Limba română

Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.

Limba română românește‎ limba română
Pronunție	/roˈmɨnə/
Vorbită în	Austria Canada Israel Italia Germania Republica Moldova România Rusia Serbia (Voivodina și Timoc) Spania Statele Unite Ucraina Ungaria Bulgaria
Regiuni	Europa Centrală și de Est respectiv Europa de Sud-Est
Număr de vorbitori	23,6 milioane (limbă maternă) și 4 milioane (limbă străină)[1] (locul 40)
Limbă-mamă	Latină
Sistem de scriere	alfabetul latin alfabetul chirilic
Tipologie lingvistică	Limbă flexionară SVO
Clasificare
Limbi indo-europene Italice Romanice Orientale Romanic balcanic Limba română
Statut oficial și codificare
Limbă oficială în	România  Republica Moldova  Voivodina ( Serbia)  Uniunea Europeană, Uniunea Latină (v. Listă)
Organ de reglementare	Academia Română
ISO 639-1	ro
ISO 639-2	(B) rum (T) ron
ISO 639-3 (cel mai răspândit dialect)	ron
Răspândire în lume
Lumea românofonă  națională   oficială   minoritate națională   minoritate   UE
Puteți vizita Wikipedia în Limba română.
Această pagină poate conține caractere Unicode
Modifică date / text

Limba română ([ˈlimba roˈmɨnə]  ( audio) sau românește [romɨˈneʃte]) este limba oficială și principală a României și a Republicii Moldova. Limba română face parte din subramura romanică orientală a limbilor romanice, un grup lingvistic care a evoluat din mai multe dialecte ale latinei vulgare care s-au separat de limbile romanice occidentale în cursul perioadei cuprinse între secolele V și VIII.^[2] Pentru a o distinge în cadrul limbilor romanice orientale, în lingvistica comparată este numită dacoromână, spre deosebire de rudele sale cele mai apropiate, aromâna, meglenoromâna și Istroromâna. De asemenea, este vorbită ca limbă minoritară și de comunitățile stabile din țările din jurul României (Bulgaria, Ungaria, Serbia și Ucraina), precum și de marea diaspora românească. În total, este vorbită de 25 de milioane de persoane ca limbă maternă.^[3]

Limba română era cunoscută și ca limba moldovenească în Republica Moldova, deși Curtea Constituțională a Republicii Moldova a decis în 2013 că „limba oficială a Moldovei este limba română”. La 16 martie 2023, Parlamentul Republicii Moldova a aprobat o lege privind referirea la limba națională ca fiind limba română în toate textele legislative și în Constituție. La 22 martie, președintele Republicii Moldova, Maia Sandu, a promulgat legea.^[4]

Este general acceptată ideea că limba română s-a format atât la nord, cât și la sud de cursul inferior al Dunării, înaintea sosirii triburilor slave în această zonă. Limba română vorbită în nordul Dunării, în România și Republica Moldova, este adesea numită dacoromână.^[5] Cei mai mulți lingviști romaniști consideră dacoromâna, aromâna, meglenoromâna și istroromâna drept dialecte ale aceleiași limbi:^[6]

• aromâna (var. armâna) sau macedoromâna este vorbită pe arii relativ large din Macedonia de Nord, Albania, Grecia, Bulgaria, Serbia și România. unde există importante comunități aromâne, mai ales în Dobrogea. Se presupune că despărțirea dintre limba aromână și dacoromână s-a produs între secolele al IX-lea și al XII-lea.
• meglenita sau meglenoromâna, vorbită pe o arie relativ mică în regiunea Meglen din sudul Peninsulei Balcanice. Se crede că meglenoromâna s-a separat mai târziu decât aromâna, și anume aproximativ în secolul al XIV-lea, motiv pentru care asemănarea cu limba română actuală este mai pregnantă.
• istroromâna, vorbită în câteva sate din nord-estul peninsulei Istria din Croația, geografic mult mai apropiată de Italia decât de România, dar prezentând asemănări evidente cu limba română. Comunitatea de istroromâni se pare că există aici dinainte de secolul al XII-lea.

Toate aceste patru dialecte formează așa-numitul grup estic al limbilor romanice (dalmata, o altă limbă din acest grup balcanic, a dispărut în secolul al XIX-lea).

Distincția dintre dialect și limbă este adesea subiectivă și influențată de factori istorici, politici și sociali. În cazul limbilor romanice răsăritene, această problemă este și mai complexă, deoarece nu există criterii lingvistice precise pentru a trasa o delimitare clară între ele. Unii cercetători le consideră dialecte ale limbii române, în timp ce alții le tratează ca limbi separate, dar înrudite. Originea istroromânei nu este înțeleasă în termenii clasici ai latinității post-romane și continuă să provoace dezbateri în rândul teoreticienilor lingvisticii comparate indo-europene.

În timp ce limba română prezintă toate însușirile unei limbi de sine stătătoare, celelalte trei limbi înrudite se află în diferite grade de pericol de dispariție:

• Limba aromână se află într-o situație relativ stabilă, cu un număr semnificativ de vorbitori, dar se confruntă cu provocări legate de recunoașterea oficială și de lipsa unor instituții care să susțină dezvoltarea ei.

• Meglenoromâna și istroromâna, pe de altă parte, sunt considerate limbi în pericol de dispariție, având un număr foarte redus de vorbitori și o transmitere intergenerațională limitată.^[7]

Clasificarea limbilor romanice răsăritene este un subiect de dezbatere în lingvistică. Unii specialiști consideră că dacoromâna, aromâna, istroromâna și meglenoromâna sunt limbi separate, în timp ce alții le clasifică ca fiind dialecte ale unei singure limbi, limba română.

Dacoromâna, indiferent de clasificarea aleasă, nu se împarte în dialecte, ci în graiuri. Graiurile sunt variante regionale ale limbii, caracterizate prin particularități fonetice, lexicale și gramaticale, dar care permit înțelegerea reciprocă între vorbitori. Granițele dintre graiuri sunt adesea difuze, iar vorbitorii pot trece treptat de la un grai la altul. Există numeroase variante locale și subgraiuri, iar granițele dintre acestea pot varia în funcție de criteriile de clasificare.

Printre principalele graiuri ale dacoromânei se numără:

• graiul muntenesc;
• graiul moldovenesc;
• graiul ardelenesc;
• graiul bănățean;
• graiul crișean;
• graiul maramureșean;

Calitatea informațiilor sau a exprimării din acest articol sau secțiune trebuie îmbunătățită. Consultați manualul de stil și îndrumarul, apoi dați o mână de ajutor.

Limba română a evoluat din latina orientală, contactul prelungit cu populațiile slave fiind la originea unei părți importante din vocabular. În evul mediu și în perioada premodernă au intrat în limbă un număr limitat de cuvinte maghiare, turcice vechi, turcice otomane și grecești. O influență puternică a avut-o limba franceză în secolul al XIX-lea.

Umanistul italian Poggio Bracciolini susține în 1450: «După cum se spune, Traian a lăsat o colonie în rândul sarmaților nordici care, trăind în mijlocul atâtor barbarii, păstrează încă o mare parte din vocabularul latin, lucru observat de italienii veniți de acolo. Ei zic „oculum, digitum, manem, panem” și multe alte cuvinte, prin urmare se pare că latinii, care au rămas acolo ca coloniști, foloseau limba latină».^[8]

În 1453 Flavio Biondo scria: «Dacii sau valahii susțin că au origini romane și cred că acest fapt este un decor în sine. M-am bucurat să aud că cei care vizitaseră Roma și reședința apostolilor în fiecare an în mod catolic, când vorbeau limba oamenilor lor comuni și simpli, aceasta binemirosea a un latin de țăran, greșit din punct de vedere gramatical».^[9]

O referire atestată despre limba română provine dintr-un jurământ făcut în 1485 de către Ștefan cel Mare regelui polonez Cazimir, în care se relatează că "Haec Inscriptio ex Valachico in Latinam versa est sed Rex Ruthenica Lingua scriptam accepta"—"Această inscripție a fost tradusă din valahică (română) în latină, dar Regele a primit-o scrisă în limba rutenă (slavă)".^[10][11]

Folosirea numelui de română pentru limba noastră cea frumoasă^[12], precum și a numelui de români pentru a desemna vorbitorii acestei limbi, nu a așteptat întemeierea statului România. Deși supușii voievodatelor se desemnau ca „ardeleni” (sau „ungureni”), „moldoveni” sau „munteni”, numele de „română” sau „româniască” pentru limbă este atestat în timpul secolului al XVI-lea la mai mulți călători străini^[13], precum și în documente românești ca Palia de la Orăștie sau în Letopisețul Țării Moldovei.

În 1534, Tranquillo Andronico nota că: Valachi nunc se Romanos vocant („se numesc români”).^[14]

Francesco della Valle scrie în 1532 că românii „se denumesc Romei în limba lor”, iar mai departe el citează expresia : „Sti rominest ?”^[15]

Ferrante Capecci a relatat în 1584, după o călătorie prin Transilvania, că românii locuitori ai acestei provincii se cheamă romanesci („românești”), fiind încredințați că au fost trimiși aici cei care erau osândiți să scoată din pământ metale, care se află din belșug în această țară.^[16]

Pierre Lescalopier scrie în 1574 că cei care locuiesc în Moldova, Țara Românească și cea mai mare parte a Transilvaniei, „se consideră adevărați urmași ai romanilor și-și numesc limba «românește», adică romana”.^[17]

Sasul ardelean Johann Lebel scria, în 1542, că « Vlachi » se numeau între ei « Romuini »^[18], iar cronicarul polonez Stanislaw Orzechowski (Orichovius) notează, în 1554, că în limba lor « walachii » se numesc « romini ».^[19]

Croatul Antun Vrančić precizează, în 1570, că « Vlahii » din Transilvania, Moldova și Țara Românească se desemnează ca « romani »^[20]

Giovanni Botero în Relationi Universali din 1591 susține că «vlahii sunt de origine italiană [...] Vlahii par să aibă origini romane după felul lor de a vorbi, deoarece păstrează limba latină, dar mai coruptă decât noi italienii. Ei numesc calul callo, apa apa; pâinea, pa; lemnul, lemne; ochi, occel; femeia, mugier; oaia, uin; casa, casa; om huomen».^[21]

Maghiarul ardelean Martinus Szent-Ivany, în 1699, citează frazele: « Si noi sentem Rumeni » („Și noi suntem români”) și « Noi sentem di sange Rumena » („Noi suntem de sânge român”).^[22]

În Palia de la Orăștie (1581) scrie lămurit «...că văzum cum toate limbile au și înfluresc întru cuvintele slǎvite a lui Dumnezeu numai noi românii pre limbă nu avem. Pentru aceia cu mare muncǎ scoasem de limba jidoveascǎ si greceascǎ si srâbeascǎ pre limba româneascǎ 5 cărți ale lui Moisi prorocul si patru cărți și le dăruim voo frați rumâni și le-au scris în cheltuială multǎ... și le-au dăruit voo fraților români,... și le-au scris voo fraților români »^[23] iar în Letopisețul Țării Moldovei al cronicarului moldovean Grigore Ureche citim: «  În Țara Ardialului nu lăcuiesc numai unguri, ce și sași peste seamă de mulți și români peste tot locul, de mai multu-i țara lățită de români decâtu de unguri.».^[24]

Deși se pot aduce argumente în favoarea unei atestări indirecte anterioare, cel mai vechi document scris în limba română care ne-a parvenit este Scrisoarea lui Neacșu din 1521. În aceasta, Neacșu de Câmpulung îi scria judelui brașovean despre atacurile iminente ale turcilor. Scrisoarea era scrisă cu alfabetul chirilic românesc, care a fost în uz (simplificat în secolul XIX) până în 1860. O primă folosire a alfabetului latin este atestată printr-un document transilvănean, scris după convențiile alfabetului maghiar la sfârșitul secolului XVI.

Procesul lent de instituționalizare a limbii române, ca limbă oficială folosită în spațiul public, în literatură și în Biserică, a început cu sfârșitul secolului al XV-lea și s-a finalizat în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, când întrebuințarea sa ecleziastică se generalizase. Cele mai vechi texte românești de natură literară sunt manuscrise religioase (Codicele Voronețean, Psaltirea Scheiană), traduceri ale unor texte biblice elementare. Aceste documente sunt considerate fie rezultate ale influențelor propagandistice ale diverselor confesiuni creștine (precum luteranismul sau calvinismul), fie inițiative interne ale călugărilor români de la Mănăstirea Săpânța-Peri din Maramureș de a se distanța de influența episcopiei ucrainene de la Muncaci.^[25]

Limba rămâne relativ slab atestată în perioada modernă timpurie.

^{(Textul de mai jos pare să fie din „Anaforaua” Sf. Vasile cel Mare, dar nu avem o sursă pentru versiunea sec. XIX)}:

Limba geto-dacă era o limbă indo-europeană, din ramura tracă ^[26], vorbită în trecut pe părți a teritoriilor Bulgariei, României, Serbiei, Slovaciei, Ucrainei și Ungariei de astăzi^[27]. Se presupune că ar fi fost prima limbă care a influențat latina vorbită în Dacia, însă se știu prea puține despre această limbă. S-au găsit aproximativ 300 de cuvinte pur românești (în toate dialectele) sau cu corespondente în limba albaneză, despre care se crede că ar putea fi moștenite din substratul limbii dace, multe dintre ele legate de viața pastorală (de exemplu: brânză, zer, mal, balaur; v. Listă de cuvinte dacice). Unii lingviști au avansat ipoteza că albanezii ar fi daci neromanizați, care au emigrat din interiorul arealului sud-est-european în regiunile de coastă^[28][29].

Se consideră că, aidoma limbii trace, limba dacă era de tip satem. Materialul lingvistic constituit din denumiri și resturi lexicale este prea mic pentru a se trage o concluzie dacă era o limbă mai apropiată de limbile albaneze sau balto-slavice, ori dacă făcea parte dintr-o subfamilie indoeuropeană distinctă.

Deși cea mai mare parte a gramaticii și morfologiei românești se bazează pe cea a latinei vulgare, limba română prezintă câteva trăsături specifice Balcanilor, care nu se găsesc în celelalte limbi romanice.

Limbile din această uniune lingvistică aparțin unor subfamilii distincte de limbi indo-europene: bulgara, slava, și sârba sunt limbi slave, conform unei ipoteze albaneza este probabil o limbă traco-iliră^{[necesită citare]} iar limba greacă formează propria subfamilie.

Printre trăsăturile comune în cadrul acestei uniuni lingvistice se numără articolul hotărât enclitic, sincretismul cazurilor genitiv și dativ, formarea timpurilor viitor și perfect, precum și evitarea infinitivului.

Influența slavică a fost prima survenită în timpul formării limbii române, datorită migrației triburilor slavice (care traversau teritoriul României de astăzi). După unii autori, influența limbii slavice s-a manifestat mai ales după introducerea alfabetului chirilic (sfârșitul secolului al IX-lea), întrucât limba oficială la bulgari era limba greacă.^[30]

Influența slavă a continuat în Evul Mediu, în special prin folosirea limbii slavone bisericești, în scop liturgic și ca limbă de cancelarie, până în secolul al XVIII-lea. Celelalte limbi învecinate (toate slave, cu excepția limbii maghiare) au influențat româna.

Influența slavă se simte mai ales la nivel lexical. Până la 20% din vocabularul limbii române este de origine slavă (a iubi, glas, nevoie, prieten). Totuși, multe cuvinte slave sunt arhaisme și se estimează că doar 10% din lexicul românei moderne este de origine slavă.^[31]

Până în secolul al XIX-lea, româna a intrat în contact cu câteva limbi apropriate geografic de aceasta:

• germană (de exemplu: cartof < Kartoffel; bere < Bier; șurub < Schraube)
• greacă (de exemplu: folos < ófelos; buzunar < buzunára; proaspăt < prósfatos)
• maghiară (de exemplu: oraș < város; a cheltui < költeni; a făgădui < fogadni; hotar < határ; chip < kép)
• turcă (de exemplu: ciorap < çorap; cutie < kutu; papuc < papuç)

Începând cu secolul al XIX-lea multe neologisme împrumutate din alte limbi romanice, în special din franceză și italiană, au pătruns în limba română (de exemplu birou, avion sau exploata).^[32]

Câteva cuvinte de origine latină au pătruns în limba română de două ori, o dată în nucleul lexical (în vocabularul popular) și ulterior ca neologisme. De obicei cuvântul popular este un substantiv, iar neologismul este adjectiv (de exemplu: frate / fratern, apă / acvatic, deget/digital, simțământ/sentiment, înger/angelic, frig / frigid, ochi / ocular).

De aproximativ o sută cincizeci de ani au intrat în limbă și multe cuvinte împrumutate din engleză, precum: gem (din jam), interviu (interview), meci (match), tramvai (tramway), manager (manager). Aceste cuvinte primesc gen gramatical și se acordă conform regulilor limbii române. Însă începând aproximativ din anul 1990, cuvintele englezești, în pofida recomandărilor Academiei Române și a „legii Pruteanu”^[33], nu mai îmbogățesc limba română primind gen gramatical și acordându-se conform regulilor limbii^[34], ci sunt folosite de mass-media și de populația din România în forma de origine, ca în limbile abstand nescrise, precum: mall („galerie comercială”), service („deservire”), computer („ordinator, calculator”), forward („retransmitere”) sau attach („ataș”). Refuzul de a româniza cuvintele străine este socotit de autori precum George Pruteanu o formă de snobism, ce judecă greșit adoptarea cuvintelor în formele române ca fiind arhaică.

Articol principal: Vocabularul limbii române

Într-o lucrare de referință^[35] echipa lui Marius Sala construiește vocabularul reprezentativ al limbii române^[36], cuprinzând 2581 de cuvinte.

Structura etimologică a acestuia se prezintă astfel:

• Elemente romanice 71,66%, din care
  • 30,33 % latinești moștenite
  • 22,12 % franceze
  • 15,26 % latinești savante
  • 3,95 % italiene
• formații interne 3,91 % (majoritatea fiind bazate pe etimoane latine)
• slave total 14,17 %, din care
  • 9,18 % slava veche
  • 2,6 % bulgărești
  • 1,12 % rusești
  • 0,85 % sârbo-croate
  • 0,23 % ucrainene
  • 0,19 % poloneze
• germane 2,47 %
• neogrecești 1,7 %
• traco-dace de substrat 0,96 %
• maghiare 1,43 %
• turcești 0,73 %
• englezești 0,07 % (în creștere)
• onomatopee 0,19 %
• origine incertă 2,71 %

Potrivit unei statistici anterioare, făcută de lingvistul Dimitrie Macrea, compoziția etimologică a 49.642 de cuvinte și variante înregistrate în DLRM (Dicționarul limbii romîne moderne, publicat în 1958) este clasificabilă în 76 de grupe, dintre care numai 14 depășesc procentajul de 1 %. Elementele latine 20,02 %, slave vechi 7,98 %, bulgare 1,78 %, bulgaro-sârbe 1,51 %, turce 3,62 %, maghiare 2,17 %, neogrecești 2,37 %, franceze 38,42 %, latine literare 2,39 %, italiene 1,72 %, germane 1,77 %, onomatopeice 2,24 %, de origine nesigură 2,73 %, de origine necunoscută 5,58 %. Din cele 9.920 cuvinte latine numai 1.849 sunt primite direct din latină, 8.071 constituie derivate pe teren românesc de la rădăcini aparținînd cuvintelor moștenite din latină.

Tot Macrea a făcut în 1942, în privința etimologiei, o analiză statistică a poeziilor lui Eminescu publicate antum. Elementele latine reprezintă 48 % din vocabularul folosit de poet, în circulație (sub raportul frecvenței) procentul crescând la 83 %. Elementele slave reprezintă 16,81 %, în circulație numai 6,93 %. Macrea a conchis că fizionomia lexicală este latină în proporție asemănătoare cu aceea a limbii franceze, după ce a comparat cu examenul statistic al vocabularului poetului Paul Verlaine.

Semnificativ pentru criteriul circulației cuvintelor este și studiul (din 1937) al lui D. R. Mazilu, Luceafărul lui Eminescu (Expresia gândirii, text critic și vocabular, în care autorul conchide că 13 din 98 de strofe ale poemului sunt alcătuite din cuvinte de origine latină. Întregul poem conține 529 de cuvinte-titlu sau unități lexicale distincte, dar multe se repetă sub diferite forme gramaticale. Numărul aparițiilor concrete (cuvinte-text) se ridică la cifra de 1.908, dintre care 1.688 de origine latină, 144 slave și 76 de origini diverse.^[37] Elementul latin moștenit constituie baza lexicului românesc în circulație, elementul lui invariabil mai ales ca frecvență.^[38]

Cercetări mai recente ridică procentajul elementelor autohtone în vocabularul reprezentativ al limbii române la 1,43%.^[39]

Substantivele românești se declină în funcție de gen (feminin, masculin și neutru), număr (singular și plural) și caz (nominativ/acuzativ, dativ/genitiv și vocativ). Articolul, asemenea adjectivelor și pronumelor, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul pe care îl determină.

Româna este singura limbă romanică în care articolul hotărât este enclitic, adică este atașat la sfârșitul substantivului. Articolele au evoluat din pronumele demonstrative din limba latină.

Româna are patru conjugări verbale. Verbele pot fi puse la patru moduri personale, și anume (indicativ, conjunctiv, condițional-optativ și imperativ) și patru moduri impersonale (infinitiv, gerunziu, supin și participiu).

Limba română folosește șapte vocale: /a/, /e/, /i/, /o/, /u/, /ə/ și /ɨ/. În plus, vocalele /ø/ și /y/ apar foarte rar în unele cuvinte de origine străină, încă neasimilate.

La sfârșitul cuvintelor, după consoane (rar în interiorul cuvintelor) poate apărea un /i/ scurt non-silabic, care se marchează în AFI cu /ʲ/ și este pronunțat ca o palatalizare a consoanei precedente. Un sunet similar, terminația u surd, exista în româna veche, dar a dispărut cu timpul în limba standard.

Există de asemenea 4 semivocale și 20 de consoane.

• Diftongi descendenți: ai, au, ei, eu, ii, iu, oi, ou, ui, ăi, ău, îi, îu
• Diftongi ascendenți: ea, eo, ia, ie, io, iu, oa, ua, uă

• cu vocala intercalată între două semivocale: eai, eau, iai, iau, iei, ieu, ioi, iou, oai.
• cu două semivocale în fața vocalei: eoa, ioa.

Datorită izolării, evoluția fonetică a românei este diferită de a celorlalte limbi romanice, dar seamănă întrucâtva cu cea italiană, de exemplu prin evoluția grupării [kl] în (lat. clarus > rom. chiar, ital. chiaro) și cea dalmată, de exemplu prin evoluția grupării [gn] în [mn] (lat. cognatus > rom. cumnat, dalm. comnut).

Principalele schimbări fonetice constau în:

• apariția diftongilor vocalelor e, i, o

  lat. cera > rom. ceară

  lat. sole > rom. soare

• iotacism [e] → [i]

  lat. herba > rom. iarbă

• consoanele velare ([k], [g]) → consoane labiale ([p], [b], [m])

  lat. octo > rom. opt

  lat. lingua > rom. limbă

  lat. signum > rom. semn

  lat. coxa > rom. coapsă

• rotacism [l] → [r]

  lat. caelum > rom. cer

• consoanele alveolare [d] și [t] se palatalizează în [dz]/[z] și respectiv [ts]/[s] înainte sunetelor [e] și [i]

  lat. deus > rom. zeu

  lat. tenem > rom. ține

În principiu, limba română are o ortografie fonemică. Cu toate acestea, ortografia contemporană prezintă o serie de excepții de la principiul fonetic.

Limba română a fost scrisă în istoria sa cu răbojuri sau vechi „rune“ europene, alfabete latine, grecești, glagolitice, paleo-slave, alfabete de tranziție și în final din nou latine.

Despre epoca și formele adoptării alfabetului chirilic în scrierea limbii române, au existat multe păreri contradictorii. Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, scrisă în 1716 în limba latină, afirma că s-a scris cu litere latine până la Conciliul de la Florenta (1432), așadar încă peste 400 de ani după schisma de la 1054. Domnitorul Alexandru cel Bun, sfătuit de mitropolitul său, ar fi poruncit arderea cărților și textelor scrise până atunci cu litere latine, introducând, în loc, alfabetul chirilic și limba slavă, pentru a împiedica răspândirea catolicismului în țară. Mihail Kogălniceanu, un mare istoric și cărturar român, a susținut aceeași teză, la 1838, în revista Alăuta Românească.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, învățați ca Timotei Cipariu, episcopul Melchisedec Ștefănescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Dimitrie Onciul și alții au afirmat că limba slavă a fost introdusă în țările române înainte de Conciliul de la Florența, respectiv în secolele X-XII, după creștinarea bulgarilor, aducând în acest sens argumente și izvoare de ordin filologic și istoric.

Primele documente românești, care au ajuns până la noi, erau toate scrise cu ajutorul alfabetului chirilic, datorită influențelor limbii slavone (limba slavă bisericească), care era folosită ca limbă de cult și de cancelarie în spațiul balcanic în secolele XI - XVII. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, învățații Școlii Ardelene, remarcând originea latină a limbii române, au început implementarea alfabetului latin. Alfabetul chirilic a continuat să fie folosit până în anii 1860, când limba română a început să fie reglementată oficial.

La început, alfabetul latin folosit pentru limba română avea ca litere cu diacritice următoarele: â, é, ó, î și ç.

• á se folosea în cuvinte monosilabice de obicei, pentru a deosebi ă de a.
• â se folosea doar în cuvintele în care sunetul â apărea în interiorul cuvintelor, în afara unei nazalizări, dar unde etimologic trebuia să apară un a. Astfel, se scria „câtu“, însă „cantecu“ (fără semn diacritic), căci e vorba de o vocală nazală.
• î se folosea doar în cuvintele în care sunetul î apărea la începutul sau în interiorul cuvintelor, în afara unei nazalizări, dar unde etimologic trebuia să apară un i sau un e. Astfel, se scria „a urî“, însă „vent“ (nu „vînt“, nici „vânt“), căci e vorba de o vocală nazală.
• é și ó apar ca vocale tipic ardelene, corespunzând lui è din limba franceză și respectiv lui å din limbile nordice. În alte regiuni acestea se pronunță drept diftongi ea și oa.
• ç corespundea sunetului ț, atunci când acesta apărea independent de vocala i și etimologic provenea din c latinesc. Astfel, se scria „faça“ (față) și „Ióniçe“ (Ioniță) datorită formei latine Ioannicius, însă „tiéra“ (țară).

În rest, regulile de citire erau destul de simple.

• Un a la capăt de cuvânt se citea ă.
• Un an sau in sau en se citea în.
• Pentru a citi a înaintea unui n, se scria nn. De pildă, „manna“ (pentru a citi „mană“), spre a se deosebi de „mana“ (mână).
• Pentru a deosebi un ă final (forma feminină nearticulată) de un a final (forma articulată), se punea un apostrof: „viéti'a“ (viața), pentru a se deosebi de forma nearticulată „viétia“ (viață).
• che și chi se citeau ca în ziua de azi, însă ch înaintea altor caractere decât e și i se citea ca în limba latină. Uneori, ch se scria din motiv pur etimologic, fără prea multă grijă de pronunțare. Astfel, se scria: „Christos“, „chrestin“, „chrisantéma“, „stich“.
• di se citea z sau dz, ti se citea ț. La fel, existau ca în ziua de astăzi grupurile ce, ci, ge, gi.
• k înlocuia uneori qu din latină, pentru numele proprii. Astfel se scria: „Kiriniu“ (Quirinius).
• sc se scria etimologic, ceea ce corespunde pronunțărilor bănățene sau bistrițene. Exemplu: „Bucuresci“.
• u final, mut sau citit, se scria, ca în siciliană și corsicană.
• Etimologic, se folosea caracterul y pentru numele de orașe sau de persoane, însă nu și pentru substantive. Astfel, se scria: „Cyril“, „Myra“, dar totodată: „cirilic“, „santul mir“.
• formele scurte ale pronumelui personal în acuzativ se lipeau de cuvântul precedent: „apoilu intréba.“ (apoi îl întreabă).

Scrierile din acest timp, datorită rolului școlii ardelene, aveau forme tipice ardelene: „acmu“, „tipu“, „resfaçu“, pentru „acum“, „chip“, „desfătare“. Principiul ortografic era cel folosit în limba neerlandeză: scriem toți la fel, dar fiecare pronunță ca în regiunea sa.

Mai târziu s-au adăugat alte glife sau litere cu semne diacritice: ă, à, d̦, ě, ê, ș, ț, ů, precum și diftongii ea și oa; s-au scos á, ç. S-au modificat și regulile ortografice.

Pe urmă, treptat, s-a scos ê, apoi ů. În cele din urmă s-a introdus ortografia fonetică.

Înainte de 1989, în RSS Moldovenească se folosea o versiune specială a alfabetului chirilic. Legea cu privire la folosirea limbilor pe teritoriul republicii (septembrie 1989) a confirmat revenirea la alfabetul românesc pe bază latină.

Crezul primelor sinoade ecumenice, cel din 325 de la Niceea, și cel din 381 de la Constantinopol este rostit până azi neschimbat, prin cuvinte cu etimologii latine.

Odată cu introducerea ritului bizantin și a limbii slavone în cult, limba română liturgică s-a slavizat puternic, îndeosebi în terminologia oficială, dar anumite cuvinte vechi s-au păstrat în limbajul poporului. Românii au păstrat - în limbă - și anumite caracteristici ale vechiului rit galic în folosință până atunci. De aceea, diaconul Coresi, precum și episcopul de la Muncaciu, Vasile Tarascovici în 1646, au îmbogățit un lexic dogmatic și liturgic deja foarte amplu, tocmai pentru a ușura folosirea limbii române în biserică. Biblia de la București, sau Biblia lui Șerban, este un monument de limbă română liturgică. Unirea bisericii din Transilvania cu Roma în 1698 a determinat o scindare între termenii liturgici folosiți în Vechiul Regat (de origine slavă) și cei folosiți în Transilvania (de origine latină).

Limba română este limba oficială și națională în România și Republica Moldova. Însuși numele țării semnifică etimologic aria lingvistică a limbii române.

v • d • m Limba română în lume Faceți clic pe regiunile colorate de pe hartă pentru a afla informații despre limba română în acea zonă: *Limba română este de asemenea limbă oficială a Uniunii Latine.  Unica limbă oficială și limbă majoritară    Limbă oficială dar nu majoritară    Limba română este limba unei minorități naționale    UE    Diaspora românească

În afară de România, limba română se mai vorbește în:

• Republica Moldova, ca limbă oficială, fiind limba maternă pentru 2,5 milioane de locuitori.
• Regiunea Cernăuți, din Ucraina, ca limbă oficială la nivel local, fiind limba maternă pentru peste 182.000 de locuitori, reprezentând 19,8% din întreaga populație a regiunii.
• Bugeac, din Ucraina, ca limbă oficială la nivel local, fiind limba maternă pentru peste 80.000 de locuitori, reprezentând 13% din întreaga populație a regiunii.
• Provincia Autonomă Voivodina, din Serbia, unde este limbă oficială.
• Țările vecine cu România și Republica Moldova, adică: Ucraina, Ungaria, Serbia (Valea Timocului) și Bulgaria.
• Cea mai mare comunitate de vorbitori de limba română din Asia se găsește în Israel, unde în 1995 limba română era vorbită de 5% din populație, emigrată din România și fosta RSSM în Israel.^[40][41]
• Româna este vorbită ca limbă străină de arabi din Orientul Mijlociu care au studiat în România. Se estimează că aproape jumătate de milion de arabi din Orientul Mijlociu au studiat în România în anii 1980 și cunosc limba română.^[42]
• Prin deportări masive, în special ale românilor din RSS Moldovenească, româna a devenit o limbă minoritară în: Azerbaidjan, Kazahstan, Kârgâzstan, Rusia, Tadjikistan și Turkmenistan.
• Vorbitori de limbă română se găsesc și în multe alte țări occidentale (datorită emigrației), precum: Italia, Spania, Statele Unite, Canada, Franța, Portugalia, Ciprul, Germania sau Australia (cf. români). Peste 3.000.000 de vorbitori de română locuiesc legal în Europa și America de Nord.^[43]
• Româna este una dintre cele cinci limbi în care sunt oficiate servicii religioase în statul monastic Muntele Athos, o regiune autonomă din Grecia, fiind vorbită în schiturile Prodromu și Lacu.

Limba română era denumită „moldovenească” în art. 13 din Constituția Republicii Moldova până în data de 16 martie 2023, când Parlamentul Republicii Moldova a modificat art. 13 din Constituție, modificând denumirea de „limba moldovenească” cu denumirea de „limba română”. În 2013 Curtea Constituțională a statuat că textul Declarației de Independență — care denumește limba oficială „română” — prevalează asupra celorlalte norme constituționale(pe atunci fără modificările făcute ulterior)^[44]

În orice caz, identitatea limbii vorbite în România și Republica Moldova era recunoscută încă de la reintroducerea alfabetului latin în 1989.^[45]

În URSS, limba română era numită moldovenească în documentele oficiale ale autorităților sovietice, lucru care a revenit parțial în vigoare în Republica Moldova și după 1994. Cei mai mulți lingviști nu recunosc existența unei limbi moldovenești de sine stătătoare^[46], deși au existat și voci venite în sprijinul moldovenismului (cf. Vasile Stati). Identitatea dintre limbile română și moldovenească este recunoscută în legislația republicii Moldova.^[47][48] De asemenea, Academia de Științe a Moldovei a afirmat în repetate rânduri că în Constituția Republicii Moldova trebuie să fie stipulată, ca limbă oficială, româna.^[49] Totuși, în ciuda faptului că termenul românește pentru limba română este atestat încă din secolul al XVI-lea în toate trei voievodatele Moldovei, Transilvaniei și Țării Românești de către Francesco della Valle și alții, Legea cu privire la concepția națională a Republicii Moldova (546/2003) sugerează că limba română comună celor două națiuni are la bază „izvorul viu al graiului popular din Moldova”.^[48] Limba moldovenească a avut codurile proprii mo și mol în cadrul standardului ISO 639, dar ele au fost suprimate în noiembrie 2008.^[50]

Folosirea românei ca a doua limbă este întâlnită între minoritățile etnice din România și Republica Moldova. În cadrul recensământului din 1979, desfășurat în RSS Moldovenească, aproximativ 4% din populație a indicat româna/moldoveneasca ca a doua limbă.^[51] Rezultatele eurobarometrului de opinie 64.3/2005, desfășurat în perioada noiembrie-decembrie 2005, arată că 4% dintre cetățenii români vorbesc limba română ca limbă străină. Același sondaj arată că 1% din respondenții bulgari și ciprioți, și 3% din cei maghiari sunt capabili să desfășoare o conversație în limba română.^[52]

Româna este studiată și predată în unele țări est-europene, în care există comunități semnificative românești, cum ar fi Serbia (Voivodina), Bulgaria, Ucraina și Ungaria. Institutul Cultural Român (ICR) organizează încă din 1992 cursuri de vară pentru perfecționarea cadrelor didactice care predau limba română în aceste țări^[53] . În unele școli bilingve, învață și membri ai altor comunități etnice decât cea română, studiind româna ca limbă străină (de exemplu Liceul „Nicolae Bălcescu” din Gyula, Ungaria).

Circa 400 000 de evrei vorbitori de limba română din România și circa 40 000 de evrei din Republica Moldova au emigrat în Israel.

De asemenea 550.000-1.500.000 de germani originari din România, din care majoritatea încă sunt cunoscători ai limbii române, trăiesc astăzi în Germania.

Cursuri de limba română ca limbă străină sunt organizate în instituții de învățământ din 43 de țări ale lumii, cum ar fi Spania, Italia, Germania, Țările de Jos, Statele Unite, Argentina, Mexic, Suedia, și altele.^[54]

Chiar dacă limba engleză rămâne predominantă pe Internet, statisticile arată un progres constant al principalelor limbi neolatine (franceza, italiana, portugheza, româna și spaniola) în rețea. Un studiu realizat de Fundația Rețele și Dezvoltare (Funredes) în colaborare cu Uniunea Latină^[55], arată că între 1998 și 2005, prezența limbilor neolatine pe Internet aproape s-a dublat, în timp ce engleza a scăzut de la 75% la 45%. În anul 1998, prezența limbii române pe Internet era cotată la 0,15%. Tendința limbii române a avut un parcurs neregulat, înregistrând o scădere dramatică de la 0,21% în 2000 la 0,11% în 2003 (acest fapt se datorează și anumitor schimbări operate în metodologia de realizare a studiului). Conform statisticii, între luna februarie a anului 2003 și mai a anului 2007, prezența limbii române pe Internet aproape s-a triplat atingând cota de 0,28%. Situația celorlalte limbi romanice este prin comparație mai bună: prezența spaniolei în Internet este de 3,80 la sută, a francezei de 4,41 la sută, a italienei de 2,66 la sută și a portughezei de 1,39 la sută.

Valorile de prezență absolută nu constituie un indicator perfect al vigorii unei limbi în cadrul rețelelor. Pentru a obține un rezultat semnificativ, valorile care exprimă prezența limbilor pe Internet trebuie adaptate la dimensiunile prezenței acestora în lumea reală. Astfel, luând în considerare numărul de vorbitori al limbii române (estimat la 30 de milioane de Uniunea Latină, adică 0,45% din populația mondială), se obține un coeficient de 0,62 pentru prezența ponderată a limbii pe Internet (dublu față de 2005), față de 0,45 pentru limba portugheză sau 0,63 pentru limba spaniolă.^[56] Acest coeficient este mai mic decât 1 în toate cele trei cazuri, motiv pentru care este considerat redus.

Același studiu arată că există aproximativ 4,9 milioane de internauți românofoni, adică aproape o șesime din totalul vorbitorilor de română și 0,4% din totalul internauților. Potrivit Ministerului Dezvoltării Informaționale din Republica Moldova, la începutul anului 2005, erau înregistrate 85 000 de domenii .ro și 7 200 de domenii .md^[57][58]

Standardul internațional etnologic ISO 639 conferă limbii române codurile ro (ISO 639-1), rum (ISO 639-2/B), și mai recent ron (conform ISO 639-2/T). Limbii moldovenești i-au fost atribuite codurile mo și respectiv mol scoase din utilizare din 2008, fiind înlocuite cu codurile ISO românești.

În mediul digital, scrierea corectă în limba română se face folosind exclusiv diacriticele cu virgulă dedesubt (comma-below), precum și ghilimele „jos-sus”, de tip francez. Un defect des întâlnit în textele digitale românești mai vechi îl reprezintă folosirea, în mod incorect, a diacriticelor cu sedilă dedesubt (cedilla-below), precum și a ghilimelelor "sus-sus", copiate după limba engleză.^[59]

Aranjamentul de tastatură românesc, standardizat în anul 2004 prin standardul național SR 13392:2004, permite tastarea directă a unui text scris în limba română, cu respectarea tuturor semnelor diacritice specifice limbii.

• Stelian Brezeanu (1999), Romanitatea orientală în Evul Mediu. De la cetățeni romani la națiunea medievală. Editura All Educational, Seria All Istoric, CIP Biblioteca Națională 94 (37)"04/14", ISBN 973-684-062-2
• Michael Metzeltin, Gramatică explicativă a limbilor romanice. Sintaxă și semantică, Iași, Editură Unversității Alexandru Ioan Cuza, 2011
• Introducere în fonetica istorică a limbii române, Florica Dimitrescu, 1967
• Contribuții la istoria limbii române vechi, 1973
• Introducere în morfosintaxa limbii române, Florica Dimitrescu, 1974
• Istoria limbii române, Florica Dimitrescu, 1978
• Testi romeni antichi, Florica Dimitrescu

• Istoria limbii române literare: De la origini pînă la începutul secolului al XIX-lea, Alexandru Rosetti, Boris Cazacu, Liviu Onu, Editura „Minerva”, 1971
• Vocabularul autohton al limbii române, Grigore Brâncuș, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983

Caută „română” în Wikționar, dicționarul liber.

	Portal Limbi
	Portal Republica Moldova
	Portal România
	Portal Voivodina

• Elemente problematice ale limbii române
• Conexiuni între limba română și limba bulgară
• Limba protoromână sau limba română primitivă
• Limbă (comunicare)
• Limbă standard
• Academia Română
• Academia de Științe a Moldovei
• Transliterarea limbii române din scrierea „moldovenească” în cea latină
• Gramatica limbii române
• Forme verbale temporale în limba română
• Românime
• Românii din Voivodina
• Ziua Limbii Române (31 august)
• Olimpiada internațională în limba română
• Substratul limbii române

• Ethnologue (Coduri lingvistice, în engleză)
• Codurile SIL și ISO 639-x (în engleză)
• Etimologii indo-europene reconstituite de Julius Pokorny^{[nefuncțională]} (în germană)
• Vastă dar incompletă descriere a problematicii Romaniei bizantine prin The Vlach Connection (în engleză)
• Istro-română ^{[nefuncțională]} (în engleză)
• Proiectul dicționarului etimologic indo-european (texte în neerlandeză și engleză, gif-uri sau UTF-8, la alegere)
• O foaie a românilor din Ungaria Arhivat în 20 aprilie 2010, la Wayback Machine.
• Conviețuirea Arhivat în 6 decembrie 2003, la Wayback Machine.
• Lucrări referitoare la limba română vorbită
• Limba română din perspectiva integrării europene
• Reguli și convenții specifice limbii române
• Luteranismul, calvinismul și introducerea limbii române în bisericile din Ardeal
• Literatura peregrinilor^{[nefuncțională]}, 12 februarie 2007, Carmen Dragan, Jurnalul Național
• Academia și problemele limbii române, 13 ianuarie 2011, Acad. Marius Sala, Jurnalul Național
• Româna și limbile neolatine, 24 mai 2013, Dan Caragea, Adevărul
• Sigle, bibliografie, lucrări de referință și izvoare^{[nefuncțională]}, media.lit.uaic.ro
• Morfologia limbii române, V. Axenti, Universitatea de Stat „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Cahul, 2007, usch.md

Graiuri

• Fiecare român pe accentul lui piere, 16 octombrie 2010, Mihnea-Petru Pârvu, Evenimentul zilei
• Cum vorbesc românii: de la graiul dulce al moldovenilor, molcomul ardelenilor și „fruncea“ bănățenilor la „miticismele“ bucureștenilor, 16 martie 2013, Corespondenți „adevărul”, Adevărul

Presa în România

• Presa, de la Heliade la Cristoiu^{[nefuncțională]}, 12 iunie 2006, Evenimentul zilei

• dexonline: Dicționare ale limbii române transpuse pe internet
• Dictionar online de definitii, sinonime si rime.
• dex.md

v • d • m Limba română Graiuri Ardelean · Bănățean · Bucovinean · Crișean · Dobrogean · Maramureșean · Moldovenesc · Muntenesc · Oltenesc · Limba română din Ungaria · Româna ucraineană · Româna timoceană Dialecte / limbi înrudite Dacoromână · Aromână · Meglenoromână · Istroromână Lingvistică Gramatică (substantive, verbe, numerale) · Alfabet (Ă, Â, Î, Ș, Ț) · Vocabular · Fonologie Istorie Latina vulgară · Limba dacă (cuvinte) · Romanizare (Traco-romani) · Protoromână (substrat) · Alfabetul chirilic român · Alfabetul de tranziție · Arhaisme românești (cuvinte) Instituții Academia Română  · Academia de Științe a Moldovei Dicționare Dicționarul explicativ al limbii române · Dicționarul Limbii Române · Dicționar enciclopedic român · Mic dicționar enciclopedic · Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române · Etymologicum Magnum Romaniae · Lexiconul de la Buda Altele Români (origini) · Etimologia etnonimului · Uniunea Latină · Uniunea lingvistică balcanică · Limba moldovenească · Denumiri românești ale unor localități străine · Alfabetul Braille în limba română Mai multe articole despre limba română

v • d • m Țări, teritorii și organizații cu limbă oficială română State suverane Republica Moldova · România State nerecunoscute Republica Moldovenească Nistreană¹ (de jure parte din Republica Moldova) Regiuni autonome Muntele Athos (Grecia) · Găgăuzia (Republica Moldova) · Voivodina (Serbia) Regiuni unde româna e limbă co-oficială la nivel regional/raional/sătesc Regiunea Cernăuți (Ucraina) · Regiunea Transcarpatia (Ucraina) Organizații internaționale Uniunea Europeană · Uniunea Latină ¹ În Transnistria, limba română se scrie cu alfabetul chirilic.

v • d • m Republica Moldova — Popor — Limbă Apărare • Așezări • Capitală • Climă • Conducători • Cultură • Demografie • Economie • Educație • Faună • Floră • Geografie • Hidrografie • Istorie • Orașe • Politică • Sănătate • Sport • Drapel • Stemă • Subdiviziuni • Turism Atlas • Cioturi • Formate • Imagini • Portal

v • d • m România — Români — Limba română Istorie Dacia • Dacia romană • Evul Mediu timpuriu în România • Statele medievale românești • Renașterea națională a României • Principatele Unite • Regatul României • Primul Război Mondial • România Mare • Al Doilea Război Mondial • România comunistă • Revoluția din 1989 • După 1989 Geografie Arii protejate • Climă • Faună • Floră • Hidrografie • Insule • Județe • Lacuri • Munți • Orașe Politică Alegeri • Armată • Constituție • Drepturile omului (LGBT) • Guvern • Parlament • Partide politice • Relații externe • Unirea cu Republica Moldova • Unități administrativ-teritoriale Economie Agricultură • Banca Națională a României • Bursa de Valori București • Comerț exterior • Comunicații • Energie • Industrie (armament • auto • construcții • petrochimică) • Leu românesc • Servicii • Știință și tehnologie • Transporturi (aeroporturi • autostrăzi • rețea feroviară • rețea rutieră) • Turism Societate Comunități etnice • Criminalitate • Demografie • Diaspora • Educație • Limbi • Religie • Sănătate • Sărbători publice Cultură Academia Română • Arhitectură • Arte plastice • Bucătărie • Cinematografie • Filosofie • Folclor (costume populare) • Literatură • Muzică • Sport • Umor Atlas • Cioturi • Formate • Imagini • Portal

v • d • m Limbi indo-europene Limbi indo-iraniene assameză • avestică • bactriană • beluciană • bengaleză • kașmiriană • dari • hindi • gujarati • kuci • kurdă • maithili • malvi • marathi • nepaleză • oriană • osețiană • pali • pamiriană • paștună • persană • punjabă • romani • saka • sanscrită • sarmată • scițiană • sindhi • singaleză • șumaști • tadjică • urdu • zazaki Limbi italice aragoneză • araneză • aromână (macedoromână) • asturiană • catalană (valenciană) • corsicană (galureză) • dalmată • fala • faliscă • franceză • friulană • galiciană • istroromână • italiană • ladină • ladino (iudeo-spaniolă) • latină • meglenoromână • mirandeză • neapolitană • occitană • oscă • piemonteză • portugheză • retoromană • română • sardă (campidaneză, logudoreză) • sasareză • siciliană • spaniolă • umbriană • valonă • venetă Limbi slave belarusă • bosniacă • bulgară • cașubiană • cehă • cnaanică • croată • interslavă • macedoneană • muntenegreană • polabă • poloneză • pomeraniană • rusă • sârbă • sileziană • slavă veche • slavonă • slovacă • slovenă (limba prekmură, limba resiană) • slovinciană • sorabă de jos • sorabă de sus • ucraineană Limbi baltice curoniană • jatviană • seloniană • zemgaliană • letonă • lituaniană • prusacă veche Limbi celtice bretonă • celtiberică • cornică • cumbrică • galațiană • galeză • galică • irlandeză • lepontină • manx • norică • pictică • scoțiană Limbi germanice afrikaans • burgundă • daneză • engleză • engleză veche (anglosaxonă) • feroeză • frizonă • gepidă • germană • luxemburgheză• gotă • gotă crimeană • idiș • islandeză • longobardă • nordică veche • norvegiană (nynorsk, bokmål) • neerlandeză • saxonă veche • suedeză • vandalică Limbi anatoliene cariană • hitită • liciană • lidiană • luviană • miliană • palaică • pisidiană • sidetică Altele albaneză • armeană • greacă nouă • greacă veche • limbile toharice Categorisire incertă dacă • frigiană • iliră • macedoneană veche • tracă Cu text cursiv sunt marcate limbile dispărute.

v • d • m Limbile oficiale ale Uniunii Europene bulgară • cehă • croată • daneză • engleză • estonă • finlandeză • franceză • germană • greacă • irlandeză • italiană • letonă • lituaniană • maghiară • malteză • neerlandeză • poloneză • portugheză • română • slovacă • slovenă • spaniolă • suedeză