o Epocă de Aur ce va dura 1000 de ani.^[80] Mitul Shambalei a ajuns în Tibet în secolul al X-lea d.Hr., iar scrierile tibetane menționează că mai mulți înțelepți au pătruns în Shambala.^[82] Unii autori precum Tenzin Gyatso, cel de-al 14-lea Dalai Lama, susțin că Shambala s-ar afla în spațiul cosmic sau într-o altă dimensiune, accesibilă doar persoanelor cu o minte curată și cu capacități karmice superioare.^[83] Unii lama consideră că Shambala este un beyul, o vale sacră ascunsă în care animalele și plantele au puteri miraculoase, procesul de îmbătrânire este oprit, iar oamenii ating niveluri înalte de înțelepciune, deși legenda beyul-urilor aparține unei alte tradiții tibetane și este atribuită lui Padmasambhava, un călugăr budist din secolul al VIII-lea.^[83]

Tărâmul Shangri-La imaginat de Hilton este o vale idilică ascunsă între munții Tibetului, un paradis terestru al tinereții eterne și al păcii.^[84] Ascunse de piscurile înzăpezite ale Himalayei și cu un drum de acces extrem de dificil, cele două tărâmuri (Shangri-La și Shambala) sunt locuri ale spiritualității, ferite de boli, de violență, de sărăcie și de toate grijile tipice societății contemporane.^[14]

Încă din zorii civilizației umane idealiștii au încercat să proiecteze și să creeze o societate ideală, tânjind către un paradis în care oamenii să trăiască în pace și armonie, fără să sufere de pe urma fricii, a bolilor și a morții.^[85] Aceste paradisuri au îmbrăcat diferite forme: de la Grădina Edenului și republica regilor filozofi a lui Platon până la experimentele ideologice din secolul al XX-lea.^[85] Unele grupuri au încercat să impună prin forță aceste viziuni utopice (cultul raționalismului în timpul Revoluției Franceze, comunismul sovietic sau maoismul chinezesc), fiind executate deseori asasinate în masă pentru triumful cauzei revoluționare.^[85]

Autorii vizionari ai societăților ideale au fost preponderent britanici: Thomas Morus a imaginat în 1516 un paradis insular cu un sistem juridic, social și politic perfect, pe care l-a numit „Utopia”, Francis Bacon a reprezentat în The New Atlantis (1626) o societate tehnologică organizată pe baze rațional-științifice și condusă de preoți savanți, Jonathan Swift a prezentat o viziune satirică a unor astfel de utopii în Călătoriile lui Gulliver (1726), Samuel Butler a profețit în Erewhon sau dincolo de munți (1872) un viitor în care mașinăriile vor dobândi conștiință și îi vor înlocui pe oameni, iar Aldous Huxley a prezentat în Minunata lume nouă (1932) o societate a viitorului organizată după principii științifice, dar complet despiritualizată.^[85]

Apărut în 1933, romanul utopic al lui Hilton imaginează un tărâm fabulos în care viața omului poate fi prelungită dincolo de limitele biologice tipice societății contemporane.^[85] Comunitatea spirituală din Shangri-La, ascunsă între munți înalți, are misiunea secretă de a conserva cunoașterea omenească acumulată pe parcursul câtorva mii de ani și de a o salva de la distrugere.^[86] Profețiile negre ale Marelui Lama s-au adeverit în următorii ani ai secolului al XX-lea: Al Doilea Război Mondial, Holocaustul, Bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki etc., iar utopiile au fost înlocuite cât de curând cu distopii.^[86][87] Chiar dacă pericolul războiului nimicitor s-a diminuat la sfârșitul secolului al XX-lea, continuă să persiste anxietatea cu privire la perpetuarea depresiunii și la distrugerea ecosferei terestre.^[88] În acest context, Orizont pierdut este considerată astăzi o scriere relevantă pentru că promovează conservarea valorilor civilizației umane.^[86]

Societatea ideală din Shangri-La este o teocrație lamaistă fondată în 1734 și bazată pe un amestec de creștinism catolic occidental, cu budism tibetan, taoism și confucianism.^[81][89] Organizarea societății este ierarhică, iar în fruntea ierarhiei se află Marele Lama.^[90] Principalele valori etice cultivate în cadrul acestei societăți sunt pacea, compasiunea și armonia.^[80] Călugării din Shangri-La cred într-o filozofie proprie ce combină elemente creștine și budiste și au o viziune moderată și tolerantă a lumii.^[91]

Romanul lui Hilton a apărut într-o perioadă social-politică agitată, marcată de Marea criză economică și de ascensiunea fascismului în Europa,^[1] și transmite anxietatea autorului cu privire la distrugerea iminentă a civilizației.^[7][81] Viziunea pesimistă a lui Hilton nu era singulară: mai mulți scriitori europeni ai acelei perioade fuseseră afectați de măcelurile și distrugerile produse în timpul Primului Război Mondial, iar imaginile tranșeelor murdare, a sârmei ghimpate, a câmpurilor de luptă pline de cadavre și a uciderilor cauzate de folosirea gazelor toxice îi făcuseră să prevadă omenirii un viitor sumbru.^[8][92] Această anxietate cu privire la viitorul planetei apare în mai multe romane fantastice britanice publicate în anii 1920 și 1930, care înfățișează viziunea apocaliptică a unei lumi devastate de război și aduse într-o stare de barbarie: The People of the Ruins (1920) de Edward Shanks, Theodore Savage: A Story of the Past or the Future (1922; republicată în 1928 sub titlul Lest Ye Die) de Cicely Hamilton, The Collapse of Homo Sapiens (1923) de Peter Anderson Graham, Valiant Clay (1931; republicată sub titlul The Gas War of 1940) de Neil Bell, Tomorrow's Yesterday (1932) de John Gloag, The Shape of Things to Come (1933) de H.G. Wells și Prelude in Prague: The War of 1938 (1934) de S. Fowler Wright au fost printre aceștia.^[8][92] Războiul devastator ce se încheiase de câțiva ani și Marea criză economică instaurată în Europa și America adânceau temerile populației, de aceea tot mai multă lume căuta un refugiu sigur în fața acestor amenințări.^[8]

Tema principală a romanului Orizont pierdut o constituie căutarea liniștii, a înțelegerii și a înțelepciunii într-o lume dominată de pasiuni vulgare și de lăcomie,^[93] adică a unui paradis al umanității.^[8] O mare parte a acțiunii romanului se petrece în Shangri-La, o lamaserie tibetană situată deasupra unei văi montane fertile, care a ajuns în timp să reprezinte, potrivit criticului Brian Stableford, un simbol al unui refugiu idilic și izolat în fața unei societăți lipsite de repere și ostile, care se îndreaptă inevitabil spre autodistrugere.^[1] Acest paradis tibetan conservă secretul longevității umane, permițând prelungirea tinereții și depășirea barierelor biologice ale vieții.^[6][81] Astfel, Shangri-La poate fi considerat un echivalent modern al unor tărâmuri imaginare precum Tír na nÓg („Lumea celor veșnic tineri”) din mitologia irlandeză și Insulele Fericiților din mitologia greacă.^[1]

Prelungirea vieții nu este văzută însă ca un scop în sine, ca în scrierile științifico-fantastice clasice, ci ca un mijloc de a salva esența civilizației terestre de efectele devastatoare ale unui război viitor.^[6][25] Marele Lama din Shangri-La prezintă astfel rațiunea existenței acestui refugiu:^[6]

Prevăzând acest pericol, bătrânul preot Perrault, un misionar european impregnat de spiritul asiatic, a transformat acest templu izolat din Munții Himalaya într-o variantă modernă a Bibliotecii din Alexandria, în care sunt păstrate comorile culturale și artistice ale omenirii.^{[7][22][25][95]} Fondatorul coloniei Shangri-La întrevede în viitorul apropiat o epocă a distrugerii barbare a civilizației:^[22][25][96]

Diplomatul britanic Hugh Conway, care era dezamăgit de superficialitatea societății contemporane, pătrunde din întâmplare în acel paradis terestru, dar își găsește acolo pacea sufletească la care tânjea de multă vreme.^[24] Cu toate acestea, credința protagonistului este încă fragilă, ceea ce-l face să nu îndrăznească să creadă în perfecțiunea visului său.^[22] Cuprins de îndoieli, Conway părăsește Shangri-La, deși i se oferise ocazia să devină conducătorul acelui loc.^[22][24] Odată ajuns în lumea exterioară, el dobândește tăria de caracter pentru a încerca să-și găsească paradisul prin propriile sale mijloace.^[8][28] Autorul inoculează ideea că oricine vrea să pătrundă în paradis trebuie mai întâi să se arate vrednic, depășind greutăți mari și îndurând suferințe.^[8]

În acest roman utopic James Hilton realizează o critică a societății industrializate interbelice și oferă o viziune alternativă a unui mod de viață ideal.^[97] Cu toate acestea, se transmite o stare de îndoială din moment ce însuși protagonistul Conway nu-și poate da seama dacă evenimentele pe care le relatează sunt reale sau doar un miraj cauzat de un șoc puternic.^[98]

Personajele romanului sunt conturate, în opinia criticilor, prea schematic, deoarece autorul a urmărit să scoată în evidență mai degrabă spațiul miraculos în care se petrec evenimentele decât acțiunea propriu-zisă.^[16]

Hugh Conway, personajul principal, este un tip de antierou, care nu se încadrează în tiparul clasic.^[25] A început o carieră strălucită la Oxford, dar, după ce a fost martor al ororilor Primului Război Mondial, a trăit după război o stare de deziluzie și de deșertăciune.^[4][25][65] Timp de zece ani a ocupat mai multe posturi în serviciul consular britanic, iar cunoscuții au început să-l considere un ratat.^[25] Stăpânirea de sine a personajului în momentele de presiune, pe care ceilalți o consideră o dovadă de curaj, nu este în realitate decât o formă de anestezie spirituală cauzată de evenimentele traumatizante trăite în timpul războiului.^[21] Lumea contemporană începe să i se pară meschină și chiar lipsită de sens, iar personajul se simte tot mai dezorientat.^[99] Conway descoperă însă în Shangri-La ceea ce-i lipsea vieții sale: împlinirea spirituală.^[25][65] Lipsa pasiunii, considerată un defect în societatea occidentală, este prețuită aici ca o calitate, deoarece favorizează limpezirea minții.^[25] Acesta este motivul pentru care Marele Lama îl alege pe Conway ca succesor.^[4][25][22] Conway este, în opinia criticului Brian Stableford, singurul personaj veritabil al romanului deoarece se confruntă cu o dilemă morală.^[21]

Cei aproximativ 50 de călugări lama care formează comunitatea monastică Shangri-La ies în evidență prin vârsta lor înaintată, deși arată a fi mult mai tineri.^[32] Ei sunt în majoritate chinezi și tibetani, dar există și reprezentanți ai națiunilor europene.^[32] Vârsta minimă de inițiere este 100 de ani, deoarece timpul curge într-un ritm mult mai încet în Shangri-La.^[32] Conway are ocazia să-i cunoască pe câțiva dintre ei: un explorator german pe nume Meister, ajuns aici în anii 1880, muzicianul francez Alphonse Briac, care a fost elevul lui Chopin, și un vicar englez care le cunoscuse pe surorile Brontë.^[32]

Conducătorul spiritual al comunității este Marele Lama, în vârstă de aproximativ 250 de ani.^[32] Credința sa religioasă îmbină elemente occidentale (creștinismul catolic) și orientale (budismul tibetan, confucianismul și taoismul), fără a fi strânsă în limite rigide.^[40][81] Această teocrație este guvernată de o singură regulă: regula moderației, pe care Chang o expune astfel: „noi credem în principal în moderație. [...] Conducem cu o strictețe moderată și în schimb primim o ascultare moderată. Și cred că pot spune că oamenii noștri sînt moderați de sobri, moderați de caști și moderat de cinstiți”.^[40][100] Marele Lama are viziunea revoluționară a salvării cunoașterii universale (literatură, artă, muzică) în scopul unei renașteri a societății umane după un conflict militar devastator.^[40]

Romanul Orizont pierdut a avut parte de un succes comercial semnificativ la momentul apariției sale, deoarece a prezentat viziunea unui mediu armonios și lipsit de griji într-o perioadă marcată de criză economică și de ascensiunea politică a fascismului.^[1] Reeditarea de mai multe ori a cărții în perioada imediat următoarea a contribuit în mare măsură la răspândirea în societatea occidentală a unei imagini romantice a Tibetului și a populației budiste.^[1][81]

Criticul literar britanic Brian Stableford susținea că „Orizont pierdut este un roman excentric atemporal care a captat spiritul epocii (așa-numitul „zeitgeist”)^[101] și, în același timp, una dintre cărțile rare care au adăugat un concept nou în limba engleză”: Shangri-La, ce a devenit treptat sinonim al oricărui refugiu izolat în care oamenii duc un trai armonios și lipsit de griji, iar timpul pare să curgă mult mai lent.^[1][65] Caracterul utopic al cărții a fost evidențiat de mai mulți critici, printre care prozatorul și eseistul român Horia Aramă ce considera acest roman ca fiind „printre cele mai frumoase cărți dedicate tinereții veșnice”.^[6]

Orizont pierdut se diferențiază de alte romane fantastice britanice publicate în anii 1920 și 1930 prin faptul că oferă un antidot la starea de anxietate cu privire la viitorul planetei: abandonarea lumii meschine în favoarea unui vis atrăgător.^[92] Așa s-ar putea explica, potrivit lui Stableford, succesul romanului în rândul cititorilor care trecuseră prin Marele Război și care nu mai credeau în datoria morală a omului față de stat.^[92]

Unele grupuri sociale au publicat recenzii subiective ale cărții în care au folosit viziunea apocaliptică a viitorului omenirii (un război global devastator, o catastrofă ecologică globală sau un colaps economic) în scopuri de agitație și propagandă.^[102] Toate acestea au contribuit la o percepție deformată asupra cărții, care a fost considerată în mod eronat de unii cititori ca fiind un roman de aventuri, un jurnal de călătorie sau un manual de introducere în budism.^[102]

 

Romanul Orizont pierdut a fost tradus în mai multe limbi străine:

• cehă (Šangri-La, Karel Voleský, Praga, 1935; traducere de Běla Vrbová-Pavlousková, reeditată sub titlul Ztracený obzor în 1937, 1939, 1947 de editura Karel Voleský din Praga și în 1970 de editura Odeon din Praga în colecția „Světová četba” (nr. 419);^{[103][104][105][106][107]} o altă traducere a fost realizată de Jiří Zdeněk Novák și publicată sub titlul Ztracený obzor în 1991 de editura Melantrich din Praga, apoi reeditată în 2004 de editura Alpress din Frýdek-Místek),^[108]
• norvegiană (Tapte horisonter [„Orizonturi pierdute”], Gyldendal Norsk Forlag, Oslo, 1935; traducere de Liv Malling, reeditată în 1952, 1962 și 1973 de Gyldendal Norsk Forlag din Oslo în colecția „Lanterne-Bøkene” (nr. 12)),^{[109][110][111][112][113][114]}
• suedeză (Blå månen [„Luna albastră”], Bonniers, Stockholm, colecția „Svenska bokklubben” (nr. 26), 1935; traducere de Louis Renner, prefațată de Sigfrid Siwertz, reeditată de aceeași editură în 1939, 1941, 1948 și 1954 sub titlul Blå månen și în 1973 și 1982 sub titlul Bortom horisonten [„Dincolo de orizont”]),^{[115][116][117][118][119][120]}
• finlandeză (Sininen kuu [„Luna albastră”], Karisto, Hämeenlinna, 1936; traducere de Eino Palola, reeditată în 1954 de editura Otava din Helsinki în colecția „Joka kodin tähtikirjasto” (nr. 18) și în 1987 de editura Tammi din Helsinki),^{[121][122][123][124]}
• maghiară (A Kék Hold völgye [„Valea Lunii Albastre”], Athenaeum, Budapesta, 1936; traducere de Tibor Déry, reeditată în 1944 de editura Athenaeum din Budapesta și de Bibliotheca Könyvkiadó din Budapesta, în 1957 de Neptun könyvek din Budapesta, în 1984 de Móra Ferenc Könyvkiadó din Budapesta (în colecția „Kozmosz Fantasztikus Könyvek”), în 1994 de Dunakönyv Kiadó din Budapesta și în 2005 și 2007 de Kelet Kiadó din Budapesta),^{[125][126][127][128][129][130][131][132]}
• neerlandeză (Het verloren paradijs [„Paradisul pierdut”], Uitgeverij De Steenuil, Amsterdam, 1936; traducere de Jan F. Feitsma, reeditată în 1947 de editura Contact din Amsterdam;^{[133][134][135][136]} o altă traducere a fost realizată de Jean Arnoldus Schalekamp și publicată sub același titlu în 1973 în volumul Het verloren paradijs. Good-bye, Mr. Chips. Gevangenen van het verleden, publicat de editura Nederlandse Boekenclub din Haga, apoi reeditată în 1973 în volumul Het verloren paradijs, publicat de editura Contact din Amsterdam, și în 1987 în volumul Het verloren paradijs, publicat de editura Van Holkema & Warendorf din Houten),^{[133][134][135][137][138]}
• chineză (西藏桃源 / Xi zang tao yuan, Qian dao shu ju, Guilin, 1937;^[139] alte traduceri au fost realizate de Chen Manrong (publicată în 1993 sub titlul 失去的地平線 / Shi qu de di ping xian de editura Hanfeng din Tainan), de Chen Luo (publicată în 1999 sub titlul 消失的地平线 : 寻找理想国香格里拉的神奇之旅 / Xiao shi de di ping xian : Xun zhao li xiang guo xiang ge li la de shen qi zhi lü de editura Shan xi shi fan da xue chu ban she din Xian), de Chen Cangduo (publicată în 2003, 2006 și 2017 sub titlul 失去的地平線 / Shi qu de di ping xian de editura Xinyu chubanshe din Taipei), de Wu Xiading și Zhu Hongjie (publicată în 2009 și 2015 sub titlul 消失的地平线 / Xiao shi de di ping xian de editura Bei jing li gong da xue chu ban she din Beijing) și de Weijian He (publicată în 2016 sub titlul 消失的地平线 / Xiao shi de di ping xian de editura Tianjin ren min chu ban she din Tianjin),^{[140][141][142][143][144][145][146]}
• daneză (Den blaa Maanes Dal [„Valea Lunii Albastre”], Gyldendal Norsk Forlag, Copenhaga, 1937; traducere de Hakon Stangerup, reeditată în 1959, 1971 și 1979 sub titlul Shangri-La: Tabte horisonter de editura Jespersen og Pio din Copenhaga, în 1962 și 1966 sub titlul Tabte horisonter de editura Vinten din Copenhaga, în colecția „Stjernebøgerne” (nr. 12), în 1987 și 2000 sub titlul Tabte horisonter: Shangri-La de editura Lindhardt og Ringhof din Copenhaga și în 2005 sub titlul Tabte horisonter: Shangri-La de editura Bogklubben din Copenhaga),^{[147][148][149][150][151][152][153][154][155][156]}
• germană (Irgendwo in Tibet [„Undeva în Tibet”], Herbert Reichner Verlag, Viena, 1937; traducere de Herberth E. Herlitschka, reeditată sub titlul Irgendwo in Tibet în 1951 și 1959 de Arche Verlag din Zürich - Hamburg, în 1951 de Verlag Herder din Freburg, în 1954 de Deutsche Buch-Gemeinschaft din Berlin-Darmstadt, în 1959 și 1961 de Fischer Bücherei din Frankfurt, în 1959 de Büchergilde Gutenberg din Frankfurt și în 1969 de Verlag Stocker-Schmid din Dietikon-Zürich^{[157][158][159][160][161][162]} și sub titlul Der verlorene Horizont în 1973, 1975, 1979, 1981, 1983, 1985, 1986, 1988, 1989, 1990, 1992, 1994, 1996, 1998, 1999, 2000 și 2001 de Fischer-Taschenbuch-Verlag din Frankfurt pe Main, în 2000 și 2001 de Arche Verlag din Zürich - Hamburg și în 2003, 2004, 2007, 2008, 2010, 2015 și 2018 de Piper Verlag din München/Zürich;^{[163][164][165][166]} o altă traducere a fost realizată de Walter Schulz-Brown și publicată în 1956 sub titlul Verworrener Horizont de Walter Lehning Verlag din Hannover),^[167]
• italiană (Orizzonte perduto, Arnoldo Mondadori Editore, Milano, 1937; traducere de Riccardo Picozzi, reeditată în 1937, 1954 și 1960 de Arnoldo Mondadori Editore din Milano;^{[168][169][170][171][172]} alte traduceri au fost realizate de Tilde Arcelli Riva (publicată în 1968 sub titlul Orizzonti perduti de editura Garzanti din Milano, apoi reeditată în 1973 și 1979 sub titlul Orizzonte perduto tot de editura Garzanti din Milano)^{[173][174][175][176]} și de Simone Modica (publicată în 1995 sub titlul Orizzonte perduto de Sellerio Editore din Palermo, apoi reeditată în 2008 tot de editura Sellerio din Palermo),^{[177][178][179]}
• poloneză (Zaginiony horyzont, Towarzystwo Wydawnicze „Rój”, Varșovia, 1939; traducere de Witold Chwalewik, reeditată în 1989 de editura Śląsk din Katowice în colecția „Ze sreberkiem” și în 2004 de editura Książnica din Katowice în colecția „Beletrystyka”),^{[180][181][182][183][184][185]}
• franceză (Les horizons perdus, J.-H. Jeheber, Geneva, 1943; traducere de Hélène Godard, reeditată în 1956 de editura Marabout din Verviers, în 1961 și 1973 de editura J'ai lu din Paris, în 1988 de Union générale d'éditions din Paris (cu o prefață de André Maurois), în 1993 în antologia Les mondes perdus, alcătuită de Jacques Goimard și editată de Presses de la Cité din Paris și în 2006 și 2013 de Terre de brume din Dinan sub titlul Horizon perdu (revizuită de Anne-Sylvie Homassel, cu o prefață de Brian Stableford)),^{[140][186][187][188][189][190][191][192][193][194][195][196]}
• portugheză (Horizonte perdido, Livraria do Globo, Porto Alegre, 1943; traducere de Leonel Vallandro, reeditată în 2003 de editurile Público Comunicação Social din Porto și Mediasat din Madrid;^{[177][197][198]} alte traduceri au fost realizate în colaborare de Leonel Vallandro și Francisco Machado Vila (publicată în 1960 de Editora Record din Rio de Janeiro și reeditată în 1975 și 2003 de editura Círculo do Livro din São Paulo, în 1979, 1981, 1982 și 1987 de Editora Record din Rio de Janeiro și în 1980 de Editora Abril Cultural din São Paulo),^{[173][177][199][200][201]} de Fernanda Pinto Rodrigues (publicată în 1986 de Publicações Europa-América din Mem Martins),^{[199][202][203]} și de Rubens Oliveiros Pistek (publicată sub titlul Horizonte perdido: O mito de Shangri-la în 2002 și 2014 de Editora Claridade din São Paulo),^[204][205]
• spaniolă (Horizontes perdidos [„Orizonturi pierdute”], Selecciones de Biblioteca Oro nr. 2, Editorial Molino, Barcelona, 1944; traducere de H.C. Granch [Enrique Cuenca Granch], cu ilustrații de Juan Pablo Bocquet, reeditată în 1952 de Editorial Molino din Barcelona, în Biblioteca Oro nr. 287, în 1968 de Selecciones del Reader's Digest din Madrid (în vol. Libros eternos para la juventud), în 1973, 1983, 1992 și 1997 de Plaza & Janés Editores din Barcelona și în 1984 și 1988 de Ediciones Orbis din Barcelona;^{[206][207][208][209][210][211][212][213][214]} o altă traducere a fost realizată de Aurelia Ramírez și publicată în 1945 de Ediciones Peuser din Buenos Aires și apoi reeditată în 1949, 1952 și 1956 de Ediciones Peuser din Buenos Aires și în 1956 de Editorial Latino Americana din Ciudad de México),^{[215][216][217][218][219][220]}
• islandeză (Horfin sjónarmið, Ísafoldarprentsmiðja, Reykjavík, 1945; traducere de Sigurður Björgólfsson),^[221]
• turcă (Gaip ufuklar, Ahmet Halit Kitabevi, Istanbul, 1946; traducere de Hikmet Hikây;^[222][223] o altă traducere a fost realizată de Nihal Yeğinobalı și publicată sub titlul Yitik ufuklar în 2010 de editura Can Yayınları din Istanbul),^[224]
• japoneză (失われた地平線 / Ushinawareta chiheisen, Shinchōsha, Tokio, 1959; traducere de Masae Masuno, reeditată în 1994;^{[225][226][227]} alte traduceri au fost realizate de Akio Adachi (publicată în 1973 de Kadokawa Shoten din Tokio)^[228] și de Hiroaki Ike (publicată în 2011 de Kawade Shobo Shinsha din Tokio),^[229]
• afrikaans (Die verlore horison, Van Schaik, Pretoria, 1960; traducere de Jacobus Johannes (Koos) Human),^[230]
• greacă (Χαμένος ορίζον [„Hamenos orizon”], Ekdoseis Galaxia, Atena, 1961; traducere de Magda Kainada, reeditată în 1969 de aceeași editură; o altă traducere a fost realizată de Natassa Varsaki și publicată sub titlul Χαμένος ορίζοντας [„Hamenos orizontas”] în 2001 de editura Iamvlihos din Atena),^{[231][232][233]}
• groenlandeză (Nuna inûsungnartulik, Det grønlandske Forlag, Godthåb, 1965; traducere de Hans Janussen),^[234]
• malaeză (Kaki langit yang hilang, Macmillan Malaysia, Kuala Lumpur, 1977; traducere de Royah, adaptată de E.F. Dodd),^[235]
• coreeană (잃어버린지평선 / Ilobeolin jipyeonseon, Munye Ch'ulp'ansa, Seul, 1979; traducere de Yi Kyŏng-sik, reeditată în 2004;^[236][237] alte traduceri au fost realizate de Yi Ka-hyŏng (publicată în 1991 și 1992 de Haemun ch'ulp'ansa din Seul),^[238][239] de Ryu Shi-hwa (publicată în 1995 de editura Jeongsin Segyesa din Seul)^[192][240] și de Hwang Yŏn-ji (publicată în 2009 de editura Ppul din Seul)),^[241]
• rusă (Потерянный горизонт / Poteriannîi gorizont, în vol. Потерянный горизонт. Тайна выдолбленной иглы. Дело бархатных коготков / Poteriannîi gorizont. Taina vîdolblennoi iglî. Delo barhatnîh kogotkov, Rimol, Tallinn, 1991; traducere de Vera și Aleksandr Kopti;^[242][243] alte traduceri au fost realizate de Aleksei Șașkin (publicată sub titlul Потерянный горизонт / Poteriannîi gorizont în 2001 de editura STT din Tomsk),^[244] de Lev Ștern (publicată sub titlul Затерянный горизонт / Zateriannîi gorizont în 2007 de editura B.S.G.-Press din Moscova)^[245] și de Aleksei Faingar (publicată sub titlul Потерянный горизонт / Poteriannîi gorizont în 2008 de editura AST din Moscova)),^[246]
• estonă (Kadunud silmapiir, Ersen, Tallinn, 1999; traducere de Karin Suursalu),^[247]
• arabă (الأفق المفقود / Al-Ufuq al-mafqūd, Al-Hayʻah al-Miṣrīyah al-Āmmah lil-Kitāb, Cairo, 2001; traducere de Khāṭir Al-Sharīf),^[248][249]
• tibetană (Mi yul gyi dag pa'i zhing khams, Yun nan mi rigs dpe skrun khang, Kunming, 2002; traducere de Gter-ma-tshe-ring-chos-'phel),^[250]
• thailandeză (Lap fā plāi fan, Samnakphim Praphansān, Bangkok, 2004; traducere de Phō̜nsiri Phētcharaphak),^[251]
• marathi (लॉस्ट होरायझन / Lôsṭa horāyajhana, Mehatā Pabliśiṅga Hāūsa, Pune, 2013; traducere de Snehala Jośī),^[252]
• vietnameză (Đường chân trời đã mất, Văn học, Hanoi, 2014; traducere de Văn Sỹ Nguyễn)^[253] etc.

Prima traducere în limba română a fost realizată de Jul. (Iuliu) Giurgea (1887-1948) și publicată în anul 1933 sub titlul Orizont pierdut de către Editura Remus Cioflec din București.^[254] Ea a fost reeditată ulterior în anii 1930-1940 de Editura Remus Cioflec, de Editura „Cultura Românească” și de Editura Contemporană, apoi în 1990 de Editura Gryphon din Brașov,^[255] în 1991 de Editura Carpați din Craiova (ediție îngrijită și prefațată de Margareta Popescu)^{[256][257][258]} și în 1993 de Editura Simrom & Europartner din București (ediție revăzută de Elena Pascu, apărută sub titlul Orizont pierdut. Shangri-La).^[259][260]

O nouă traducere a fost realizată de Oana Negureanu și publicată de Editura Miron din București sub titlul Orizontul pierdut fără indicarea anului: în 1997,^[261] 1998^[262] sau 2000.^[263]

 

Romanul Orizont pierdut a fost ecranizat în două filme, care poartă titlul original Lost Horizon.^[9] În decembrie 1934 cineastul american Frank Capra a citit romanul și l-a convins pe Harry Cohn, președintele companiei Columbia Pictures, de potențialul cinematografic al cărții.^[50][264] Cohn a achiziționat drepturile de ecranizare ale romanului pentru 200.000 de dolari și, de asemenea, l-a angajat pe Hilton pe post de scenarist consultant.^[50][264]

Prima ecranizare este un film alb-negru regizat de Frank Capra după scenariul lui Robert Riskin și a fost lansat la 2 martie 1937.^{[7][15][265][266][267]} Rolurile principale au fost interpretate de Ronald Colman (Robert Conway), John Howard (George Conway), Thomas Mitchell (Henry Barnard), Edward Everett Horton (Alexander P. Lovett), Isabel Jewell (Gloria Stone), Jane Wyatt (Sondra Bizet), H. B. Warner (Chang), Sam Jaffe (Marele Lama) și Margo (Maria).^[265]

Există unele diferențe față de roman: acțiunea începe la 10 martie 1935 în orașul Baskul din China, numele personajului principal este schimbat din Hugh Conway în Robert Conway, protagonistul devine dintr-un diplomat de mică importanță într-un candidat pentru postul de ministru de externe al Marii Britanii, unele personaje din roman suferă o serie de modificări (locul lui Mallinson este luat aici de George Conway, fratele protagonistului, misionara Roberta Brinklow este înlocuită cu americanca Gloria Stone, chinezoaica Lo-Tsen este înlocuită cu rusoaica Maria), apar personaje noi (paleontologul Alexander P. Lovett și tânăra Sondra Bizet, de care se îndrăgostește Conway) etc.^[268][269] Ecranizarea lui Capra prezintă în detaliu evenimentele petrecute de la părăsirea lamaseriei de către Conway până la sosirea lui la misiunea din China și se încheie cu întoarcerea diplomatului la Shangri-La.^{[270][271][272]}

Filmul a avut un buget de 2,5 milioane de dolari și s-a dovedit a fi un eșec financiar, compania Columbia Pictures reușind să-și recupereze costurile de producție abia în 1942.^[265][273] Eșecul financiar al filmului și tăierile operate de directorul studioului au contribuit la deteriorarea parteneriatului dintre Frank Capra și producătorul Harry Cohn.^[274][275] Cu toate acestea, ecranizarea lui Capra a fost nominalizată la șapte premii Oscar, obținând două premii la următoarele categorii: cele mai bune decoruri (Stephen Goosson) și cel mai bun montaj (Gene Havlick și Gene Milford).^[265][273] Celelalte nominalizări au fost la categoriile: cel mai bun film, cel mai bun actor în rol secundar (H.B. Warner), cea mai bună coloană sonoră (Morris Stoloff), cel mai bun mixaj sonor (John P. Livadary) și cel mai bun regizor asistent (Charles C. Coleman).^[265] În ciuda eșecului financiar, ecranizarea lui Capra a fost considerată de mai mulți critici ai vremii ca fiind un film de succes.^[273] Cunoscutul critic de film Frank Nugent a scris în ziarul american The New York Times că Lost Horizon este „un mare film de aventuri, dramatizat spectaculos, filmat frumos și jucat excelent”.^[273][276]

Durata inițială a filmului de la premiera limitată din martie 1937 a fost de 132 de minute, dar, ca urmare a interesului scăzut al publicului pentru un film atât de lung, a fost redusă la 118 minute la premiera oficială din vara anului 1937 și la 107 minute cu ocazia relansării din anul 1942 sub titlul Lost Horizon of Shangri-La, într-o încercare de a-i reduce accentele pacifiste.^{[265][273][277][278]} Versiunea relansată în 1952 a fost chiar mai scurtă, având o durată de doar 92 de minute.^[277][279] Filmul a fost ulterior restaurat substanțial în perioada 1973-1986 sub auspiciile American Film Institute și apoi ale UCLA Film and Television Archive, fiind obținută o versiune de 132 minute, cu o coloană sonoră integrală și cu 125 de minute de secvențe filmate, completate cu cadre statice și fotografii publicitare făcute pe platoul de filmare.^[277][280] În decembrie 2006 ecranizarea lui Capra a fost inclusă de Biblioteca Congresului în Registrul Național de Film al SUA, fiind considerată „semnificativă din punct de vedere cultural, istoric sau estetic”.^[281]

A doua ecranizare este un film muzical color regizat de Charles Jarrott după scenariul lui Larry Kramer și a fost lansat la 17 martie 1973.^[282][283] Rolurile principale au fost interpretate de Peter Finch (Richard Conway), Michael York (George Conway), Bobby Van (Harry Lovett), George Kennedy (Sam Cornelius), Sally Kellerman (Sally Hughes), Liv Ullmann (Catherine), John Gielgud (Chang), Charles Boyer (Marele Lama), Olivia Hussey (Maria) și James Shigeta (To Len).^[283][284] Scenariul acestui film este în mare parte identic cu cel al ecranizării lui Capra, cu unele diferențe în ceea ce privește numele personajelor (Robert Conway se numește aici Richard Conway, Sondra Bizet devine Catherine) sau ocupațiile lor (George Conway este un reporter de știri ambițios, omul de afaceri escroc Henry Barnard se transformă în inginerul Sam Cornelius, americanca Gloria Stone este înlocuită cu fotojurnalista Sally Hughes, paleontologul Alexander P. Lovett este acum comicul Harry Lovett), dar i se adaugă mai multe secvențe muzicale în care vocile majorității interpreților sunt dublate.^[284]

Filmul a avut un buget de 6 milioane de dolari și s-a dovedit a fi un eșec financiar, compania Columbia Pictures nereușind să-și recupereze costurile de producție.^[277][284] Durata filmului este de 150 de minute.^[282] Recenziile criticilor de film au fost aproape în unanimitate defavorabile:^[284] Charles Champlin considera în recenzia sa din Los Angeles Times că filmul era „greoi, lipsit de lirism și plictisitor”, Rex Reed scria în New York Daily News că ecranizarea lui Jarrott era un „gunoi”, „un musical sec, stupid” cu dialoguri „uimitor de simple” și cu cântece „groaznice”,^[284] Clive Hirschhorn scria în cartea The Hollywood Musical (1981) că varianta Lost Horizon din 1973 era „probabil cel mai prost musical al deceniului”,^[283] în timp ce alți critici susțineau că scenariul, decorurile, muzica și interpretările erau mediocre.^[284] Actorul român Mircea Mușatescu, cercetător al istoriei cinematografice universale, considera această ecranizare un „amalgam nefericit de aventură, utopie și muzică, maltratînd fără milă romanul omonim al lui James Hilton despre mitul țării veșnicei tinereți, a toleranței și moderației în toate”.^[285]

Un musical intitulat Shangri-La, cu un libret scris de James Hilton, Jerome Lawrence și Robert E. Lee și muzică de Harry Warren,^[10][11] ce prezintă descoperirea de către supraviețuitorii unui accident aviatic a unui tărâm al păcii, fericirii și vieții eterne pe un platou înalt al Munților Himalaya, a avut premiera pe scena Winter Garden Theatre de pe Broadway la 13 iunie 1956 într-un spectacol regizat de Albert Marre.^[11][286] Spectacolul original a avut parte de numai 21 de reprezentații, până în 30 iunie 1956.^[10][11] Distribuția a fost formată din Dennis King (Hugh Conway), Harold Lang (Robert Henderson), Joan Holloway (Rita Henderson), Jack Cassidy (Charles Mallinson), Alice Ghostley (Miss Brinklow), Martyn Green (Chang), Shirley Yamaguchi (Lo-Tsen) și Berry Kroeger (Marele Lama).^[10][11] Costumiera Irene Sharaff a fost nominalizată la Premiul Tony pentru cele mai bune costume.^[283]

Opiniile criticilor au fost în mare parte defavorabile: Robert Coleman scria în Daily Mirror că „Shangri-La are un orizont limitat”, deoarece povestea era tratată „mai degrabă cerebral decât emoțional” și muzica nu era memorabilă, deși decorurile lui Peter Larkin erau „incredibil de uimitoare și de ingenioase”,^[287] John Chapman afirma în New York Daily News că spectacolul era „major doar ca elaborare”, dar „minuscul ca efecte”,^[288] în timp ce Frances Herridge scria în New York Post că Shangri-La era o „plictiseală frumos aranjată”.^[287] O adaptare pentru televiziune, regizată de George Schaefer, a fost difuzată pe 24 octombrie 1960 în cadrul programului Hallmark Hall of Fame de la NBC, cu Richard Basehart (Conway), Marisa Pavan (Lo-Tsen), Helen Gallagher (Rita), Gene Nelson (Robert), Claude Rains (Marele Lama) și Alice Ghostley (Miss Brinklow).^[287][289]

În cursul timpului au fost realizate mai multe adaptări ale romanului în Statele Unite ale Americii și Marea Britanie.^[290] O adaptare radiofonică de o oră realizată de James Hilton și Barbara Burnham a fost difuzată de postul de radio BBC National Programme la 27 iunie 1934,^[291] avându-i în distribuție pe Esmé Percy (Marele Lama), Ben Welden (Barnard), Barbara Couper (Miss Brinklow), Ion Swinley (Conway) și Cathleen Cordell (Lo Tsen).^[292] Spectacolul a fost redifuzat la 1 august 1935^[293] și în toamna anului 1939.^[291] Orson Welles a pus în scenă și regizat o adaptare a romanului pentru emisiunea din 3 decembrie 1939 a serialului radiofonic The Campbell Playhouse, cu regizorul în rolul lui Conway și Sigrid Gurie în rolul lui Lo Tsen.^[294]

O adaptare radiofonică inspirată din filmul lui Frank Capra a fost difuzată în premieră de CBS la 15 septembrie 1941 în cadrul emisiunii Lux Radio Theatre și i-a avut în distribuție pe Ronald Colman (Robert Conway), Donald Crisp (Marele Lama), Lynne Carver (Lo-Tsen), Denis Green (Mallinson), Cy Kendall (Chang), Dennis Hoey (Rutherford), Jill Esmond (Miss Brinklow) și Dick Elliot (Barnard).^{[63][295][296]} Spectacolul a fost redifuzat la 27 noiembrie 1946 în cadrul serialului radiofonic Academy Award de la CBS.^[297]

Herbert Marshall l-a interpretat pe Conway în adaptarea CBS pentru serialul Hallmark Playhouse, care a fost difuzată la 30 decembrie 1948.^[298]

Romanul a fost dramatizat în limba română de Rodica Suciu Stroescu pentru Teatrul Național Radiofonic, fiind realizat în 1993 un spectacol de teatru radiofonic cu o durată de 86 de minute în regia artistică a lui Constantin Dinischiotu.^[12][13] Spectacolul a avut următoarea distribuție: Damian Crâșmaru (Hugh Conway), Dan Condurache (viceconsulul Charles Mallinson), Carmen Stănescu (Miss Roberta Brinklow), Radu Panamarenco (Henry Barnard), George Constantin (Lama), Constantin Dinulescu (Chang), Anca Sigartău (Lo-Tsen), Julieta Strâmbeanu (maica superioară), Sorin Gheorghiu (Rutherford), Nicolae Călugărița (asistentul medical).^[13] Redactorul dramatizării a fost Mircea Popescu, iar echipa tehnică a fost alcătuită din Rodica Leu (regia de studio), Simona Tudor (regia muzicală), ing. Luiza Mateescu (regia tehnică), Ani Ștefănescu și Paula Radu (asistența tehnică).^[12][13]

Succesul comercial al cărții și al primei ecranizări a ei a determinat dezvoltarea unui joc video de aventură intitulat Lost Horizon, în care militarii britanici îi vânează pe soldații SS, aflați într-o expediție secretă în Tibet în căutarea unui artefact cu puteri magice.^[299][300] Acțiunea acestui joc este continuată în jocul Lost Horizon 2.^[301]

Povestea „Tralla La” imaginată și desenată de Carl Barks și publicată în serialul de benzi desenate Uncle Scrooge (nr. 6, iunie 1954) a încercat să parodieze viziunea utopică a unui tărâm necontaminat de lăcomie, egoism și invidie, așa cum era tărâmul Shangri-La din Orizont pierdut.^[302] Rățoiul Scrooge McDuck suferă o cădere nervoasă din cauza banilor și pornește în căutarea tărâmului mitic Tralla La, unde este întâmpinat de Marele Lama.^[302] Aruncând capacul unei sticle, el creează accidental un ciclu de vânzări și cumpărări ce dă naștere unui noi sistem monetar.^[302] Prețul capacului atinge niveluri astronomice, iar lăcomia și invidia se instalează în Tralla La.^[302] Interpretarea creatorului Banks este că o societate în care oamenii nu profită unul de pe urma celuilalt este o societate utopică din cauza naturii egoiste a oamenilor.^[303] O continuare a acestei povești este „Return to Xanadu”, creată de Don Rosa și publicată în serialul Uncle Scrooge (nr. 261-262, decembrie 1991 - ianuarie 1992).^[304][305]

Succesul romanului a determinat scrierea unor continuări.^[72] Romanele Return to Shangri-La (1987) al lui Leslie Halliwell și Shangri-La: The Return to the World of Lost Horizon (1996) al lui Eleanor Cooney și Daniel Altieri continuă acțiunea romanului lui Hilton.^[72][306] În ambele romane Hugh Conway, Roberta Brinklow și Henry Barnard încă se mai află în Shangri-La, unde fac față unor intruși.^[307]

Romanul Return to Shangri-La (1987), care a fost inspirat mai mult de ecranizarea lui Capra, continuă povestea comunității din Shangri-La după trecerea a aproximativ 50 de ani, iar criticul Brian Stableford l-a considerat a fi „cam tern”.^[72][101] Cel de-al doilea roman, Shangri-La: The Return to the World of Lost Horizon (1996), are acțiunea desfășurată în Tibet și în China în anii 1960, în timpul Revoluției Culturale,^[72] când generalul Zhang, pasionat de criptologie, pornește într-o expediție de jefuire a comorilor Tibetului și ajunge în Shangri-La, unde se confruntă cu Conway.^[307]

 

 

Tărâmul mitic Shangri-La din romanul lui Hilton a dobândit în timp o mare faimă.^[3][308] Introducerea unei femei seducătoare în ecranizarea realizată de Frank Capra a contribuit la popularizarea acestui tărâm, care a ajuns să fie considerat mai degrabă un loc al escapadelor romantice decât un loc cu încărcătură spirituală.^[3] Influența acestei ficțiuni asupra președintelui american Franklin D. Roosevelt s-a transformat, potrivit istoricilor, într-o adevărată obsesie; Roosevelt a citat un pasaj complet din Orizont pierdut într-un faimos discurs din octombrie 1937 prin care a urmărit să pregătească populația SUA pentru declanșarea iminentă a unui nou război.^[309][310] În 1939 a redenumit reședința familiei Roosevelt din Indio (California) ca Shangri-La.^[59][311] Într-o conferință de presă din 21 aprilie 1942 președintele Roosevelt i-a anunțat în glumă pe reporteri că locul de pornire al Raidului Doolittle din 18 aprilie 1942 a fost „Shangri-La”,^[312] reședința sa prezidențială de vacanță din statul Maryland (cunoscută din 1954 sub numele Camp David).^[3][311] Adevăratele detalii ale raidului au fost dezvăluite publicului un an mai târziu.^[313] Unul din cele 24 de portavioane ale U.S. Navy din timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost denumit USS Shangri-La, probabil spre consternarea lui Hilton care imaginase Shangri-La ca un loc al păcii și armoniei.^[3][314]

În plus, potrivit diverselor relatări, comandantul nazist Heinrich Himmler a căzut, de asemenea, sub vraja acestui mit și a trimis mai multe expediții pentru a căuta Shangri-La, inclusiv expediția germană în Tibet din 1938-1939, condusă de ofițerul SS Ernst Schäfer.^[315][316]

Shangri-La a intrat ulterior în uzul comercial: mai multe hoteluri, restaurante și baruri au primit acest nume.^[3] Autoritățile unor regiuni montane întinse din Pakistan până în Bhutan au transformat Shangri-La într-un brand intens popularizat.^[3] Chinezii au început să profite și ei de această faimă la sfârșitul anilor 1990, când mai multe regiuni din provinciile Yunnan și Sichuan au pretins că miticul Shangri-La s-ar afla acolo și au pus în vânzare ghiduri turistice, albume foto, CD-uri și DVD-uri pentru a promova turismul în acele zone.^[3] Mai mult chiar, în mai 2002 autoritățile chineze au aprobat redenumirea orașului cu rang de district Zhongdian în Shangri-La.^[14]

• Horia Aramă, Colecționarul de insule, ediția a II-a prescurtată, Aldo Press, București, 2006, pp. 95-96.
• en Peter Bishop, The Myth of Shangri-La: Tibet, Travel Writing, and the Western Creation of Sacred Landscape, University of California Press, Berkeley - Los Angeles, 1989.
• en Michael Buckley, Shangri-La: A Travel Guide to the Himalayan Dream, Bradt Travel Guides Ltd., Chalfont St Peter, 2008.
• en John Chapman, Broadway's best, 1957: the complete record of the theatrical year, Doubleday, Garden City, New York, 1957, pp. 15, 167.
• en Bernard F. Dick, The Merchant Prince of Poverty Row: Harry Cohn of Columbia Pictures, The University Press of Kentucky, Lexington, Kentucky, 1993, pp. 116-117.
• en Dan Dietz, The Complete Book of 1950s Broadway Musicals, Rowman & Littlefield, Lanham, Maryland, 2014, pp. 253-255.
• en Randy Duncan, Matthew J. Smith, Icons of the American Comic Book: From Captain America to Wonder Woman, vol. 1, Greenwood icons, Santa Barbara - Denver - Oxford, 2013, pp. 57-58.
• en Matthew C. Gunter, The Capra touch: a study of the director's Hollywood classics and war documentaries, 1934-1945, McFarland & Company, Jefferson, Carolina de Nord, SUA, 2014, pp. 32-35.
• en Lezlee Brown Halper, Stefan Halper, Tibet. An Unfinished Story, Oxford University Press, 2014.
• en John R. Hammond, Lost Horizon Companion: A Guide to the James Hilton Novel and Its Characters, Critical Reception, Film Adaptations and Place in Popular Culture, McFarland & Company, Jefferson, Carolina de Nord, SUA, 2008.
• James Hilton, Orizontul pierdut, Editura Miron, București, f.a., 256 p.; traducere de Oana Negureanu.
• en Mark Liechty, Far Out: Countercultural Seekers and the Tourist Encounter in Nepal, The University of Chicago Press, Chicago, 2017, pp. 16-17.
• en Frank Northen Magill, Survey of Modern Fantasy Literature, vol. II, Salem Press, Englewood Cliffs, New Jersey, SUA, 1983, pp. 920-923.
• en Joseph McBride, Frank Capra: The Catastrophe of Success, University Press of Mississippi, Jackson, Mississippi, SUA, 2011, cap. 12. „«The doghouse»”, pp. 351-374.
• en Michael R. Pitts, Columbia Pictures Horror, Science Fiction and Fantasy Films, 1928-1982, McFarland & Company, Jefferson, Carolina de Nord, SUA, 2010, pp. 135-138.
• en Brian Stableford, Yesterday's Bestsellers: A Journey Through Literary History, I.O. Evans Studies in the Philosophy and Criticism of Literature, no. 34, Wilside Press, Rockville, Maryland, SUA, 2006, pp. 47-54.

• en Istoria publicării lucrării Orizont pierdut la Internet Speculative Fiction Database