„Cu moartea pre moarte călcând” Românii din vestul Transilvaniei în anii Primului Război Mondial Documente Proiect finanţat de Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, Departamentul Identitate Naţională 2 AUGUSTIN ŢĂRĂU ROMÂNII DIN VESTUL TRANSILVANIEI ÎN ANII PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL DOCUMENTE VOL. I „De la prăbuşirea lumii vechi…” EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Bucureşti, 2018 3 Copyright © Editura Academiei Române, 2018. Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii. EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5 050711, Bucureşti, România Tel: 4021-318 81 46, 4021-318 81 06 Fax: 4021-318 24 44 E-mail: edacad@ear.ro Adresă web: www.ear.ro Referenţi ştiinţifici: dr. Ioan CIORBA dr. Mihai GHEORGHIŢĂ Mircea BRADU Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ŢĂRĂU, AUGUSTIN ʺCu moartea pre moarte călcândʺ : românii din Vestul Transilvaniei în anii Primului Război Mondial : documente / Augustin Ţărău. Bucureşti : Editura Academiei Române, 2018 2 vol. ISBN 978-973-27-2977-9 Vol. 1.: ʺDe la prăbuşirea lumii vechi…ʺ. - 2018. - ISBN 978-973-272978-6 94 Redactor: Magdalena BEDROSIAN Tehnoredactor: Mariana MOCANU Coperta: Mariana ŞERBĂNESCU Bun de tipar: 31.10.2018. Format: 16/70×100 Coli de tipar: 54 C.Z. pentru biblioteci mari: 94(498.4) C.Z. pentru biblioteci mici: 94 4 CUVÂNT ÎNAINTE Primul Război Mondial a constituit evenimentul major al veacului al XX-lea. Odată cu el s-a prăbuşit o lume veche, clădită începând cu primele veacuri ale epocii medievale, şi s-a născut o altă nouă, mai bună, chiar dacă edificiul acesteia a fost afectat de imperfecţiunea specifică oricărei lucrări omeneşti. Cel puţin în parte, popoarele încătuşate de veacuri, în chingile unor imperii anacronice, şi-au regăsit libertatea şi au pornit, fiecare, pe calea desăvârşirii unităţii lor naţionale, între frontierele etnice de mult conturate şi delimitate ale bătrânului continent european. Excepţie au făcut doar cele câteva popoare ale fostului Imperiu Ţarist, care au schimbat regimul autocratic al împăratului cu cel al dictaturii bolşevice, chiar dacă formal îşi declaraseră existenţa independentă şi autonomă faţă de orice pol de putere. În Europa Centrală şi de Răsărit au apărut, aşadar, o serie de state noi, toate caracterizate de componenta lor naţională, care au căutat pe parcursul perioadei postbelice să-şi conserve achiziţiile teritoriale dobândite în urma Complexului de pace de la Paris, prin alianţe zonale puse sub obrocul garanţiilor oferite de puterile învingătoare din tabăra Antantei şi apoi sub cel al Societăţii Naţiunilor. Au fost însă şi nemulţumiri şi ele, după cum era de aşteptat, au alimentat spiritul revanşard al popoarelor învinse, ale căror ţări au suferit amputări teritoriale şi sancţiuni financiare drastice. La erodarea noii construcţii politice europene a contribuit decisiv, în deceniile următoare, morfologia fluctuantă a sferelor de dominaţie pretinse de puterile mondiale ale momentului. Pas cu pas, Germania şi-a revendicat şi şi-a obţinut bazinele economice pierdute; Italia a intrat pe făgaşul păgubos al imperialismului; iar Uniunea Sovietică şi-a propus să refacă şi să lărgească zestrea teritorială moştenită de la defunctul Imperiu al Romanovilor. Deci se poate afirma astăzi că cel de-Al Doilea Război Mondial n-a fost altceva decât o etapă a primei conflagraţii de nivel global, consumată între anii 1914–1918. Pentru România, „războiul cel mare” a însemnat în prima lui fază un stadiu al căutărilor, al cântăririi ofertelor făcute de taberele beligerante pentru a o atrage fiecare de partea ei, un răstimp al acumulărilor şi în final al deliberării. Până la urmă, propunerile avansate Bucureştilor de către puterile 5 Antantei au fost cele care răspundeau idealului unionist al clasei politice din Regat şi din provinciile româneşti aflate sub ascultare străină. Momentul din seara zilei de 27 august 1916, al intrării României în război împotriva Austro-Ungariei, a limpezit şi opţiunile românilor ardeleni angajaţi de doi ani de zile, fără voia lor, într-un conflict armat străin de năzuinţele lor naţionale. Dacă până atunci s-au bătut vitejeşte pe toate fronturile deschise de Monarhia Dualistă, cu speranţa că sacrificiul lor la va aduce egala îndreptăţire în concertul naţiunilor trăitoare între hotarele statului bicefal, acum nădejdea tuturor românilor ardeleni s-a îndreptat către România, unica patrie în sânul căreia îşi puteau împlini aspiraţiile. Aşa se explică valul uriaş al dezertărilor la ruşi şi la italieni înregistrat în perioada imediată de la deschiderea ostilităţilor cu Regatul Român, după cum şi organizarea prizonierilor ardeleni în corpuri de combatanţi voluntari pe teritoriul Rusiei, Italiei şi Franţei, cu scopul de a pune umărul la salvarea ţării îngenuncheate de maşina de război germano-austro-ungară şi, în final, de făurire a României Mari. În acest context, românii ardeleni vor fi prezenţi în trecătorile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, unde vor ţine piept ofensivei inamice pornite cu scopul de a ocupa şi ultima parte de pământ românesc rămasă în urma colapsului economic şi militar înregistrat de statul român, în iarna anului 1916 şi primăvara următoare, şi vor mai participa apoi în toamna anului 1918 la eliberarea Transilvaniei, iar în primăvara anului următor la eliberarea confraţilor din comitatele româneşti situate în partea apuseană a Ardealului, desăvârşind astfel opera de întregire teritorială a noii Românii. Despre Primul Război Mondial s-a scris destul de mult, dar nu suficient. În perioada interbelică au abundat povestioarele memorialisticii aşternute în paginile diverselor periodice de participanţii care au avut zile şi au revenit teferi la casele lor. De notorietate s-au bucurat scrierile romancierilor Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu şi Camil Petrescu, care au abordat tematica „literaturii de front” ce a prins atunci rădăcini în Occident şi care se bucura de o mare căutare în anii postbelici. Sub regimul comunist războiul mondial începea în anul 1916 şi se limita la evocarea momentelor eroice consumate la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, fără nicio relaţionare a evenimentelor cu rădăcinile marelui război şi cu ansamblul contextual al implicării României în conflict. Centrul de greutate al cercetărilor istorice şi al literaturii istorice era concentrat pe evenimentele celei de a doua conflagraţii globale şi pe aportul eliberator al Armatei Roşii. Ocazional, în intimitatea căminelor proprii, câte un bunic sau unchi mai povesteau de periplurile lor pe frontul galiţian ori pe cel italian, în şoaptă şi departe de urechile nepoţilor, ori despre 6 contribuţia lor la făurirea României Mari. După Revoluţia din 1989, atenţia istoricilor, dar şi a publicului larg a fost deturnată în bună parte de curiozitatea descifrării mecanismelor care au întreţinut defunctul regim comunist. De abia jubileul centenarului unirii a reuşit să repună în mişcare interesul pentru cercetarea evenimentelor care au schimbat faţa lumii în urmă cu o sută de ani. În acest demers se încadrează şi lucrarea de faţă. La întocmirea ei, autorul a pornit de la considerentul că românii au fost cuprinşi în vâltoarea războiului încă de la debutul acestuia, fie că au fost înrolaţi în armata maghiară sau austriacă, fie că au fost mobilizaţi în cea ţaristă şi, ca atare, limitarea cercetării istorice doar la anii 1916–1918 ar constitui o nedreptate făcută memoriei sutelor de mii de combatanţi români ale căror vieţi au fost confiscate de puterile imperiale sub drapelele cărora au luptat. Studiul este orientat către descrierea sorţii românilor transilvăneni, la fel ca şi corpul documentar care-l însoţeşte, dar este focalizat înspre evenimentele la care au participat sau au fost martori românii trăitori în spaţiul extracarpatic al Transilvaniei, în provinciile Maramureşului, Crişanei şi Banatului. Structurată în două volume, lucrarea surprinde etapele derulate de elita politică a românilor în lupta de emancipare naţională a poporului pe care-l reprezenta în legislativul de la Budapesta şi în administraţiile locale ale comitatelor transilvănene, devoalează apoi măsurile şi mijloacele abuzive prin care puterea căuta să întreţină hegemonia elementului maghiar în detrimentul popoarelor conlocuitoare, prin dezechilibrarea balanţei etnice şi prin vicierea proceselor electorale, trece în revistă suferinţele prin care au trecut românii ardeleni în numele conservării identităţii lor naţionale, toate informaţiile fiind contextualizate cu atmosfera încărcată ce vestea izbucnirea marelui război. Autorul face lumină apoi în problema organizării armatelor austro-ungare şi a prezenţei procentuale a combatanţilor români în unităţile de pe teritoriul Transilvaniei, surprinde entuziasmul românilor la încorporarea lor în armată, mânaţi de nădejdea recunoaşterii naţiunii lor ca etnie egală cu celelalte din Imperiu şi descrie privaţiunile îndurate de populaţia civilă rămasă acasă. O importantă parte a lucrării este dedicată faptelor de vitejie şi sacrificiului ostaşilor ardeleni pe fronturile din Galiţia, Polonia, Rusia, Bucovina, ca şi pe cele din Serbia, Muntenegru, Albania şi Italia, este prezentată dimensiunea colosală a jertfei intelectualităţii ardelene pe câmpurile de bătălie, apoi sunt descrise episoade ale grijii duhovniceşti şi trupeşti de care au avut parte răniţii din spitalele militare, sunt zugrăvite imagini ale traiului prizonierilor de război şi sunt amintite scene ale virtuţilor creştine 7 demonstrate pe front de ostaşii ambelor părţi beligerante. Nu lipsesc nici episoadele lumeşti, legate de puţinele clipe de linişte de care ostaşii se mai bucurau uneori, după cum nici cele care ilustrează trăirile şi grijile lor pentru cei rămaşi acasă. Sunt amintite iarăşi suferinţele prin care au trecut românii ardeleni după intrarea României în război alături de puterile Antantei, sunt furnizate informaţii despre alcătuirea corpurilor de voluntari români alcătuite din prizonierii aflaţi în captivitatea rusească şi italiană şi, în sfârşit, este refăcut filmul evenimentelor care au condus la proclamarea unirii tuturor românilor într-un singur stat, pe 1 decembrie 1918, la Alba Iulia. Mircea BRADU 8 DESPRE ACTIVITATEA POLITICĂ A ROMÂNILOR ARDELENI PENTRU OBŢINEREA STATUTULUI DE NAŢIUNE EGAL ÎNDREPTĂŢITĂ A IMPERIULUI AUSTRO-UNGAR Pentru românii transilvăneni, anul 1914 debutează pe plan politic cu lansarea unei noi serii de tratative ce urmau să fie purtate între conducătorii Partidului Naţional Român (P.N.R.) şi premierul maghiar Tisza István, având ca subiect problema egalei îndreptăţiri a naţiunii române din Ardeal cu celelalte etnii recunoscute în Imperiul Dualist, cu austriecii, ungurii şi croaţii1. După aproape două decenii de la consumarea evenimentelor, fruntaşul ardelean Ion Rusu Abrudeanu afirma că iniţiativa reluării negocierilor dintre elita politică a românilor ardeleni şi contele Tisza ar fi aparţinut regelui Carol I, după cum tot monarhului român îi atribuia el paternitatea rundei de tratative consumate cu un an în urmă. Întreaga clasă politică din România era aşadar interesată să amelioreze soarta conaţionalilor din Transilvania şi, pe cale de consecinţă, să consolideze de pe această bază contractul de alianţă încheiat de Regatul Român, în octombrie 1883, cu puterile Triplei Alianţe. De aceea au subscris la propunerea făcută de monarh cei mai importanţi oameni politici români ai momentului, precum Ion I.C. Brătianu, Constantin Stere, Titu Maiorescu, Nicolae Filipescu, Alexandru Marghiloman, iar fostul ministru liberal al Agriculturii, Alexandru Constantinescu, s-a şi oferit să uzeze de reţeaua sa de prietenii pentru a-l putea aborda pe premierul Tisza şi al convinge să achieseze la iniţiativa regelui român. Pe lângă membrii Comitetului executiv al P.N.R. a intervenit Constantin Stere, rectorul Universităţii din Iaşi şi vice-preşedintele Camerei de la Bucureşti, convingându-i de utilitatea angajării lor în dialogul cu puterea de la Budapesta. Din păcate, cele şase luni de negocieri n-au condus la niciun rezultat concret şi tratativele au fost suspendate în decembrie 19132. Tudor Arghezi, Publicistică (1914–1918), Editura Academiei Române, Bucureşti, 2000, p. 70-71 2 Activitatea lui Vaida şi Aurel Popovici din timpul războiului în chestia tratativelor de împăcare dintre Români şi Unguri, în Ion Rusu Abrudeanu, Păcatele Ardealului faţă de sufletul vechiului regat. Fapte, documente şi facsimile, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1930, p. 303 1 9 Astfel, premierul maghiar i-a convocat pe reprezentanţii românilor transilvăneni pe data de 20 ianuarie 1914 la Budapesta, prima rundă a tratativelor urmând să se desfăşoare în după-amiaza aceleiaşi zile la Palatul Klotild3, din centru capitalei ungare. Comitetul executiv al P.N.R. s-a întrunit însă de dimineaţă la restaurantul „Cornul de Aur”, pentru a pune la punct ultimele detalii ale strategiei dezbaterilor ce aveau să urmeze şi pentru a schiţa conţinutul intervenţiilor la care aveau să recurgă membrii „comisiei de 10”, ca for reprezentativ, pentru a susţine justeţea doleanţelor politice formulate de românii ardeleni4. Deşi în jurul fondului dezbaterilor s-a păstrat cea mai strictă confidenţialitate, condiţie impusă de contele Tisza pentru a se pune la adăpost de tirul criticilor opoziţiei, care nu agrea defel dialogul cu românii, presa maghiară a speculat pe marginea posibilelor subiecte ce s-ar fi putut afla pe agenda negocierilor, printre care şi cel referitor la reînfiinţarea episcopiei ortodoxe române la Oradea5, promisă de multă vreme vicarului orădean, Vasile Mangra, în virtutea angajamentului acestuia din urmă de a se retrage din mişcarea naţională română. Discuţiile au continuat în după amiaza celei de a doua zile şi din nou presa budapestană a traficat o mulţime de dezinformări. Se încerca inocularea în mentalul opiniei publice a ideii că reprezentanţii românilor nu s-ar fi înţeles între ei în momentul în care premierul le-ar fi înaintat oferta sa politică, apoi că „pactul” ce urma să încununeze tratativele ar fi lipsit de vitalitate deoarece fie românii nu-l vor ratifica, fiind prea sărac în concesii în raport cu revendicările formulate de ei, fie nu va trece de votul Parlamentului, întrucât nici măcar coaliţia de la putere nu agrea „hora românească” în care s-a apucat să dănţuiască premierul maghiar6. Toate aceste comentarii erau vehiculate în condiţiile în care din sala unde se desfăşurau discuţiile n-a „răsuflat” niciun cuvânt către public. Nu este însă mai puţin adevărat că starea de lucruri descrisă de jurnaliştii maghiari exprima în nuanţe reale cerbicia cu care părţile angajate în dialog căutau să-şi menţină neştirbite poziţiile de pe care porniseră în negocieri. „Atitudinea guvernelor ungare faţă de Românii din patrie a fost de-a dreptul păcătoasă şi eu osândesc acest sistem tradiţional al păcatelor. Statul naţional maghiar e o ficţiune de drept constituţional. Recunosc integritatea teritorială a statului şi nu mă las robit de niciun principiu separatistic, dar încolo trag în interesul neamului Palatul Klotild, ridicat în 1914 pe Váci utca nr. 34, în Budapesta – n.n., A.Ţ. Vasile Netea, Spre unitatea statală a poporului român. Legături politice şi culturale între anii 1859-1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1969, p. 506. 5 Preludii. Şedinţele comitetului nostru naţional, „Românul”, nr. 5, din 21 ianuarie 1914, p. 2. 6 Şedinţele Comitetului. Clipe decisive, „Românul”, nr. 7, din 23 ianuarie 1914, p. 2. 3 4 10 meu toate consecinţele principiului naţional”7 – declara Octavian Goga ziarului „Az Est”8, în vreme ce intervenţiile în presă ale celor mai mulţi politicieni maghiari exprimau o încărcătură şovinistă de maximă intensitate. Astfel, contele Tivadar Batthyány, fruntaş al „moderaţilor”, se opunea cu vehemenţă „a se da unei rase, unei naţionalităţi singuratice, privilegii culturale în paguba culturei naţionale maghiare”9, în timp ce contele Károlyi Mihályi socotea că nici de s-ar afla în parlamentul budapestan „o sută de Apponyi”, aceştia nu ar înfrânge încăpăţânarea premierului Tisza István de a continua tratativele cu românii, făcând aluzie la intransigenţa cu care fostul ministru al Învăţământului desfiinţase în 1907 toate drepturile şcolare ale naţionalităţilor trăitoare în Ungaria. „Iată, aici avem pactul valah, căruia îi va urma pactarea cu celelalte naţionalităţi” – îşi argumenta contele Károlyi tirada-i extremistă. „Noi însă, în casa dreptului milenar, vrem şi vom menţine naţiunea suverană, independentă contra oricui. Iar, dacă oricine ar cuteza să se atingă, fie cu degetul cel mic, de aceasta, în cazul acesta se va răscula întreaga naţiune, deoarece avem datoria să ne răzvrătim, ni se impune să nu tolerăm să facă cu noi un astfel de joc10”. Omul acesta, atât de refractar la doleanţele legitime ale etniilor conlocuitoare cu poporul maghiar, va juca la pragul anilor 1918–1919 rolul celui mai „democrat” personaj politic al Ungariei învinse, mască sub care însă îşi va continua anacronica-i politică de menţinere a vechilor hotare ale ţării sale şi de perpetuare a hegemoniei ungurilor asupra celorlalte popoare din fostul Imperiu Dualist. Lovit parcă de amnezie, când îşi va asuma rolul de premier al tinerei Republici maghiare, pe 16 noiembrie 1918, se va strădui să creeze Ungariei statutul de victimă a ambiţiilor belicoase ale foştilor parteneri de la Viena11, uitându-şi aportul din campania de aţâţare la război a Monarhiei împotriva ţărilor vecine. „E foarte evident pentru ce era necesară pactarea cu Românii. După evenimentele ce au decurs e un secret public, pentru că Monarhia n-a îndrăznit să păşească nici contra Muntenegrului. Ea n-a îndrăznit pentru că n-a avut încredere în naţionalităţile proprii, pentru că n-a avut încredere în soldaţii proprii. Văzând, deci, pactul cu Românii, e evident că se tem, tremură din cauza acestor valahi, pe care vreau acum să-i câştige”, îşi Declaraţiile domnului Goga, „Românul”, nr. 7, din 23 ianuarie 1914, p. 2–6. „Gazeta de Seară”, tabloid cu orientare progresistă, înfiinţat în 1910 de Miklós Andor, proprietar şi redactor-şef – n.n., A.Ţ. 9 Presa maghiară, „Românul”, nr. 7, din 23 ianuarie 1914, p. 4. 10 Monarhia n-a avut încredere în armata sa, „Românul”, nr. 7, din 23 ianuarie 1914, p. 6. 11 Miron Constantinescu, Ştefan Pascu, Ludovic Bányai, Desăvârşirea unificării statului naţional român. Unirea Transilvaniei cu vechea Românie, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1968, p. 196. 7 8 11 susţinea în ianuarie 1914 Károlyi Mihályi concepţia-i războinică. „Faptul acesta este contra cercului nostru de interese, acesta e punctul de unde nu tolerăm gluma. Asta n-o vom tolera, fiindcă dacă am tolera, atunci mai bine să renunţăm la ideea noastră ca să construim Ungaria independentă12”. Desigur, lucrurile stăteau cu totul altfel decât erau ele expuse de politicienii unguri în presă, iar realitatea era binecunoscută în cercurile politice de la Viena, după cum o dovedeşte şi declaraţia făcută unui jurnalist german de noul ambasador austriac la Bucureşti, instalat în post chiar în acele zile, în care el recunoştea că „Românii din Ungaria de fapt nu sunt în posesiunea drepturilor lor”, afirmaţie care a stârnit imediat critici vehemente la Budapesta13. Departe însă de a fi intimidat, diplomatul Otto Czernin şi-a reconfirmat public opinia câteva zile mai târziu. „Eu afirm fără ezitare şi în mod franc că Românilor din Ungaria le lipsesc unele drepturi care li se cuvin. Nici nu am nevoie să dovedesc aceasta prin argumentaţii logice, care ar putea duce prea departe, ci ajunge să mă refer la faptul că unul dintre cei mai hotărâţi patrioţi maghiari, contele Tisza, a recunoscut aceasta intrând în tratative cu reprezentanţii Românilor din Ungaria14”. De data aceasta politicienii maghiari nu s-au mai limitat doar la obişnuitele proteste în presă, ci au ţinut să-şi exprime şi practic nemulţumirea, cum s-a întâmplat pe 21 ianuarie 1914, când mai mulţi deputaţi ai Congregaţiei comitatului Sălaj şi-au depus demisiile pe biroul comitelui suprem în semn de afront la demersul premierului Tisza de a relua tratativele cu românii şi, totodată, ca manifestare a nemulţumirii lor pentru victoria repurtată în alegerile locale de fruntaşul român Gheorghe Pop de Băseşti în faţa baronului Wesellényi Miklos15. Tot în aceeaşi zi, fără a se sinchisi de încărcătura emoţională ce însoţea negocierile de la Budapesta, Procuratura din Braşov deschidea proces împotriva periodicului făgărăşean „Olteanul”, pentru „delict de presă”, întrucât în paginile acestuia au fost demascate manevrele necurate utilizate de autorităţile maghiare pentru fraudarea alegerilor locale în comitatul Făgăraşului16. * Opinia publică occidentală a fost sensibilizată în privinţa luptei românilor ardeleni pentru dobândirea drepturilor lor politice, printr-o serie de conferinţe organizate de către grupurile de tineri români din Monarhia n-a avut încredere în armata sa, „Românul”, nr. 7, din 23 ianuarie 1914, p. 6. O declaraţie a contelui Czernin despre Românii din Ungaria, „Românul”, nr. 8, din 24 ianuarie 2014, p. 2. 14 Declaraţiile contelui Czernin, „Românul”, nr. 9, din 25 ianuarie 1914, p. 2. 15 Preludii. Şedinţele comitetului nostru naţional, „Românul”, nr. 5, din 21 ianuarie 1914, p. 3. 16 Procesul de presă a foii „Olteanul” din Făgăraş, „Românul”, nr. 5, din 21 ianuarie 1914, p. 3. 12 13 12 Transilvania, Bucovina şi Regatul României, aflaţi la studii în capitalele europene17. O asemenea întrunire a fost organizată la Paris pe 30 ianuarie 1914, în saloanele „Voltaire”, de lângă Teatrul Odéon, de către studenţimea română din capitala Franţei, avându-i ca principali invitaţi pe arădeanul Mircea Russu Şirianu, pe-atunci avocat stagiar, şi pe Constantin Simian, avocat la Râmnicu Vâlcea, prezenţi fiind şi Iuliu Maniu, avocat arhidiecezan la Blaj, şi Aurel Eliescu, avocat în Craiova. În faţa auditoriului, tânărul Mircea Russu Şirianu a prezentat studiul intitulat Chestiunea Transilvaniei, structurat pe trei secţiuni, şi anume Ce a fost Transilvania?, material introductiv în care a trecut în revistă trecutul provinciei şi de aici legitimitatea românilor ardeleni de a beneficia de suveranitate, apoi Ce este Transilvania?, în care a demonstrat statistic preponderenţa covârşitoare a elementului românesc în provincie şi a ilustrat apoi starea economică şi socială precară în care au fost împinşi românii ardeleni de către guvernările de la Budapesta, subliniind totuşi abnegaţia cu care elita românească luptă pentru emanciparea confraţilor săi, încurajată desigur de progresul înregistrat în ultima vreme de Regatul României, şi ultima secţiune, Ce va fi Transilvania?, în care a scos în evidenţă succesele diplomaţiei româneşti în susţinerea cauzei ardelenilor pe la guvernele occidentale, arătând „care sunt aliaţii noştri naturali în politica externă”, nenominalizaţi însă de jurnalistul care a publicat ştirea, pentru a evita rigorile cenzurii maghiare18. Moderatorul conferinţei, George Meitani, doctorand în drept la Paris, a vorbit pe scurt despre dialectica existentă între idee şi faptă şi despre cum trebuia transpusă în viaţă pentru rezolvarea „Chestiunii Transilvaniei”, scoţând apoi în evidenţă datoria ce revine tinerei generaţii în susţinerea ideilor privitoare la viitoare arhitectură a Ardealului. El l-a invitat apoi să ia cuvântul pe Constantin Simian care, după ce a prezentat succint contextul geopolitic în care este plasată România, a anticipat iminenta şi apropiata declanşare a unui conflict militar între Marile Puteri europene, lăsând la latitudinea celor prezenţi să judece înspre care dintre taberele beligerante sar putea orienta Bucureştii. „Cu cine va merge România în viitorul conflict european? Cu Rusia sau cu Austria?”, întrebare la care avocatul vâlcean găseşte un unic răspuns – „cu acea putere care ne va garanta realizarea aspiraţiunilor legitime”19, or acele „aspiraţiuni” se puteau rezuma la una singură, adică unirea tuturor provinciilor româneşti într-un singur stat. 17 Vasile Netea, C. Gheorghe Marinescu, „Liga Culturală” şi unirea Transilvaniei cu România, Editura Junimea, Iaşi, 1978, p. 25. 18 Chestiunea Transilvaniei discutată la Paris, „Românul”, nr. 17, din 3 februarie 1914, p. 4. 19 Ibidem. 13 * După două săptămâni de la consumarea primelor reprize ale tratativelor purtate de fruntaşii Partidului Naţional Român cu premierul Tisza István, acesta din urmă i-a convocat din nou pe reprezentanţii românilor ardeleni la Budapesta, însă în prealabil s-a întâlnit cu patru dintre capii bisericilor româneşti din Transilvania, respectiv episcopul Ioan Papp, ca reprezentant al ortodocşilor, şi episcopii Demetrie Radu, Vasile Hossu şi Traian Valeriu Frenţiu, ca emisari ai greco-catolicilor. În virtutea lui deja împământenitul ei obicei, presa budapestană a publicat iarăşi crâmpeie de informaţii în legătură cu discuţiile purtate, pe care pretindeau jurnaliştii maghiari că le-ar fi obţinut din „surse proprii şi de încredere”20. De reţinut este totuşi declaraţia unuia dintre interlocutorii români care, deşi nu i se deconspiră identitatea, în opinia jurnalistului de la periodicul „Világ” ar exprima simţămintele şi năzuinţele tuturor românilor ardeleni. Astfel, după ce în preambulul intervenţiei sale trecea în revistă o serie de sacrificii făcute de soldaţii români din Transilvania şi din România pe diferitele câmpuri de bătălie, în care slujiseră intereselor unor imperii mânaţi de speranţa remedierii situaţiei lor politice şi economice, cel intervievat ar fi ajuns la concluzia că întotdeauna neamul românesc a păgubit în loc să prospere şi asta s-a întâmplat numai din pricina ingratitudinii cu care a fost răsplătit de mai marii lumii. „La Solferino şi Königgrätz, artileriştii români au apărat retragerea, pierind până la unul, pe când celelalte regimente s-au predat toate. După Königgrätz a urmat înţelegerea din ‘67 şi mai apoi parodia juridică întitulată lege de naţionalităţi care şi până astăzi figurează ca monstru născut de corpus iuris-ul maghiar. După Plevna a urmat răpirea Basarabiei. La Mukden Kuropatkin, numai jertfind corpul de armată compus din Români din Basarabia şi Podolia, a putut scăpa armata rusă demoralizată de înconjurul lui Nogi” – îşi ilustra el argumentaţia. „Şi cu toate acestea Românii pretutindeni, şi în Ungaria, suferă cele mai mari nedreptăţi. În relaţiile interne Românii sunt cu totul scârbiţi de politica nedreaptă, oprimatoare a guvernelor din tot timpul, sunt sătui de luptele electorale protejate de guvern şi, pe deasupra, Coloman Tisza cu atâta ură înverşunată a persecutat pe Români, încât a asmuţat asupra lor şi administraţia. Hieronymi, ca ministru de Interne, a dizolvat Partidul naţional, i-a luat dreptul de întrunire şi pe membrii comitetului i-a închis. Cu sprijinul lui Ştefan Tisza, s-a înfiinţat episcopia de Hajdudorogh. Averile bisericei greco-ortodoxe române, cari 20 Comitetul a fost convocat! Mersul tratativelor cu guvernul, „Românul”, nr. 18, din 5 februarie 1914, p. 3. 14 serveau pentru scopuri culturale şi bisericeşti, au fost date sârbilor şi grecilor, deşi biserica sârbească e aproape tot atât de bogată ca şi cea catolică, astfel că nici nu i-ar fi trebuit alte fonduri. Cele 5–6 familii de greci din Budapesta se înfruptă din averea de milioane a mitropoliei din Braşov, care a fost luată şi care servea mai înainte pentru sprijinirea şcolilor. Astfel de servicii au adus guvernele succesive culturei româneşti”21 – îşi încheia omul demonstraţia. Mai departe, fruntaşul transilvănean socotea că de rezolvarea cerinţelor politice ale românilor ardeleni depindea apropierea şi consolidarea legăturilor Ungariei cu Regatul Român, „ştiut fiind că România va avea rol preponderent într-un eventual conflict european” – relaţiona el cât se poate de vizionar, după care înfiera miopia politicienilor maghiari care au încheiat un pact secret de susţinere a pretenţiilor bulgare asupra Dobrogei în detrimentul prieteniei cu statul român. În sfârşit, interlocutorul afirma că „factorii Românilor din Ungaria sunt de părerea că trebuie să se încheie pace, dar nu aşa ca să piardă şi din fărâmituri, ci o pace trainică, cinstită, care să dea drepturile Românilor, pentru că numai democraţia adevărată, votul universal, egal, secret, administraţie dreaptă, întrunirile libere, libertatea presei vor pune temelia unui stat puternic şi respectat. Altcum, inevitabil ar urma descompunerea”22 – finaliza acesta sentenţios şi la fel de profetic. La sfârşitul lunii februarie 1914, premierul Tisza István a considerat că tratativele purtate cu membrii Comitetului executiv al Partidului Naţional Român şi-au atins scopul şi doleanţele formulate de români au fost în cea mai mare parte satisfăcute, aşa că a ţinut să facă publice rezultatele negocierilor. Ele au fost prezentate de contele Tisza în parlamentul budapestan, structurate pe trei secţiuni specifice, şi s-au bucurat de aprobarea unanimă a deputaţilor prezenţi în sală. Referitor la satisfacerea drepturilor politice reclamate de ardeleni, premierul a afirmat că românii sau bucurat dintotdeauna de aceste drepturi, dovadă fiind însăşi existenţa Partidului Naţional Român, chiar dacă el personal consideră că fiinţarea acestui partid organizat doar pe criterii etnice ar aduce mai mult daune decât beneficii naţiunii române, împiedicând-o astfel să se integreze în societatea maghiară. Mai departe a spus că nici deciziile de desfiinţare a partidului românesc, la care au recurs guvernele trecute, n-au avut un caracter democratic, de vreme ce legea admitea până şi funcţionarea unor partide de stânga constituite pe criteriul urii de clasă. În privinţa cererii de 21 Declaraţiile unui influent bărbat politic al nostru, „Românul”, nr. 18, din 5 februarie 1914, p. 3–4. 22 Ibidem. 15 a folosi limba română în şcoli, în administraţia publică şi în instanţele judecătoreşti din zonele locuite compact de români, primul ministru a mărturisit că a fost de acord ca limba maternă a tuturor locuitorilor nemaghiari să fie introdusă ca materie facultativă de studiu în clasele superioare ale gimnaziilor, în locul limbii greceşti, apoi că a aprobat ca în serviciile administraţiilor locale să fie încadraţi funcţionari cunoscători ai limbii localnicilor şi ca petiţiile formulate să fie redactate în limba acestora, cu condiţia ca petenţii să şi le compună singuri şi ca etnia petentului să fie preponderentă în zonă, asta în contextul în care majoritatea românilor erau neştiutori de carte la acea vreme. Cam aceleaşi concesii erau făcute şi în domeniul justiţiei, cu diferenţa că petiţiile şi sentinţele trebuiau redactate în ungureşte şi apoi traduse verbal în limba justiţiabililor23. La capitolul chestiunilor economice, contele Tisza a respins cu vehemenţă cererea românilor ca guvernul să-şi abandoneze politica de colonizare şi de finanţare a colonizării maghiarilor în fiefurile româneşti din Transilvania, negând că acest proces ar urmări destrămarea comunităţilor compacte româneşti de-a lungul timpului. „Am declarat că acţiunea de colonizare a statului şi a întreprinderilor, cari se împărtăşesc de sprijinul statului, nu are caracter agresiv îndreptat contra românilor, ci are de scop numai să împiedece schimbarea în defavorul maghiarimii a relaţiei de proprietate” – se disculpa, autoacuzându-se de fapt, premierul, „Nici n-am voit şi nici nu voieşte nimeni alta, decât că dacă o posesiune, care a fost în mâna maghiarilor, ajunge să se vândă, întrucât se poate şi în viitor să rămână în mâna maghiarilor, să nu se schimbe relaţiile de posesiune în defavorul nostru24”. Cu alte cuvinte, hegemonia maghiară trebuia menţinută, cultivată şi extinsă pretutindeni în Transilvania, chiar şi cu preţul răsturnării balanţei etnice a provinciei. Mai multe „concesii” nu putea face nici contele Tisza, se apropiau şi alegerile generale, vistieria partidului său era goală, iar premierul avea nevoie de aliaţi cu orice preţ, or, continuarea dialogului cu românii îi sporea tabăra inamicilor pe zi ce trecea. Dacă pe plan financiar problemele băneşti ale partidului „tiszaist” erau pe cale să fie rezolvate, graţie finanţării promise de magnatul american Nathaniel Rothschild, în schimbul titlului nobiliar de conte maghiar25, afacere negociată prin Tratativele româno-maghiare în Dietă. Vorbirea contelui Tisza, în „Unirea”, nr. 19, din 26 februarie 1914, p. 2. 24 Chestii economice, în „Unirea”, nr. 19, din 26 februarie 1914, p. 4. 25 Familia Rothschild va plăti alegerile parlamentare din Ungaria, „Românul”, nr. 89, din 1 mai 1914, p. 4. 23 16 intermediul cuscrului acestuia, baronul bihorean Alfred Wertheimstein26, iată că lucrurile erau mult mai complicate pe tărâm politic. La rândul său, preşedintele Partidului Naţional Român, dr. Teodor Mihaly, a ţinut să facă şi el publice problemele care au fost supuse negocierilor purtate cu premierul Tisza István şi, totodată, rezultatele obţinute, cu ocazia şedinţei din 6 martie 1914 a Camerei budapestane. În obişnuita retorică a intelectualilor ardeleni, la începutul intervenţiei preşedintele a trecut în revistă cele patru runde de negocieri purtate în ultimele decenii cu guvernele care s-au perindat la putere, evocând câteva din momentele critice care au însoţit de fiecare dată discuţiile şi care până la urmă şi-au găsit rezolvarea într-un fel sau altul, subliniind că întotdeauna reprezentanţii românilor au militat pentru drepturile naţiei lor numai şi numai pe cale paşnică, afirmaţie care a stârnit furia unor deputaţi maghiari ai partidului de guvernământ şi ai opoziţiei, precum Fernbách şi Kun Béla, care au început să strige în gura mare: „Vedem şi din cazul de la Dobriţin!”27, încercând astfel să-i asocieze pe români cu atentatul petrecut în urmă cu mai bine de două săptămâni la sediul Episcopiei Greco-Catolice de Hajdudorog. Mai departe, oratorul român şi-a exprimat mirarea pentru schimbarea de atitudine pe care a afişat-o în ultima vreme Partidul Paşoptist-Independist faţă de cerinţele exprimate de Partidul Naţional Român în programul său politic, fiindcă odinioară, pe când se afla în minoritate şi în opoziţie, partidul se arătase binevoitor, iar acum se manifesta vehement împotriva fireştilor revendicări politice formulate de români, căutând o explicaţie pentru această metamorfoză, la care dilemă exprimată de Mihaly s-a oferit intransigentul deputat „paşoptist” Albert Apponyi să dezlege misterul, aruncând zeflemeaua: „Voi explica eu aceasta!” În ultima parte a discursului, Teodor Mihaly a citit conţinutul celor unsprezece subiecte discutate şi analizate împreună cu premierul Tisza pe parcursul întâlnirilor avute, iar la final a prezentat proiectul de rezoluţie convenit împreună cu deputatul puterii, Elemér Jakabffy: „După ce sistemul de guvernământ, susţinut în timpul celor din urmă patru decenii, are credinţa fatală că Ungaria numai 26 Baronul Alfréd Mayer von Wertheimstein s-a născut la Viena în 1843, a fost ofiţer în armata austro-ungară şi s-a stabilit la Oradea. Primul copil, din cei şapte pe care i-a avut, a fost Rózsika, născută în 1870, cea care la vârsta de 37 de ani s-a căsătorit cu baronul Charles Rothschild, mezinul magnatului american Nathaniel Rothschild, pe care l-a cunoscut la o „vânătoare” de fluturi în Carpaţi, ambii fiind pasionaţi de biologie. Un frate al baronesei a fost prim-pretorul plasei Beiuş, Adriana Totorean, Castelul Rothschild. Castelul din Ciutelec a aparţinut uneia dintre cele mai bogate dinastii europene din ultimele secole, (vezi „Bihoreanul”, din 25 ianuarie 2018). 27 Chestiunea românească în Cameră, „Românul”, nr. 44, din 8 martie 1914, p. 1–2. 17 astfel poate dăinui dacă toate naţionalităţile, contopindu-se în rassa maghiară, vor forma o naţiune unitară compactă în limbă şi simţăminte de rassă – e în contradicţie cu istoria milenară a acelei Ungarii, pe care însuşi întemeietorul şi primul ei rege, Sfântul Ştefan, a recunoscut-o de ţară poliglotă, şi ca atare a ţinut piept în decurs de o mie de ani tuturor răsboirilor interne şi externe, dând dovadă neîndoioasă că într-adevăr nu a fost avizată la niciun fel de garanţie artificială pentru existenţă şi mai puţin chiar la astfel de garanţii contrare scopului, cum e încercarea de a contopi rasele artificial, care are un singur rezultat, adecă acea desbinare care împarte popoarele de sub coroana Sfântului Ştefan în două tabere inamice: „guvernul să fie îndrumat să inaugureze deschis şi fără nici o rezervă, chiar în interesul consolidării interne a ţării, o politică de stat care să armonizeze condiţiile de unitate politică a ţării, cu condiţiile de viaţă naţională a popoarelor ei”28. Cu acestea se încheia noua rundă şi ultima de negocieri dintre reprezentanţii românilor ardeleni şi premierul maghiar, la fel de infructuoasă ca şi celelalte, anterioare. Eşecul discuţiilor i-a mâniat pe cei mai mulţi dintre membrii „Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor”29, societate în care erau înscrişi numeroşi români ardeleni stabiliţi în România şi care au lansat un apel pentru organizarea unei adunări de protest, pe 29 martie 1914, în sala „Dacia” din Bucureşti30. * Acasă, discursul preşedintelui Partidului Naţional Român în parlament, dr. Teodor Mihaly, dar mai ales proiectul de rezoluţie care încheia intervenţia fruntaşului român au pus pe jar cercurile ultranaţionaliste din Ungaria şi Transilvania, aşa că nu după mult timp Congregaţia comitatului Pesta a lansat o contra-rezoluţie de condamnare a iniţiativei premierului Tisza, în urma căreia aceste grupări extremiste s-au dedat la atacuri de o rară violenţă verbală la adresa deputaţilor români din organele reprezentanţelor locale. La mai puţin de două săptămâni de la alocuţiunea preşedintelui Mihaly, vajnicul tribun al cauzei românilor ardeleni, dr. Vasile Lucaciu, a fost ţinta tirului de invective pornite împotriva sa de deputatul Falusy Árpád cu ocazia şedinţei Congregaţiei comitatense a Sătmarului. Imediat după prezentarea ordinii de zi, deputatul maghiar a cerut cuvântul şi a dezlănţuit potopul de acuze calomnioase şi triviale cu care tabăra Ibidem, p. 2. Cunoscută sub numele ei prescurtat „Liga Culturală” – n.n., A.Ţ. 30 Marele meeting al „Ligei Culturale”, „Românul”, nr. 59, din 27 martie 1914, p. 4. 28 29 18 naţionalistă îşi întreţinea în tot locul aşa zisa luptă pentru „unitate naţională” a patriei maghiare, după un tipic atent însăilat în laboratoarele propagandei oficiale, însă lipsit de orice argumentaţie ştiinţifică. „Ceva comitet de Valahi, comitet al unui partid ce nu există, s-a vârât în viaţa noastră publică şi cu acesta a stat de vorbă contele Tisza” – îşi începea acest Falusy peroraţia, folosind înadins denominaţia de ocară «valahi» în locul celei de «români» pentru a-şi stigmatiza conlocuitorii din Ardeal şi, totodată, spre a arunca şi o undă de dispreţ către premierul Tisza: „Aceşti Valahi sunt cei mai mari duşmani ai patriei noastre. Ei aleargă la Viena, la Bucureşti în contra statului nostru. Cele 11 puncte prezentate de deputatul T. Mihali sunt tot atâtea atacuri în contra unităţii statului nostru şi dovedesc lipsa totală de patriotism a Valahilor, aceşti agitatori păcătoşi”: „Chiar în comitatul nostru, unde mai înainte n-a existat chestia naţionalităţilor, şi-a ridicat acum capul acest şarpe veninos şi am văzut cu groază cum au pornit atentatele de la Moftinul-Mic pe toată linia în contra maghiarimei, până şi-a ajuns culmea la Dobriţin”31, încheindu-şi rechizitoriul cu deja obişnuita relaţionare a românilor cu atentatul cu bombă de la Debreţin, din 23 februarie 1914. După cum relatează un corespondent român de presă, care a asistat la lucrările şedinţei, virulenţa deputatului comitatens i-a dezgustat până şi pe deputaţii partidului aflat la guvernare, iar unul dintre aceştia, Helmeczy József, a intervenit pentru a mai calma spiritul sanguinar al confratelui său, explicând cum că în alte state multinaţionale ale Europei este de mult împământenită arta dialogului paşnic şi că ar fi de dorit ca şi Ungaria să păşească pe acest drum. Replica deputatului dr. Vasile Lucaciu, cel pe care Falusy îl credea deja ţintuit la stâlpul infamiei, a fost de o înţelepciune şi de o elocinţă care au dezarmat pur şi simplu tabăra adversă. El le-a vorbit întâi despre conţinutul termenului „patriot”, aşa cum era el definit de legile sancţionate de corpul legislativ şi de cele ale bunului simţ, adică o calitate ce presupunea o întreită împlinire a cerinţelor: „credinţa către tron şi înalta casă domnitoare, respect şi supunere faţă de legi, în fine alipirea şi iubirea naţiunei tale”, subliniind apoi că românii ardeleni sunt singurii care o împărtăşesc cu adevărat, în vreme ce maghiarii, prin pretenţiile lor hegemonice, periclitau însăşi existenţa statului maghiar. El l-a disculpat apoi pe premierul Tisza István, care prin reluarea negocierilor cu reprezentanţii românilor ardeleni a demonstrat că a înţeles spiritul dominant al civilizaţiei occidentale, oricât de grea i-ar fi fost misiunea de a 31 Chestia românească în Congregaţia comitatului Sătmar, „Românul”, nr. 57, din 25 martie 1914, p. 3. 19 lupta cu mentalitatea retrogradă a conaţionalilor săi, iar în privinţa zurbagiului Falusy, a mai adăugat că doar haina preoţească l-ar împiedică să-l provoace la un duel cavaleresc, nu însă şi la un duel intelectual, bazat pe argumente ştiinţifice, pe care ar fi întotdeauna bucuros să-l susţină. Departe de a fi înţeles mesajul părintelui Lucaciu, auditoriul naţionalist maghiar a iscat imediat un vacarm de nedescris, presărat cu huiduieli, injurii, aluzii la adresa trecutelor suferinţe ale tribunului în temniţele ungureşti şi îndemnuri făţişe de a-l alunga din ţară: „nu-l ascultăm, memorand, memorand, du-te la Seghedin, ce cauţi aici, du-te la Bucureşti!”32 – au sunat lozincile neruşinate ale opozanţilor, fără să intuiască atunci că Vasile Lucaciu se va refugia în curând în capitala României din pricina dosarului de „trădare” ce i-l va deschide procuratura maghiară. Mai prudenţi, în comparaţie cu deputaţii maghiari ai Congregaţiei sătmărene, deputaţii maghiari din Bihor au solicitat trimiterea contrarezoluţiei de la Pesta direct la arhivă, spre a evita critica la care ar fi fost supusă de către reprezentanţii români ai adunării. Contrar aşteptărilor, deputatul român, dr. Ioan Ciordaş, a protestat împotriva eludării unui asemenea subiect şi a insistat ca măcar să i se permită a rememora etapele negocierilor purtate de-a lungul vremii de puterea de la Budapesta cu reprezentanţii românilor ardeleni, spre a înlesni o mai clară şi pozitivă înţelegere a demersului demarat de premierul Tisza şi, totodată, pentru a-l pune pe acesta la adăpost de acuzaţiile opoziţiei parlamentare. Apoi a pledat pentru reintroducerea limbii române de predare în Gimnaziul grecocatolic de la Beiuş, argumentând cu preponderenţa covârşitoare a românilor trăitori pe valea Crişului Negru, iar la urmă nici măcar aprecierea că ungurii, raportându-se la numărul lor în economia populaţiei regatului maghiar, nar fi în măsură să-şi aroge pretenţii de naţiune, ci doar de naţionalitate, nu a trezit protestul componentei maghiare din reprezentanţa comitatului33. Chiar dacă expozeul avocatului Ioan Ciordaş nu s-a materializat în vreun progres pe calea ameliorării relaţiilor dintre ungurii şi românii ardeleni, el a avut totuşi ecou la nivelul conducerii Partidului Naţional Român, care a considerat oportună reînfiinţarea Clubului Naţional Român comitatens din Bihor, instituţie destructurată de la sine după instalarea canonicului Vasile Mangra în postul de vicar ortodox al Oradiei. După două luni de la şedinţa Congregaţiei, românii orădeni vor înfiinţa şi un despărţământ local al Asociaţiei „Astra” pentru a întări şi pe tărâm cultural simţămintele Ibidem, p. 4. Chestia românească în Congregaţia comitatului Bihor, „Românul”, nr. 57, din 25 martie 1914, p. 7. 32 33 20 naţionale ale locuitorilor comitatului, reuşită lăudată în organul de presă al P.N.R. „Într-adevăr, dacă este undeva lipsă de o instituţie culturală românească, atunci acolo este, deoarece, cu durere trebuie s-o constatăm, numai într-un ţinut ca Bihorul a putut să-şi ridice capul un individ de teapa lui Mangra” – suna comentariul din jurnal. „Nicăieri mai mult ca în Bihor nu suntem atât de slabi sub raportul culturei naţionale şi tocmai acesta este şi motivul insucceselor noastre politice de acolo. Felicităm pe iniţiatorii acţiunii şi le dorim perseverenţă la muncă34”. Pe 8 iunie 1914, zestrea instituţiilor culturale româneşti din comitat s-a mai îmbogăţit prin înfiinţarea Reuniunii Femeilor Române din Bihor, instituţie aflată sub oblăduirea despărţământului orădean al „Astrei”. Şedinţa de constituire s-a desfăşurat în sala festivă a Preparandiei Greco-Catolice din Oradea, după care invitaţii s-au deplasat la „Băile Episcopeşti”, din apropierea oraşului, unde au asistat la un concert coral şi de pian susţinut de „damele române”35. În privinţa „rezoluţiei de la Pesta”, în adunarea Congregaţiei comitatului timişean discuţiile au îmbrăcat o coloratură diferită, deoarece pe ordinea de zi a şedinţei se mai afla şi rezoluţia emisă între timp de Asociaţia pentru Cultură Publică Maghiară din Transilvania, EMKE36, împotriva tratativelor premierului cu reprezentanţii românilor ardeleni. După ce Comisia permanentă a comitatului a propus, la fel ca şi cea din Bihor, ocolirea acestui subiect, a intervenit deputatul maghiar dr. Tornya Gyula, care a ţinut să-şi exprime opinia în virtutea căreia negocierile iniţiate de premierul Tisza ar fi trebuit să fi fost purtate cu fruntaşii tuturor etniilor trăitoare în Transilvania, nu doar cu românii. În zadar a încercat prefectul Alexandru Ioanovici să-i argumenteze preopinentului său că Timişul nu se confruntă cu problemele interetnice ale altor comitate transilvănene şi că, dată fiind această realitate, critica iniţiativei premierului maghiar ar fi aici un subiect străin, fiindcă vorbitorul a continuat să-şi ducă la îndeplinire misiunea cu care fusese însărcinat de partida naţionalistă maghiară. În sprijinul prefectului a sărit deputatul român Ioan Popa, protopopul ortodox al Buziaşului, care a lăudat înţelepciunea pe care a dovedit-o contele Tisza István când s-a decis să reiniţieze dialogul cu românii, chiar dacă nici premierul şi nici românii nu mai trăgeau nădejdea că problema româno-maghiară se va putea rezolva vreodată, trecutele încercări confirmând din plin această temere37. Asociaţiunea la Oradea-Mare, „Românul”, nr. 101, din 22 mai 1914, p. 3. Serbările de la Oradea, „Românul”, nr. 111, din 5 iunie 1914, p. 7. 36 „Erdélyi Magyar Közművelődési Egyesület” – n.n., A.Ţ. 37 Chestia românească în Congregaţia comitatului Timiş, „Românul”, nr. 62, din 31 martie 1914, p. 6. 34 35 21 Tranşanţi şi fără scrupule s-au dovedit a fi deputaţii comitatului Hajdu, odinioară parte componentă a Bihorului, care în debutul adunării congregaţionale de la Debreţin au hotărât să sară şi ei peste subiectul „rezoluţiei de la Pesta”, dublată acum de o altă rezoluţie similară, emisă de Congregaţia comitatului clujean, şi în unanimitate au votat publicarea unui protest în conţinutul căruia îşi exprimau dezaprobarea pentru iniţiativa premierului Tisza şi totodată intransigenţa cu care vor acţiona împotriva oricărei viitoare manifestări a naţionalismului românesc. „Luând în considerare că tratativele contelui Tisza cu Românii, cari tratative au avut de scop ca cetăţenii cu buzele româneşti să încapă odată în pace lângă maghiarimea constituitoare de stat, s-au terminat fără rezultat şi pot fi privite de eşuate, adunarea congregaţională trece la ordinea zilei peste adresele comitatelor Pesta şi Cluj”, apreciau ei, după care adăugau textul protestului adoptat într-un total acord, „Deoarece însă, ceea ce e notoriu, obvin tot mai multe cazuri că ultraiştii români, poate la îndemn din afară, insultă maghiarimea şi agită în chip provocator împotriva unităţii naţiunei maghiare, împotriva caracterului naţional al statului, atât prin presă cât şi cu prilejul întrunirilor lor particulare şi în adunările lor, Adunarea congregaţională a comitatului Hajdú protestează cu acest prilej împotriva oricărei tendinţe sau mişcări îndreptate împotriva unităţii statului maghiar unitar, ori din care parte şi în orice timp ar veni aceste38”. Organele de forţă ale statului n-au rămas nici ele impasibile la manifestările publice ale românilor ardeleni şi ori de câte ori au avut prilejul le-au sancţionat fără ezitare. Dacă în cazul aleşilor lucrurile erau mai complicate, în privinţa presei era suficientă o oarecare sesizare venită de la cenzură pentru ca procurorii să declanşeze imediat anchetele. După ce în ianuarie a fost sancţionată gazeta „Olteanul” din Făgăraş, pe 27 martie 1914 a urmat percheziţia domiciliară a redactorului şef din fruntea periodicelor româneşti „Poporul Român” şi „Românul” din Arad, Constantin Savu, învinuit de Parchetul din Oradea că ar fi coordonat publicarea unor articole cu conţinut antimaghiar, de unde şi „delictul de presă” pe care procurorii căutau să-l pună în cârca redactorului. Jurnaliştii români erau obişnuiţi cu astfel de acuze, după cum şi cu amenzile ori cu desele pedepse privative de libertate cu care avuseseră de-a face în ultimii ani, iar viitorul nu se arăta prea optimist, pentru că începând cu data de 15 aprilie urma să intre în vigoare o nouă lege a presei, cu mult mai restrictivă, iar acest act normativ îi putea transforma în clienţi permanenţi ai temniţelor maghiare. „Cel mai 38 22 Un comitat şovin, „Românul”, nr. 97, din 17 mai 1914, p. 3–4. eclatant apetit de împăcare”39 – aprecia un confrate de breaslă al redactorului arădean, punând evenimentul în legătură cu tratativele de curând încheiate dintre premierul ungar şi reprezentanţii Partidului Naţional Român. Şi, într-adevăr, roadele noii legi şi-au făcut în curând apariţia. La începutul lunii mai, alături de redactorul Constantin Savu, Procuratura i-a mai târât în proces şi pe „complicii” acestuia, anume pe parlamentarul dr. Ştefan Cicio-Pop, pe Vasile Goldiş, directorul jurnalului „Românul”, pe directorul băncii româneşti „Victoria”, Sava Raicu, şi pe avocaţii dr. Iustin Marşieu, dr. Cornel Iancu, dr. Ioan Nemet, dr. Sever Ispravnic, dr. Romul Veliciu, dr. Gheorghe Crişan şi dr. Alexandru Stoinescu, sub acuzaţia că ar fi conlucrat la redactarea textului unui apel electoral cu conţinut antimaghiar, cu toate că în conţinutul acestuia nu figura nici măcar vreo aluzie la adresa conlocuitorilor maghiari40. Întâmplător sau nu, toţi cei chemaţi în judecată făceau parte din conducerea arădeană a Partidului Naţional Român. În schimb, presa maghiară putea lansa neîngrădită invective la adresa poporului român, fără ca cenzura sau procuratura să se sesizeze în vreun fel. Aşa obişnuia să procedeze de pildă gazeta clujeană „Újság”. Supăraţi că membrii „Ligii Culturale” au plănuit desfăşurarea la Bucureşti a unui mare miting de protest la adresa eşecului negocierilor purtate de premierul Tisza cu fruntaşii P.N.R., dar şi de solidaritate cu cauza românilor ardeleni, naţionaliştii maghiari ce slujeau ziarul clujean au dat frâu liber celor mai grosolane jigniri la adresa României şi îndemnurilor făţişe la război împotriva statului vecin. „Nu există în Europa un al doilea stat care să stea pe un grad atât de dobitocesc al inculturii, cum e România. Ultimul refugiu al prostiei şi feudalismului medieval în Europa e acest stat, care acum proclamă răsboiu împotriva culturii maghiare în interesul «culturii» româneşti. În parlamentul maghiar, acest stat şi politica urmată de această ţară mică şi putredă au fost numite ruşinea Europei”, apreciau jurnaliştii unguri. „Când ne gândim la statul învecinat, avem simţământul ca şi când am fi târâţi la un bolnav infect şi scârbos. Ne scârbim şi ştim că ne poate fi moartea dacă rămânem împreună cu acest lepros... dar trebuie să-i îmbrăţişăm pe acei de cari ne desparte marea afundă a scârbei”, continuau ei cu injuriile, după care, fără nicio teamă de repercusiuni, îndemnau Monarhia să păşească pe calea războiului: „De pe grămada de gunoiu a inculturii, ca un cocoş al culturii îndrăzneşte să cânte împotriva noastră. Dacă am fi sub alt guvern, cu cea mai crâncenă seriozitate o spunem aceasta: monarhia numai în acel caz ar proceda corect, dacă ar trimite în josul 39 40 Noi procese de presă, „Românul”, nr. 59, din 27 martie 1914, p. 7. Din calvarul nostru, „Românul”, nr. 90, din 9 mai 1914, p. 5. 23 Dunării câteva vapoare de răsboiu, ca în sfârşit să aibă drept să stârpească şi la noi acasă rădăcinile sălbatice ale «Ligei Culturale». Pentru că nu va fi ordine până când nu se va suci gâtul ideii daco-române41”. Ziariştii români care au preluat materialul s-au abţinut de la formularea vreunei replici pe marginea articolului, de teama aceleiaşi cenzuri, şi s-au mărginit doar la a le atrage atenţia confraţilor lor de breaslă că aţâţarea la război n-ar fi tocmai potrivită în contextul exploziv al cursei înarmărilor ce domină atmosfera politică a Europei. „Publicăm rândurile de mai sus fără niciun comentar din partea noastră”. „De altfel am săvârşi o muncă de prisos să mai comentăm ideile exprimate în acest articol, care oglindeşte, în toată golătatea, simţămintele acelora cari nici acum nu văd îngrămădirea înspăimântătoare a norilor, saturaţi de atâtea materii explozibile, a căror explodare la un moment dat ar putea să fie catastrofală pentru această nefericită ţară”, încheiau ei, a câta oară, profetic. * Reintrarea Oradiei în circuitul centrelor de prim rang ale mişcării naţionale române a punctat un moment de maximă importanţă în zilele de 4 şi 5 aprilie 1914, când în sala de şedinţe a primăriei oraşului s-au confruntat în opinii, pe tema reconcilierii româno-maghiare, reprezentanţii Societăţii Sociologilor Maghiari, în frunte cu universitarul budapestan Jászi Oszkár, şi fruntaşii Partidului Naţional Român, conduşi aici de Vasile Goldiş. Evenimentul a canalizat deopotrivă interesul intelectualităţii româneşti şi a celei maghiare din oraş şi din comitat, ai căror membri au umplut sala de conferinţe până la refuz. În prima zi a dezbaterilor urmau să-şi susţină pledoariile profesorul budapestan Jászi Oszkár, universitarul clujean Apáthy István, ca reprezentant al naţionalismului maghiar, şi arădeanul Vasile Goldiş, însă profesorul clujean nu s-a putut deplasa la Oradea şi locul său a fost luat de avocatul orădean Krüger Aladár. Onoarea deschiderii conferinţei ia fost rezervată sociologului Jászi Oszkár care, în cuvinte puţine, dar încărcate de conţinut, a demonstrat anacronismul de care se face vinovat statul maghiar în gestionarea problemei naţionalităţilor trăitoare între hotarele sale, problemă pe care ţările occidentale au depăşit-o demult. „În statele democratice a învins adevărul că chestia naţionalităţilor nu se poate rezolva decât prin dreptate, admiţând dreptul de validitare culturală şi politică al tuturor neamurilor, şi că această dreptate nu este contrară intereselor statului ci, dimpotrivă, ea asigură în chipul cel mai neîndoios pacea internă, 41 24 Răspunsul nostru ar putea fi: război!, „Românul”, nr. 61, din 29 martie 1914, p. 5. bunăstarea generală şi progresul cultural al statului”42, a subliniat universitarul budapestan. Apoi a prevestit eşecul procesului de maghiarizare a etniilor nemaghiare, cultivat de toate guvernele care s-au perindat la putere, oferind exemplul nereuşitului experiment pus în practică de Germania în teritoriile locuite de polonezi, de unde şi concluzia că „singura soluţie posibilă a chestiei de naţionalităţi în Ungaria, care nu este alta decât să se admită validitarea culturală şi politică a tuturor naţiunilor nemaghiare din patrie, consacrându-se principiul ca fiecare popor să fie instruit, administrat şi judecat în limba sa maternă”43, final care a fost acoperit de ropotele de aplauze românilor şi ungurilor „moderaţi” prezenţi în sală. Fruntaşului Vasile Goldiş, care urma să ia cuvântul, i s-a făcut rău şi a trebuit să-şi susţină discursul după cel al avocatului naţionalist Krüger Aladár. Poate că a fost doar o strategie, însă, chiar şi într-o atare ipoteză, Goldiş a procedat inteligent, fiindcă intervenţia şovină a avocatului orădean i-a alimentat argumentaţia discursului cu probe vii ale intoleranţei puterii faţă de cerinţele naţionalităţilor conlocuitoare. Acesta şi-a construit cuvântarea în jurul manifestaţiei de solidaritate cu cauza românilor ardeleni organizată de „Liga Culturală” de la Bucureşti, care, în opinia sa, a dat frâu liber zgomotoaselor ambiţii iredentiste ale statului vecin, pe când Budapesta ar fi abordat problema româno-maghiară doar pe calea paşnică şi civilizată a dialogului. „Noi tractăm chestiunea, ce ne preocupă, cu absolută obiectivitate, cu liniştea ce a caracterizat naţiunea maghiară în cursul unui mileniu”, a ţinut să sublinieze avocatul, în vădită contradicţie cu realitatea istorică şi cu cea cotidiană, după care a făcut o remarcă la adresa universitarului budapestan care a avut darul să lămurească auditoriul că vorbitorul este departe de a pătrunde profunzimea subiectului abordat şi că se limitează doar la a repeta aceleaşi lozinci patriotarde ale taberei naţionaliste: „Domnul Jászi a vorbit despre mişcările iredentiste, cari ar fi urmarea naturală a opresiunei noastre, dar eu niciodată n-am observat aşa ceva, ci am văzut numai o nemulţumire în mijlocul unor pături dornice de parvenire44”. Cu alte cuvinte, pentru Krüger Aladár cerinţele formulate de reprezentanţii românilor ardeleni n-ar exprima altceva decât „dorinţa de parvenire” a infimei intelectualităţi româneşti, după care a reiterat teza „unităţii naţionale a statului maghiar”, deziderat realizabil prin satisfacerea obligatorie a celor două condiţii definitorii ale conceptului. „Chestia naţionalităţilor nemaghiare din Ungaria are două părţi esenţiale: cea a limbei şi cea economică. „Sub raportul limbei Discutarea chestiei naţionale la Oradea Mare, „Românul”, nr. 68, din 7 aprilie 1914, p. 5. Ibidem. 44 Ibidem, p. 6. 42 43 25 nu se pot face concesiuni neamurilor nemaghiare din Ungaria, căci aceste concesiuni ar duce la disoluţia statului, dar pe terenul economic trebuie să i se ofere poporului toate uşurările posibile, că popoarele nemaghiare nu caută să-şi validiteze limba, ci vreau să-şi uşureze numai soarta lor materială”45, vorbitorul punând din nou accentul pe necesitatea desfiinţării identităţii lingvistice a naţionalităţilor nemaghiare, ca singură cale de propăşire materială a concetăţenilor de altă etnie. La urmă a luat cuvântul Vasile Goldiş. El şi-a început alocuţiunea cu constatarea vizionară cum că problema naţională „este călcâiul lui Achile pentru viitorul Ungariei”, apoi a ţinut să-şi edifice auditoriul asupra conţinutului semantic al termenilor „naţionalitate” şi „naţiune”, a raportării acestor termeni la teza „unităţii naţiunii maghiare” şi a modului în care politicienii unguri înţeleg să transpună în viaţă un asemenea ideal prin măsuri discriminatorii îndreptate împotriva celorlalte naţionalităţi conlocuitoare. „Li se cere spre pildă Românilor să iubească Ungaria ca patria lor şi în acelaşi timp guvernul acestei «patrii» proclamă principiul că statul, adecă «patria», trebuie să oprească pe Români a cumpăra moşii de la Unguri, căci prin aceasta se primejduieşte patria. A cui e patria? A Românilor ori a Ungurilor?” – îşi întreba tribunul român, pe bună dreptate, asistenţa – „Cum ar putea Românii să vadă patria lor în ţara unde ei, în chip artificial, cu puterile statului sunt opriţi a-şi cumpăra moşii? Şi Românii în «patria» lor nu pot să aibă gimnazii de stat, nu pot să aibă universitate, nu pot să fie administraţi şi judecaţi în limba lor. Oare ţara aceasta este atunci «patria» Românilor? Este evident că politica actuală a statului în chip artificial îi face pe Români nu să-şi iubească, ci să-şi urască patria, care le este maşteră, nu mamă dulce”46, îşi încheia el peroraţia. Pe seară, organizatorii şi invitaţii au cinat la restaurantul „Panonia”47, iar a doua zi după-amiază şi-a susţinut discursul avocatul orădean dr. Aurel Lazăr, care a demonstrat cu argumente istorice şi juridice că toate revendicările reclamate de românii ardeleni sunt juste şi întemeiate. Pledoaria sa, prin logica şi acurateţea care au caracterizat-o, a stârnit admiraţia universitarului Jászi Oszkár, în primul rând, şi apoi a tuturor celor prezenţi la conferinţă, iar viitorul, după cum se va vedea, îi va rezerva juristului orădean un rol de maximă importanţă în economia transformărilor geo-politice de la sfârşitul Primului Război Mondial. Dar până atunci, evenimentul de la Oradea a avut meritul de a reaşeza Bihorul în linia întâia a frontului deschis de Ibidem. Ibidem. 47 Azi restaurantul „Transilvania”, în Oradea, str. Teatrului nr. 1–2 – n.n., A.Ţ. 45 46 26 românii ardeleni pe tărâmul emancipării lor naţionale. „În Oradea Mare chestia românească rămâne la ordinea zilei şi Bihorul în curând se va alătura cu hotărâre şi însufleţire Partidului Naţional Român, care luptă cu atâta bravură pentru dreptul Românilor la existenţă naţională”48, puncta cu mândrie un corespondent local de presă. Exemplul pozitiv oferit de fruntaşii mişcării naţionale române din Bihor i-a însufleţit şi pe confraţii lor din Sălaj care, la chemarea tribunului Gheorghe Pop de Băseşti, s-au întâlnit pe 22 aprilie 1914 în casa avocatului Eugen Boroş din Zalău, pentru a reorganiza Clubul comitatens al Partidului Naţional Român şi pentru a pune la punct strategia politică ce urma să fie aplicată de deputaţii români în apropiata şedinţa a Congregaţiei Sălajului49. * La sfârşitul lunii mai, conducerea Partidului Naţional Român a hotărât organizarea unei mari adunări populare la Alba Iulia, în cadrul căreia fruntaşii partidului urmau să le prezinte în amănunt delegaţilor veniţi din satele româneşti rezultatele tratativelor purtate cu premierul Tisza István50, iar apoi să le comunice direcţiile viitoare de acţiune ce le vor urma în lupta pentru dobândirea drepturilor politice reclamate de naţiunea română din Transilvania. Au fost convocaţi opt mii de reprezentanţi ai comunelor româneşti, însă de cu dimineaţă oraşul a început să fie împânzit şi de alţi săteni veniţi pentru a-i vedea cu ochii lor pe bravii conducători mandataţi de ei să le susţină doleanţele la Budapesta. Către ora trei a după-amiezii, în coloane organizate în rânduri de câte patru, oamenii s-au îndreptat disciplinat către hotelul „Europa”, unde aveau să fie ţinute discursurile. Adunarea a fost deschisă de avocatul şi memorandistul Rubin Patiţia, care a organizat secretariatul adunării şi apoi a predat gestiunea lucrărilor protopopului Ioan Teculescu, ca preşedinte al adunării, iar acesta i-a invitat pe invitaţi să ia cuvântul51. Primul dintre ei a fost preşedintele P.N.R., Discutarea chestiei naţionale la Oradea Mare, „Românul”, nr. 68, din 7 aprilie 1914, p. 6. Invitare, „Românul”, nr. 76, din 17 aprilie 1914, p. 3. 50 Au fost prezenţi reprezentanţi din localităţile: „Alba-Iulia, Drâmbar, Oarda de jos, Oarda de sus, Şibişeni, Vinţi, Vurpăr, Doia, Dumitra, Teiuş, Galda de jos, Galda de sus, Chişfalău, Bărăbant, Straja, Totoi, Hevig, Cut, Sântimbru, Saltin, Cojlar, Seuşa, Cârna, Acmar, Benic, Ghirbou, Mihalţ, Cişteiu, Şard, Crăciunei, Metec, Telna, Inghiu, Uriceşti, Tăuţi, Ampoiţa, Bucerdea, Limba, Cricău, Poiana, Întregalde.” Adunarea de la Alba-Iulia, „Românul”, nr. 109, din 2 iunie 1914, p. 3–4. 51 Au fost prezenţi următorii fruntaşi ai Partidului Naţional Român: „Dr. T. Mihali, Dr. Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Dr. Alexandru Vaida, Dr. Ştefan Cicio Pop, Dr. Aurel Vlad, Vasile Damian, Dr. Nicolae Şerban, Dr. Nicolae Comşa, Valer Branisce, Dr. Laurenţiu Pop, Dr. Romul Boilă, Dr. Aurel Lazăr, Dr. Dănilă Sabo”. Ibidem, p. 3. 48 49 27 Teodor Mihaly, care a prezentat cronica discuţiilor purtate cu contele Tisza, a criticat apoi exclusivismul care caracterizează deopotrivă puterea şi opoziţia maghiară, precum şi reluare procesului de colonizare a maghiarilor în ţinuturile locuite compact de români, program pentru care guvernul a alocat 30 de milioane coroane, în condiţiile în care pentru regularizarea râurilor inundabile şi ajutorarea populaţiei româneşti lovite de calamităţi nu s-a alocat niciun ban, cabinetul invocând criza economică în care se afla Imperiul. Au mai vorbit apoi fruntaşii dr. Alexandru Vaida-Voivod, deputatul Arpaşului, şi dr. Aurel Vlad, însă discursul acestuia a fost întrerupt de organele de ordine după ce acesta a rostit fraza: „Drepturile noastre ni le vom câştiga pentru că, după cum spune şi proverbul nostru, cu minciuna poţi prânzi dar nu poţi cina. Ungurii au prânzit cu minciuna lor de o mie de ani, dar cred ei că vor putea şi cina cu ea?? Nu vor putea52”. Pe scena improvizată a urcat căpitanul oraşului, Róska József, un român renegat, care l-a abordat pe părintele Teculescu cu cuvintele „Jandarmii mi-au adus la cunoştinţă că aici se ţin vorbiri de conţinut agitatoric. Vă fac atenţi că dacă se mai vorbeşte pe acest ton, disolv adunarea”, după care, imediat l-a secondat fiul său, Róska Miklós, care a şi oprit manifestarea cu de la sine putere. „Mie, ca ajutor de primar, mi-a comunicat sublocotenentul de jandarmi că aici se ţin discursuri de agitaţie şi m-a rugat să disolv adunarea, fiindcă altfel o disolvă el. Prin aceasta şi disolv adunarea”53, a hotărât acesta arbitrar, ca un disciplinat şi loial funcţionar al aparatului de stat maghiar. Cei doi, tată şi fiu, au oferit astfel mulţimii de români adunate la Alba Iulia cea mai grăitoare pildă de apostazie etnică şi au ilustrat cel mai bine spectrul „naţiunii unitare maghiare” ce-i păştea pe toţi românii ardeleni, dacă vor înceta să mai lupte pentru conservarea identităţii lor naţionale. Peste ani, fruntaşul Ion Russu Abrudeanu va aduce şi dovada că adunarea de la Alba Iulia a fost direct monitorizată de la Budapesta şi că tot de acolo a venit decizia suspendării ei. „Telefonul funcţiona între prefectul poliţiei din Alba Iulia şi contele Tisza la Budapesta”. „Ca întotdeauna, şi de rândul acesta toate protestele noastre n-au folosit la nimic, n-am putut obţine de la prefectul poliţiei nici măcar o motivare scrisă a ordinului său54”. Din exces de zel, jandarmii maghiari au arestat şi trei soldaţi români care, din curiozitate, s-au amestecat printre oamenii veniţi la miting, precum şi pe locotenentul rezervist dr. Victor Chirilă, avocat în Huedin, Ibidem. Scandaloasa disolvare, „Românul”, nr. 109, din 2 iunie 1914, p. 4. 54 Ion Rusu Abrudeanu, Păcatele Ardealului faţă de sufletul vechiului regat. Fapte, documente şi facsimile, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1930, p. 301. 52 53 28 care venise la Alba Iulia cu afaceri şi se cazase la hotelul în curtea căruia se desfăşura adunarea populară. Nereuşind să facă nicio conexiune cu vreo presupusă rebeliune armată, pe care voiau s-o pună în cârca românilor, organele de cercetare au trebuit să-i elibereze din arest pe ostaşii reţinuţi55. Alegerea Albei Iulia ca loc al marii adunării populare, în cadrul căreia conducerea Partidului Naţional Român intenţiona să dea citire unei moţiuni prin care să asigure poporul român din Transilvania că fruntaşii P.N.R. nu au renunţat la programul politic al emancipării naţiei lor şi că lupta pentru obţinerea egalei îndreptăţiri a românilor ardeleni continuă cu aceeaşi dârzenie, nu a fost întâmplătoare, pentru că Alba Iulia păstra încă vie între zidurile ei memoria înfăptuirii idealului unionist al tuturor românilor, de acum mai bine de trei veacuri, şi amintirea sceptrului cu „trei peceţi” făurit de Mihai Vodă Viteazul. Până la urmă moţiunea a fost comunicată cu ocazia adunării populare de la Ileanda Mare, desfăşurată pe 8 iunie 1914, întrunire care, deşi reuşită, nu s-a bucurat de încărcătura istorică şi simbolică a capitalei primei uniri56. Efectele marii adunări populare de la Alba Iulia, din păcate cele negative, au fost resimţite de participanţi pe pielea lor în săptămânile următoare. Pretorul plasei Ighiu (Alba) a crezut de cuviinţă să-i cheme la el pe toţi preoţii din satele care au trimis delegaţi la adunarea populară şi să le explice că n-ar fi avut voie să-i organizeze pe oameni în „cete” şi, pe cale de consecinţă, i-a sancţionat pentru acest „delict” cu diverse pedepse administrative. Trei dintre preoţi, anume Vasilie Cerghizan, Nicolae Muntean din Cricău şi Ioan Ghenea, din Ţelna, s-au ales şi cu câte şase zile de închisoare şi câte 50 de coroane amendă57. * În săptămânile următoare, intervenţiile autorităţilor statului cu scopul de a tulbura manifestările politice ale românilor au început să capete caracter de normă. După suspendarea adunării populare de la Alba Iulia, un alt român renegat va boicota adunarea populară organizată de filiala bihoreană a Partidului Naţional Român în comuna Lazuri (Bihor) pe 14 iunie 1914, la care au fost chemaţi să participe reprezentanţii românilor din satele aparţinătoare plasei Vaşcăului. Deşi avocatul dr. Ioan Ciordaş din Beiuş, cel care s-a ocupat de bunul mers al pregătirilor reclamate de adunare, a depus O desminţire, „Românul”, nr. 111, din 5 iunie 1914, p. 2. Darea de seamă a domnului dr. Teodor Mihali şi adunarea poporală de la Ileanda-Mare, „Românul”, nr. 14, din 10 iunie 1914, p. 1–3. 57 Din durerile noastre, „Românul”, nr. 148, din 21 iulie 1914, p. 4. 55 56 29 din timp cerere la pretura din Vaşcău spre a obţine aprobarea necesară desfăşurării mitingului, hârtia de confirmare nu-i sosise nici până la ora stabilită pentru începerea acestuia. Aşadar, în după amiaza acelei zile de vară, invitaţii care urmau să-şi susţină discursurile58 şi poporul care se adunase în Lazuri se aflau de o bună bucată de vreme la cheremul primpretorului Tempelean Dezsö, care întârzia să emită aprobarea, răstimp în care nerăbdarea şi nervozitatea participanţilor creşteau de la o clipă la alta. Între timp şi-au făcut apariţia jandarmii, apoi notarul cercual le-a sugerat oamenilor să mai aştepte încă o jumătate de oră, iar după scurgerea acestui ultim răgaz, ţăranul Teodor Popa, ce fusese ales preşedinte al adunării, a declarat deschisă întrunirea, fără învoirea preturii. Imediat a intrat în scenă pretorul Mártonfi, care le-a cerut organizatorilor hârtia de încuviinţare, ştiind prea bine că ea n-a fost emisă. „Unde-i permisiunea? – a întrebat reprezentantul puterii – La dumneavoastră! Înştiinţarea s-a făcut în regulă şi neprimind până la timpul fix nicio dispoziţie contrară, evident, adunarea e privită ca luată la cunoştinţă – i-a răspuns avocatul Ioan Ciordaş – Noi n-am primit nicio cerere pentru ţinerea adunării, deci vă somez să o disolvaţi, ca din contră o voi împrăştia de aici cu jandarmii”59, au fost vorbele cu care şi-a încheiat intervenţia funcţionarul statului, după un scenariu bine pus la punct de ceva timp în biroul preturii. Minciuna trântită de pretor, cum că autorităţile n-ar fi avut cunoştinţă despre organizarea adunării populare, era devoalată de însăşi prezenţa lui şi a jandarmilor în comună. Altfel, cum de au aflat aceştia data şi locul în care avea să se desfăşoare întrunirea de vreme ce, după spusele sale, la registratura din Vaşcău n-a ajuns nicio cerere în acest sens? Aşadar sabotajul reprezentanţilor guvernului devenise o practică şi se desfăşura făţiş. Şicanele puterii nu şi-au atins însă ţintele propuse, deoarece fruntaşii mişcării naţionale din Bihor, departe de a fi descurajaţi şi demoralizaţi, pregăteau pentru următoarea săptămână organizarea unei alte adunări populare în Lazuri, plus încă două în comunele Bunteşti şi Ursad. Din păcate, nici cea de a doua încercare de a-i aduna pe românii din plasa Vaşcăului la Lazuri n-a fost încununată de succes, deoarece acelaşi renegat pretor român, Tempelan Dezsö, a chemat din nou jandarmii şi a suspendat adunarea populară încă de la discursul primului vorbitor, de data aceasta sub pretextul că cererea pentru încuviinţarea adunării n-a fost formulată de sătenii din Lazuri. Dar fruntaşii P.N.R. nu s-au dat bătuţi nici 58 Au fost prezenţi: „Dr. loan Ciordaş, Dr. Constantin Popoviciu, Dr. Ioan Cosma, advocaţii Dr. Mager, Terentie Popoviciu, casierul şi Ioan Petra”. Cum s-a disolvat adunarea poporală din Lazuri, „Românul”, nr. 121, din 18 iunie 1914, p. 3. 59 Ibidem. 30 de data aceasta. „Aflăm, din acelaşi izvor, că bihorenii, sau mai la drept vorbind beiuşenii, au ţinut până acum peste 60 de conferinţe şi adunări cu poporul în diferite sate” – comenta cu admiraţie un jurnalist pe marginea informaţiilor primite din zonă. „În cea mai mare tăcere, dar cu cea mai mare stăruinţă, se lucrează deci în Bihor. Ni se umple inima de bucurie la auzul acestor veşti, şi o revoltă adâncă ne cuprinde că tocmai un român, un Roska Miklos nr. II, o creatură de-a lui Mangra, trebuia să tulbure aceasta românească şi obositoare acţiune de deşteptare!! Să nu-i ajute Dumnezeu! Exclamăm şi noi împreună cu ţăranii împrăştiaţi”60, încheia acesta. Din fericire, adunarea populară organizată de avocatul Ioan Ciordaş la Bunteşti (Bihor) s-a bucurat de un frumos succes, chiar dacă şi aici omul puterii, pretorul Középesy, a ameninţat cu suspendarea întrunirii. Preşedinte al adunării a fost ales gospodarul fruntaş Ioan Horge, iar discursurile au fost susţinute de avocatul dr. Augustin Ciavici şi de tribunul Ioan Ciordaş, cel care la sesizarea făcută de pretor că prea „agită” în cuvântarea sa, i-a replicat scurt: „Da agit! Acesta-mi este şi scopul, să agit contra ilegalităţilor”61. La fel de fructuoasă s-a dovedit a fi adunarea populară organizată de acelaşi avocat la Rieni (Bihor) unde, de data aceasta, sătenii au înaintat cererea la pretura plasei. S-au adunat aici, în chiar ziua atentatului de la Sarajevo, o mulţime de ţărani din satele Rieni, Sudrigiu şi Petrileni pentru a asculta discursurile susţinute de fruntaşii Nicolae Potra şi Ioan Ciordaş, care le-au vorbit despre capcanele noii legi electorale şi despre necesitatea învăţării de carte pentru a putea fi depăşite piedicile puse în calea alegătorilor români de guvernul maghiar. La sfârşitul adunării, toţi participanţii au fost invitaţi la o agapă organizată de preotul locului, parohul Terentie Popa, şi de doamna preoteasă, „o româncă înflăcărată şi vrednică tovarăşă de luptă naţională a soţului ei”62, după cum o descrie corespondentul de presă. Iniţiativă aveau şi bănăţenii, după cum o dovedeşte cererea ţăranului fruntaş, Constantin Iugu din Igriş (Torontal), care s-a prezentat la sediul filialei arădene a Partidului Naţional Român şi a solicitat să fie trimişi în comună câţiva dintre liderii partidului pentru a le vorbi românilor din satele Igriş, Pesac, Sânpetru, Sarafola şi Periamoş, în cadrul unei adunări populare pe care intenţionau s-o organizeze în curând. „Numai vorbitori să ne trimiteţi, şi mai ales pe domnii Dr. Vaida, Dr. Vlad şi domnul Goldiş să-i auzim, celelalte sunt grija noastră. Dumneavoastră veniţi pe de-a gata”63, a spus cu mândrie Altă adunare poporală disolvată, „Românul”, nr. 120, din 17 iunie 1914, p. 6. Mişcarea naţionalistă în Bihor, „Românul”, nr. 126, din 24 iunie 1914, p. 4–5. 62 Cronică din Bihor, „Românul”, nr. 132, din 1 iulie 1914, p. 1–2. 63 Poporul cere adunări, „Românul”, nr. 124, din 21 iunie 1914, p. 4. 60 61 31 delegatul sătenilor. Sălăjenii anunţau şi ei înfiinţarea unui Comitet local al P.N.R. la Tăşnad, condus de avocatul dr. Coriolan Steer, ca preşedinte, şi avocaţii dr. Alexandru Kiss şi dr. Virgil Mureşanu, ca secretari. Ei şi-au propus să tipărească pentru început o broşură în care să lămurească ţărănimii româneşti din zonă detalii ale noii legi electorale şi apoi să organizeze sărbătorirea eroului Revoluţiei române de la 1848, Simion Bărnuţiu64. Alte veşti similare veneau din comitatele Albei de Jos, Turdei-Arieş şi Braşovului65. Dar dacă la orizontul manifestărilor politice ale românilor ardeleni se adunau tot mai groşi norii prigoanei instituţionalizate, o undă de lumină reuşea totuşi să-i străbată venind dinspre zările instituţiilor şcolare confesionale şi ale asociaţiilor culturale naţionale. Beiuşul, cum obişnuia de multă vreme, raporta 49 de proaspeţi beneficiari ai „diplomei de maturitate” din toţi atâţia candidaţi înscrişi la examen, succes care a trezit până şi admiraţia reprezentantului ministerial venit de la Budapesta. Alte rezultate lăudabile erau comunicate de Şcoala Civilă de Fete din oraş, precum şi de şcolile „poporale” din satele din împrejurimi. Câţiva dintre aceşti absolvenţi, de cum s-a instalat vacanţa de vară, s-au implicat în programul de „cultivare a satelor” iniţiat de despărţământul orădean al „Astrei”, au luat parte la seratele culturale organizate prin comunele româneşti, precum cele din Budureasa şi Mizieş (Bihor), şi au susţinut conferinţe pe teme legate de cunoaşterea legislaţiei ori de chibzuita gospodărire a suprafeţelor agricole, toate în folosul ţărănimii scufundate în mare măsură în întunericul ignoranţei. „În acest ţinut, cu ţărani fără de carte şi cu prea mulţi cărturari nepăsători şi şovăitori, deşi la moment nu se vor produce şi rezultate reale în urma mişcărilor de reculegere naţională, totuşi viitorul ne va aduce mângâierea că lupta purtată ani de-a rândul n-a fost zadarnică”66, reflecta cu nădejde în suflet corespondentul local de presă, ce se iscălea cu pseudonimul „Senin”. Un alt exemplu pozitiv a fost oferit de studentul la litere Vasiliu Onea, care a ţinut o conferinţă cu locuitorii satului Cociuba Mică (Bihor), tot sub auspiciile „Astrei”, lămurindu-i în legătură cu importanţa frecventării şcolii, mai ales în condiţiile în care noua lege electorală pretindea celui ce solicită dreptul de vot să ştie citi şi scrie ungureşte, plus să facă dovada „testimoniului” de absolvire a şase clase elementare, exemplul cel mai apropiat fiind chiar cel al satului lor, unde din 1.516 locuitori doar zece s-au prezentat la examenul de obţinere a cărţii de votant, şi dintre aceştia unul a şi picat examenul. Din păcate, acţiunile tinerilor români aveau efectul unei Organizaţia, „Românul”, nr. 126, din 24 iunie 1914, p. 2. Ibidem. 66 Scrisoare din Beiuş, „Românul”, nr. 121, din 18 iunie 1914, p. 4. 64 65 32 picături de apă într-un ocean, pentru că erau singulare şi foarte rare, iar clerul celor două biserici naţionale nu-şi găsea întotdeauna timp şi pentru acţiunile de culturalizare a maselor largi, fiindcă fusese adus de autorităţi la un asemenea nivel de minimă subzistenţă încât prioritară devenea asigurarea traiului cotidian al familiilor preoţeşti. „Poţi număra pe degete comunele unde afli preoţi conştii de chemarea lor” – constata cu regret corespondentul de presă din Beiuş – „astfel ţărănimea, care în cea mai mare parte locuieşte în ţinuturi puţin roditoare, orbecăie în întunerec beznă, trăieşte într-un indiferentism de nedescris! Punctul cel mai negru îl formează cătunele din jurul Beiuşului, aşezate pe la poalele munţilor”67, sublinia el în final. În curând, critica acidă a corespondentului a primit replica secretarului despărţământului beiuşan al „Astrei”, Moise Popovici, care l-a contrazis, ilustrând grija pentru luminarea oamenilor de la sate cu cele 165 de „prelegeri poporale” prestate de membrii despărţământului în 50 de sate româneşti de pe valea Crişului Negru numai în iarna trecută. „Poftim, întrebaţi pe domnul profesor I. Buşiţa, ce-a pătimit la Budureasa, la Saca şi aiurea, întrebaţi apoi pe domnii Dr. C. Pavel, C. Selăgian, I. Georgescu, Dr. A. Pteancu şi pe alţii, toţi profesori în Beiuş, ce ger au suferit cu ocaziunea prelegerilor poporale, ispitiţi şi pe domnul A. Blăşianu, oficial domenial, şi veţi primi răspunsul că intelectualii români din Beiuş, toţi, fără osebire, şi-au făcut, în vreme bună şi viscoloasă, datoria către poporul din sânul căruia au ieşit”68, îşi încheia el expozeul. Speranţele redresării culturale a românilor de la sate continuau însă mai departe să prindă rădăcini. Maramureşenii nu se lăsau mai prejos şi astfel despărţământul „Astrei”, de curând înfiinţat la Sighetu Marmaţiei, anunţa, prin avocaţii dr. Vasile Chindriş (Kindris) şi dr. Ioan Covaci (Kováts), deschidere unei serii de „conferinţe poporale” la sediul Şcolii greco-catolice române din municipiu, iniţiativă îmbrăţişată până şi de prudentul vicar al Sighetului, Tit Bud, cu scopul declarat de a „promova şi binele de obşte al poporului, a-l învăţa la meşteşugul scrisului, a-l povăţui să se abţină de la beuturi, a-i sluji cu sfaturi bune pentru agronomia raţională, a-l îndemna la altoitul pomilor, la stupărit, la grădinărit, la creşterea vitelor şi la toate cu ce îşi poate întocmi mai bine traiul lui pe acest pământ”69, după cum suna atotcuprinzătorul anunţ lansat de iniţiatori. Sălăjenii au organizat apoi, tot sub auspiciile „Astrei”, o reuniune la Asuajul de Jos, la care au participat şi În Bihor, „Românul”, nr. 124, din 21 iunie 1914, p. 9. În Bihor, „Românul”, nr. 128, din 26 iunie 1914, p. 7. 69 Maramurăşul alături de Bihor în munca pentru luminarea poporului, „Românul”, nr. 121, din 18 iunie 1914, p. 5. 67 68 33 românii din satele vecine, Asuajul de Sus, Bârsanii de Jos şi de Sus, Ardusat, Sălsig şi Oarţa de Jos, în frunte cu intelectualii locului70, şi oaspeţi de la oraş71. Au lipsit însă învăţătorii şcolilor româneşti din regiune, cu excepţia pensionarilor George Şimonca şi Şimon din Ardusat, ceilalţi, după cum sublinia cu ironie corespondentul de presă ce semna cu pseudonimul „Codreanu”, pasămite nu s-ar fi prezentat la reuniune în semn de „protest” faţă de condamnarea colegului lor, învăţătorul Dariu Pop din Băseşti, care tocmai se afla în drum spre închisoarea din Vaţ (Ungaria) pentru a-şi ispăşi pedeapsa primită pentru delictul de „agitaţie” împotriva statului maghiar. Discursurile au fost susţinute în biserică, iar cei ce n-au mai avut loc în lăcaşul de cult au ascultat prelegerile invitaţilor din curtea acestuia, participanţii fiind apreciaţi cam la 400–500 de săteni. Primul care a luat cuvântul a fost parohul din Oarţa de Jos, Vasile Pop, cu evocarea personalităţii arhiducelui Franz Ferdinand, de curând trecut la cele veşnice la Sarajevo, apoi a urmat părintele Antoniu Băliban din Băseşti, care le-a vorbit oamenilor despre consecinţele dezastruoase ale alcoolismului, după care Demetriu Cionca din Bârseu de Jos a început să înscrie noi membri în despărţământul „Astrei” şi să strângă cotizaţii. Corespondentul presei n-a putut trece cu vederea că iconostasul era împodobit cu frumoase ştergare şi mici coroane în amintirea morţilor, după obiceiului locului, dar că textul brodat pe aceste lucrări artizanale era maghiarizat, de genul „Argyelán Vaszily, Joán”, în loc de Ardelean Vasile sau Ioan, de unde şi concluzia lui că asemenea întâlniri culturale cu oamenii satelor ar trebui să fie organizate mult mai des72. Vor fi ultimele manifestări publice ale românilor ardeleni. Izbucnirea războiului va atrage după sine o serie de măsuri de restrângere a dreptului de organizare a întrunirilor politice şi culturale, din considerente de siguranţă militară, mergând până la interzicerea acestora. Pe la sfârşitul lunii decembrie 1914, tribunii Vasile Lucaciu şi Octavian Goga, fugiţi la 70 Au fost prezenţi: „Vasiliu Pop (Oarţa de jos, directorul despărţământului), Ioan Vasvári, octogenarul preot din Bârseul de sus, Alexiu Varna, aproape octogenar (Asuajul de sus), Antoniu Bălibanu (Băseşti), Vasile Gavriş (Odeşti), Ioan Lengyel (Oarţa de sus), Iuliu Lobonţ (Gârdani), Andrei Centea (Sălsig), Demetriu Cionca (Bârseul de jos), Vasile Şchiop (Benefalău), Vasile Indrean (Moţiş) şi Traian Nemeş (din loc).” Cronică din Sălaj, „Românul”, nr. 141, din 12 iulie 1914, p. 7. 71 Au fost invitaţi: „doamnele Centea şi Indrean, domnişoarele Centea şi Moga – domnul profesor din Beiuş Dr. Ioan Ossian, mediciniştii: Aurel Gavriş şi V. Ilea – teologii Ionel Cionca, absolvent de preparandie Petru Marchiş şi studentul Simeon Marchiş şi I. V. Bălibanu.” Ibidem. 72 Ibidem. 34 Bucureşti de câtăva vreme, îşi vor da demisiile din Partidul Naţional Român şi îşi vor continua activitatea politică în slujba mişcării unioniste din România 73. Goga va fi exclus în octombrie 1915 şi din Societatea Literară „Petöfi Sándor” a poeţilor şi scriitorilor maghiari, care-l numise membru de onoare în urmă cu trei ani pentru valoroasele traduceri făcute după lucrările poetului revoluţionar şi naţional al Ungariei74. 73 Demisia părintelui Lucaciu şi a domnului Octavian Goga, „Cosânzeana”, nr. 1–2, din 6 ianuarie 1915, p. 7. 74 Societatea „Petofi” a exclus pe poetul Goga din şirul membrilor ei, „Foaia Poporului”, nr. 44, din 3 octombrie 1915, p. 6. 35 DESPRE SĂRĂCIA ENDEMICĂ ÎN CARE AU FOST ÎMPINŞI ROMÂNII ARDELENI DE CĂTRE AUTORITĂŢILE MAGHIARE Sărăcia cruntă în care se zbăteau românii din Transilvania era binecunoscută autorităţilor centrale de la Budapesta, care nu s-au sinchisit vreodată să întreprindă măsuri de redresare economică în folosul acestor locuitori ai Imperiului75. Traiul mizer era resimţit cel mai acut de către sătenii din regiunile montane, lipsite de suprafeţele arabile care să le poată asigura măcar pâinea cea de toate zilele. Aşa că moţii, căci despre ei este vorba, colindau cu căruţele lor ţara-n lung şi lat pentru a-şi agonisi cele trebuincioase traiului familiilor, oferind la schimb trocul cu uneltele lor confecţionate din lemnul Apusenilor76 ori prestând diverse servicii prin gospodăriile străinilor. Un corespondent român de presă i-a întâlnit tocmai la Panciova77, în cel mai sudic oraş al Banatului locuit şi de români, umblând cu căruţele lor pe uliţele urbei şi strigând „Diregeţi buţi?”. Jurnalistului, când i-a văzut atât de „trişti, abătuţi, gânditori, cu faţa trasă, pe care sunt brăzdate urmele unor suferinţe şi dureri păgâne, tot aşa şi urmele celei mai negre mizerii”, i-au venit imediat în minte versurile cântecului de obidă „Munţii noştri aur poartă / Noi cerşim din poartă-n poartă”. Aflând că e român, moţii s-au luminat la faţă şi i-au cerut pâine confratelui lor, pâine albă de care copiii lor nu avuseseră parte, apoi s-au îndepărtat, dar numai după câţiva paşi l-au întrebat dacă n-are vreun ziar românesc, că le era dor să citească. Această doleanţă l-a impresionat profund pe corespondentul Alexandru Ţintariu, cel care a aşternut apoi pe foaie trista poveste, pentru că, după cum mărturiseşte el, „acestor nepoţi ai Iancului, cari poate tot atât de lipsiţi se reîntorc la săracele lor vetre cum au plecat de acolo, nu le lipseşte numai pâinea, ci şi slova românească”78. 75 Liviu Maior, Mişcarea naţională românească din Transilvania (1900-1914), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986, p. 22. 76 Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altă dată, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 294. 77 Panciova (în sârbeşte Панчево), oraşul de reşedinţă a districtului Banatul de Sus, în provincia Voivodina, Serbia – n.n., A.Ţ. 78 Cei doi moţi, „Românul”, nr. 46, din 11 martie 1914, p. 5. 36 Din păcate, nu toţi cărăuşii Apusenilor, risipiţi prin zările îndepărtate ale Imperiului, mai apucau să-şi revadă vreodată vetrele. Aşa s-a întâmplat cu Marian Purdea a Găvrilii, din Gârda de Sus (Alba), care se întorcea acasă după o lungă călătorie în care agonisise vreo zece coroane. În vecinătatea Beiuşului a întâlnit o şatră de ţigani, care aveau cai foarte buni, şi omul s-a gândit să-şi schimbe bătrânul său căluţ, ce-l slujise ani la rândul, cu unul mai tânăr, oferindu-le ţiganilor şi bruma bănuţilor câştigaţi. A fost o hotărâre nefericită, fiindcă la intrarea în oraş calul, insuficient învăţat în ham, s-a speriat şi l-a călcat sub copite pe noul său stăpân. George, fiul de 14 ani al cărăuşului, a alergat după ajutor şi a reuşit să-şi interneze tatăl în spitalul din Beiuş, însă pentru părintele său nu s-a mai putut face nimic, loviturile îi provocaseră o puternică şi letală hemoragie craniană. La aflarea tragediei, fruntaşii suflării româneşti din oraş s-au mobilizat şi au făcut donaţii băneşti pentru acoperirea cheltuielilor de înmormântare şi pentru spezele drumurilor făcute de fecior până în satul său, să ducă trista veste, iar restul banilor au fost expediaţi pe adresa parohului din Gârda, Simeon Morcan, spre a fi ajutată familia greu încercată a defunctului79. Omul îşi lăsase acasă soţia cu alţi cinci copii minori şi un tată orb, în vârstă de 92 de ani. * Alte poveşti triste, legate de soarta românilor ardeleni obligaţi de sărăcie să-şi caute de lucru prin străinătăţi, veneau de la Mişcolţ80, din nordul Ungariei, unde munceau foarte mulţi bihoreni în minele de cărbuni din apropiere şi în turnătoriile de fier din oraş, iar cu banii câştigaţi îşi întreţineau familiile rămase acasă, cu care se vedeau atât de rar81. Traiul lor mizer, plin de lipsuri şi neajunsuri, s-a înrăutăţit pe măsura derulării rundelor de negocieri începute în ianuarie 1914 între Comitetul executiv al Partidului Naţional Român şi premierul Tisza István. Băştinaşii, aţâţaţi de presa 79 S-au adunat 51 de coroane, după cum urmează: „Banca „Drăganul” a contribuit cu 5 coroane, Dr. I. Ciordaş 4 coroane, I. Petra, domna Livia Dr. Cosma, Dr. Ciavici, Dr. C. Popovici, N. Erdélyi şi A. Magier câte 2 coroane, F. Teocar, I. Roşu, doamna M. Waltner, Dr. F. Sălăgian, Octavian Maiorescu, P. Popovici, Pinter, Dr. Muntean, N. B., Dr. I. Cosma, Ignat, I. Popa, I. Cristea, Kretz, M. Popovici, V. Maiorescu, P. Popovici, C. Neagu, I. Ardelean, domnişoara M. Ardelean, doamna A. Ardelean, C. Sălăgian, A. Cosma, S. Tămaş, Dr. Nyes şi Dr. C. Pavel, N. N., câte 1 coroană, G. Boka, I. Bogdan, L. Hufu şi Dr. Voştinar câte 50 fileri, V. Dringo 40 fileri, iar C. Flora şi V. Laza câte 30 fileri”. Moartea moţului, „Românul”, nr. 129, din 27 iunie 1914, p. 6. 80 Miskolc, oraş şi centru industrial, reşedinţă a comitatului Borsod-Abaúj-Zemplén, Ungaria – n.n., A.Ţ. 81 Printre streini, „Românul”, nr. 45, din 10 martie 1914, p. 5. 37 şovină maghiară, au început să-i privească cu ură pe emigranţii bihoreni, iar tensiunile dintre aceştia şi localnici au crescut şi mai mult în intensitate după atentatul cu bombă de la sediul din Debreţin al Episcopiei GrecoCatolice de Hajdudorog, consumat pe 23 februarie 191482, şi au degenerat în acte de violenţă cu caracter interetnic la începutul lunii martie. Incidentul s-a petrecut în cârciuma lui Korach, unde un grup de români s-a încăierat cu un altul de unguri, pe fondul consumului de alcool, iar bătaia s-a încheiat cu patru victime înjunghiate din tabăra românilor, dintre care una îşi trăia ultimele clipe din viaţă în spital. Principalul vector de colportare a ştirilor xenofobe din zonă, gazeta „A Reggel”, a comentat pe marginea raportului întocmit de organele poliţieneşti din oraş şi i-a găsit vinovaţi pe români care, după declaraţiile făcute de bătăuşii maghiari, s-ar fi mâniat pe horele ungureşti pe care ei le cântau, apoi l-au stropit cu palincă pe un comesean de-al lor, Kovács Károly, iar la urmă i-au jignit, numindu-i „bestii ungureşti”. Cert este faptul că, la venirea poliţiştilor, pe podele cârciumii zăceau răniţi muncitorii Chiş din Mişca, cu ochiul stâng scos, Russu, cu o perforaţie de cuţit în frunte, şi Lae Ponta cu un cuţit înfipt în cap, pe care i l-au extras poliţiştii, cel din urmă aflându-se acum pe moarte83. După relatarea incidentului de la cârciuma lui Korach, aceeaşi gazetă revenea de data aceasta cu un articol propagandistic în care era apreciată atitudinea pozitivă manifestată de alţi muncitori români, ce participaseră la înmormântarea unui confrate de-al lor, şi care, spre deosebire de conaţionalii ce provocaseră scandalul de la cârciumă, au înţeles şi s-au împăcat cu ideea că „în ţara asta Ungurii sunt domnii şi că să-şi dea şi ei silinţa să fie buni maghiari şi buni patrioţi, pentru că mănâncă pâine ungurească şi respiră aer unguresc” – după cum le-a explicat limpede parohul greco-catolic local care a prohodit mortul84. Povestea aşternută în paginile ziarului evoca destinul tragic al bihoreanului Florea Mantea (Mantye Floris), care venise din satul lui, de undeva de prin Apuseni, ca să lucreze la uzina metalurgică din Mişcolţ, şi care şi-a găsit sfârşitul aici, răpus de o boală necruţătoare. L-au îngropat colegii săi români, pe spezele lor, şi, negăsind ei vreun preot român prin preajmă, au apelat la serviciile protopopului unit Schirilla Andor, un rutean convertit, care pe tot parcursul slujbei de înmormântare s-a dovedit a fi o docilă unealtă a politicii de maghiarizare întreţinute de guvernul de la Budapesta pe seama celorlalte naţii trăitoare în imperiu. De fapt, în jurul Tudor Arghezi, Atentatul din Debreţin, „Seara”, nr. 1465, din 14 februarie 1914. Martirii limbei lor, „Românul”, nr. 45, din 10 martie 1914, p. 5. 84 Tricolorul maghiar şi sărutarea de pe urmă, „Românul”, nr. 45, din 10 martie 1914, p. 5. 82 83 38 exemplului oferit de acest slujitor al altarului se învârte întreaga relatare a evenimentului, pentru că în esenţă articolul în cauză nu era altceva decât o vie ilustrare a drumului pe care ideologia de stat îşi îndeamnă supuşii nemaghiari să păşească. Aflăm astfel că în uzină domnea o oarecare „pornire anti-maghiară” printre muncitorii români, întreţinută probabil de liderul acestora, Ioan Bonta (Bontya János), care de curând, cu ocazia morţii unui alt muncitor român, a preferat ca acela să fie îngropat fără slujbă religioasă, afirmând că „nu poate suferi preot maghiar la înmormântare”. De aceea, mare i-ar fi fost mirarea şi totodată bucuria parohului Schirilla Andor când a văzut că îndărătnicul lider îl ruga să oficieze slujba de înmormântare şi, acceptând invitaţia, spune jurnalistul maghiar, „Bonta şi tovarăşii au fost dezarmaţi”, iar acest gest ar fi fost declicul, momentul de la care cei 150 de români prezenţi la înmormântare ar fi conştientizat „justeţea” ideologiei maghiare. „Le-a vorbit protopopul despre legea acomodării, le-a spus multe despre situaţiile actuale, iar Bonta şi tovarăşii au plecat de acolo cu concepţiile schimbate” – îşi continuă jurnalistul demersul propagandistic, oferind apoi ca argument exemplul de conduită în viaţă a celui tocmai prohodit: „Manta s-a asimilat foarte curând, nu şi-a bătut capul cu chestii naţionaliste, ci a trăit pentru munca sa şi s-a silit să trimită din când în când parale părinţilor săi”85 – aceasta ca o concluzie la care auditoriul era chemat să achieseze, cu alte cuvinte, să se lepede de neamul din care se trăgea, să-şi uite rădăcinile şi să se piardă în marea masă a maghiarizaţilor spre a împlini idealul naţiunii maghiare unitare. Mai aflăm că slujba a fost ţinută în ungureşte şi că, după ce mortul a fost coborât în mormânt, crucea i-a fost decorată de paroh cu tricolorul maghiar, iar românii au fost îmbiaţi s-o sărute astfel împodobită. Poate că ştirea ar fi rămas credibilă dacă unul dintre românii care au conştientizat „justeţea” ideologiei maghiare n-ar fi infirmat-o printr-o scrisoare trimisă pe adresa gazetei româneşti din Arad, a Partidului Naţional Român, în care povestea cum parohul rutean a pretins familiei defunctului o sumă atât de mare pentru săvârşirea slujbei de înmormântare, încât rudele n-au putut aduna banii ceruţi nici cu ajutorul foştilor prieteni şi colegi ai decedatului, aşa că au trebuit să-şi îngroape mortul neprohodit. Înfuriat, protopopul rutean a umplut ziarul local cu scorneli şi calomnii la adresa muncitorilor români, prin care-i acuza că ar fi intoleranţi faţă de limba maghiară introdusă de câţiva ani în cultul greco-catolic al parohiilor de sub jurisdicţia Hajdudorog-ului, iar de aici ar fi izvorât ura cu care au fost percepuţi şi trataţi apoi muncitorii români din oraş. Din această 85 Ibidem. 39 pricină, directorul uzinei metalurgice, deşi în urma anchetei întreprinse s-a convins că românii aveau dreptate, s-a văzut nevoit să-i dea afară din serviciu pe mai mulţi bihoreni şi să-i trimită escortaţi la vetrele lor, spre a pondera întrucâtva opinia publică a urbei86. * Starea de sărăcie extremă, înspre care au fost împinşi românii ardeleni cu bună ştiinţă de către guvernanţii de la Budapesta, a constituit mereu una dintre temele aflate pe agenda politică a revendicărilor formulate de fruntaşii Partidului Naţional Român în întâlnirile avute cu premierul Tisza István, în Parlamentul budapestan ori în presa românească din Transilvania. Existau soluţii de redresare a situaţiei economice a populaţiei româneşti şi ele se aflau la îndemâna guvernului, însă cabinetul se arăta interesat doar de propăşirea maghiarimii din Ardeal. Când membrii Comitetului executiv al P.N.R. i-au cerut premierului să dispună încetarea procesului de colonizare a ungurilor în zonele locuite compact de români, ei nu s-au opus doar politicii de maghiarizare progresivă a provinciei, pe care o promova cu obstinaţie administraţia centrală, ci au reclamat mai ales îngrădirea accesului românilor la bunăstarea la care ar fi fost îndreptăţiţi să fie părtaşi alături de celelalte naţiuni conlocuitoare, pentru că suprafeţele funciare destinate colonizărilor erau furnizate fie din rezerva statului, fie din domeniile agricole ale moşierilor scăpătaţi, fie din domeniile economice ale fostelor comunităţi de avere grănicereşti, care aparţinuseră românilor până la desfiinţarea lor prin lege. Cu alte cuvinte, însuşi guvernul era autorul moral din spatele genocidului ce măcina zi de zi populaţia românească a Ardealului, şi o făcea cu o tenacitate diabolică, pe care primul ministru încerca să o disimuleze prin fraze ticluite cu dibăcie pentru a ascunde conţinutul antitetic al afirmaţiilor sale. „Prin colonizări nu urmărim scopuri potrivnice Românilor, ci folositoare Maghiarilor. Atitudinea noastră nu e ofensivă, ci defensivă împotriva cuceririi ce-o fac Românii pe teren economic”87, aşa suna una dintre construcţiile sintactice prin care contele Tisza îşi legitima regimul discriminatoriu pus în practică pe plan economic şi social. Ce se putea înţelege dintr-o asemenea declaraţie publică? Odată, că din rezerva funciară de stat (Erariul şi Fondul de Cult), ce însuma în jur de 400.000 de iugăre ca suprafaţă şi era destinată susţinerii şcolilor agricole şi fermelor-model menite să ridice calitativ economia agricolă a ţării, doar un 86 87 40 Fragmentele unei tragedii, „Românul”, nr. 45, din 10 martie 1914, p. 5. Când ne vom împăca?, „Românul”, nr. 40, din 4 martie 1914, p. 2. mic procent mai răspundea scopului hărăzit iniţial, în vreme ce restul suprafeţelor erau exploatate în arendă. O primă piedică ridicată în calea românilor, care ar fi vrut să lucreze aceste pământuri, era însăşi condiţia stipulată prin lege ca terenurile în cauză să nu poate fi atribuite spre exploatare decât în integralitatea lor, nu fragmentate în parcele, clauză ce rărea simţitor numărul pretendenţilor şi îi chema la concurs doar pe agricultorii din pătura avută a societăţii, eşalon în care românii nu se prea regăseau. Apoi, procedura de atribuire a contractelor de arendă deschidea porţi largi către abuz şi arbitrariu de vreme ce încredinţarea acestor contracte nu cădea în competenţa vreunei comisii, ci stătea în vârful peniţei ministrului Agriculturii. După lege, ministrul nu era legat de răspunderea de a selecta ofertele cele mai favorabile intereselor economice sau sociale ale statului, ba din contră, se bucura de privilegiul de a decide de unul singur când şi cui va atribui contractele. Pe fondul acestui context vicios, au apărut pe piaţa operatorilor economici din agricultură tot felul de rude ale secretarilor şi subsecretarilor de stat de prin ministerele budapestane, arendaşi doar cu numele, pentru că la rândul lor sub-contractau terenurile arendaşilor de meserie, iar aceştia le sub-contractau iarăşi ţăranilor români şi o făceau prin fragmentarea acestora în parcele mai mici, încălcând astfel tocmai clauza stipulată în lege pentru a-i ţine departe pe români de beneficiul fondurilor agricole publice. Din toată această „afacere”, statul maghiar se alegea cu un profit de până la 3–3,5%, intermediarii băgau în buzunarele lor procentul cel mai mare, iar românul, ultimul în piramida ciudatei „diviziuni a muncii” puse în practică de guvern, se alegea doar cu produsele agricole smulse cu preţul sudorii pentru a-şi putea asigura subzistenţa minimală a familiei, fiindcă ajungea să sub-contracteze la un preţ dublu sau triplu faţă de cel tocmit cu statul de primul arendaş. Tot la rezerva de stat intrau şi cele 40.000 de iugăre ce urmau să fie smulse mlaştinilor alimentate de Dunăre în Banatul sudic, redate agriculturii prin lucrări de drenări şi desecări plătite de stat cu 20 de milioane coroane. „Credeţi că din aceste pământuri va primi şi vreun Român ceva? Coloniştii unguri vor pune stăpânire şi pe acestea!”, remarca resemnat analistul economic ce semna articolul prezentat aici. Din declaraţiile premierului Tisza se mai putea înţelege că moşiile unor nobili maghiari, acum scăpătaţi, vor fi cumpărate de stat, adică tot din bani publici, şi vor fi distribuite exclusiv ungurilor care vor fi colonizaţi în Transilvania. Cu alte cuvinte, românii ardeleni, deşi alcătuiau masa majoritară a plătitorilor de impozite, erau excluşi cu desăvârşire de la beneficiile oferite de statul pentru al cărui buget cotizau. La fel stăteau 41 lucrurile şi în cazul legii de încurajare a achiziţiilor de păşuni comunale, act normativ elaborat cu scopul de a stimula economia zootehnică a satelor ardeleneşti prin împrumuturi de la stat, dar care şi-a găsit aplicarea numai în localităţile ungureşti, pe când în cele româneşti suprafeţele de păşunat au tot scăzut din pricina sporului demografic care aducea cu sine nevoia de noi locuri de casă şi de loturi arabile. Din cauza păşunilor insuficiente, românii ardelenii din vecinătatea frontierelor române treceau cu vitele la păşunat în Muntenia, însă la întoarcere adesea autorităţile nu le mai permiteau să-şi ducă vitele acasă, cum au păţit-o românii din Bran (Braşov) care nu le-au mai putut valorifica apoi nici în România, fiindcă România era un important producător zootehnic în zonă, dar nici în Transilvania, unde guvernul, pentru a proteja producţia animalieră a maghiarilor ardeleni, a dispus reducerea drastică a importurilor de animale ce veneau din România. Dar nici zootehniştii români din Ardeal n-aveau un trai mai uşor, fiindcă autorităţile maghiare instituiseră blocadă economică nu numai împotriva statului vecin, ci şi împotriva propriilor cetăţeni de altă etnie decât cea maghiară. Peste gospodăria crescătorului român de animale năvăleau o puzderie condiţionări sanitar-veterinare, apoi o avalanşă de taxe şi impozite care-l aduceau în imposibilitatea de a-şi mai practica ocupaţia ce-i asigura traiul de zi cu zi. „De ai vite, câte neplăceri ai cu medicii veterinari, cu cari nu te poţi înţelege. Îţi puşcă vita, calul, pierzi o avere întreagă, despăgubire nu capeţi. Budgetul anului trecut îi dă ministerului de agronomie 100.000 coroane spre acest scop. Ce este suma aceasta pentru o ţară ca Ungaria? Un strop în mare. Unde sunt apoi dările grele, directe şi de consum, apoi finanţele (…) Pe cine apasă acesta mai întâiu? Pe ţăran, pe omul sărac”88 – constata analistul economic în articolul său, nu înainte de a mai aminti că şi în zonele mai prospere, în care românii nu se confruntau cu aceste dificultăţi, beneficiul muncii crescătorilor era diminuat de lipsa drumurilor, atât de promise în campaniile electorale, care le-ar fi putut facilita accesul la timp către pieţele de desfacere a produselor agricole. În sfârşit, din peroraţia contelui Tisza se mai putea înţelege că, după noua legislaţie, până şi domeniile economice câştigate de soldaţii români ai celor trei regimente grănicereşti prin luptele purtate de-a lungul veacurilor în slujba împăratului, acele vechi comunităţi de avere care susţineau odinioară bunăstarea familiilor militare, viaţa lor religioasă, şcolară şi culturală, deacum în acolo vor întreţine şi viaţa parazitară a progeniturilor diverşilor funcţionari din administraţia comunală a zonelor respective. „Tu, fiu şi 88 42 Ibidem, p. 3. urmaş al acelor grăniceri cari şi-au vărsat sângele pentru ţară şi casă, nu poţi avea ajutor de acolo, ca la şcoală în tihnă să poţi câştiga cultură, dar cei 3–4 fii ai notarului, unul mai prost ca celălalt, capătă toţi stipendii, să aibă bani de buzunar”89 – se sublinia mai departe pentru a ilustra grava nedreptate făcută grănicerilor români. Încotro conduceau toate aceste măsuri discriminatorii ale politicii economice dictate de la Budapesta, dacă nu înspre ruinarea satelor, comunelor şi oraşelor româneşti, în general înspre distrugerea sistematică a naţiunii române din Transilvania?! Nu întâmplător centrele administrative locale şi sediile instanţelor rurale au fost stabilite de guvern numai în comunele ungureşti sau semi-ungureşti, tot acolo şi târgurile şi oboarele săptămânale, pentru ca în câţiva ani acestea să capete aspect urban şi să atragă către ele investitori bancari, comerciali şi industriali, iar pe această cale să se adâncească şi mai pregnant diferenţele de statut social între maghiari şi nemaghiari. Banul public era apoi cheltuit în mod discreţionar şi numai în interesul maghiarilor. Guvernul aloca trei milioane de coroane pentru construirea unui teatru nou la Buapesta, alte 5–6 milioane pentru salvarea castelului şi a domeniului contelui Zichy, părăsit, de la Várpalota90, dar niciun ban pentru regularizarea râurilor din zonele inundabile ale Banatului, cele care au lăsat ani la rândul zeci de români fără case şi gospodării, în schimb sărea în ajutorul podgorenilor unguri de la Tokaj, ale căror vii au fost distruse de filoxeră, apoi în sprijinul sinistraţilor maghiari ai cutremurului care a lovit oraşul Kecskemét, şi în plus purta „grija ca Săcuii să înveţe economia de casă şi le valorizează aceste producte. De ce nu face asemenea şi cu bieţii Români din Bihor sau Munţii Apuseni?” – se întreabă contrariat autorul analizei. Dintr-o asemenea stare de vizibilă şi nedisimulată nedreptate izvora şi întrebarea firească cu care-şi intitula economistul nostru analiza: Când ne vom împăca? şi tot el ne oferă şi răspunsul adecvat: „Când moţul nu va mai fi silit să ia ţara de-a lungul şi de-a latul pentru o bucată de pâine, când bihoreanul nu-şi va mai bate coasa pe moşiile nemeşilor de pe pustă, unde s-a dus să lucre pe un preţ de nimic în locul muncitorilor străini, organizaţi, când râurile din sud-estul ţării nu vor mai esunda91, silite de apele furioase coborâte din munţi pleşuviţi de speculanţi, când enormul şuvoiu de nedreptăţi se va mulcomi cel puţin, atunci acest neam românesc îşi va putea câştiga mai uşor pâinea de toate zilele şi i se va putea vorbi despre cultură (…) dar ce au căpătat Românii prăpădiţi în două rânduri de Ibidem. Várpalota, oraş în comitatul Veszprém, în nord-vestul Ungariei – n.n., A.Ţ. 91 Inunda – n.n., A.Ţ. 89 90 43 potop? Paşaport spre America?”92 – constatarea finală fiind pe cât de adevărată, pe atât de tragică, întrucât emigraţia românească în Statele Unite ale Americii a atins la pragul veacurilor XIX–XX proporţii comparabile cu exodul biblic93, fenomen încărcat de drama sutelor de mii de familii româneşti dezrădăcinate şi înstrăinate94. În final, autorul analizei nu mai nutrea nicio speranţă că divergenţele ce subzistau de secole între românii ardeleni şi unguri se vor putea rezolva vreodată pe cale paşnică, prin tratative ori negocieri, întrucât în structura intimă a fiinţei naţiunii maghiare se sedimentaseră până la confuzie sentimentul şi crezul că a fost hărăzită de Dumnezeu să domine şi să se bucure de privilegiile lumeşti. Această profesiune de credinţă a fost clamată public de-a lungul vremii de toţi politicienii unguri şi a prins rădăcini până şi în cele mai modeste case maghiare, devenind un cult de la care nici măcar un ungur nu era dispus să abzică. De aceea, în viziunea analistului, numai un viitor cataclism de proporţii universale ar mai fi putut aşeza relaţiile românomaghiare în matca lor firească. „Trebuie un mare şi fierbinte purgator, ca ideile, concepţiile compatrioţilor maghiari să se purifice. Evenimente mari, istorice, sunt în stare numai să producă o astfel de schimbare a atmosferei. Atunci, numai atunci ne vom putea împăca!”95 – conchidea el profetic. * O altă primejdie, ce ameninţa independenţa economică şi politică a comunităţilor româneşti, pândea din umbra întortocheatului conţinut al noii legi de reglementare a „izlazurilor comune”, ce urma să intre în Când ne vom împăca?, „Românul”, nr. 40, din 4 martie 1914, p. 2–3. Numărul românilor bănăţeni plecaţi în America în primul deceniu al secolului al XX-lea este apreciat la 100.000, iar al românilor ardeleni la 119.000. Kocsis Károly, Kocsisné Hodosi Eszter, Magyarok a határainkon túl (a Kárpát-medencében), ÖKOEK Szerkesztőség, 2008, passim. 94 La nivelul anului 1910, statisticile maghiare înregistrează 24.632 de români ardeleni emigraţi în America: din comitatul Alba de Jos – 883, din comitatul Arad – 1549, din comitatul Bihor – 930, din comitatul Bistriţa-Năsăud – 500, din comitatul Braşov – 159, din comitatul Craş-Severin – 458, din comitatul Ciuc – 20, din comitatul Cojocna (Cluj) – 283, din comitatul Făgăraş – 1097, din comitatul Hunedoara – 0, din comitatul Maramureş – 698, din comitatul Mureş-Turda – 0, din comitatul Odorhei – 465, din comitatul Sătmar – 2161, din comitatul Sălaj – 512, din comitatul Sibiu – 1547, din comitatul Solnoc-Dăbâca – 522, din comitatul Târnava Mare – 1380, din comitatul Târnava Mică – 987, din comitatul Timiş – 3704, din comitatul Torontal – 6414, din comitatul Trei Scaune – 22, din comitatul TurdaArieş – 341. În perioada 1871–1913 sunt înregistraţi 1.815.117 persoane emigrate din Ungaria, dintre care 2/3 n-au fost maghiari. *** Magyarország a XX. században, vol. II, Babits Kiadó, Szekszárd, 1996–2000, p. 218. 95 Când ne vom împăca?, „Românul”, nr. 40, din 4 martie 1914, p. 3. 92 93 44 vigoare pe 1 mai 1914. Conform acestui act normativ, locuitorii satelor ardelene, indiferent de naţionalitatea lor, trebuiau să se constituie în societăţi comerciale pentru a putea să-şi exploateze pe mai departe suprafeţele de păşune pe care le foloseau în comun şi în devălmăşie de la 1848 încoace. În această categorie intrau proprietăţile „urbariale” şi fostele domenii grănicereşti, din care o bună parte se aflau deja la discreţia statului. Respectivele societăţi comerciale urmau apoi să fie înfiinţate în decurs de un an de la promulgarea legii, timp în care comunităţile săteşti aveau să-şi elaboreze statute, regulamente de păşunat, să-şi constituie consilii de administrare şi să-şi aleagă preşedinţi în fruntea societăţilor astfel alcătuite, încât să-şi poată gestiona averea comună independent de voinţa antistiilor comunale96, pentru că, după cum preciza avocatul timişorean dr. Pompiliu Cioban, „comuna, ca corporaţiune politică nu are izlaz, ci au locuitorii, foştii urbarialişti, iar urbarialiştii sunt toţi acei ţărani cari în comuna respectivă dispun de proprietate urbarială”97, urbarialiştii fiind ţăranii eliberaţi din iobăgie la Revoluţia din 1848. Din păcate românii, ţinuţi vreme îndelungată departe de şcoală din pricina sărăciei, nu se cam pricepeau la întocmirea tuturor acelor documente pretinse de lege şi, tot din cauza sărăciei, mulţi nici nu-şi permiteau să angajeze vreun jurist care să elaboreze hârtiile necesare şi să le garanteze îndeplinirea procedurilor în timp util. Tocmai pe aceste carenţe educative şi materiale, de care suferea populaţia românească din Transilvania, a mizat legislativul de la Budapesta atunci când a emis noul act normativ, fiindcă, neîndeplinindu-şi la timp cerinţele stipulate de lege, comunităţile săteşti nu-şi mai puteau gospodări liber păşunile, ci doar prin intermediul administraţiilor locale, ajungând astfel la cheremul puterii statului. O atare situaţie deschidea după sine cale liberă abuzului, şantajului şi corupţiei, arme pe care aparatul de stat le putea lesne utiliza apoi pentru manipularea sătenilor în orice scop ar fi avut nevoie. Mai grav era faptul că această inginerie juridică era în măsură să submineze şi să îngroape definitiv însăşi mişcarea de emancipare naţională a românilor ardeleni. „Dacă massele mari ale ţărănimei le va închiega în corporaţiuni pendinte de voinţa lui şi dacă prin dreptul de control şi supraveghiare le va limita orice mişcare independentă, îi va succede să aibă la mână pe lângă slujbaşii administrativi şi puterea ţărănimei noastre, care e baza şi sufletul tuturor mişcărilor noastre”98 – atrăgea atenţia juristul bănăţean, fără a uita să amintească şi de greutatea componentei economice Consilii locale – n.n., A.Ţ. Legea despre islazurile comunale, „Românul”, nr. 118, din 14 iunie 1914, p. 1. 98 Ibidem, p. 5. 96 97 45 aflate în joc, fiindcă era vorba de soarta izlazurilor deţinute încă de 13.000 de comune româneşti din Transilvania, a căror valoare numai în Banat depăşea suma de 40 de milioane coroane. Dacă ar fi vrut, puterea de la Budapesta ar fi putut foarte simplu să rezolve problema sărăciei păturii de jos a societăţii, şi nu numai pe cea a mizeriei în care erau menţinute naţiunile nemaghiare, ci la modul general, a întregului compozit de popoare care alcătuiau aşa zisa „naţiune maghiară”, printr-o reformă agrară, adică printr-un proces de redistribuire echitabilă şi morală a avuţiei funciare de care beneficia doar un îngust segment al nobilimii maghiare. Din păcate, toate guvernările care s-au succedat la cârma Ungariei s-au cramponat în permanenţă de pretenţiile medievale ale unor latifundiari pretinşi „făuritori de neam şi ţară”. Din această pricină, deşi presa maghiară stigmatiza întruna România ca fiind ţara boierilor şi a iobagilor, în Ungaria inechitatea era şi mai gravă, fiindcă aici nouăzeci de familii avute deţineau o suprafaţă de peste două milioane trei sute de mii de iugăre cadastrale, ceea ce însemna că media suprafeţei aflate în posesia fiecărei familii din această categorie atingea cifra de 25.713 iugăre, în vreme ce media suprafeţei deţinute de o familie românească din Transilvania nu depăşea 3–4 iugăre, în cel mai fericit caz. Printre familiile marilor moşieri maghiari puteau fi întâlnite unele care deţineau în regim de „fidecomis”, adică de averi protejate veşnic de orice formă de evicţiune, suprafeţe egale cu cele ale unor comitate, cum era de pildă cea a prinţului Esterházy Miklós, cu 403.300 de iugăre cadastrale, sau cea a contelui Almássy Ede, cu peste nouă mii de iugăre numai în comitatul Vas. Alte asemenea proprietăţi supuse legislaţiei feudale puteau fi întâlnite în comitatul Zemplén, cu 105.200 iugăre, în comitatul Zala, cu 140.200 iugăre, în Sopron, cu 155.600 iugăre, în Somogy, cu 197.900 iugăre, în Gömör, cu 160.300 iugăre, în Baranya, cu 149.000 iugăre, şi în Bereg, cu 226.900 iugăre cadastrale99, toate puse la adăpost de orice eventuală imixtiune reformatoare a statului. * În prima jumătate a anului 1914, sărăcia în care se zbătea populaţia românească din Transilvania a atins cote atât de alarmante, încât era în măsură să pericliteze siguranţa armată a provinciei. Aşa de pildă, medicul de la Centrul Marghita (Bihor) de recrutare a tinerilor ce urmau să satisfacă stagiul militar obligatoriu, după ce i-a supus vizitelor medicale pe cei 678 99 p. 2. 46 Un crâmpei din marea proprietate din Ungaria, „Românul”, nr. 128, din 26 iunie 1914, de recruţi români din zonă, a găsit ca fiind apţi pentru încorporarea în armată doar pe 350 dintre ei, ceilalţi fiind grav afectaţi de inaniţie100. Procentul de 48,4% a tinerilor care au căzut testele medicale din pricina subnutriţiei spunea multe despre starea de mizerie cronică în care au fost împinşii românii ardeleni cu bună ştiinţă de guvernarea de la Budapesta, precum într-un proiect de exterminare sistematică. Tot din mediul militar venea apoi o altă ştire alarmantă, izvorâtă din incapacitatea operativă în care a ajuns rezerva Regimentului 61 Infanterie din Debreţin, ale cărui efective erau alcătuite preponderent din români. Comandamentul acestei unităţi a chemat la concentrare 400 de rezervişti bihoreni pentru manevrele militare de primăvară, însă la cazarmă s-au prezentat doar 70, ceilalţi fiind de câtăva vreme emigraţi în America. „Crezându-se la început că absenţa rezerviştilor români stă în legătură cu «agitaţia valahă», s-au făcut cercetări şi s-a constatat că cei ce nu s-au prezentat sunt aproape toţi emigraţi, goniţi de mizerie, în America mai fericită decât patria lor, pe care au servit-o şi care li-e maşteră”101 – comenta colportorul informaţiei. Însă nici soluţia emigrării în America, adoptată de sutele de mii de români ardeleni pentru a-şi smulge familiile din mizeria traiului de zi cu zi, nu era cea mai fericită, după cum reiese dintr-o scrisoare expediată de parohul ortodox din Indiana Harbor pe 28 aprilie 1914, Simeon Mihălţian, care atrăgea atenţia confraţilor săi de-acasă asupra crizei economice instaurate odată cu venirea la putere a Partidului Democrat şi îi sfătuia să-şi amâne pentru o vreme planurile de plecare spre „Ţara Făgăduinţei”, până când starea de lucruri de peste ocean se va ameliora. Scenele descrise de preot în epistola sa sunt cu adevărat îngrozitoare, el ne vorbeşte de emigranţii români rămaşi fără locuri de muncă, goniţi apoi din locuinţele închiriate şi ajunşi cerşetori pe stradă. „Sute de mii de muncitori stau fără de lucru, colindând dintr-un oraş în altul, de la o fabrică la alta. Deoarece de nicăieri nu vine nicio ştire, fie cât de palidă despre deschiderea lucrărilor, bieţii muncitori, neavând cu ce plăti mâncarea şi chiriile, sunt goniţi din toate casele” – relatează parohul. „Pe strade, la tot pasul se roagă unul să-i dai un ban să mănânce (…) Ţi se sfâşie inima de durere văzând om punic, ca un munte, plin de viaţă, spuind, cu lacrimi în ochi, că de trei zile n-a mâncat. Casa şi adăpostul îi sunt o groapă la marginea oraşului. Ce va fi însă la iarnă?”102 – se întreba Mihălţian, cu îngrijorarea dată de spectrul morţii ce se contura tot mai limpede pentru mulţi dintre conaţionalii săi. Batalionul înfometaţilor, „Românul”, nr. 90, din 9 mai 1914, p. 7. Din patru sute rezervişti, se prezintă numai şaptezeci, „Românul”, nr. 108, din 31 mai 1914, p. 8–9. 102 Pentru cei ce vreau să vină la America, „Românul”, nr. 94, din 14 mai 1914, p. 5. 100 101 47 Din păcate, statul austro-ungar, autorul moral al exodului, nu făcea aproape nimic pentru a-şi ajutora supuşii aflaţi la ananghie. Demersurile întreprinse de părintele Simeon Mălţian la Consulatul austro-ungar, cu scopul de a obţine sprijin financiar pentru cei ce doreau să se repatrieze, au rămas fără niciun rezultat deoarece, deşi statul acoperea cheltuiala călătoriei peste Atlantic, solicitanţii trebuia să-şi plătească drumul până la portul de îmbarcare şi apoi pe cel de la portul de debarcare înspre vetrele lor. „Dar omul de unde să plătească, căci nu are un cent?”103 – se întreba iarăşi părintele, sporind şi mai mult dramatismul falimentului uman în care ajunseseră mulţi dintre conaţionalii săi şi totodată spre a-i pune la adăpost pe alţi ardeleni de experienţa tristă a confraţilor aflaţi în pribegie. Până la urmă, tot românii din America au fost aceia care au sărit în ajutorul conaţionalilor aflaţi la ananghie. Emigranţii bănăţeni din Cacova au strâns bani şi l-au înmormântat pe consăteanul lor, Daniil Oprişiu Cazan104, care şi-a sfârşit zilele pe pământ străin, şi tot ei l-au contactat pe parohul din satul lor de obârşie, părintele Hanzu, pe adresa căruia au mai trimis alţi bani pentru ajutorarea văduvei rămase acasă în mizerie105. Ştiri la fel de triste şi de îngrijorătoare soseau din portul grecesc Pireu, unde ancorau săptămânal vapoare de la Constanţa ce aduceau cu ele între 60 şi 100 de români ardeleni, care se îmbarcau apoi către America. „Le plângi de milă când îi vezi pe toţi, oameni tineri, şi aşa, plângând, spun că pleacă lăsând soţii şi copii aici nemaiavând nimic de sperat”106 – aşa se înfăţişa tabloul disperării unei naţii osândite să-şi părăsească vetrele pentru a supravieţui. Toţi aceşti emigranţi trecuseră ilegal şi nestingheriţi frontierele Transilvaniei cu România, în deplina cunoştinţă a autorităţilor grănicereşti maghiare care, de ce nu, prin diminuarea numerică a românilor în Transilvania, contribuiau şi ele în felul ăsta la făurirea „naţiunii unitare maghiare”. Corespondentul de presă care a semnalat această faţetă necunoscută a exilului se întreba de ce autorităţile de la Bucureşti rămâneau nepăsătoare în faţa unui asemenea fenomen, de ce îngăduiau funcţionarea unei reţele subterane care le asigura transfugilor transportul în capitală, Ibidem. La propunerea cacoveanului Ioan Banciu, au donat bani următorii: „I. Banciu 2 dolari 50 cenţi; Dumitru Mija şi Dumitru Popa câte 2 dolari; I. I. Banciu, Alexandru Cazan, Alexandru A. Cazan, Dumitru Buican, D. Botu, T. Pipernea toţi câte 1 dolar; Dumitru D. Botu, D. Taban, P. Crăciun câte 50 de cenţi; Vasile Moga 25 cenţi; P. Gligor 1 dolar şi A. Herman 2 dolari”. Din America, „Foaia Poporului”, nr. 27, din 12 iulie 1914, p. 9. 105 Ibidem. 106 Agenţie bucureşteană pentru golirea Ardealului de români, „Românul”, nr. 102, din 23 martie 1914, p. 7. 103 104 48 obţinerea paşapoartelor româneşti şi îmbarcarea la Constanţa. Corupţia ori nepăsarea, oricare dintre aceste metehne ce s-ar fi aflat în spatele lipsei de reacţie a administraţiei centrale, măcar vreun factor de putere responsabil ar fi trebuit totuşi să sesizeze că Bucureştii făceau involuntar jocul ungurilor, că România era atrasă într-o complicitate păguboasă idealului unionist, contribuind la rarefierea românităţii transilvănene. „Ungurilor le convine ca, cu sistemul acesta, să se depopuleze Ardealul şi să ne zică într-o bună zi: ce tot faceţi paradă că aveţi Români în Ardeal!”107 – atrăgea foarte serios atenţia corespondentul român din Pireu. Îmbucurător rămâne însă faptul că, odată ajunşi în America, românii ardeleni nu s-au înstrăinat şi nu şi-au uitat rudele de acasă aflate în suferinţă. Ei s-au organizat, şi-au constituit parohii româneşti, au înfiinţat societăţi culturale şi au scos ziare româneşti. Aşa de pildă, societatea „Învierea”, din oraşul Martins Ferry (Ohio), a organizat un miting de solidaritate pentru elevii din Blaj care au suferit de pe urma curajului lor de a arbora drapelul tricolor pe turla catedralei din oraş108. Parohia ortodoxă din Idiana Harbor (Indiana) solicita apoi conducerii Partidului Naţional Român să trimită din când în când peste ocean câte un fruntaş al mişcării naţionale, pentru a susţine conferinţe în comunităţile româneşti din America şi a le întreţine viu spiritul naţional miilor de români aflaţi la muncă în depărtatele străinătăţi109. Biserica GrecoIbidem. Fraţii din America ţin adunări poporale pentru noi, „Românul”, nr. 129, din 27 iunie 1914, p. 4. 109 Apelul românilor din parohia Indiana Harbor avea următorul text: „Având în vedere idealul nostru, ce trebuie să-l aibă tot Românul aşezat în orice parte a globului pământesc; Având în vedere viitorul neamului nostru, care nu mai poate rămânea în ogăşia trecutului; Având în vedere numărul mare al Românilor ce trăim pe pământul american; Având în vedere organizaţia întinsă ce românismul o face pe pământul american – căreia însă, din patrie de multe ori i s-a reproşat că nu ar fi tocmai pe bazele reale; Având în vedere cum conţii maghiari robotesc pe pământul american pentru a trezi din ameţeală pe fiii lui Árpád – şi pentru a înşela opinia publică americană despre gândul lor «pacificator»; Având în vedere cum tuturor naţiunilor europene, emigrate în America, li se trimite an de an câte un apostol pentru întărirea conştiinţei naţionale; Adresez aceste cuvinte către luminaţii Comitet naţional: Nu s-ar putea găsi o cale, după exemplul celorlalte naţiuni, să ni se trimită şi nouă în America, pentru înviorarea sufletelor noastre cu duh curat românesc, pentru a ni se da directive sănătoase şi trainice organizaţiei ce-o avem – un apostol, un deputat român, un bărbat luminat, care să cutriere centrele româneşti, ţinând adunări naţionale cu scopul mai sus menţionat. Nime nu se poate îndoi de efectul şi de reuşita acestor adunări, dorite cu însetoşare de Românii americani. E drept că comitetul naţional nu poate risipi material sunător, ca conţii unguri – dar organizaţia societăţilor române şi parohiile, chiar noi toţi, de la mic până la mare, făgăduim a suporta, ca o prea uşoară sarcină, spesele cu venirea şi întreţinerea unui deputat român. Sunt sigur că societăţile române s-ar bucura de cea mai înaltă sărbătoare, când ar putea primi cu drapelele lor pe trimisul Comitetului naţional.” Spre America, „Românul”, nr. 133, din 2 iulie 1914, p. 2. 107 108 49 Catolică avea opt preoţi pe tărâm american, iar aceştia desfăşurau o fructuoasă muncă de păstorire printre credincioşii uniţi. Printre cei mai devotaţi se numărau părintele Epaminonda Lucaciu110, care organizase frumoase serbări spirituale la parohiile din Trenton (New Jersey) şi NewYork, părintele misionar Constantin Lupu, din Cleveland (Ohio), şi părintele Ioan Pop, din Aurora (Illinois), care-şi propusese ca în vara lui 1915, când se va termina războiul (!), să-şi sporească activitatea misionară111. * O altă analiză, de data aceasta ţintită pe tematica colonizărilor practicate de guvern exclusiv în favoarea maghiarilor şi în detrimentul românilor ardeleni, va vedea lumina tiparului tot în luna martie. Autorul ei, la fel de anonim ca şi cel ce întocmise analiza economică mai sus prezentată, îşi începea demersul cu un scurt excurs istoric menit să uşureze percepţia mecanismului colonizărilor înfăptuite sub regimul Tisza István. Erau trecute în revistă colonizările făcute la începuturi de primul rege creştin al ungurilor, Ştefan cel Sfânt, pentru a implanta în sânul comunităţilor maghiare păgâne creştini aduşi din Occident, apoi colonizările întreprinse cu scop economic şi militar de către regii Géza şi Béla, care au adus populaţii germanice în Transilvania, apoi cele realizate în Banat de către Curtea vieneză, care a populat cu germani, sârbi şi slovaci teritoriul eliberat de sub turci, până la cele derulate în aşa numita „epocă constituţională”, care a debutat odată cu naşterea dualismului în 1867, puse în slujba idealului de făurire a „statului unitar maghiar”, în creuzetul căruia urmau să fie mistuite până la dispariţie toate seminţiile nemaghiare trăitoare între hotarele Ungariei. Conceptul s-a cristalizat sub ministeriatul contelui Szapáry Gyula, cel dintâi care a realizat că, fără o politică instituţionalizată, maghiarimea nu va putea fi în măsură să asimileze pe cale naturală etniile conlocuitoare. De aceea, cu ajutorul financiar al statului, în perioada anilor 1880–1894 s-au înfiinţat apoi 42 de colonii maghiare care, cu excepţia uneia, 110 Epaminonda Lucaciu, fiul preotului greco-catolic Vasile Lucaciu, fruntaş al mişcării naţionale române din Transilvania, supranumit şi „Leul din Şişeşti”, la vremea respectivă fugit în România pentru a scăpa de procesul intentat de autorităţile maghiare. S-a născut pe 25 februarie 1877 la Sâncrai, judeţul Satu Mare, a terminat studiile primare la Satu Mare, iar pe cele liceale la Năsăud. Între anii 1888–1892 studiază la Roma la Institutul, Propaganda Fide. În 1898 obţine titlul de doctor în filosofie şi teologie. În 1905 slujeşte ca preot în Cenad, iar în 1905 pleacă în America unde înfiinţează prima parohie greco-catolică, la Cleveland, şi totodată ziarul „Românul”, prima gazetă românească – n.n., A.Ţ. 111 Preoţii noştri din America, „Unirea”, nr. 75, din 29 iulie 1915, p. 1–2. 50 au fost implantate în Transilvania şi ridicate majoritatea la rang de centre administrative ale subunităţilor teritoriale locale112. Politica de colonizare a continuat şi după 1894, însă fără vreo planificare, dar din acel an procesul a fost înzestrat şi cu instrumente financiare mai adecvate şi sancţionate prin lege. Astfel, candidatul maghiar la colonizare era înzestrat cu o suprafaţă de teren cuprinsă între 15 şi 37 de iugăre (aproximativ 8–19 hectare), beneficia apoi de un sprijin financiar de la stat în valoare de 7.000 de coroane, dacă făcea dovada că deţine legal suma de 2.000 de coroane din care trebuia să-şi procure în primii ani utilajele agricole şi animalele necesare. Împrumutul de la stat trebuia plătit de către colonist în decurs de 50 de ani, începând cu al patrulea an de la înfiinţarea gospodăriei, cu dobândă anuală de 250 de coroane, adică cu preţul de piaţă al unui viţel gras, iar bătătura şi terenul de sub casă şi acareturi îi erau oferite gratuit. Până în 1910 au profitat de pe urma proiectului 78.942 de maghiari, care deţineau împreună o suprafaţă de 124.797 de iugăre, dar de prin 1909 ritmul colonizărilor s-a diminuat, cu toate că ministrul Agriculturii de la acea vreme, Darányi Kálmán, alocase în acest scop un buget de 120 de milioane coroane, după care procesul a stagnat. Din păcate, prea puţini dintre ungurii colonizaţi au fost cu adevărat agricultori, marea masă a coloniştilor fiind alcătuită din tot felul de „corteşi113 răguşiţi, vizitii emeritaţi, industriaşi şi negustori scăpătaţi” – după cum constata cu tristeţe un ţăran român, nişte „vântură-ţară” care se răsfăţau „din bunăvoinţa guvernului şi prin ajutorul protectorilor lor, în case construite după cele mai riguroase cerinţe ale igienei şi stăpânesc moşioare cari, toate deopotrivă, pot fi considerate ferme de model” – şi toate acestea se petreceau făţiş, prin distribuirea discriminatorie a bugetului public la care românii ardeleni contribuiau din greu. ,,Noi plătim birurile cele grele, feciorii până la unu slujesc împăratului ani de-a rândul, iar când ar vrea şi ei să se vadă cu casă şi masă, n-au unde, trebuie să ia drumul Americei ori să cutreiere ţara în lung şi în lat, să-şi capete o bucătură de pită, că hotarul l-a împărţit erariul114 la toţi traşi-împinşii”115 – conchidea cu durere-n suflet săteanul. Dar oare ce interese urmărea guvernul de la Budapesta atunci când aproba cererile de colonizare ale unor neisprăviţi ca cei amintiţi? Nu era 112 În comitatul Caraş-Severin au fost înfiinţate 11 colonii, în Timiş 9, în Torontal 6, în Bácsbodrog 5, în Arad 2, în Hunedoara 2, în Turda-Arieş 2, în Cojocna (Cluj) 2, în SolnocDăbâca 1, în Târnava-mare 1, în Bistriţa-Năsăud 1. Colonizările, „Românul”, nr. 49, din 14 martie 1914, p. 1. 113 Körtes – misit, intermediar, samsar – n.n., A.Ţ. 114 Erariu – tezaurariat, trezorerie, domeniu public – n.n., A.Ţ. 115 Colonizările, „Românul”, nr. 49, din 14 martie 1914, p. 1. 51 greu de ghicit, fiindcă misterul era devoalat cu fiecare dintre campaniile electorale pentru alegerile locale sau parlamentare derulate de-a lungul vremii, după cum la fel de uşor era deconspirat cu fiecare act normativ emis de administraţia centrală în detrimentul naţiunilor nemaghiare din Ungaria. În Transilvania, de îndată ce au fost grefate în sânul comunităţilor româneşti, aceste grupuri de colonişti au devenit tot atâtea nuclee de propagare a politicilor impuse de guvern. Ele se amestecau în treburile gospodăreşti ale comunităţilor şi reuşeau să-şi impună voinţa proprie, cu sprijinul administraţiilor locale, desigur, răsturnând astfel rosturile împământenite de veacuri ale românilor, iar cu ocazia alegerilor se transformau în grupuri de presiune, de intimidare şi de şantaj, încât ajungeau să deturneze rezultatul voturilor în favoarea candidaţilor maghiari şi, în plus, tot ele alcătuiau reţeaua informativă a puterii în teritoriu116. Cu alte cuvinte, coloniştii erau ostaşii în haine civile ai guvernului şi de aceea ei trebuiau sprijiniţi şi răsplătiţi. Din această perspectivă, instituţia colonizărilor poate fi socotită fără tăgadă a fi un act de corupţie instituţionalizată, practicată de toate cabinetele maghiare. 116 52 Ibidem. DESPRE MĂSURILE ADOPTATE DE AUTORITĂŢILE MAGHIARE PENTRU RESTRÂNGEREA CORPULUI ELECTORAL AL ROMÂNILOR ARDELENI Chestiunea reprezentării populaţiei în Parlamentul maghiar a fost problematică încă de la naşterea dualismului, din cauza faptului că Ungaria era de la începuturile sale statale un mozaic etnic, în care populaţia maghiară nu reuşea să capete preponderenţă nici măcar prin politicile de stat. De aceea, pentru a putea menţine hegemonia naţiei lor, guvernanţii de la Budapesta au inventat mereu tot felul de subterfugii pentru a-şi asigura majoritatea etnică în legislativul ţării117. La începutul lunii februarie 1914, ministrul maghiar de Interne, Sándor János, cumnatul premierului Tisza István, a depus la secretariatul Camerei Deputaţilor din Budapesta proiectul de modificare a legii electorale, în care, după ce că a introdus un nou prag cenzitar menit să îngrădească dreptul la vot al păturii sărace, alcătuită majoritar din români, venea acum cu o nouă măsură de restrângere a electoratului românesc, constând în eliberarea cărţilor de alegători numai acelor persoane care puteau citi şi scrie în ungureşte, examen ce urma să fie susţinut de către solicitanţi în faţa unei comisii de la centrul circumscripţiei electorale de care aparţineau. Acelaşi proiect de lege modifica apoi arhitectura vechilor circumscripţii electorale într-o asemenea manieră încât regiunile locuite compact de români erau fărâmiţate, iar fragmentele rezultate astfel erau arondate apoi unor centre urbane şi semiurbane locuite cu preponderenţă de unguri. Toate aceste tertipuri cu pretenţii de legalitate au fost ticluite în aşa fel încât românii ardeleni să nu poată trimite în parlamentul budapestan decât un număr minim de deputaţi şi, dacă era posibil, respectivii să fie menţinuţi sub controlul guvernului maghiar. O simplă analiză a datelor demografice, chiar şi a celor contrafăcute de către autorităţi, putea scoate la lumină destul de lesne monstruozitatea noului mecanism electoral propus. Astfel, în comitatele (judeţele) ardelene, populaţia românească era în inferioritate numerică severă doar în 117 Antonie Plămădeală, Miron Cristea, Românii din Transilvania sub teroarea regimului dualist austro-ungar (1867–1918). După documente, acte şi corespondenţe rămase de la Elie Miron Cristea, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1986, p. 515. 53 comitatele Ciuc, Trei Scaune şi Odorhei, adică în secuime, în timp ce în comitatele Braşov şi Mureş-Turda diferenţele erau minore118, însă românii erau majoritari în celelalte. Aceste fiefuri româneşti constituiau ţinta noii legislaţii, şi anume comitatul Alba de Jos, unde din şapte circumscripţii mai rămâneau acum doar patru, aşa încât românii îşi pierdeau majoritatea în vechea circumscripţie a Ocnei Sibiului şi mai puteau spera la vreun mandat în circumscripţiile Vinţu de Jos şi Ighiu, în schimb în comitatul BistriţaNăsăud numărul circumscripţiilor a sporit de la două la trei, încât românii puteau acum nădăjdui la vreun mandat doar în circumscripţia Năsăudului. Apoi, în comitatul Făgăraşului au rămas pe mai departe două circumscripţii şi românii de aici puteau conta pe electoratul din cercurile Făgăraş şi Arpaş, însă în cel al Hunedoarei numărul circumscripţiilor a fost redus de la şase la cinci, fiind desfiinţat cercul Dobra, acolo unde în 1903 câştigase categoric alegerile parlamentare fruntaşul Aurel Vlad, iar acum românii se mai puteau baza pe alegătorii din cercul Orăştiei şi eventual pe cei din cercul Ilia. În comitatul Târnava Mică n-au fost admise niciodată circumscripţii curat româneşti, după cum n-au fost nici în comitatele Târnava Mare şi Cojocna (Cluj), deşi populaţia majoritară a fost dintotdeauna cea românească. Mai departe, în comitatul Sibiului au existat două circumscripţii cu populaţie preponderent românească, Cristian şi Sebeş, dar după noua lege cea din Cristian se desfiinţa, în comitatul Solnoc-Dăbâca, din şapte circumscripţii mai rămâneau cinci, din care două beneficiau pe mai departe de majoritatea românească în cercurile Ileanda Mare şi Lăpuşu Unguresc, în vreme ce în comitatul Turda-Arieş, deşi românii erau covârşitori numeric, ei n-au beneficiat niciodată de vreo circumscripţie a lor119. În ce priveşte comitatele transilvănene ce ţineau administrativ de Ungaria, după statistica oficială maghiarii deţineau majoritatea în comitatul Sătmarului şi în Bihor. În După statistica maghiară a anului 1911, în comitatul Braşov locuiau 35.091 români şi 35.372 unguri; în comitatul Ciuc locuiau 18.032 români şi 125.888 unguri; în comitatul Trei Scaune locuiau 22.963 români şi 123.518 unguri; în comitatul Mureş-Turda locuiau 70.192 români şi 111.376 unguri, iar în comitatul Odorhei trăiau 2.840 români şi 118.458 unguri. Viitoarele circumscripţii electorale, „Românul”, nr. 17, din 4 februarie 1914, p. 1–2. 119 După statistica maghiară a anului 1911, în comitatul Alba de Jos locuiau 171.483 români şi 39.107 unguri; în comitatul Bistriţa-Năsăud locuiau 87.564 români şi 10737 unguri; în comitatul Bistriţa-Năsăud locuiau 87.564 români şi 10.737 unguri; în comitatul Făgăraş locuiau 84.436 români şi 6.446 unguri; în comitatul Hunedoara locuiau 271.675 români şi 52.720 unguri; în comitatul Târnava Mică locuiau 55.585 români şi 34.902 unguri; în comitatul Târnava Mare locuiau 60.381 români şi 18.414 unguri; în comitatul Cojocna locuiau 153.717 români şi 60.735 unguri; în comitatul Sibiu locuiau 113.672 români şi 10.159 unguri; în comitatul Solnoc-Dăbâca locuiau 189.443 români şi 52.181 unguri; în comitatul Turda-Arieş locuiau 125.668 români şi 44.630 unguri. Ibidem. 118 54 Sătmar românii puteau spera acum alegerea vreunui deputat al lor doar în cercul Şomcuta, iar cei din Bihor, din cele douăsprezece circumscripţii, doar în cercurile Beiuş şi Ceica, deşi cele mai multe subdiviziuni administrative erau locuite compact de români120. În comitatul Aradului, rămâneau curat româneşti circumscripţiile Ineu, Sebiş, Chişineu-Criş, Şiria şi Radna, în vreme ce în comitatul Caraş-Severin numărul circumscripţiilor sporea de la şapte la opt şi electoratul românesc ar fi putut trimite deputaţi din cercurile Caransebeş, Lugoj, Oraviţa şi eventual încă două. În schimb, în comitatul Sălajului numărul circumscripţiilor scădea de la cinci la patru, iar alegătorii români ar fi putut nădăjdui la vreun succes numai în cercurile Şimleu Silvaniei şi Cehu Silvaniei. Românii ar mai fi putut trimite în parlamentul budapestan vreun reprezentant de-al lor din zonele locuite compact de ei în comitatele Timiş, Torontal, Maramureş şi Ugocea, însă comunele româneşti de acolo au fost în aşa fel arondate noilor circumscripţii încât să nu poată alcătui fiefuri etnice monocolore121. La final, legea rezerva ministrului de Interne dreptul discreţionar de a modifica compoziţia cercurilor electorale acolo unde credea el de cuviinţă, privilegiu care cu siguranţă se subordona tezei apărării cu prioritate a intereselor naţiunii maghiare. * Primele protestele ale românilor ardeleni împotriva noii configuraţii a circumscripţiilor electorale, întocmită în folosul centrelor ungureşti, au venit din urbea Beiuşului (Bihor). Fruntaşii filialei Partidului Naţional Român din regiune au organizat două adunări populare, în comunele Budureasa şi Mizieş, la care au invitat ţărănimea română din localităţile Budureasa, Cărbunari, Saca, Sălişte, Talpe, Teleac şi Mizieş, pentru a le prezenta oamenilor noua situaţie pe care guvernul le-a rezervat-o la apropiatele alegeri şi pentru a întocmi împreună o petiţie prin care să se ceară cabinetului de la Budapesta revenirea la vechea arondare electorală a satelor lor ori să se ţină cont măcar de propunerea altor centre de votare în locul celor deja stabilite prin lege. Despre ce era vorba? Noul act normativ prevedea înfiinţarea în zona Beiuşului a trei centre de votare, în oraşul Beiuş, în orăşelul Vaşcău şi în 120 După statistica maghiară a anului 1911, în comitatul Sătmar locuiau 118.719 români şi 234.934 unguri (?), iar în comitatul Bihor 261.432 români şi 306.761 unguri (?). Ibidem. 121 După statistica maghiară a anului 1911, în comitatul Arad locuiau 229.446 români şi 77.906 unguri; în comitatul Caraş-Severin locuiau 335.192 români şi 331.212 unguri (?); în comitatul Sălaj locuiau 135.943 români şi 87.085 unguri (?); în comitatul Timiş locuiau 159.428 români, în comitatul Torontal locuiau 86.070 români, în comitatul Maramureş locuiau 84.226 români, iar în comitatul Ugocea locuiau 19.741 români. Ibidem. 55 comuna Tărcaia, primele două localităţi având populaţie mixtă română şi maghiară, iar ultima eminamente maghiară122. Dacă nominalizarea Beiuşului şi Vaşcăului erau justificate prin prisma statutului lor de vechi centre administrative, economice şi totodată reşedinţe de plase, spre care convergeau drumurile tuturor satelor ce le erau arondate, alegerea Tărcaiei nu avea nicio legitimitate, în afara aceleia de a reprezenta cea mai mare şi mai compactă comunitate maghiară de pe cursul superior al Crişului Negru, ai cărei locuitori au fost folosiţi nu o dată de administraţia comitatului ca forţe de intimidare şi de sprijin a jandarmeriei în campaniile electorale123. Noul centru de votare se afla la numai 4,7 km de celălalt centru de votare, Beiuşul, aşa încât nici sub aspect geografic sau administrativ nu i se putea motiva înfiinţarea, ba mai mult, spre urnele sale trebuiau să se îndrepte alegătorii români din sate foarte îndepărtate, precum Valea neagră de Sus, aflat la 34,8 km distanţă, Măgura, la 32,9 km, Dumbrăvani, la 26,7 km, Pietroasa, la 26 km, Gurani, la 24,5 km şi Poienii de Sus, la 20,7 km. Odinioară, locuitorii acestor sate votau la Beiuş, acum trebuiau să ocolească oraşul, neavând voie să se intersecteze pe timpul votării cu alegătorii arondaţi Beiuşului, pentru a se evita încăierările provocate de patimile politice, în schimb nu mai interesa pe nimeni dacă se ciomăgeau pe drumul comun ce-i aducea pe toţi până la Beiuş, după cum nici potenţiala încleştare dintre românii naţionalişti şi majoritari cu ungurii „paşoptişti” din Tărcaia nu mai era luată în seamă. Ar fi fost şi o cale mai scurtă către noul centru de votare, prin vadul satului Grădinari, dar acest lucru era posibil numai pe vreme bună, când Crişul nu era umflat de ploi, întrucât pod peste râu nu exista decât la Beiuş. Nici interdicţia stabilită de lege ca la o secţie de votare să nu fie arondaţi mai mult de 1.000 de votanţi nu era respectată în cazul centrului de la Tărcaia, fiindcă aici erau chemaţi la urne între 1.480 şi 1.600 de alegători, aşa că românii bihoreni care au participat la adunările populare de la Budureasa şi Mizieş au cerut în unanimitate mutarea celui de al treilea centru de votare la Budureasa, centru notarial spre care radiau drumurile satelor din vecinătate, Cărbunari, Mizieş, Saca, Sălişte, Talpe şi Teleac124. În a doua jumătate a lunii mai 1914 au început să se facă simţite şi efectele acelui paragraf din legea electorală prin care se urmărea diminuarea numărului de votanţi români pe baza examenului de limbă maghiară vorbită şi scrisă. Câteva sute de ţărani români din cele 44 de comune arondate cercului electoral Şomcuta Mare (Sătmar) au căzut testul, deşi s-au prezentat în faţa comisiei doar cei care vorbeau şi scriau bine în ungureşte. Adunări poporale la Beiuş, „Românul”, nr. 115, din 11 iunie 1914, p. 2. Alegerea de la Beiuş, „Tribuna”, nr. 179, din 27 august 1907, p. 4–6. 124 Adunări poporale la Beiuş, „Românul”, nr. 115, din 11 iunie 1914, p. 3. 122 123 56 În zadar le-a dat notă de trecere directorul şcolii de stat din localitate, fiindcă ceilalţi doi membri ai comisiei, un copist şi un stagiar, i-au notat sub baremul ce le-ar fi asigurat dreptul vot. Cei doi angajaţi ai administraţiei maghiare au dat dovadă de o rară obrăznicie şi atunci când un intelectual român, prezent la circumscripţie, i-a chestionat în legătură cu procedura nedreaptă după care făceau selecţiile. „La întrebarea mea, că de ce-i respinge când perfect cetesc şi scriu şi examinatorul, care e învăţător, încă îi află apţi, cu un cinism revoltător mi-a răspuns: «Se poate apela la Dumnezeu», şi aici în zadar vin cu advocat, nu vor putea schimba hotărârea lui”125 – relatează martorul. La cercul electoral Sânnicolau Mare (Torontal), comisia de examinarea a fost mai indulgentă cu candidaţii, dar din păcate prea puţini români din satele arondate acestuia s-au prezentat pentru a susţine testul, spre deosebire de minoritarii maghiari şi bulgari din zonă, care au venit în număr mare126. Doi ţărani din Muncel (Solnoc-Dăbâca) au picat examenul fiindcă la orele amiezei li se făcuse foame membrilor comisiei de la cercul electoral Ileanda Mare, şi oamenii n-au mai avut răbdare să-i examineze până la capăt pe cei doi români127. Şi pentru că până pe 10 iulie 1914 listele cu alegători urmau să se definitiveze, Consiliul Central al Partidului Naţional Român a făcut apel la toţi membrii filialelor sale să mobilizeze electoratul românesc ca să-şi susţină examenele de scris şi citit la centrele cercurilor electorale la care erau arondaţi, să-i convingă apoi pe cei care şi-au picat examenul să-l repete, fiindcă legea le permitea acest lucru, şi să solicite examinatorilor numai subiecte din manualul de clasa a VI-a, singurul nominalizat în lege. Intelectualii satulelor erau îndemnaţi să-i însoţească pe ţărani atunci când vor merge să se înscrie pe liste, spre a nu cădea victime vicleşugurilor folosite de slujbaşii administraţiei. În acest sens era lăudată iniţiativa învăţătorilor bihoreni, care s-au întâlnit la şcoala din Pocola şi au pus la punct un minuţios plan de acţiune pentru perioada electorală128. * Proiectul de „reformare” a legislaţiei electorale lansat de guvernul Tisza nu a stârnit doar criticile cercurilor politice ale românilor ardeleni, ci a antrenat cu sine o serie de comentarii negative, dar obiective, din partea unor politicieni maghiari de renume. Elocventă în acest sens este opinia Abuzuri la examenele electorale, „Românul”, nr. 107, din 30 mai 1914, p. 6. Ibidem. 127 Examene de alegători în Dej, „Românul”, nr. 128, din 26 iunie 1914, p. 3. 128 Listele electorale, „Românul”, nr. 136, din 5 iulie 1914, p. 1. 125 126 57 exprimată de contele Andrássy Imre în paginile cotidianului „Magyar Hirlap”, la câteva săptămâni după ce proiectul a fost dat publicităţii. Contele Andrássy afirmă răspicat că, de la încheierea compromisului dualist, perfectat de ascendentul său, Andrássy Gyula, în 1867, naţiunea maghiară nu şi-a putut menţine supremaţia numerică în Parlamentul budapestan decât prin „teroare şi corupţie”, întrucât prin mijloace cinstite, democratice, n-ar fi fost în stare să contracareze efectele panslavismului ce cuprinsese populaţiile slave din imperiu şi nici pe cele ale daco-românismul îmbrăţişat de românii transilvăneni şi bănăţeni. „După sistemul electoral de până acum – demonstrează contele – în Ungaria existau numai 229 circumscripţii electorale cu majoritate de voturi maghiare şi 184 de circumscripţii cu majoritate nemaghiară. Adăugând la aceşti 184 deputaţi Români, Germani, Sârbi, Slovaci şi Ruteni, cari după dreptate ar fi trebuit să reprezinte circumscripţiile nemaghiare, şi pe cei 40 deputaţi din Croaţia, Maghiarii ar fi rămas în parlamentul din Pesta numai cu o majoritate de 5 voturi (229 contra 224)”129. Că legislativul de la Budapesta a fost scutit în deceniile următoare de a se întâlni cu penibila situaţie în care deputaţii unguri să ajungă chiar într-o inferioritate numerică faţă de cei ai naţiunilor conlocuitoare, se datora numai imixtiunii brutale a puterii în procesele electorale ce s-au derulat de-a lungul vremii, „terorii şi corupţiei” cu care a fost deturnată „exercitarea liberă a celui mai cardinal drept constituţional” – îşi dezvoltă mai departe Andrássy pledoaria – astfel încât „poporul din aceste circumscripţii a rămas decenii de-a rândul osândit să lifereze130 deputaţi mameluci în toate taberele guvernamentale, pe când circumscripţiile cu majoritate maghiară trimiteau în parlamentul ţării roiuri considerabile de opoziţionali”131. După el, nici aşa zisa „reformă” electorală, preconizată de premierul Tsza István că va asigura prezenţa majoritară a maghiarilor naţionalişti în legislativ, nu era în măsură să garanteze atingerea scopului pentru care a fost ea elaborată, pentru că între timp îşi făcuseră loc, în rândul partidelor parlamentare, şi grupările de pe partea stângă a eşichierului politic, realitate ce era în măsură să încline balanţa în defavoarea naţionaliştilor unguri. „În sensul acestei reforme, din 435 circumscripţii electorale vor fi 267 maghiare, faţă de 168 nemaghiare, şi 42 voturi croate. Admiţând că între deputaţii trimişi de circumscripţiile cu majoritate ungurească ar putea să fie în viitor şi vreo 30 de socialişti, ar mai rămânea 237 inşi ca apărători ai naţionalismului maghiar, faţă de 168 naţionalişti nemaghiari din Ungaria, 42 Croaţi şi 30 socialişti. Opoziţia ar Teroare şi corupţie, „Românul”, nr. 50, din 15 martie 1914, p. 1–2. Să livreze – n.n., A.Ţ. 131 Teroare şi corupţie, „Românul”, nr. 50, din 15 martie 1914, p. 1–2. 129 130 58 avea deci 240 voturi, cu 3 mai mult decât ale naţionaliştilor maghiari”132 – îşi încheia contele argumentaţia. În vremea aceasta, cealaltă componentă a monarhiei dualiste, Austria, era de mult înscrisă pe orbita democraţiilor occidentale în ce priveşte îndreptăţita reprezentare în legislativul de la Viena a tuturor etniilor ce vieţuiau în teritoriile sale, încât până şi rutenii din Galiţia îşi trimiteau 62 de deputaţi în Camera provincială. Singură Ungaria se mai crampona de păstrarea în vigoare a unor cutume legislative medievale, menite să asigure hegemonia aristocraţiei maghiare asupra etniilor trăitoare între graniţele ei. În spiritul aceluiaşi deziderat, în a doua jumătate a lunii iunie 1914, ministrul maghiar de Interne a înaintat Camerei budapestane un proiect de modificare a legii administraţiei publice locale, ce acorda ministerului puterea de a numi discreţionar cea mai mare parte a funcţionarilor publici în posturi, fără concurs, iar comiţilor supremi dreptul de a numi şefii de servicii din aparatul administrativ al comitatelor pe care le conduceau. În privinţa organele reprezentative de la nivelul comitatelor, congregaţia fiecărui comitat avea libertatea să-şi fixeze numărul deputaţilor ce le vor alcătui şi repartiţia locurilor eligibile pe fiecare cerc electoral, mandatul unui deputat fiind stabilit la şase ani. Alegerile locale urmau să se desfăşoare întotdeauna în luna decembrie, jumătate dintre deputaţi aveau să fie aleşi în primii trei ani, aşa încât mandatele deputaţilor vechi să se intersecteze cu cele ale deputaţilor noi, pentru a se putea asigura continuitatea viziunii politice în sânul congregaţiilor. La nivelul plaselor se înfiinţau consilii cercuale, ai căror membri erau aleşi de adunarea generală a plasei în proporţie de două treimi din numărul stabilit, iar restul erau numiţi de comitele suprem. Se mai instituia interdicţia de a alege şi de a fi ales pentru o perioadă de zece ani în cazul celor condamnaţi pentru „agitaţie sau crime contra statului”133. Aşadar, proiectul înaintat spre ratificare Parlamentului şi care avea şanse sigure să fie votat nu urmărea altceva decât să legitimeze controlul total al statului asupra societăţii. De la naşterea dualismului încoace, Budapesta s-a înarmat continuu cu instrumente juridice menite să garanteze supremaţia politică a maghiarilor în teritoriile locuite de alte etnii, iar acum avea şansa să elimine definitiv din viaţa publică orice element indezirabil tezei „naţiunii unitare maghiare”. Niciun nemaghiar nu mai putea aspira vreodată la emanciparea sa personală, la ocuparea vreunui post în aparatul administrativ ori la câştigarea vreunui mandat în organele reprezentative ale puterii legislative centrale sau locale. Calea rămânea 132 133 Ibidem. Stratificarea administraţiei, „Românul”, nr. 120, din 17 iunie 1914, p. 1. 59 deschisă doar celor care şi-ar fi renegat originea etnică şi ar fi sporit numeric naţiunea maghiară pe această cale artificială. Era lovitura de moarte pe care guvernul Tisza István o pregătea naţiunilor conlocuitoare, pentru că, lipsite de elite, acestea puteau fi transformate mult mai lesne în masă de manevră la îndemâna intereselor puterii. Nici până în momentul naşterii acestui proiect de lege n-au stat prea bine lucrurile în privinţa amestecului permanent al autorităţilor în treburile comunităţilor nemaghiare, fie uzând de forţa coercitivă a statului, fie recurgând la mijloace de corupţie pentru a-şi atinge scopurile. Nici nu se uscase de tot cerneala pe ciorna noului act normativ, când o comună românească din Transilvania a şi produs un prim argument menit să ilustreze pericolul ce păştea deopotrivă toate popoarele conlocuitoare pe teritoriul Ungariei. Despre ce era vorba? Un student român, aflat în vacanţă, a nimerit în localitatea Negrileşti (Solnoc-Dăbâca), reşedinţă a comunei omonime, unde se adunaseră ţăranii din cele trei sate componente pentru a-şi alege topograful ce urma să execute lucrarea de delimitare a păşunii comune, după cum cerea noua lege agrară votată în primăvară, documentaţie ce le era necesară apoi oamenilor pentru înfiinţarea composesoratului propriu. Trei specialişti îşi depuseseră oferte pentru atribuirea lucrării, un român, un evreu maghiarizat şi un maghiar, şi fiecare dintre aceştia şi-a înjghebat câte un grup de susţinători. Cei mai mulţi dintre săteni s-au grupat în jurul topografului român, pe nume Maxim, îmboldiţi de preoţii Constantin Juga din Negrileşti, Petru Viman din Rugăşeşti şi sprijiniţi de parohul Atanasiu Georgiu, din comuna vecină Strâmbu. De partea candidatului maghiar, Székely, s-au poziţionat mirenii preotului Ioan Bodea, sprijiniţi de sătenii aduşi din comuna vecină, Gârbou, de învăţătorul George Biliboacă. Aceştia din urmă vor înclina balanţa în favoarea ungurului, spre stupoarea celor din tabăra adversă, folosindu-se de mijloacele deja clasice ale măruntei corupţii practicate în mediul rural. „Am auzit vorbindu-se printre popor că sfinţitul părinte ar fi fost cumpărat cu bani” – relata studentul prezent la eveniment, după care nu se putea abţine să nu judece critic decăderea morală a slujitorului bisericii, omul chemat să întreţină şi să cultive identitatea naţională a credincioşilor săi – „Ce condamnabil rol ţi-ai ales, sfinţite părinte. Aşa cuget că atari preoţi nu-s vrednici să mănânce prescură românească. Astăzi, când avem mai mare lipsă de adevăraţi conducători, când glasul vremii e aproape sosit, oare vei fi în fruntea oastei? Nu cumva vei merge pe căi rătăcite? Slab şi trist exemplu! Nefericit popor care are atari conducători”134 – încheia cu tristeţe martorul. 134 60 Lucruri slabe, „Românul”, nr. 129, din 27 iunie 1914, p. 6. DESPRE PERSECUŢIILE SUFERITE DE ROMÂNII ARDELENI ÎN NUMELE CONSERVĂRII IDENTITĂŢII LOR NAŢIONALE Pe întreaga perioadă a dualismului, la fel ca şi înainte, românii ardeleni au avut de suferit de pe urma faptului că şi-au revendicat drepturile politice. Primul pas hotărât pe linia petiţionară a fost făcut odată cu lansarea Pronunciamentului, document cu valoare de declaraţie politică exprimată deschis împotriva sistemului guvernamental maghiar articulat pe cel austriac, protest care îşi extrăgea esenţa şi argumentaţia din programul Marii Adunări Naţionale de la Blaj, din mai 1848135, afirmându-şi astfel o continuitate ideologică clară şi puternică cu acesta, dar în acelaşi timp şi ataşamentul faţă de legislaţia şi sistemul de stat din vremea politicianului Anton von Schmerling136. Puţine au fost însă la număr actele politice româneşti care să fi avut parte de o elaborare atât de îndelungată ca Memorandumul de la 1892. Menirea acestui document era aceea de a reaminti monarhului de la Viena greşeala înfăptuită în 1867, când, împotriva voinţei românilor, optase pentru dualismul cu maghiarii, gest ce a condus la desfiinţarea autonomiei Transilvaniei şi la alipirea ei la Ungaria. Pe scara valorică a importanţei lui istorice, evenimentul se înscrie la o cotă maximă, atribut oferit de esenţa acţiunii fruntaşilor transilvăneni care au izbutit să realizeze cu această ocazie o solidă unitate de voinţă şi de acţiune cu fraţii din Regatul României, cei care vor susţine activ pe plan internaţional doleanţele ardelenilor137. Procesul „memorandiştilor”, din 1894, a fost episodul care a reuşit să sensibilizeze întreaga opinie publică românească, nemulţumită de atitudinea represivă a guvernului ungar. Pe de altă parte, Memorandumul a închis în acelaşi timp un capitol în evoluţia mişcării naţionale, rezultatele obţinute demonstrând că petiţionarea ca metodă de luptă nu mai corespundea, iar pasivismul, ca tactică de luptă şi de acţiune, nu mai putea da roade. Teodor V. Păcăţian, Pronunciamentul de la Blaj, „Transilvania”, LIX (1918), nr. 1, p. 26–37. Cabinetul Rainer-Schmerling (4 februarie 1861–25 iunie 1865) – n.n., A.Ţ. 137 Viorel Faur, Istoricul cercetării manifestărilor memorandiste din Bihor, Crisia, Oradea, 1988, p. 423–425. 135 136 61 * Pe 6 martie 1914, presa din Transilvania anunţa sosirea la Tribunalul din Satu Mare a rechizitoriului întocmit de procuratura maghiară preotului greco-catolic Gheorghe Mureşan şi mirenilor săi, din parohia Moftinu Mic (Satu Mare), în vederea începerii procesului intentat împotriva lor pentru „agitaţie” contra Episcopiei greco-catolice de la Hajdudorog, prima dezbatere urmând să se desfăşoare pe 23 aprilie138. Dar ce se întâmplase oare la Moftin, de autorităţile maghiare se hotărâseră să ia măsuri atât de drastice împotriva sătenilor şi a părintelui lor spiritual? În urmă cu aproape un an, mai precis pe 11 aprilie 1913, „clopotele din Moftin au amuţit! era zi de Paşti!”, din pricina asaltului prin care jandarmii maghiari au ocupat biserica, l-au arestat şi ridicat pe parohul locului chiar din altar şi apoi pe alţi cincisprezece săteni aflaţi la slujbă. Forţele de ordine fuseseră chemate atunci de vicarul Jaczkovics Mihályi, supusul Episcopiei greco-catolice de Hajdudorog, care, pe când se afla el într-o vizitaţie canonică pentru a verifica dacă se respectă predarea în limba maghiară în şcolile confesionale, ar fi fost împiedicat prin violenţă să pătrundă în clădirea şcolii de către preotul Mureşan şi de credincioşii acestuia, de faţă fiind şi Madarássy István, pretorul Careilor. Cei arestaţi au fost întemniţaţi în Penitenciarul din Satu Mare, unde au zăcut pe tot timpul anchetei, fiindcă n-au avut cu ce să achite cauţiunea în valoare de 160.000 de coroane, fixată de judecătorul maghiar de instrucţie139. La mai bine de o lună de la anunţul începerii procesului, ziarele ofereau noi amănunte în legătură cu dosarul, care urma să fie soluţionat pe parcursul a trei şedinţe de dezbateri, în zilele de 23, 24 şi 25 aprilie. Părintele Mureşan şi cei 35 de credincioşi ai săi chemaţi în judecată aveau să beneficieze de asistenţa juridică a unei echipe alcătuite din şapte avocaţi români, precum şi de prezenţa a zeci de conaţionali ai lor în sala tribunalului şi a altor câteva sute în faţa acestuia, care, în semn de solidaritate, îşi anunţaseră venirea la Sătmar prin avocatul Andrei Doboşi140. În preziua primei dezbateri, echipa de avocaţi s-a adunat în casa avocatului dr. Aurel Lazăr din Oradea141, unde apărătorii au pus la punct strategia intervenţiilor şi capetele de apărare pe seama cărora avea să-şi dezvolte fiecare pledoaria sa. „Dr. Pordea apără pe sfinţia sa, părintele Mureşanu, şi va da declaraţii 138 Procesul de agitaţie al românilor din Hajdudorog, „Românul”, nr. 42, din 6 martie 1914, p. 3. Constantin Mustaţă, Teroare în Ardeal, (XXI), „Cuvântul Liber”, din 31 august 2011. Procesul de agitaţie de la Sătmar, „Românul”, nr. 74, din 15 aprilie 1914, p. 6. 141 Ion Zainea, Aurel Lazăr (1872–1930). Viaţa şi activitatea, Editura Presa Universitară Clujeană, 1999, p. 64. 139 140 62 principiale în chestia episcopiei maghiare. Dr. Lazăr disecă evenimentele petrecute înainte de amiază: intrarea şi «ieşirea» din biserică a lui Jaczkovics... Dr. Boilă se va ocupa cu evenimentele de după-amiază: încercarea Iui Jaczkovics şi a pretorului Madarassy de-a vizita şcoala, cu putere jandarmerească. Dr. Poruţiu ia apărarea celor două femei implicate în rezistenţa de după prânz, Dr. Bohăţiel ia apărarea minorilor, Dr. Dobossy ia apărarea unui grup separat de acuzaţi. Lui Dr. Ciordaş i s-a încredinţat expunerea chestiei din punct de vedere eclesiastic-dogmatic”142 – aşa descria organul de presă al Partidului Naţional Român planul de acţiune al echipei de avocaţi români. Între timp, Aurel Lazăr a luat legătura cu episcopul greco-catolic al Oradiei, dr. Demetriu Radu, de la care a obţinut confirmarea că parohia Moftinului se afla încă „de facto” sub jurisdicţia diecezei orădene, după cum şi parohiile Poceiului143, mare şi curat românească, Santăului, Viilor Sătmarului şi încă două filii, ultimele însă demult maghiarizate, dar că asupra acestora şi-a extins ilegal supremaţia episcopul greco-catolic de la Hajdudorog. Înarmat cu aceste argumente, avocatul orădean a decis să-şi construiască aparatul probatoriu în jurul principiului teritorialităţii şi să demonstreze astfel abuzul înfăptuit de vicarul Jaczkovics Mihályi atunci când şi-a extins competenţele de control şi asupra unor parohii ce aparţineau altei dieceze. Totodată, episcopul unit al Oradiei l-a mai înştiinţat pe Aurel Lazăr că, în paralel cu dezbaterile procesului de la Sătmar, în aceleaşi zile, se vor desfăşura la Blaj lucrările sinodului de revizuire a decretului de înfiinţare a tinerei şi artificialei Dieceze de Hajdudorg. De partea cealaltă, tot în preziua începerii procesului, ministrul Justiţiei, Balogh Jenö, i-a chemat pentru o întrevedere la Budapesta pe preşedintele Tribunalului sătmărean, dr. Papolczy, şi pe preşedintele Secţiei penale, dr. Németh, ultimul refuzând însă să dea curs invitaţiei superiorului său. Primul împricinat audiat a fost părintele Gheorghe Mureşan. El şi-a susţinut depoziţia în româneşte şi, spre surpriza instanţei, a ţinut să sublinieze că în felul acesta înţelege el să uzeze de un drept ce-i este garantat de Constituţie. „Vreau să mă folosesc de dreptul ce-mi dă legea de a vorbi în limba mea românească”144 – a spus parohul. Apoi a descris derularea evenimentului reclamat de partea vătămată, a relatat despre cum vicarul i-a înfuriat pe săteni prin încercarea sa de a pătrunde cu forţa în şcoală, folosindu-se abuziv de puterea cu care a fost investit de lege, şi despre cum a degenerat conflictul înspre violenţă. Pentru dezbaterea mărturiei pârâşului Procesul de la Sătmar, „Românul”, nr. 79, din 24 aprilie 1914, p. 3. Azi în Ungaria – n.n., A.Ţ. 144 Procesul de la Sătmar, „Românul”, nr. 79, din 24 aprilie 1914, p. 3. 142 143 63 Jaczkovics, instanţa a solicitat un răstimp mai lung de analiză şi ca audierea martorilor acestuia să se facă doar a doua zi, întrucât ar fi fost de evitat ca deliberarea să se finalizeze cu concluzia existenţei vreunei legături între „răzmeriţa” moftinenilor şi atentatul de la Debreţin. În dimineaţa zilei următoare, preşedintele instanţei, dr. Némethy József, a deschis şedinţa cu apelul celor 35 de inculpaţi145 şi a celor 30 de martori citaţi, pentru a putea demara audierile acestora, ca apoi judecătorii votanţi, dr. Jeney Sándor şi dr. Rozgony Viktor, să delibereze. Solicitat fiind să ofere detalii referitoare la incident, părintele Mureşan a povestit încă o dată cum s-a pomenit cu vicarul Jaczkovics în biserică în timpul slujbei, neanunţat, care l-a înştiinţat că vrea să viziteze şcoala, şi cum el, parohul, le-a comunicat de la amvon credincioşilor despre intenţia oaspetelui, veste la care mirenii s-au înfuriat şi i-au cerut musafirului nepoftit să părăsească biserica, după care a început busculada. „Până se întâmplase această scenă, poporul s-a îmbulzit spre noi, dacă-mi aduc bine aminte sub conducerea lui Iacob Moldovan, ne-a 145 Pe banca acuzaţilor se aflau următori moftineni: „1. George Murăşan, de 55 ani, născut în Tiream, locuitor în Moftinul-mic, preot greco-catolic (ca instigator); 2. Ioan Ceghi senior, de 63 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, plugar; 3. Jacob Moldovan, de 31 ani, greco-catolic născut în Teiuş, locuitor în Moftinul-mic, plugar; 4. Petru Tarţa, de 23 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, plugar; 5. George Voariu, de 45 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, plugar-pălmaş; 6. Andrei Botiş, de 19 ani, greco-catolic născut în Belteac, locuitor în Moftinul-mic, vizitiu la moşie; 7. Vasile Şuta, de 17 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, plugar; 8. Grigore Borota, de 35 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, zidar; 9. Grigore Bontea, de 33 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, gornic jurat; 10. Vasile Pop, de 18 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, plugar pălmaş; 11. Vasile Tot, de 18 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, plugar pălmaş; 12. Maria Indrei, măr[itată cu] Vasile Pintea, de 32 ani, greco-catolică din Moftinul-mic, membră de familie; 13. Ion Ceghi junior, de 36 ani, gr.cat.,greco-catolic din Moftinul-mic, al doilea primar; 14. Ioan Variu, de 20 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, pălmaş-plugar; 15. Augustin Cadar, de 19 ani, greco-catolic din Moftinulmic, plugar; 16. Ştefan Şoncodi junior, de 19 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, plugar; 17. Pavel Şoncodi, de 28 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, plugar; 18. Maria Andor, măr[itată cu] Ioan Tarţa, de 26 ani, greco-catolică născută în Stroi, locuitoare în Moftinulmic, în familie; 19. George Tarţa senior, de 57 ani, greco-catolic din Moftinul-míc, pălmaş; 20. Grigore Balla, de 27 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, pălmaş; 21. Ioan Silaghi, de 19 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, pălmaş; 22. Ioan Torşan, de 22 ani, greco-catolic născut în Rev145, locuitor în Moftinul-mic, cantor-învăţător; 23. George Şuta, de 30 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, pălmaş-plugar; 24. Mihai Gărduş, de 32 ani, greco-catolic din Moftinulmic, plugar; 25. Alexandru Pop, de 31 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, plugar; 26. Ioan Văleanul (?), de 65 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, plugar; 27. Pavel Variu, de 20 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, plugar; 28. Vasile Borota, de 33 ani, greco-catolic din Moftinulmic; 29. George Dănilă, învăţător în Sanislău; 30. Petru Raţiu, de 65 ani, a decedat; 31. Vasile Serény, de 30 ani, a emigrat în America; 32. Romul Bontea, de 15 ani, a emigrat în America; 33. George Oros, nu s-a prezentat (Este poliţist în Mişcolţ – N. Rap.); (Numele a doi acuzaţi nu l-am putut cifra – N. R.)”. Procesul de la Sătmar, „Românul”, nr. 80, din 25 aprilie 1914, p. 6. 64 înconjurat şi în continuu strigau către Jaczkovics: – Afară! Afară! Văzând această situaţie, care devenea tot mai ameninţătoare, Jaczkovics a plecat să iasă din biserică, dar s-a întors iarăşi să-şi ia pălăria, pe care o uitase în altar. Eu n-am văzut ce s-au întâmplat. Am auzit numai atât că poporul încontinuu striga: – Afară! Ieşi afară!”146 – mărturisea preotul. Chestionat fiind apoi asupra rolului pe care l-a jucat în instigarea mulţimii împotriva vicarului, dată fiind declaraţia părţii vătămate cum că el i-ar fi aţâţat pe credincioşi să-l pocnească prin semne făcute cu mâna, parohul a răspuns că ar fi vorba doar de-o interpretare exagerată a gesturilor rituale specifice binecuvântării oferite credincioşilor la ieşirea lor din biserică, iar în privinţa clopotelor care au început să răsune imediat în semn de alarmă, părintele a explicat că ar fi vorba despre o năzdrăvănie a copiilor din sat, care şi cu alte ocazii s-au mai prostit trăgând clopotele la sfârşitul slujbei religioase. În opinia sa, vicarul şi pretorul Madarassy s-ar fi făcut vinovaţi de provocarea scandalului, întrucât au intrat în şcoală peste voinţa sătenilor şi au mai şi deranjat programul de cateheză al învăţătorului Ioan Forşan. „Atunci proto-pretorele Madarassy s-a apropiat de mine şi mi-a zis: «Domnule părinte, asta ai aranjat-o bine!» Eu am protestat contra bănuielii. Apoi s-a apropiat de mine vicarul, care mi-a spus: «Domnule părinte, nu ştii să-ţi înfrânezi poporul?» La aceasta eu am răspuns: «Domnul meu, eu sunt preot, iar nu jandarm!»” – îşi continua parohul mărturia, fără să-şi fi dat seama la momentul respectiv că tocmai îi sugerase vicarului să apeleze la sprijinul armat al jandarmeriei din zonă. Aşa că, la nici zece minute după ce oficialii au părăsit parohia, în sat au şi sosit jandarmii călări ai postului din comuna vecină Domăneşti şi au executat o şarjă de cavalerie împotriva localnicilor adunaţi în curtea şcolii, rănindu-i pe mai mulţi dintre ei. Când i s-au cerut lămuriri privitoare la scopul petiţiei care a circulat din casă-n casă cu câteva zile înaintea vizitaţiei canonice, părintele a răspuns că respectiva hârtie era destinată nunţiului papal şi conţinea solicitarea credincioşilor de a fi scoşi de sub jurisdicţia diecezei de Hajdudorog. Au mai fost audiaţi inculpaţii Ioan Ceghi şi Iacob Moldovan, cei care au umblat să culeagă semnături prin sat pentru validarea petiţiei, ultimul fiind acuzat şi că l-ar fi lovit pe vicar, la care învinuitul a răspuns că doar „l-a netezit”, stârnind ilaritate în sala de judecată, apoi Ştefan Botiş, care a apucat o furcă pentru a se apăra de săbiile jandarmilor, iar învăţătorul George Dănilă a fost confruntat cu Iacob Moldovan, acesta din urmă retractându-şi declaraţia anterioară pentru că, susţinea el, i-a fost smulsă de jandarmi sub ameninţare. Majoritatea celor din boxa acuzaţilor n-au recunoscut că s-ar face vinovaţi de vreo faptă 146 Ibidem. 65 penală, aşa încât preşedintele instanţei a dispus începerea audierii martorilor acuzării. Primul care a depus mărturie a fost pretorul Madarassy. El a confirmat toate acuzele aduse de procuror moftinenilor în rechizitoriul său, iar când a fost încolţit cu întrebări de avocatul Pordea, s-a încurcat în răspunsuri şi a solicitat ca întrebările să nu-i mai fie adresate direct, ci prin intermediul preşedintelui instanţei. Declaraţiile făcute de pretor au fost susţinute de mărturia învăţătorului Czincz Nikita, un localnic român renegat, şi cam la atâta s-a limitat încercarea de legitimare a rechizitoriului, pentru că următorul martor, un copil de opt ani, a început să plângă de frică şi nu a mai putut fi interogat, iar ceilalţi cinci martori şi-au retras primele declaraţii făcute, deoarece le-ar fi fost luate de jandarmi prin tortură147. În a treia zi a procesului, după cum a şi fost prognozat termenul final, instanţa din Sătmar a pronunţat sentinţa, în dosarul deschis românilor moftineni pentru „agitaţia” împotriva Episcopiei Greco-Catolice de Hajdudorog, dând câştig de cauză vicarului rutean Jaczkovics Mihályi. Preotul Gheorghe Mureşan şi alţi paisprezece enoriaşi de-ai săi au primit pedepse cu închisoare148, luând calea Seghedinului149, iar ceilalţi inculpaţi au fost achitaţi. Verdictul a stârnit consternarea şi mânia românilor din întreaga Transilvanie, atât de bine exprimată în coloanele organului de presă al partidului lor naţional, unde moftinenii au fost asemuiţii cu mucenicii creştinismului timpuriu, oricând gata de sacrificiu întru mărturisirea credinţei strămoşeşti. „Martirii de la Moftin înseamnă o pagină neagră în acest lent amurg al Ungariei. Spre temniţele, ale căror uşi se vor închide ca mâine în urmele acestor martiri, priveşte azi un neam care se frământă şi... tace... Spre temniţele acele reci, severe şi chinuitoare priveşte un neam care se sbate, sgârie glia, care sufere şi luptă şi care aşteaptă să-şi spuie cuvântul”150 – erau cuvintele Ibidem, p. 6–7. Au primit pedepse cu închisoarea următorii: „1. Preotul George Murăşan, de 55 ani, 1 an şi 6 luni temniţă ordinară; 2. Ioan Ceghi senior, de 63 ani, 8 luni şi 3 săptămâni temniţă ordinară; 3. Iacob Moldovan, de 31 ani, 6 luni temniţă ordinară; 4. Petru Tarţa, de 23 ani, 6 luni temniţă ordinară; 5. Andrei Botiş, de 19 ani, 3 luni temniţă ordinară; 6. Vasile Şuta, de 17 ani, 3 luni temniţă ordinară; 7. Grigore Borota, de 35 ani, 3 luni temniţă ordinară.; 8. Ioan Ceghi junior, de 36 ani, 3 luni temniţă ordinară; 9. Ştefan Şoncodi, de 28 ani, 3 luni temniţă ordinară; 10. Pavel Şoncodi, de 28 ani, 3 luni temniţă ordinară; 11. Grigore Bontea, de 33 ani, 3 luni temniţă ordinară; 12. Augustin Cadar, de 70 ani, 3 luni temniţă ordinară; 13. N. Gergely, de ? ani, 3 luni temniţă ordinară; 14. Ioan Variu, de 20 ani, 3 luni temniţă ordinară; 15. Femeia lui Ion Tarţa, de ? ani, 15 zile temniţă ordinară. Ibidem, p. 7. 149 Viorel Ciubotă, Lupta românilor din judeţul Satu Mare pentru făurirea statului naţional unitar român. Documente (1848–1918), Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1989, p. 19. 150 Procesul de la Sătmar, „Românul”, nr. 80, din 25 aprilie 1914, p. 6. 147 148 66 de încheiere ale amplelor relatări transmise de la Sătmar de corespondenţii români de presă către redacţia lor din Arad. Dar lucrurile nu s-au oprit aici, pentru că pe 24 iunie 1914 organul de presă al Partidului Naţional Român s-a pomenit chemat în judecată pentru „agitaţie” din pricina reportajele ce descriau desfăşurarea procesului de la Sătmar151. * Pe 15 martie 1914, de ziua naţională a Ungariei, era semnalat gestul de afront al ucenicului Vasile Cristea, din comuna Ceica (Bihor), care fiind solicitat de învăţătorul local să joace rolul „trădătorului” într-o piesă de teatru, pusă în scenă în memoria Revoluţiei maghiare de la 1848, a refuzat, motivând că participarea sa la orice sărbătoare maghiară ar resimţi-o ca pe o jignire a propriilor sentimente naţionale152. Din păcate, n-a dat dovadă de aceeaşi verticalitate morală jandarmul din comună, român şi el, care şi-a oferit pe nerăsuflate serviciile. N-au dat dovadă nici cei câţiva dintre elevii Gimnaziului din Caransebeş care, tot în cinstea sărbătorii naţionale a maghiarilor, au editat şi tipărit o revistă a şcolii în limba maghiară153, iniţiativă foarte lăudată în schimb de presa maghiară. Din fericire, fapta tânărului bihorean nu a atras după sine nicio sancţiune împotriva lui, deşi, după cum vom vedea, în curând presa maghiară şi mai apoi forţa coercitivă a statului vor penaliza fără milă orice manifestare a naţionalismului românesc. Episcopul ortodox al Aradului, Ioan I. Papp, n-a avut parte de clemenţa presei, fiind învinovăţit pe nedrept de către jurnaliştii de la cotidianul maghiar „Aradi Újság”, că l-ar fi angajat pe sculptorul arădean Albert Andor să-i făurească trei sute de mici busturi reprezentându-i pe eroii români Avram Iancu, Horia, Cloşca şi Crişan, cu scopul nedeclarat de a întreţine viu spiritul naţional al credincioşilor săi. Fără să mai ţină seama de condiţia materială precară a conaţionalului lor artist, care trăia de pe o zi pe alta, ziariştii şovini au declanşat pur şi simplu avalanşa vorbelor de ocară la adresa preasfinţitului, spre a-l discredita în ochii opiniei publice. „Ce vrea prelatul cu acestea busturi?” – întrebau ei retoric – „Le împarte între acei credincioşi ai săi cari nu au cele 1–2 coroane, costul bustului. Nici „Foaia Poporului”, „Românul”, nr. 126, din 24 iunie 1914, p. 5. „Trădătorul”, „Românul”, nr. 52, din 18 martie 1914, p. 7. 153 Este vorba despre cazul elevilor I. Liuba, I. Rădulescu şi L. Selegeanu, de la Gimnaziul Superior din Caransebeş, care au înfiinţat o revistă a şcolii lor, editată în limba maghiară, în cinstea sărbătorii naţionale maghiare de „15 Martie”. Iniţiativa lor a fost criticată în periodicul „Românul”, nr. 52/1914, sub titlul Simptome triste. Din ţara lui Burdia: micii renegaţi – n.n., A.Ţ. 151 152 67 nu avem alte nevoi, decât să se agite fantezia, şi aşa aprinsă a românimei, cu figura incendiarului şi beutorului de sânge Iancu”154 – răspundeau tot ei. În urma anchetei, desfăşurate de organul de presă al Partidului Naţional Român, lucrurile s-au lămurit întrutotul. Şeful librăriei diecezane fusese cel care a comandat statuetele, fără să-şi mai consulte superiorii, mânat de dorinţa de a mai adăuga câte ceva la zestrea financiară destul de precară a episcopiei, dar şi pentru a-i uşura existenţa sărmanului artist maghiar. Toate aceste „amănunte” n-au mai avut însă nicio relevanţă în faţa acţiunii voite de denigrare a sentimentelor naţionale româneşti pe care au pornit-o jurnaliştii maghiari, atitudine care a stârnit reacţia imediată a colegilor de breaslă români, care au ripostat prompt: „şi dacă umanul şi viteazul Avram Iancu pentru Unguri este incendiar şi beutor de sânge, atunci Kossuth şi Rákóczy încă sunt incendiari şi beutori de sânge pentru noi”155 – au replicat aceştia. Nici curajul studenţilor români de la Cluj, care au trimis la Bucureşti o telegramă de felicitare pe adresa „Ligii Culturale” pentru reuşita mitingului de solidaritate cu cauza românilor ardeleni, organizat în sala „Dacia” din capitala României pe 29 martie 1914, n-a scăpat nesancţionat. Autorităţile universitare clujene, la solicitarea studenţimii maghiare care a cerut „satisfacţie” pentru „ofensa adusă ideii de stat unitar şi sentimentului public unguresc”, au declanşat o anchetă împotriva lor. Apoi, sub presiunea presei maghiare ce pretindea aplicarea unor „pedepse exemplare” studenţilor disidenţi, conducerea Universităţii a numit o comisie disciplinară, alcătuită din rectorul dr. Kenyeres Balázs, decanul Facultăţii de Medicină, dr. Marschalkó Tamás, şi decanul Facultăţii de Drept, dr. Kossutány Ignác, însă ancheta nu s-a mai desfăşurat, întrucât cei „vinovaţi” de aşa-zisa subminare a statului maghiar s-au prezentat de bună voie în faţa comisiei spre a-i oferi lămuriri, convinşi fiind că „delictul” de care erau incriminaţi nu reprezenta altceva decât o afirmare firească a dreptului lor de exprimare. „Dar pe cât s-au arătat domniile lor de consternaţi pentru această simplă dar sinceră manifestare naturală a unităţii sufleteşti a neamului nostru românesc, pe atât am fost noi de liniştiţi” – mărturisesc cu demnitate studenţii medicinişti Mihai Mitrea şi Lazăr Isaicu într-o scrisoare trimisă organului de presă al Partidului Naţional Român. „I-am prevenit cu gentileţa impusă de simţul nostru uman şi de datorinţele noastre de cavalerism. I-am lipsit de oboseala împreunată cu întreprinderea unei anchete, ce e drept nu atât de grele, sunt doar între noi, ca nicăieri altunde, atâţia lingăi, atâţia infami renegaţi, călăii 154 Un atac perfid împotriva Preasfinţiei Sale, părintele Episcop Ioan I. Papp din Arad, „Românul”, nr. 69, din 9 aprilie 1914, p. 4. 155 Ibidem. 68 de mâne ai acestui popor de mucenici, şi ne-am prezentat Ilustrităţii Sale domnului rector actual”156 – solicitând pe această cale să fie scutiţi şi de asistenţa juridică pe care avocatul Aurel Isac se oferise să le-o acorde, dar nu tocmai dezinteresat, ci mai mult pentru a se pune pe sine în lumina reflectoarelor presei şi opiniei publice clujene. A doua zi, tinerii naţionalişti români au fost chemaţi în faţa Senatului universităţii, aici au fost interogaţi, iar procesele-verbale cu declaraţiile lor au fost trimise contelui Tisza István, pentru ca acesta să decidă dacă declaraţiile merită sau nu să fie comunicate presei şi, totodată, ca premierul să hotărască natura pedepselor cu care urmau să fie sancţionaţi studenţii. Alţi tineri, simpli ţărani din comuna Hăşdate (Turda), au arborat un uriaş tricolor, cu inscripţia „Libertate 1848”, pe cel mai înalt plop din sat, pe 10 mai 1914, iar la coborârea lor din copac au tăiat crengile de pe tulpină încât nimeni să nu se mai poată căţăra pentru a-l coborî. Deliciul consătenilor a fost însă de scurtă durată, fiindcă în curând au sosit jandarmii, au tăiat arborele şi i-au arestat pe făptaşi157. Tot în cinstea Revoluţiei române de la 1848, şi tot în 10 mai, câţiva elevi de la Gimnaziul din Blaj au arborat un alt tricolor românesc pe turla Catedralei greco-catolice din oraş. Intervenţia jandarmilor şi încercarea lor de a-l coborî a iscat protestele celor câtorva sute de români care s-au adunat în piaţa din faţa bisericii pentru a-l admira, cu toţii strigând în cor „Trăiască Carol, regele român!”, şi numai sosirea husarilor călări a putut împrăştia mulţimea. „Au fost adevărate goane după singuratici. S-a intrat şi în curţile particularilor şi ale institutelor de învăţământ. Elevii de liceu au fost prinşi şi bătuţi până la sânge. Oameni nevinovaţi au fost maltrataţi in mod brutal”158 – relatează un martor ocular. Rezultatele anchetei conduse de Procuratura din Aiud au fost făcute publice abia peste o lună, prin intermediul periodicului maghiar „Magyar Távirati Iroda”, şi a stârnit unele dubii în legătură cu veridicitatea unor aspecte surprinse în rechizitoriu. Astfel, după ce în prima parte a materialului incriminatoriu se afirma că au fost găsiţi vinovaţi de arborarea drapelului românesc într-un plop, de pe marginea ce duce de la Blaj la Sâncel159, elevii Ioan Bunea, Gligor Ceorte şi Vasile Şerban de la Gimnaziul din Blaj, procurorul relata că a obţinut de la cei trei interogaţi mărturisirea că au mai plănuit arborarea unui alt tricolor românesc la mormântul eroului „Copiii nimănui”, „Românul”, nr. 74, din 15 aprilie 1914, p. 4. Iarăşi tricolorul românesc, „Românul”, nr. 109, din 2 iunie 1914, p. 6. 158 Manifestaţiile de la Blaj, „Românul”, nr. 103, din 24 mai 1814, p. 6. 159 Sâncel, comună în judeţul Alba, alcătuită din localităţile Sâncel, Iclod şi Pănade – n.n., A.Ţ. 156 157 69 Revoluţiei române de la 1848, Axente Sever, că şi-au procurat revolvere pentru situaţia în care ar fi fost surprinşi şi că pe drapelul respectiv era scris textul „A sunat ora, Carpaţii se cutremură”, al cărui mesaj s-ar tălmăci prin „A sosit timpul ca să ne eliberăm de sub Maghiari”160. De unde şi-or fi procurat nişte elevi amărâţi de la ţară, ce stăteau cu chirie în Blaj, revolverele, procurorul ungur nu mai precizează, după cum nici nu explică de unde până unde a ajuns el la descifrarea aşa zisului mesaj subliminal ascuns de nişte bieţi şcolari, de clasa a VI-a şi a VIII-a, în spatele unei lozinci banale. Pentru drapelul românesc arborat pe turla catedralei din Blaj au fost găsiţi vinovaţi alţi trei elevi, Ioan Ovidiu Vodă din Zărneşti, Vasile Fodor din Blaj şi Ioan Pasere din Ciufud161, toţi în clasa a III-a la Preparandia din Blaj. Ei au recunoscut în faţa comisiei şcolare că şi-au făcut rost de o prăjină, că au meşterit drapelul în pivniţa şcolii şi că noaptea, cu ajutorul unor chei potrivite, au pătruns în turnul bisericii şi au instalat drapelul. Pentru a adăuga greutate cauzei, procurorul atrăgea atenţia asupra comportamentului profesorilor de la cele două şcoli româneşti, care n-au luat măsuri pentru ai împiedica pe elevi să părăsească şcoala şi să se alăture manifestanţilor, strânşi în faţa Catedralei, şi nici nu i-au oprit pe seminarişti să-i înjure şi săi scuipe în cap pe jandarmi de la ferestrele Preparandiei162. Ultimii trei elevi au fost eliminaţi din şcoală, cu interdicţia de a se mai înscrie vreodată în vreo şcoală de pe teritoriul Imperiului. Ei n-au mai aşteptat însă şi pronunţarea pedepsei penale, în procesul ce li s-a intentat, ci au trecut graniţa cu România pentru a-şi continua studiile la Bucureşti. De acolo au trimis ziarului Partidului Naţional Român din Arad, o scrisoare în care mărturiseau că nuşi regretă fapta şi că o consideră o manifestare a libertăţii de exprimare a sentimentelor naţionale ale fiecărei etnii trăitoare pe teritoriul Ungariei, dar pe care guvernul maghiar n-o respectă. Ei îşi manifestau apoi nedumerirea că ungurilor stabiliţi la Bucureşti li se permitea afişarea nestingherită a tricolorului maghiar în public, deşi erau şi puţini, şi venetici, în vreme ce românilor ardeleni, deşi vechi şi majoritari locuitori ai Transilvaniei, nu le era îngăduit acest lucru, de unde concluzia lor că România era cu adevărat un stat democratic163. Prezenţa tricolorului românesc i-a mai adus necazuri şi tânărului ţăran Gavrilă Popa din Şutu (Turda), bănuit la început de jandarmii de la postul Săvădisla că el ar fi cel care a vopsit în culorile naţionale româneşti Steagul de la Blaj, „Românul”, nr. 125, din 23 iunie 1914, p. 7. Ciufud (azi Izvoarele), localitate aparţinătoare astăzi municipiului Blaj – n.n., A.Ţ. 162 Steagul de la Blaj, „Românul”, nr. 125, din 23 iunie 1914, p. 7. 163 Tricolorul de la Blaj, „Românul”, nr. 140, din 11 iulie 1914, p. 5. 160 161 70 indicatorul cu numele localităţii, de la intrarea în sat, după care l-au arestat, fiindcă pe timpul cercetărilor a mai apărut un drapel tricolor agăţat în vârful celui mai înalt dintre plopii ce mărgineau drumul ce ducea către Silvaşu Unguresc. Înainte de a-l duce în faţa procurorului de la Turda, jandarmii au încercat să-i aplice o corecţie corporală la sediul postului lor, însă n-au reuşit, deoarece tânărul le-a ţinut piept, a răsturnat mesele şi, până la urmă, persecutorii au renunţat. Totuşi, până la judele de instrucţie l-au purtat pe jos, între baionete, cale de şase sate, cu drapelul tricolor pe umeri, spre a servi drept pildă şi altor naţionalişti din comunele româneşti. Din fericire, Gavrilă Popa s-a bucurat de asistenţa a doi buni avocaţi români, care au demontat acuzele aduse de jandarmi, şi omul a fost repus în libertate. Neputincioşi, jandarmii şi-au vărsat pe urmă furia asupra şcolarilor, cărora le-au confiscat pălăriile împodobite cu panglici tricolore şi le-au ciopârţit, în vreme ce notarul comunal Kende Gusztav a expediat un puhoi de amenzi pe adresele părinţilor acestora164. Procuratura maghiară l-a acţionat apoi în judecată pe ţăranul român Petru Cocotă, din Vulcan (Hunedoara), pentru delictul de „lezmajestate”, întrucât în ziua de 9 martie 1914 acesta ar fi rostit cuvinte ofensatoare la adresa monarhului austro-ungar în cârciuma unde se oprise să bea ceva. „Nu face nimic, nu ţine asta mult, cel mult până la Paşti ori Rusalii, căci atunci vine regele Carol cu soldaţii săi cu şnur roşu şi acela va prelua guvernarea Ardealului şi atunci…” (înjurătură – n.n., A.Ţ.) – ar fi grăit săteanul. Anchetat, omul şi-a recunoscut greşeala, dar a pus-o pe seama stării de beţie în care se afla şi de care a profitat poliţistul local, care se distra aţâţându-l să-l înjure pe împărat165. Bihoreanul Teodor Maniu, din comuna Săcădat, a împărtăşit aceeaşi soartă după ce l-a luat gura pe dinainte şi şi-a spus părerea în public în privinţa sorţii nefericite de care va avea în curând parte Ungaria. „Dacă Oradea-Mare ar fi, nu peste mult, graniţa României, atunci Românii fără multă ceremonie le vor face prohodul Ungurilor” – ar fi grăit săteanul, afirmaţie care l-a dus în faţa Tablei Regale din Oradea şi apoi în temniţa oraşului pentru trei luni166. După vreo două săptămâni a fost ridicat de procuri ţăranul Ioan Morariu, din comuna Şicula (Arad), pentru ofensă adusă statului maghiar. Supărat pe o sentinţă administrativă nedreaptă, pronunţată împotriva lui de subprefectul comitatului Arad, omul i-ar fi reproşat acestuia că „pentru Români nu mai este dreptate în ţara asta” – după care şi-a dat glas nădejdii ce-i încolţise de Tricolorul din Turda-Arieş, „Românul”, nr. 116, din 12 iunie 1914, p. 5. Proces de lèse-Maiestate, „Românul”, nr. 78, din 23 aprilie 1914, p. 7. 166 Ţăran român condamnat pentru agitaţiune, „Românul”, nr. 85, din 1 mai 1914, p. 8. 164 165 71 mult timp în suflet – „Ar fi vremea să vie odată regele Carol să le facă dreptate bieţilor de ei!”167, speranţă ce-şi găsea tot mai des loc pe buzele românilor ardeleni. Sub aceeaşi acuzaţie a fost condamnat la opt zile de temniţă, plus o amendă de 20 de coroane, ţăranul Petru Cuştean din Nuşfalău (Sălaj), care la beţie l-a înjurat pe primarul satului pentru contractul încheiat cu „Banca Altruistă Maghiară”, instituţie financiară înfiinţată de stat cu scopul de a susţine procesul de colonizare a maghiarilor pe moşiile nobililor scăpătaţi168. Curtea de Apel din Cluj, unde condamnatul a făcut cerere de revizuire, i-a majorat apoi pedeapsa la o lună de închisoare şi 100 de coroane amendă169. Din păcate, curentul antiromânesc promovat de putere a insuflat sentimente şovine şi populaţiei maghiare de rând. La Dej, elevii maghiari ai gimnaziului de aici nu i-au permis geamgiului Komjátszegi să expună în vitrina prăvăliei lui tabloul cu absolvenţii români ai aceleiaşi şcoli, sub ameninţarea că-i vor sparge vitrina cu pietre, şi tot aici firma românească a negustorului de făină Teleki Samu a dispărut într-o noapte de pe peretele prăvăliei, deşi magazinul era vecin cu sediul primăriei, care era păzit permanent170. * Persecuţiile autorităţilor maghiare nu s-au îndreptat însă numai împotriva românilor de rând, ci au vizat şi personalităţi ale vieţii culturale şi politice româneşti, fără nicio deosebire de tratament. Pe 19 mai 1914, românii ardeleni au luat cunoştinţă cu indignare de decizia procuraturii de a-i deschide proces penal pentru „agitaţie şi îndemn la răscoală” popularului şi iubitului poet Octavian Goga, cel care numai cu câteva luni mai devreme făcuse parte din „comisia de 3” a fruntaşilor români care au purtat negocieri cu premierul Tisza István la Budapesta, în perspectiva împăcării românomaghiare. Goga era învinuit că în piesa lui de teatru, Domnul notar, pusă în scenă la Bucureşti şi Iaşi, aducea critici şi jigniri la adresa statului maghiar şi a modului în care acesta gestionează problema românilor din Transilvania171. Acest proces va determina în curând refugierea lui Goga în România. A venit apoi rândul învăţătorilor ai căror elevi n-au dat rezultate la testele de limba maghiară impuse de inspectoratele şcolare comitatense cu ocazia controalelor efectuate la şcolile rurale. Astfel, pe 23 mai 1914, inspectoratul timişorean Kurucz Gyula a ordonat cercetarea disciplinară a Iredentism românesc la sate, „Românul”, nr. 95, din 15 mai 1914, p. 2. „Albina” şi „Emke”, „Transilvania”, nr. 3, din martie 1922, p. 212. 169 Ţăran român osândit pentru agitaţie, „Românul”, nr. 102, din 23 mai 1914, p. 7. 170 Din durerile noastre, „Românul”, nr. 128, din 26 iunie 1914, p. 5. 171 Octavian Goga împrocesuat, „Românul”, nr. 98, din 19 mai 1914, p. 3. 167 168 72 dascălilor timişeni Eftimie Craşovan din Jebel, Filip Doboş din Becicherecul Mic şi Ioan Giuchici din Jadani172, bănuiţi că ar fi sabotat legea învăţământului de vreme ce elevii lor se descurcau anevoie cu maghiara173. Au existat însă şi situaţii diametral opuse, când şcolarii români au întâmpinat serioase dificultăţi la proba de scris în limba maternă după dictare. Un asemenea caz a fost înregistrat pe 6 iunie 1914 la şcoala din Nojorid (Bihor), de către comisia Senatului şcolar confesional, care s-a deplasat în comuna vecină Oradiei şi a constatat că elevii clasei a V-a scriau de-a valma cu litere româneşti şi ungureşti. Era o dovadă de netăgăduit că programul de deznaţionalizare aplicat de guvern începea să dea roade, după cum au apreciat şi reprezentanţii celor două confesiuni româneşti, Vasiliu Variu, „preşedintele şcoalelor”, şi reverendul Petru Popescu. Ambii l-au mustrat apoi pe tânărul învăţător Iuliu Salca pentru zelul dovedit pe tărâm profesional, nu însă şi pe acela al conservării identităţii naţionale a copiilor174. Tot în Bihor, la şcoala confesională din Peterd175, protopopul ortodox al Oradiei, Andrei Horváth, l-a certat pe învăţătorul Alexandru Sala pentru că la examenul de limba română i-a pus o întrebare în ungureşte unui elev examinat, care mai devreme nu înţelesese aceeaşi întrebare în româneşte. Ziarul orădean „Nagyvárad” relatează că protopopul ar fi spus cu această ocazie că „nu suferă ca într-o şcoală românească copiii să vorbească ungureşte”, afirmaţie care, odată ajunsă la urechile părinţilor elevilor, s-a lăsat cu o plângere la inspectorul şcolar comitatens, Vassady Lajos, şi apoi cu o anchetă disciplinară împotriva ierarhului român176. În părţile Beiuşului lucrurile stăteau cu totul altfel, fiindcă aici majoritatea învăţătorilor nu şi-au uitat principala lor menire de a fi educatori aflaţi în slujba poporului din care s-au născut şi abia apoi aceea de amploiaţi ai statului maghiar. Cu ocazia examenelor de sfârşit de an şcolar au fost înregistrate rezultate generale foarte bune la şcoala din Pocola, condusă de învăţătorul Efrem Ţigu, iar în opera de catehizare a Din 1964 şi-a schimbat numele în Corneşti, judeţul Timiş – n.n., A.Ţ. Trei învăţători români şicanaţi, „Românul”, nr. 102, din 23 mai 1914, p. 6. 174 Din durerile noastre, „Românul”, nr. 122, din 19 iunie 1914, p. 4. 175 Peterd (în ungureşte Mezőpeterd) sat în districtul Berettyóújfalu, comitatul judeţul Hajdú-Bihar, azi în Ungaria – n.n., A.Ţ. 176 Plângerea a fost „iscălită de ţăranii George Finaţ, Alexandru Martin, Iosif Vaşadi, Dimitrie David şi George David, în care aceştia denunţă pe părintele protopop moşierului lor, Elek Gusztáv, rugându-l să le câştige ,,satisfacţie” (?) Numitul moşier a luat un proces verbal cu denunţianţii şi apoi l-a trimis împreună cu „plângerea” inspectorului regesc-şcolar Ludovic Vasady, din Oradea-mare, cerând o anchetă severă şi satisfacţia cuvenită pentru marea vătămare adusă limbei maghiare”. Un protopop român apărând dreptul limbei româneşti în şcoală, „Românul”, nr. 125, din 23 iunie 1914, p. 4. 172 173 73 elevilor din şcolile de stat s-a remarcat părintele Petru E. Papp. Alte asemenea rezultate la învăţătură au obţinut elevii de la Şcoala de băieţi şi elevele de la Şcoala de fetiţe din Beiuş, unde hărnicia învăţăceilor a şi fost răsplătită cu premii băneşti oferite de o serie de sponsori locali, cum au fost cele oferite de „Népbank” (Banca Populară), Institutul de Credit „Drăganul”, avocatul dr. Ioan Ciordaş şi soţia sa Vioara Ciordaş, avocatul Ioan Poynár, administratorul protopopesc, dr. Vasile Fildan şi binecunoscutul mecena basarabean, Vasilie Stroescu, judecător la Hotin177. Dar pe cât erau de îmbucurătoare astfel de ştiri pentru românii ardeleni, pe atât erau ele de percepute ca îngrijorătoare de ungurii din Transilvania şi în special de intelectualitate maghiară, care se adresa frecvent autorităţilor cu solicitări de îngrădire a manifestărilor politice şi culturale ale concetăţenilor. O astfel de cerere a fost înaintată prim-pretorului plasei Beiuş, Wertheimstein, de Sipos Irma, soţia liderului Partidului Paşoptist Independist din Bihor, Bátori Zoltán, la începutul lunii iulie 1914. Femeia sesiza faptul că sentimentele naţionaliste ale tineretului român de pe valea Crişului Negru au înregistrat creşteri semnificative şi direct proporţionale cu succesele repurtate pe plan internaţional de Regatul României şi că ar fi de dorit ca toate materialele de propagandă care fac elogiul statului vecin, precum fotografii ale Casei regale române, cărţi poştale şi filme ce ilustrează viaţa românilor din regat, ar trebui să fie interzise. Ea considera apoi că principalul vector de răspândire a „românismului” către masele largi ale ţărănimii îl constituie elevii şi elevele de la şcolile gimnaziale din Beiuş, şcolarii fiind primii şi cei mai avizi consumatori ai importurilor culturale venite din România. „Prezentarea filmelor documentare din România, inspirate din istoria României, din viaţa poporului, de asemenea au avut ca scop trezirea interesului faţă de România” – explica soţia liderului paşoptist-independist din Oradea, „La astfel de expuneri, anunţate din timp, iau parte în masă elevii de la gimnaziu şi de la şcoala civilă de fete, însoţiţi de profesorii lor, dar sunt adunaţi de către preoţii, cei mai cunoscuţi membri ai Partidului naţional, şi ţăranii înstăriţi” – continua ea. „De-a dreptul îngrozitor este acea ovaţie furtunoasă cu care însoţesc elevii români corupţi, fără simţăminte patriotice, apariţia pe peliculă a familiei regale române sau a armatei române178”. Principalii vinovaţi pentru o atare stare de lucruri, în opinia doamnei Sipos Irma, ar fi fost profesorii români care nu şi-ar fi dat silinţă să le însemineze elevilor credinţa că „individul român din Ungaria este cetăţean maghiar de naţionalitate română” şi că este 177 178 74 Notiţe şcolare de la Beiuş, „Românul”, nr. 123, din 20 iunie 1914, p. 7. AN-SJ Bihor, fond Prefectura judeţului Bihor, inv. 25, dosar 2/1914, f. 14. obligat „să devină membru credincios şi patriot al naţiunii maghiare, cu respectarea naţionalităţii, a limbii şi a religiei sale”. Din contră, „pentru tânărul care a terminat Gimnaziul din Beiuş, sunt cu totul necunoscute noţiunile de patriotism, simpatie şi soartă comună cu naţiunea maghiară” – considera ea şi că – „românismul, cultura românească sunt singurele idealuri a căror cinstire este cultivată în tineretul român care termină la Beiuş”179. În noua conjunctură explozivă ce domnea peste continentul european, neimplicarea autorităţilor pentru stoparea unor asemenea manifestări i se părea petiţionarei de neiertat, fiindcă în următorii ani mulţi dintre absolvenţii de azi ai şcolilor din Beiuş vor deveni liderii naţionalişti de mâine ai maselor de ţărani români, pe care le vor deştepta şi le vor putea ridica împotriva maghiarilor şi a hegemoniei de care aceştia încă se mai bucurau, ori le vor insufla idei unioniste. „Din intelectualitatea educată astfel vor ieşi fruntaşii poporului român şi de aceea nu trebuie să ne mirăm dacă ţăranul român, răbdător, bun şi respectuos, va fi un duşman al ungurilor, nemulţumit, care va trage spre România şi chiar din cauza necivilizaţiei ar putea să devină o masă periculoasă”180 – atrăgea ea atenţia. Criza sârbo-austro-ungară, provocată de asasinarea prinţului moştenitor Franz Ferdinand la Sarajevo, a sporit până la exagerare „vigilenţa” serviciilor secrete maghiare faţă de orice manifestări, mişcări şi gesturi ale românilor ardeleni. O mostră a prudenţei contraspionajului unguresc s-a consumat în seara zilei de 7 iulie 1914, la casa avocatului dr. Alexandru Hossu-Longin, din Deva, unde a descins un echipaj alcătuit dintr-un locotenent de honvezi, şase poliţişti, 12 jandarmi şi mai mulţi detectivi, cu scopul de a găsi corpul delict prin care să-l incrimineze pe cunoscutul jurist român de „spionaj” în favoarea României. Avocatul avea într-adevăr un client român, căpitan în rezervă din Târgu Jiu, şi îi apăra interesele într-un proces de înşelăciune, însă simpla asociere a apărătorului cu clientul său nu justifica în niciun fel percheziţia domiciliară dispusă de procurori181. În aceeaşi seară au descins agenţii maghiari şi la domiciliul fratelui avocatului, dr. Francisc Hossu-Longin, bănuit pentru „spionaj” în favoarea Rusiei, în timp ce omul se afla plecat la socrul său, tribunul Gheorghe Pop de Băseşti. Acesta fusese în urmă cu câteva zile la Budapesta şi l-a vizitat pe fiul fratelui său, internat în spital, apoi a trimis o telegramă la Deva cu textul „Am vorbit cu medicii” (Beszéltem az orvösokkát), spre a-şi linişti familia în legătură cu starea de sănătate a copilului. Cenzura maghiară a tălmăcit stâlcit telegrama şi aşa a Ibidem, p. 15. Ibidem, p. 16. 181 Suntem în Bosnia, sau unde?, „Românul”, nr. 139, din 10 iulie 1914, p. 3. 179 180 75 ieşit afirmaţia incriminantă „Am vorbit cu Ruşii” (Beszéltem az oroszokkal) şi de aici închipuita conjuraţie panslavistă182. Cât vor fi fost sau nu întemeiate bănuielile procurorilor maghiari au ştiut-o doar autorităţile, care s-au folosit însă de aceste prilejuri pentru a mai culege informaţii utile monitorizării dosarului informativ al „problemei românilor ardeleni”. Stricta supraveghere a etnicilor nemaghiari din Imperiu, mai ales a acelora aşezaţi în vecinătatea graniţelor dincolo de care confraţi de-ai lor îşi constituiseră state naţionale, era reclamată şi de comunităţile saşilor din Transilvania, cu aluzie directă la românii ce locuiau în zecile de sate aflate de-a lungul graniţelor Ardealului cu Regatul Român, pe care îi percepeau ca infideli statului maghiar183. Într-un atare context a fost arestat muzicianul Ionel Rădulescu, venit cu contract din România pentru a dirija corul Reuniunii Române de Cântări din Orăştie. Pe când se afla în prăvălia unui bărbier sârb din oraş, dirijorul a glumit cu acesta întrebându-l: „Ei, ce făcurăţi sârbilor?”. Dar fiindcă bărbierul se codea să-i dea un răspuns, acesta a comentat pe marginea unghiurilor diferite din care putea fi apreciată fapta atentatorilor de la Sarajevo, fie ca asasinat, prin prisma austriecilor, fie ca gest de eroism, în opinia sârbilor. Un sas, pe nume Kötz, ce se afla şi el în prăvălie, l-a dat pe mâna poliţiştilor, care l-au ridicat pe artist şi l-au dus în faţa procurorului din Deva. Acesta i-a întocmit imediat dosar pentru „lezmajestate” şi complicitate cu asasinii, urmând ca tribunalul din Cluj să pronunţe apoi sentinţa împotriva lui184. În august 1914 a fost arestat profesorul Vasilie Stoici, de la Preparandia sârbească din Timişoara, împreună cu trei elevi de-ai săi, pentru agitaţie în favoarea Serbiei. Sentinţele privative de libertate le vor veni însă de abia în anul viitor, în noiembrie, după mai bine de un an petrecut în arest185. În aceleaşi circumstanţe au procedat şi jandarmii maghiari la confiscarea armelor deţinute de românii din satele aparţinătoare comunelor timişene Curtea şi Homoşdia, ba chiar şi din satele răzleţite pe culmile sălbatice ale Munţilor Banatului, aplicându-le şi pedepse corporale celor care s-au opus acţiunii, iar la final armele preluate au fost împărţite de jandarmi puţinilor unguri ce locuiau în regiune186. Municipalitatea Aradului a introdus apoi restricţii de circulaţie pentru populaţia oraşului, după ce în noaptea de 16 spre 17 iulie 1914 persoane Ibidem. Saşii cer o politică de opresiune, „Românul”, nr. 139, din 10 iulie 1914, p. 2. 184 Arestarea artistului Ionel Rădulescu, „Foaia Poporului”, nr. 27, din 12 iulie 1914, p. 8. 185 Profesor sârb condamnat la 4 şi jumătate ani temniţă, „Foaia Poporului”, nr. 50, din 14 noiembrie 1915, p. 7. 186 Apucăturile puternicilor, „Foaia Poporului”, nr. 27, din 12 iulie 1914, p. 8. 182 183 76 necunoscute ar fi încercat să arunce în aer depozitul de muniţii al cazărmii din Cetate şi doar vigilenţa santinelei, un român, ar fi scăpat urbea de nenorocire187. A urmat apoi manifestul Către popoarele mele lansat de împăratul Franz Joseph, prin care acesta chema la arme popoarele Monarhiei Dualiste împotriva Serbiei, iar după el suita circularelor şi pastoralelor emise în acelaşi sens de înaltul cler al celor două biserici naţionale româneşti din Transilvania. Primul care a răspuns apelului imperial a fost vicarul ortodox al Oradiei188, Vasile Mangra, printr-o circulară adresată parohilor din subordinea sa pe 31 iulie, apoi s-a conformat episcopul ortodox al Aradului189, Ioan I. Papp, prin pastorala emisă pe 4 august 1914, ambii îndemnându-şi credincioşii să răspundă la ordinele de recrutare, încorporare şi mobilizare transmise de ierarhia militară a statului şi să nu-şi precupeţească niciun strop de sânge pentru binele „patriei” comune. Au intrat apoi în scenă societăţile civice româneşti, precum „Reuniunea femeilor Române” din Transilvania, care au organizat reţele de întrajutorare a familiilor celor plecaţi pe front190. Spioni la garnizoana din Arad, „Românul”, nr. 148, din 21 iulie 1914, p. 6. Circulară. Cătră toţi protopresbiterii, preoţii şi cătră poporul credincios din districtul Consistoriului eparchial greco-ortodox român din Oradea-mare, „Biserica şi Şcoala”, nr. 30, din 9 august 1914, p. 264–265. 189 Ioan, din îndurarea lui Dumnezeu drept credinciosul Episcop al Aradului, Orăzii Mari, Ienopolei şi a Hălmagiului, precum şi al părţilor adnexate din Bănatul-Timişan, Iubiţilor creştini şi fii sufleteşti!, în „Biserica şi Şcoala”, nr. 30, din 9 august 1914, p. 261–264. 190 Cătră femeile române din comitatul Aradului, „Biserica şi Şcoala”, nr. 31, din 16 august 1914, p. 271. 187 188 77 DESPRE PSIHOZA GENERALĂ ÎMPĂRTĂŞITĂ DE POPULAŢIA IMPERIULUI DUALIST PRIVIND IZBUCNIREA UNUI RĂZBOI GLOBAL Norii grei ai războiului s-au tot acumulat deasupra continentului european încă din primele decenii ale veacului al XX-lea. Marile Puteri se grupaseră în cele două mari blocuri industriale şi militare, „Puterile Centrale” şi „Antanta Cordială”, şi fiecare dintre ele urmărea să-şi impună hegemonia în detrimentul celeilalte. Germania era însetată să-şi aproprieze bazinele de furnizare a materiilor prime solicitate de industria-i ce se dezvoltase într-un ritm alert, necesitate ce intra în conflict cu interesele Marii Britanii şi Franţei, ambele puteri coloniale, Rusia căuta să-şi extindă sfera de dominaţie asupra slavilor balcanici prin intermediul panslavismului, ambiţie ce periclita însăşi existenţa şubredului Imperiu Austro-Ungar, în vreme ce micile state rezultate de pe urmă dezmembrării Imperiului Otoman căutau să-şi aducă toţi consângenii între frontierele lor. În acest context, anexarea Bosniei-Herţegovinei în detrimentul idealului unionist al Serbiei şi războaiele balcanice n-au constituit decât premise ale marii conflagraţii ce va urma191. În 1930, generalul Max Ronge, fost şef al Serviciului de Informaţii de pe lângă Comandamentul Suprem al Armatei Austro-Ungare, făcea cunoscut într-o lucrare că Imperiul Dualist era pregătit să atace Rusia în cursul anului 1913 şi că doar demascarea colonelului Redl, şeful Statului Major al armatei din Praga, care făcea spionaj pentru ruşi, a condus la amânarea războiului, întrucât spionul vânduse inamicului întregul plan al mobilizării armatelor austro-ungare192. * Ziua de 30 ianuarie 1914 a stârnit îngrijorare în sânul opiniei publice din Germania şi Austro-Ungaria, după ce mai multe periodice de largă Gheorghe Zbuchea, România şi războaiele balcanice (1912–1913). Pagini de istorie sudest europeană, Editura Albatros, Bucureşti, 1999, p. 6. 192 Ioan Rusus Abrudeanu, Spionagiul din România în lumina ultimului şef al Serviciului de spionagiu militar austro-ungar, în Păcatele Ardealului faţă de sufletul vechiului regat. Fapte, documente şi facsimile, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1930, p. 427. 191 78 circulaţie au publicat în paginile lor declaraţiile unui diplomat german întors de curând din Rusia. După cele văzute de el de-a lungul frontierelor ruseşti cu cele două imperii de sorginte germană, emisarul conchidea că intensele pregătiri militare derulate de guvernul de la Sankt Petersburg ar trăda intenţiile războinice imediate ale Imperiului Ţarist. Depozite de armament, echipamente militare, hrană şi nutreţ din garnizoanele Poloniei ruseşti fuseseră umplute la capacitatea lor maximă, au fost chemate sub drapel patru contingente de soldaţi şi apoi amplasate pe graniţa rusoaustriacă, angajaţii pazei de frontieră au primit arme şi muniţie, iar posturile jandarmereşti din zonă au fost întărite cu 400 de jandarmi călări. Diplomatul mai atrăgea atenţia asupra stării de spirit ostile a populaţiei faţă de Germania şi Austro-Ungaria, ţări pe care ruşii le socotesc nişte stavile în calea năzuinţelor ţării lor de a-şi proteja „fraţii slavi”, percepţie cultivată de propaganda făţişă a oficialilor şi a presei autohtone193. Apoi, în martie, mai mulţi călători veniţi din Basarabia semnalau aceeaşi agitaţie a ruşilor pe malul stâng al Prutului şi pe frontiera bucovineană. Unităţile grănicereşti de aici fuseseră sporite cu detaşamente de cazaci şi înzestrate cu o vastă reţea de comunicaţie telefonică194. Cursa înarmărilor întreţinută de imperiile europene n-a scăpat nesemnalată de analiştii cotidianului londonez „Time”, care au apreciat la aprox. 1.300 milioane de ruble cheltuiala pe care o va suporta Rusia în scopul suplimentării efectivelor sale armate cu încă 50.000 de soldaţi, ajungând astfel să menţină activă o armată cifrată la circa 1.700.000 de soldaţi. De cealaltă parte Germania, în ambiţia ei de a deveni principală forţă navală a lumii, a determinat Marea Britanie să-şi tripleze flota, în vreme ce Austro-Ungaria, spre a se alinia tendinţelor militare ale Marilor Puteri continentale, a chemat sub arme mai multe contingente de tineri, spre disperarea componentei maghiare a Imperiului care pe toate canalele reclama cum că acest carusel al înarmărilor le ruinează ţara. „Ceea ce este de netăgăduit, e că Europa este la o cotitură a istoriei sale”195 – încheiau, vizionari, autorii britanici ai succintei analize. Pe 23 februarie 1914 capul de afiş al ziarelor din Ungaria şi Transilvania era deţinut de ştirea atentatului cu bombă de la Debreţin, ţinta acestuia fiind reşedinţa episcopului greco-catolic de Hajdudorog, Miklossy István. Primul bilanţ al dezastrului indica cinci morţi şi nouă persoane grav rănite196. După nici trei zile, mult înainte ca serviciile poliţieneşti să fi 193 Rusia face pregătiri febrile contra Austro-Ungariei, „Românul”, nr. 14, din 31 ianuarie 1914, p. 5. 194 Mobilizarea Rusiei la graniţa României, „Românul”, nr. 51, din 17 martie 1914, p. 6. 195 Spectrul războiului, „Românul”, nr. 57, din 25 martie, p. 9. 196 Palatul episcopului de Hajdudorogh aruncat în aer, în „Unirea”, nr. 18, din 24 februarie 1914, p. 2. 79 încheiat ancheta, presa maghiară a şi găsit vinovaţii, nimeni alţii decât românii din Imperiu. „Sunt dovezi cât de îndepărtate pentru aceasta?” – sună întrebarea firească din partea celor acuzaţi. „Nu sunt, dar ce ne mai trebuie dovezi, căci doar numai Românii sunt capabili de aşa ceva!”, venea răspunsul întregii prese otrăvite de ură, încercând să lege atentatul de nemulţumirea românilor uniţi, mai ales a sătmărenilor, ale căror parohii abuziv smulse de la vechea lor dieceză şi arondate Episcopiei Greco-Catolice de la Hajdudorog, înfiinţată arbitrar în anul 1912 cu scopul declarat de a servi credincioşilor ruteni din nord-estul regatului maghiar, în realitate însă cu rostul tăinuit de a sprijini politicile de deznaţionalizare aplicate de guvernele maghiare împotriva rutenilor şi românilor uniţi din această parte a ţării197. Investigaţiile criminaliştilor au scos la iveală faptul că bomba fusese ascunsă într-un pachet expediat pe adresa Episcopiei de către credincioasa Kovács Anna, de baştină din Carei, dar colonizată în satul bucovinean Hadikafalva198 de lângă Cernăuţi. Femeia îi mai trimisese episcopului o scrisoare, cu câteva zile mai devreme, şi îi dăruise cu această ocazie o sută de coroane pentru pomenirea morţilor ei, cu promisiunea că-i va trimite în curând un candelabru, o blană de leopard şi diferite efecte bisericeşti întrun colet. Serviciile secrete au dat de un fir care le conduceau către autorul din umbră al atentatului, contele Lev Bobrinski, un susţinător fervent al politicii neo-slavismului, ca răzbunare pentru procesul deschis de autorităţile maghiare împotriva unui grup de ruteni care se răzvrătiseră199. Apoi detectivii au identificat-o pe Ecaterina Bugarsky, o sârboaică originară din Timişoara, dar care se stabilise la Kiev, de unde a călătorit la Debreţin pentru a constata cu propriii ochi reuşita atentatului şi a-l proba cu fotografii. Se bănuia că spioana s-ar fi aflat în legătură cu alţi doi agenţi ruşi, unul venit pe teritoriul Ungariei de la Lemberg (Liov), din Galiţia, şi altul din Moldova200. La începutul lunii martie 1914, principalii autori ai asasinatului erau deja cunoscuţi şi numai indiscreţia poliţiei şi lăudăroşenia presei maghiare au făcut ca ei să nu fie prinşi. Era vorba despre basarabeanul Ilie Cătărău (Katarov), fost ofiţer în armata rusă şi acum student la Litere în Bucureşti201, şi Timofei Kiriloff, manechin al sculptorului bucureştean Friedrich Storck, matelot fugit în România în urma rebeliunii de pe crucişătorul Potemkin202. Atentatul de la Dobriţin, „Unirea”, nr. 19, din 26 februarie 1914, p. 18. Dorneşti (în ungureşte Hadikafalva, în germană Kriegsdorf, adică Războieni), comună în judeţul Suceava, alcătuită din localităţile Dorneşti şi Iaz – n.n., A.Ţ. 199 Cum s-a petrecut atentatul, „Unirea”, nr. 19, din 26 februarie 1914, p. 19. 200 Pe urmele făptuitorilor, „Unirea”, nr. 19, din 26 februarie 1914, p. 5. 201 Cine este Cătărău?, „Românul”, nr. 41, din 5 martie 1914, p. 4. 202 Kiriloff, „Românul”, nr. 41, din 5 martie 1914, p. 4. 197 198 80 Poliţia română a cercetat şi ea cazul şi a constatat că, pe la începutul lunii februarie, prinţul Vasili Dolgorukov, consilier al ţarului Nicolae al II-lea, a petrecut mai multe zile la Bucureşti în compania secretarului consulatului Rusiei, iar după întoarcerea acestuia la Sankt Petersburg, Cătărău a fost chemat de mai multe ori la consulat, lucru care ar fi trădat implicarea Rusiei în atentatul de la Debreţin203. După spusele prefectului din Ploieşti, cei doi bănuiţi au fost văzuţi într-un automobil în oraş, unde au staţionat pentru scurt timp, după care s-au făcut nevăzuţi, existând bănuiala că au trecut graniţa în Transilvania. Alte surse afirmau că unul dintre urmăriţi, pesemne Cătărău, s-ar fi înecat în Dunăre, la Brăila, pe când încerca să traverseze fluviul pe un sloi de gheaţă pentru a-şi pierde urma în Basarabia natală204. Ca de obicei, la aflarea veştii că cei doi fugari au scăpat, ziarele maghiare nau contenit cu insultele şi injuriile la adresa românilor ardeleni, îndemnând făţiş la ură şi răzbunare populaţia maghiară conlocuitoare cu aceştia. Gazeta „A Nap” învinuia de complicitate Liga pentru Unitate Culturală a Tuturor Românilor şi personal pe profesorul Nicolae Iorga, apoi pe membrii Comitetului executiv al Partidului Naţional Român, reproşându-i premierului Tisza István că mai continuă dialogul cu aceştia. Periodicul „Magyarország” imputa lipsa de profesionalism a anchetatorilor, care ar urmări piste false atunci când pur şi simplu criminalii, adică românii, se află chiar sub nasul lor. Cel mai mârşav periodic s-a dovedit a fi însă ziarul maramureşean „Mármaros Független Újság” care, prin conţinutul materialului publicat, incita la violenţă fără nicio reţinere împotriva românilor. „Suntem expresia indignării naţiunei maghiare şi a poporului maghiar, susţinător de stat, când condamnăm ticăloşia infamă a celor ce trăiesc din pâinea maghiară. Pământul maghiar le produce pâinea, statul maghiar, cavaleresc, îi apără şi ei, în semn de mulţumire, îi asasinează pe reprezentanţii statului maghiar ori, mai bine zis, pun pe alţii să asasineze cu grămada. Naţiune ingrată, hoardă de dobitoace. Dumnezeul Maghiarilor săi bată pe iniţiatorii şi făptuitorii crimei!”205 – decreta acesta în paginile sale. În schimb, presa occidentală s-a distanţat de percepţia jurnaliştilor maghiari asupra evenimentului şi a analizat just şi pertinent contextul în care s-a produs atentatul. „Journal de Débats”, din Paris, critica acuzele aduse de unguri fără niciun temei românilor şi, totodată, reproşa închistarea în dogme demne de evul mediu pentru a realiza o naţiune maghiară monocoloră etnic. „Eşti mirat în veacul al 20-lea văzând cum guvernul din Budapesta recurge la mijloace medievale spre a extirpa dintr-o ţară limba şi serviciul Mâna Rusiei, „Românul”, nr. 41, din 5 martie 1914, p. 5. Cătărău înecat?, „Românul”, nr. 41, din 5 martie 1914, p. 5. 205 Mai nou, „Românul”, nr. 41, din 5 martie 1914, p. 5. 203 204 81 religios ce nu-i sunt pe plac. Toate aceste acte de violenţă nu se vor întoarce evident în favoarea cauzei maghiarilor” – scria ziarul. De aceeaşi părere era şi gazeta germană „Leipziger Neueste Nachrichten”, care mai constata în plus că „excesul de zel al Ungurilor a înstrăinat România de Tripla Alianţă şi a creat un nou ghimpe îndreptat contra Germaniei”. Jurnaliştii germani se mai mirau cum de nu s-a înfiripat până acum o mişcare iredentistă a românilor şi socoteau că „aceasta nu e un semn de slăbiciune, ci un semn al forţei sigure de viitor”. Concluzia lor era că „atentatul din Dobriţin ar trebui să servească Ungurilor pentru a-şi îndruma ţara spre alte făgaşe”, axiomă împărtăşită şi de colegii de breaslă de la periodicul socialist „Arbeiter Zeitung”, care mai adăugau constatarea că „guvernul unguresc se teme acum serios de spectrul iredentismului, pe care îl evoca până acum cu neruşinare şi fără niciun motiv”206. În sfârşit, pe 4 martie 1914, Poliţia Română a fost cea care a putut oferi până la urmă presei un comunicat amplu în legătură cu mersul şi rezultatele anchetei efectuate, material care a fost preluat apoi şi de periodicele din Transilvania şi Ungaria. Un prim amănunt aflat de jurnalişti a fost acela că guvernul rus ar fi intervenit pe lângă puterea de la Bucureşti cu rugămintea ca numele contelui Lev Bobrinski să nu mai fie pomenit în presă, pentru a nu fi asociată Rusia cu atentatul. Apoi prefectul Poliţiei capitalei, G. Corbescu, le-a povestit ziariştilor cum cercetările au început să dea roade după ce au fost verificate registrele de evidenţă a paşapoartelor eliberate în ultima vreme, iar în ele au figurat numele a doi apropiaţi ai celor doi urmăriţi, adică Silvestru Mândăchescu, fost coleg de facultate cu Ilie Cătărău, şi Teodor Avramov, fost coleg de muncă cu acesta la hotelul „Minerva”, pe care Cătărău i-a amăgit sub diverse pretexte să-şi scoată paşapoarte, urmând să fie folosite apoi de el şi de camaradul său, Kiriloff207. Apoi inspectorul Poliţiei capitalei, I. Rafail, le-a relatat cum că în dimineaţa zilei de 25 februarie Cătărău a aflat din presă că foştii săi colegii fuseseră arestaţi, a intrat în panică şi şi-a pregătit fuga. Iniţial, cei doi fugari au încercat să ajungă la Constanţa, iar de acolo în Rusia, dar automobilul pe care l-au tocmit a făcut pană la Mogoşoaia şi a trebuit să se întoarcă în capitală. Aici au plătit un al doilea automobil, cu care au ajuns la Ploieşti, de unde au luat trenul spre Moldova208. Consultat fiind şi scriitorul basarabean Zamfir Arbore, stabilit la Bucureşti, acesta a declarat că-l cunoaşte pe Cătărău şi că atentatorul n-ar fi român, ci bulgar la origine şi a mai afirmat că ar fi văzut Voci de presă, „Românul”, nr. 41, din 5 martie 1914, p. 5. Declaraţiile domnului G. Corbescu, „Românul”, nr. 40, din 4 martie 1914, p. 5. 208 Cum s-a dat de urma lui Cătărău?, „Românul”, nr. 40, din 4 martie 1914, p. 5. 206 207 82 cartea de vizită a contelui Bobrinski în camera de hotel în care locuia Cătărău. Scriitorul era de părere că atentatul a fost pus la cale de către organizaţia secretă „Banda Neagră”, ce era susţinută cu bani furnizaţi de societatea „Arhanghelul Mihail” din Rusia, din care făceau parte mulţi dintre membrii Dumei de la Sankt Petersburg209. Aceeaşi opinie o împărtăşea şi arhivarul-şef al oraşului Oradea, Lakos Lajos, care pe baza documentelor de arhivă studiate a întocmit o statistică a atentatelor puse la cale de-a lungul timpului şi a ajuns la concluzia că acest mod de luptă politică ar fi specific ruşilor. El a publicat la începutul lui aprilie 1914 rezultatele cercetărilor sale în broşura Orosz vagy román kéz? (Mână rusească ori românească?), în care-i disculpa pe români, demonstrând cu argumente ştiinţifice că „Românii niciodată, nici aici, nici în România n-au avut atentatele în arsenalul armelor lor de luptă politică”210. De altfel, funcţionarul orădean era un înfocat susţinător al reconcilierii românomaghiare, un partizan al iniţiativei premierului Tisza şi totodată un critic nemilos al opoziţiei naţionaliste maghiare. * În seara de 15 mai 1914, teleimprimatoarele redacţiilor au început să scoată pe benzile lor ştirea succintă referitoare la incidentul petrecut în curtea clădirii Academiei Române din Bucureşti unde, în jurul orei 5 a după amiezei, vicarul ortodox al Oradiei, Vasile Mangra, a fost huiduit şi apoi bătut de o mână de studenţi naţionalişti din capitală, nemulţumiţi de prezenţa canonicului bihorean la şedinţa de deschidere a anului academic211. Din primele informaţii oferite de corespondentul periodicului maghiar „Pester Loyd”, agresorii ar fi fost nişte elevi instigaţi de „Liga Culturală”, care nu-l suportă pe vicarul orădean din pricina atitudinii sale loiale faţă de „patria sa maghiară”212. Mai multe detalii oferea ziarul „Az Est” care descria în amănunt atmosfera ostilă ce i-au rezervat-o membrii Academiei colegului lor transilvănean, cum profesorul Constantin Istrati, fostul preşedinte al Academiei, l-a sfătuit să nu participe la şedinţa de deschidere, apoi cum la începerea lucrărilor noul preşedinte, inginerul Anghel Saligni, şi ceilalţi membri i-au întors spatele în semn de protest şi, în sfârşit, despre cum s-a hotărât Mangra într-un târziu să părăsească aula şi să plece la hotelul Părerea unui bărbat competent, „Românul”, nr. 40, din 4 martie 1914, p. 5. O broşură actuală, „Românul”, nr. 70, din 12 aprilie 1914, p. 5. 211 Trădătorul de la Oradea a cutezat să meargă la Bucureşti, „Românul”, nr. 95, din 15 mai 1914, p. 8. 212 „Pester Loyd” şi trădătorul de la Oradea, „Românul”, nr. 96, din 16 mai 1914, p. 4. 209 210 83 „Metropol”, unde trăsese. Jurnalul budapestan vorbea despre vreo 200 de studenţi care l-au întâmpinat în curtea Academiei cu strigătele „Trădătorule, cum ai îndrăznit să vii aici?! Mizerabilule, pentru ce ai trădat patru milioane de Români?”, după care vicarul a rupt-o la fugă spre trăsura care-l aştepta şi chiar când să urce a fost ajuns din urmă de mulţime şi bumbăcit zdravăn. „Unul l-a lovit cu pumnii, de i s-a înfundat pe urechi pălăria. Altul a închis porţile, iar Mangra a început să strige: – Deschideţi porţile, mă omoară!”213 – relatează mai departe ziarul. După incident, vicarul s-a dus direct la premierul român, Ion I.C. Brătianu, şi i s-a plâns de tratamentul la care a fost supus, apoi a luat legătura cu corespondenţii maghiari de presă acreditaţi la Bucureşti, cărora le-a declarat că prezenţa sa la Academie corespundea rigorilor regulamentului instituţiei şi că atitudinea colegilor săi n-are nimic de a face cu spiritul academic. „Nu înţeleg ce amestec are Academia bucureşteană în politica românească din Ardeal” – a spus canonicul. „Voi cerceta şi pe viitor şedinţele Academiei şi dacă mă vor apostrofa, le voi răspunde. Insulta ce mi s-a adus, îi ajunge şi pe credincioşii mei. Eu, care sunt membru al Parlamentului maghiar, nu ca deputat voi riposta la cele întâmplate, ci ca Român şi ca membru al Academiei Române voi răspunde214”. Incidentul risca aşadar să se transforme şi într-un scandal diplomatic între România şi vechiul aliat austro-ungar, cu toate că principalul subiect implicat era un român transilvănean. Raportată la statura de mare şi înfocat naţionalist ardelean câştigată odinioară de Mangra, comportamentul său excesiv de obedient faţă de puterea maghiară din ultimii ani a dezgustat profund întreaga opinie publică românească, iar Academia Română a decis excluderea lui din rândurile academicienilor. Vicarul nu s-a oprit însă aici, a ameninţat că va deschide un proces în instanţă împotriva celor care l-au molestat şi altul Academiei Române, împotriva actului de excludere, dar deocamdată era prea ocupat cu procesul ce se judeca la Arad, ca urmare a plângerii formulate de Mangra contra unor studenţi seminarişti care l-au bătut cu ouă clocite cu ocazia şedinţelor Sinodului ortodox din anul trecut215. * În Transilvania, psihoza iminentului război a îmbrăcat şi nuanţele locale imprimate de nereuşitele negocieri dintre premierul Tisza şi reprezentanţii românilor ardeleni. În acest sens, gazeta sibiană de limbă Ibidem, p. 5. Ibidem. 215 Mangra şi ouăle clocite, „Românul”, nr. 126, din 24 iunie 1914, p. 6. 213 214 84 germană „Siebenburgen Deutsche Tagblatt” lansa pe 31 martie 1914 ştirea că românii ardeleni din zonă s-ar afla în posesia unor mari cantităţi de armament şi muniţie şi că ar aştepta doar un semnal extern pentru a porni insurecţia împotriva regimului maghiar de dominaţie, iar acest semnal ar fi clipa în care Rusia va ataca Imperiul Dualist. După cum se va dovedi mai târziu, ştirea nu era tocmai lipsită de un dram de adevăr216, însă pentru moment veridicitatea ei n-a putut fi probată şi a avut numai darul de a tensiona şi mai mult relaţiile interetnice din provincie217. Ca urmare, serviciile maghiare de informaţii şi-au intensificat activitatea de monitorizare a românilor ardeleni, în special în zonele locuite compact de aceştia, dezvoltând în acest sens o largă reţea de informatori. Printre aceştia s-a numărat şi cârciumarul Fried Ignác din Criştior (Bihor)218, care-l alimenta cu note informative pe prim-pretorul plasei Vaşcău, Tempelean Dezsö, un român renegat de prin partea locului. În delaţiunile sale, cârciumarul îl amintea pe avocatul Augustin Ciurdariu care se ocupa cu recrutarea forţei autohtone de muncă şi trimiterea acesteia la exploatările forestiere din România. Problema sesizată de informator era aceea că lucrătorii reveniţi acasă au adus cu ei vestea „că teritoriile din Ungaria locuite de români în curând vor fi alipite României”. Printre cei care colportaseră asemenea ştiri, delatorul îi enumera pe Zoica Ioan a Crăciunesei, Balázs Ioan a Mani şi Laza Nicolae a Viki, toţi din Criştior219. Dacă la începutul lunii martie astfel de zvonuri circulau doar prin satele plasei Vaşcău, în luna mai ele au fost semnalate şi prin părţile Beiuşului, stârnind îngrijorarea ungurilor din cele câteva sate maghiare înfiripate pe valea Crişului Negru. Prim-pretorul plasei, Wertheimstein, îi relata comitelui suprem într-un raport despre starea de rezistenţă pasivă pe care a adoptat-o populaţia românească din zonă faţă de executările silite ordonate de instanţe împotriva lor pentru datorii infime, ori despre uşurinţa cu care îşi vindeau datornicii pământurile unor unguri din vecini pentru a-şi putea acoperi datoriile, având credinţa că cel târziu în anul viitor Transilvania va aparţine României şi îşi vor putea recupera toate pierderile suferite. „Locuitorii din Săliştea de Beiuş au refuzat orice fel de plată, rabdă românii sălişteni, fără să protesteze, ca să le fie licitate 216 Octavian C. Tăslăuanu, Trei luni pe câmpul de război (Ziarul unui ofiţer român în armata austro-ungară), Bucureşti, 1915, p. 24. 217 Revoluţia Ardelenilor, „Românul”, nr. 65, din 3 aprilie 1914, p. 6. 218 Criştioru de Jos (în ungureşte Alsóbiharkristyór), comună în judeţul Bihor, alcătuită din localităţile Criştioru de Jos, Bâlc, Criştioru de Sus, Poiana şi Sălişte de Vaşcău – n.n., A.Ţ. 219 Arhivele Naţionale-Serviciul Judeţean Bihor (AN-SJ Bihor), fond Prefectura judeţului Bihor, inv. 25, dosar 2/1914, f. 3. 85 imobilele, oricât de preţioase, în contul unor datorii de câteva coroane hotărâte de judecătorii, fiind convinşi şi declarând în mod deschis că anul 1915, devenit legendar, va aduce românilor un desăvârşit «in integrum restitutio»” – raporta prim-pretorul, adăugând mai departe că – „Românii de pe valea Crişului Negru au sistat în ultimul timp integral lupta acerbă dusă împotriva expansiunii economice a localităţilor Tărcaia, Grădinari şi Finiş, locuite de unguri. Cei de la Mizieş, în frunte cu primarul Irimie Roman, spun răutăcioşi celor din Grădinari să cumpere cât mai scump pământul, că la anul şi aşa îl vor restitui gratuit împreună cu al lor220”. În opinia prim-pretorului, făurită pe baza informaţiilor culese de la conaţionalii săi, vinovaţi de apariţia acestor zvonuri s-ar fi făcut aceiaşi muncitori reîntorşi de la lucru din România, dar şi starea economică precară ce caracteriza majoritatea românească din regiune. „După părerea mea, trebuie să-i acordăm atenţie acestei chestiuni din două puncte de vedere” – recomanda oficialul maghiar. „În primul rând, deziluzia românilor, care a avut şi urmările materiale, cu uşurinţă ar putea să ducă la o mişcare antimaghiară de natură economică. În al doilea rând, avem de a face cu o instigare originară din România”, după care indica şi sursa atmosferei de nesiguranţă care a pus stăpânire peste maghiarime din zonă: „Fără îndoială, ideea unei invazii româneşti provine din România şi probabil că exprimă starea de spirit a populaţiei de acolo. Deosebit de mulţi agricultori şi meseriaşi din Beiuş şi împrejurimi emigrează anual în România pentru a-şi găsi de lucru, dintre ei unii se întorc acasă în vizite sau în legătură permanentă cu rudele lor221”. Situaţia părea a fi fără ieşire, aşa că prim-pretorul n-a putut recomanda vreo măsură concretă pentru detensionarea nemulţumirilor, care cuprinseseră deopotrivă cele două etnii conlocuitoare, în afara de cea a întăririi reţelei de informatori, pentru o mai bună monitorizare a populaţiei, şi eventuala suplimentare a efectivelor jandarmereşti, deşi mărturisea că nu era adeptul intervenţiei în forţă a aparatului represiv al statului, întrucât mai avea vie în minte imaginea „masacrului de la Aleşd de acum 10 ani”, când mai mulţi ţărani români au fost ucişi prin excesul de zel dovedit de jandarmii chemaţi să aplaneze un obişnuit conflict iscat în oborul organizat săptămânal în localitatea respectivă, sub pretextul înăbuşirii unei demonstraţii socialiste222. Astfel, pe zi ce trecea devenea tot mai vizibilă setea de război a Marilor Puteri ale lumii, însă, deşi taberele inamice erau de mult definite şi se aflau într-un oarecare echilibru de forţe, la fel de limpede se contura şi Ibidem. Ibidem, p. 8. 222 Puterea socialiştilor, „Tribuna”, nr. 161, din 7 septembrie 1904, p. 1. 220 221 86 nevoia fiecăreia dintre ele de a-şi asigura aliaţi suplimentari din rândul tinerelor state balcanice renăscute pe ruinele Imperiului Otoman. În această zonă se focalizaseră acum toate ambiţiile naţionaliste ale continentului european, fiindcă toate aceste ţări mărunte mai avea în afara graniţelor conaţionali de-ai lor, aflaţi sub stăpânire străină, aşa încât iredentismul devenise o caracteristică regională la pragul dintre secolele XIX şi XX. Aşadar, de opţiunea îmbrăţişată de guvernele de la Bucureşti, Sofia, Belgrad şi Atena avea să atârne în viitor soarta oricărei confruntări armate dintre cele două mari blocuri antagoniste. De aceea, într-o atare ecuaţie România a început să fie curtată tot mai insistent de emisarii celor două tabere şi ademenită cu tot felul de promisiuni ce veneau, într-o măsura mai mare sau mai mică, în întâmpinarea idealului său unionist. „De aceea să nu ne mire şi nici să nu ne pierdem cumpătul când vedem că curţile imperiale îşi dispută graţiile curţii române şi când vedem că viitorului rege al României i se ofere mâna fiicei celui mai puternic dintre împăraţi: ţarul Rusiei223”, remarca într-un material analitic jurnalistul arădean Mircea Russu Şirianu, stabilit de câtăva vreme la Bucureşti, asemenea altor ardeleni. Ce promitea Imperiul Ţarist? o înrudire de pe urma căreia putea să-şi asigure un important aliat la Dunăre, îndatorat apoi să-i deschidă şi o cale mai facilă pentru împlinirea pretenţiilor de protector al slavilor din Balcani şi totodată de stăpân al strâmtorilor de la Marea Neagră. Ce oferea în schimb? Un ducat românesc, Basarabia, condus de potenţialul ginere, prinţul Carol al II-lea, moştenitorul tronului român, provincie menţinută însă mai departe ca parte componentă a Rusiei224. Austro-Ungaria împăratului Franz Joseph, deşi aliată militară a României, nu putea oferi însă nici măcar înzestrarea românilor ardeleni cu statutul de naţiune egal îndreptăţită a Imperiului, atât de vehementă era componenta maghiară a Monarhiei în conservarea hegemoniei sale în Transilvania şi în alte teritorii locuite de nemaghiari, şi tocmai această meteahnă va fi cea care va submina însăşi existenţa Imperiului Dualist. „Singurul popor ale cărui tendinţe trebuie să le numim nefireşti este maghiarimea. Căci politica de «va banque» pe care o duce va atrage, fără îndoială, după dânsa în ultima etapă nu numai decăderea Imperiului, nu numai ruina Ungariei, ci şi mai ales nimicirea însăşi a naţionalităţii maghiare! Cehii, la rândul lor, nu pot privi spre Ungaria fără să fie întăriţi în credinţa lor că la urma urmei şi «constituţia» lor «istorică» ar trebui să se bucure de aceeaşi îndreptăţire care dă putinţa maghiarilor să încătuşeze şi să exploateze atâtea naţionalităţi. În asemenea 223 224 Mircea Russu Şirianu, Sânge rece…, „Românul”, nr. 68, din 7 aprilie 1914, p. 3. Retrocedarea Basarabiei?, „Românul”, nr. 57, din 25 martie 1914, p. 9. 87 condiţiuni, este fără îndoială logic dacă croaţii, cari de altfel sunt cuminţi şi ponderaţi, îşi dezgroapă şi ei «constituţia» lor «istorică» şi visează bucuros la ceva care să se asemene cu o «uniune personală». În lipsa unei constituţii istorice pentru Galiţia, polonezii se mulţumesc deocamdată cu hegemonia în cadrul «individualităţii lor istorico-politice», cauza principală a tuturor luptelor naţionale din cuprinsul Imperiului nostru. Rutenii, cari sunt îngenuncheaţi în aceasta temniţă «istorico-politică» a duşmanilor lor, probabil că nu prea sunt însufleţiţi de aceleaşi sentimente de satisfacţie”, constata bănăţeanul Aurel Popovici, autorul proiectului de federalizare pe criterii etnice a statului austro-ungar – „Maghiarii, în schimb, se joacă de-a revoluţia în «statul naţional unitar maghiar», care li-a fost dăruit de împărat pentru ca să aibă linişte din partea lor. Cum stăm cu aceasta linişte se ştie. Întrucât însă maghiarilor li s-a dat totul, era firesc ca tocmai aşa zişilor «supuşi credincioşi ai împăratului», Slavilor, Germanilor şi Românilor din Ungaria, să nu le mai fi rămas nimic altceva decât generozitatea maghiară. Cum le merge acestor naţionalităţi este cunoscut. Şi astfel, pretutindeni vedem numai lupte înverşunate şi o ură turbată de rasă, în timp ce această atmosferă a patimilor dezlănţuite este străbătută de fulgere rău prevestitoare. Germanii îi acuză pe Slavi de panslavism; la Innsbruck şi Triest se dau sângeroase lupte de stradă cu caracter naţional, întocmai ca la Cracovia, la Praga şi la Brno. Românii din Ungaria şi Transilvania acuză maghiarimea în «memorande» şi «replici»; Slovacii, Sârbii şi Rutenii aşteaptă în linişte să se producă anumite complicaţiuni în afara hotarelor noastre, căci înlăuntrul hotarelor mult slăvitei Ungarii «libertare», ele n-au voie să facă vreo mişcare, ca şi cum ar trăi într-unul dintre cele mai absolutiste state din lume (…) Nimeni nu este mulţumit în acest vast imperiu. Toate naţionalităţile sunt învrăjbite şi aruncă asupra cercurilor vieneze răspunderea pentru aceasta nemulţumire generală. Cei mai nemulţumiţi sunt totuşi maghiarii, adică tocmai acei care timp de aproape 40 de ani au fost alintaţi, cărora li s-a îngăduit tot ce li se putea îngădui, de dragul cărora, şi numai al lor, a fost provocată întreaga situaţie actuală, acest bellum omnium contra omnes, acei maghiari care au fost hrăniţi şi îndopaţi cu toate concesiunile posibile”225, îşi finaliza românul bănăţean expozeul întocmit pe marginea stării explozive ce domnea în imperiul dualist. În această ordine de idei, o parte a intelectualităţii româneşti din Ardeal se afla în starea de reverie indusă de utopicul plan al inovării monarhiei austro-ungare prin înfăptuirea „Statelor Unite ale Austriei Mari”, construcţie 225 Aurel C. Popovici, Stat şi Naţiune. Statele Unite ale Austriei Mari, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II-lea”, Bucureşti, 1939, p. 12–13. 88 politică propusă de Aurel Popovici, ce-ar fi urmat să prindă viaţă sub arhiducele Franz Ferdinand, prinţul moştenitor al coroanei habsburgice, îndată după ce unchiul său, împăratul Franz Joseph, îşi va fi dat obştescul sfârşit226, cu toate că şi această născocire s-ar fi putut transforma la fel de bine într-o himeră, cum o apreciau unioniştii Vasile Goldiş, Ioan Russu Şirianu, Ioan Suciu, Octavian Goga şi o bună parte a altor fruntaşi ai Partidului Naţional Român227. „România ţine cumpăna, şi unde va fi România acolo va fi şi victoria în viitorul gigantic răsboi mondial!” – anticipa mai departe analistul arădean al contextului european care ar fi putut favoriza cauza unionistă a românilor. „Se apropie ora cea mare a deslegării a o mulţime de mari chestiuni europene, printre cari se va număra şi această chestiune, lăsată atâtea amare veacuri în umbră, în uitare, de zeii forului european: cauza naţională română (…) Acum însă sunt în Europa state cari au interes de noi, fiindcă au necesitate de amiciţia noastră şi de concursul admirabilelor legiuni române, cari vor decide sorţii luptei mari a viitorului”228 – îşi continua el analiza, sfătuindu-i pe conducătorii de la Bucureşti şi pe cei ai românilor transilvăneni să acţioneze cu „sânge rece” atunci când va suna ceasul prielnic înfăptuirii dezideratului unionist. „Poporul să fie entuziast, capii săi însă trebuie să se conducă de judecată şi nu trebuie să-şi piardă sângele rece niciun moment”, adăuga Mircea Russu Şirianu, nu înainta de a aminti de nenorocirea recentă a Bulgariei, al cărei prim-ministru, orbit de veleităţi expansioniste în cele de al doilea război Balcanic, şi-a condus ţara către o înfrângere soldată şi cu pierderi teritoriale229. * Până atunci însă, cotidianul german „Berliner Tageblat” publica ştirea apropiatei logodne ce se va pecetlui între prinţesa Olga, fiica cea mare a ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei, şi prinţul moştenitor al tronului României, Carol al II-lea, înrudire ce urma să deschidă calea reconcilierii dintre cele două state vecine, grav lezate după ce în martie 1878 Rusia a răpit României trei judeţe din sudul Basarabiei, în condiţiile în care numai cu câteva luni în urmă armata română a sprijinit armatele ruseşti ce luptau pe teritoriul 226 Pamfil Şeicaru, Istoria partidelor Naţional, Ţărănist şi Naţional-Ţărănist, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 2000, p. 75. 227 Liviu Maior, Mişcarea naţională românească din Transilvania (1900-1914), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986, p. 155. 228 Mircea Russu Şirianu, Sânge rece…, „Românul”, nr. 68, din 7 aprilie 1914, p. 3. 229 Ioan Scurtu, Istoria românilor de la Carol I la Nicolae Ceauşescu, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2011, p. 150. 89 bulgar împotriva turcilor230. Totodată, gazeta dădea ca sigură informaţia că ar fi fost dispus să satisfacă idealul unionist urmărit de români prin retrocedarea Basarabiei, răpită de acelaşi imperiu ţarist în 1812231, însă nu ca teritoriu realipit ţării mame, ci ca teritoriu neutru aflat sub administrarea prinţului Carol al II-lea, în calitate de mare duce al Rusiei232. Ştirea era difuzată şi de periodicul vienez „Die Zeit”, cu diferenţa că drept logodnică a prinţului român era indicată prinţesa Maria, cea de a treia fiică a ţarului, reiterând şi această gazetă informaţia privitoare la revenirea Basarabiei între hotarele României. „Opinia publică românească va primi această căsătorie cu mare satisfacţie, deoarece ea corespunde orgoliului naţional şi trezeşte speranţa de a ajunge înfăptuirea unei Românii mari cu ajutorul Rusiei. Cercurile hotărâtoare însă se tem că ea va împiedeca libertatea de acţiune a României şi nu poate fi adusă în concordanţă cu interesele ţării”233 – suna comentariul redacţiei pe marginea ştirii. Aceleaşi temeri le împărtăşea şi arhivarul-şef al oraşului Oradea, Lakos Lajos, într-o broşură tipărită la începutul lui aprilie 1914, în care, după ce încerca să dovedească implicare Rusiei în atentatul cu bombă de la Debreţin, ajungea să comenteze şi pe marginea proiectatei încuscriri a monarhiei ţariste cu cea românească. „Acum la răspântie, luaţi bine seama, Români, căci eu am presimţiri sinistre că zăvazul alb de mireasă, ce-l aduce acum marea-principesă rusă Olga cu sine în România, mai curând ori mai târziu va fi linţoliul patriei voastre, şi cununa de mirt va deveni o relicvă care în sufletele strănepoţilor voştri va trezi simţirile cele mai dureroase şi va aminti numai de fericitul trecut”234 – avertiza premonitoriu acesta. Apoi Curtea imperială de la Sankt Petersburg şi-a făcut publică intenţia de a întreprinde o vizită în România, planificată în jurul datei de 11 iunie 1914, ţarul Nicolae al II-lea şi familia lui urmând să se întâlnească la Constanţa cu familia regelui Carol I. Iniţial s-a vorbit şi de o întrevedere intermediară la Chişinău, unde cei doi monarhi ar fi urmat să dezvelească monumentul închinat ţarului Alexandru al II-lea, însă propunerea a fost eliminată de pe agenda vizitei, întrucât ar fi putut aduce atingere sentimentelor naţionaliste ale românilor, pe timpul domniei sale fiind 230 Sorin Liviu Damean, România şi Congresul de Pace de la Berlin (1878), Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2011, p. 55. 231 Ion Ţurcanu, Descrierea Basarabiei. Teritoriul dintre Prut şi Nistru în evoluţie istorică (din primele secole ale mileniului II până la sfârşitul secolului al XX-lea), Editura Cartier, Bucureşti, 2012, p. 357. 232 Retrocedarea Basarabiei?, „Românul”, nr. 57, din 25 martie 1914, p. 9. 233 Logodna principelui Carol al României, „Românul”, nr. 57, din 25 martie 1914, p. 11. 234 O broşură actuală, „Românul”, nr. 70, din 12 aprilie 1914, p. 5. 90 răpite de către Rusia judeţele din sudul Basarabiei235. Familia imperială a sosit la Constanţa pe 14 iunie, la bordul iahtului imperial „Standard”, în sunete de goarnă, de fanfară şi salve de artilerie. Pregătirile pentru primirea înalţilor oaspeţi au fost deosebit de intense. Trupele destinate defilării au făcut repetiţii cu o săptămână mai devreme în tabăra de la Anadochiol şi două demonstraţii de măiestrie în faţa principelui Ferdinand şi a premierului Ion I.C. Brătianu, au fost aduse trei aeroplane de la Bucureşti, oraşul a fost iluminat electric, piaţa centrală şi bulevardele împodobite cu ghirlande de becuri multicolore, au fost ridicate arcuri de triumf şi au fost amenajate trei pavilioane căptuşite cu mătase în culorile naţionale ale celor două ţări, flancate la intrări cu statui de ghips, iar un dispozitiv de pază militară a asigurat ordinea în oraş. Ţarul a trecut în revistă apoi garda de onoare, a strâns mâinile demnitarilor români şi a schimbat câte o vorbă cu aceştia, cu excepţia lui Constantin Stere, naţionalist basarabean care a fost persecutat politic în Rusia şi apoi s-a refugiat în România, după care întreaga familie imperială a asistat la un Te-Deum. * De cealaltă parte, maghiarii solicitau tot mai insistent fortificarea graniţelor Transilvaniei cu România şi îşi argumentau cererile ori de câte ori statul vecin mai urca cu câte o treaptă pe calea întăririi sale pe plan intern sau internaţional, succese pe care le percepeau drept ameninţări la adresa integrităţii teritoriale a Ungariei. „Aşa s-a întâmplat în vara trecută când cu mobilizarea armatei române, aşa s-a întâmplat după pacea de la Bucureşti, când se pretindea de presa ungurească revizuirea, aşa cu prilejul congresului Ligei Culturale, şi mai pe urmă cu prilejul manifestărilor de la Teatrul naţional din Bucureşti”, puncta un jurnalist român câteva din momentele care au isterizat presa maghiară. „Cu toate ocaziunile acestea, patrioţii noştri au cerut săptămâni de-a rândul fortificarea graniţei dinspre România, au cercat să arate factorilor conducători ai monarhiei că România nu ne este aliată sinceră, ci trage cu ochiul Ardealului „unguresc”, au cercat să documenteze că „elementul alcătuitor de stat” din Ungaria e cel mai sigur sprijinitor al împărăţiei întregi236”. Intervenţiile maghiarilor pe lângă Curtea vieneză de a denunţa alianţa cu România şi a o înlocui cu Bulgaria au rămas fără niciun rezultat, după cum n-au fost luate în seamă nici de conducerea de la Berlin, întrucât ambele capitale imperiale apreciau 235 236 Întrevederea ţarului cu regele Carol, „Românul”, nr. 102, din 23 mai 1914, p. 5. Fortificarea Ardealului, „Românul”, nr. 94, din 14 mai 1914, p. 1. 91 Regatul Român ca pe un fidel şi preţios aliat ce-şi dovedise calitatea de factor de stabilitate în regiunea Balcanilor. Dar Budapesta nu se arăta interesată de problemele majore ale Imperiului Dualist, ci doar de transpunerea în viaţă a proiectului ei de făurire a „naţiunii unitare maghiare”, pe care-l vedea periclitat de creşterile economice şi militare înregistrate de România. „Nu de întărirea cu cetăţi a frontierei dinspre România are lipsă Monarhia, Ungurii şi noi, ci de dărâmarea fortăreţei şovinismului, a grandomaniei şi a exclusivismului unguresc”, comenta critic jurnalistul român. „De-o singură fortăreaţă are lipsă dinastia habsburgică în toate ţările sale: fortăreaţa dreptului şi a dreptăţii pentru toate popoarele sale237”. Psihoza unei „invazii româneşti” în Transilvania, în situaţia în care România ar fi beneficiat de o conjunctură internaţională favorabilă transpunerii în viaţa a idealului ei unionist, nu era însă tocmai lipsită de realism. La sfârşitul lunii mai 1914, cotidianul budapestan „Pester Loyd” prezenta în detaliu argumentele care probau vulnerabilitatea generală a frontierelor Ungariei şi insista asupra situaţiei cu totul critice, sub aspect defensiv, ce putea fi întâlnită pe toată graniţa cu Regatul Român. Jurnaliştii maghiari demonstrau astfel că fortăreaţa naturală a Carpaţilor nu era deloc impenetrabilă, deoarece era traversată de nu mai puţin de nouă trecători, spre care duceau tot atâtea „drumuri bune” pentru deplasarea unor efective armate însemnate dinspre teritoriul românesc, apoi că România îşi mai dezvoltase şi o reţea feroviară paralelă cu aceste căi rutiere, foarte utilă transportului rapid al artileriei şi al altor echipamente militare de mari dimensiuni, şi că toate aceste trasee feroviare convergeau către o cale ferată circulară ce urmărea traseul Carpaţilor şi care avea menirea de a asigura rocada rapidă a forţelor armate dintr-un sector într-altul, după nevoie. Cu alte cuvinte, imaginea sistemului de comunicaţii terestre al statului vecin trăda o concepţie strategică indubitabilă în alcătuirea lui. „Din România duc în Transilvania, peste Carpaţi, nouă drumuri bune, ce se pot folosi chiar şi de trupe mai mari: 1. Valea-Jiului; 2. Pasul de la Turnu-Roşu; 3. Branul; 4. Satulung; 5. Boza; 6. Oituz; 7. Ghimeş; 9. Tulgheş. Mai departe duc trei linii ferate principale: 1. Râmnic-Sibiiu; 2. Bucureşti-Braşov; 3. Ocina-Ghimeş. O trasă duce peste Piatra până la pasul Tulgheşului, o linie de ramificaţie de la Ocina până la pasul Oituzului şi, în fine, o linie de la Filiaşi spre Petroşeni. Va să zică toate trei merg până nemijlocit la graniţa Transilvaniei”, constatau ziariştii unguri, „Încă două perechi de şine (peste Târgovişte şi Câmpulung) mai vin aproape de pasurile de la Bran şi Timiş. 237 92 Ibidem. Toate aceste linii ferate mai sunt legate între ele cu o pereche de şine care merge paralel cu frontiera şi constituie o foarte bună linie de rocadă (Craiova-Piteşti-Ploieşti-Buzău-Focşani-Valea Siretului). Toate liniile ferate, cari merg până la frontiere (…) servesc exclusiv scopuri strategice”238, conchideau pe bună dreptate aceştia. Nici principala direcţie de atac a forţelor române, în cazul unui conflict militar, nu era foarte greu de ghicit. Braşovul, aflat la numai 120 km de Bucureşti, adică la 5–6 zile de marş, era cel mai vulnerabil şi asta nu doar din pricina distanţei foarte reduse ce-l despărţea de capitala română, ci şi pentru că în zonă se aflau încartiruite importante efective ostăşeşti ce aveau misiunea să apere Bucureştii. „Armata română e în stare, prin urmare, ca pe o circumferinţă de 400 kilometri (între Petroşeni şi Tulgheş) să ajungă pe 17 căi de comunicaţie (marş pedestru combinat cu transporturi de tren) până la frontieră şi să treacă graniţa prin nouă puncte”239 – era concluzia, deloc liniştitoare, la care ajungeau analiştii maghiari. Materialul publicat de jurnalul budapestan a pus pe jar opinia publică maghiară din Transilvania, iar filiala clujeană a Asociaţiei EMKE a convocat o şedinţă extraordinară, în cadrul căreia a fost elaborat un studiu privitor la vulnerabilităţile defensive de care suferea Ardealul, în eventualitatea unui atac venit din partea României, şi la măsurile urgente ce trebuiau întreprinse în scopul fortificării provinciei. Comitetul însărcinat cu întocmirea planului de apărare îşi justifica propunerea pornind de la constatarea că „din cele 10 strâmtori cari duc în România, nu e fortificată niciuna – iar liniile ferate ce duc prin aceste strâmtori sunt numai simple şi numai prin strâmtoarea ce duce spre Predeal este o linie mai bună.” Se mai aprecia apoi că nucleul viitorului sistem de fortificaţii ar fi Sibiul, dar garnizoana de aici ar fi trebuit şi ea întărită, fiindcă dispunea de doar 2.000 de soldaţi şi 100 de tunuri, pe timp de pace, şi o rezervă de 13.000 de infanterişti, 3.000 de cavalerişti şi 150 de tunuri, în caz de război, deci de efective umane şi dotări tehnice insuficiente, deficienţe la care se mai adăuga şi nesiguranţa alimentată de faptul că unităţile militare în cauză erau alcătuite într-o proporţie covârşitoare din români ardeleni. Din această pricină, pe lângă cererea de suplimentare a forţelor combatante din Transilvania cu încă un corp de armată, Comitetul mai solicita relocarea batalioanelor compuse din români ardeleni în alte regiuni ale Imperiului Dualist, iar pe tot traseul Carpaţilor să fie aduse batalioane încadrate cu soldaţi şi ofiţeri unguri240. În Fortificarea Transilvaniei, „Românul”, nr. 111, din 5 iunie, p. 111, din 5 iunie, p. 4. Ibidem. 240 Programul Asociaţiei Ardelene Maghiare, „Românul”, nr. 112, din 5 iunie 1914, p. 2. 238 239 93 a doua jumătate a lunii iunie 1914, apelurile repetate lansate pe tema fortificării Transilvaniei au avut în sfârşit ecou în cercurile militare şi lucrurile au început să se mişte. La Petroşani a sosit o delegaţie a Corpului de armată de la Sibiu, alcătuită din trei generali, 12 ofiţeri de stat major şi 15 ofiţeri superiori, conduşi de generalul Hermán Köves de Kövesháza, comandantul Corpului de armată transilvănean. Comisia a studiat terenul şi a stabilit locaţia în care urma să fie edificată viitoarea cazarmă. Provizoriu, cei 1.200 de vânători de munte care avea să fie aduşi în Valea Jiului urmau să fie cazaţi în locuinţele sociale ocupate de câteva sute de mineri, deja relocaţi în altă parte. Se mai aştepta sosirea unei alte delegaţii de la Seghedin, tot în acelaşi scop, pentru strămutarea la Petroşani şi a unor unităţi de honvezi241. În aceleaşi zile jurnalul orădean „Szabadság” lua de bune şi publica spusele unui caricaturist maghiar ce călătorea prin România şi care în gara de la Ploieşti ar fi întâlnit trupa de teatru „Antonescu” din Bucureşti, cea care cu un an în urmă dăduse spectacole la Arad şi Oradea. Caricaturistul dădea ca sigură informaţia că trei dintre actorii trupei erau de fapt ofiţeri români care, sub masca actoriei, au desfăşurat acţiuni de spionaj în Transilvania pe timpul turneului teatral. „Între actori am recunoscut trei ofiţeri români, i-am văzut foarte bine şi, cu toate că şi-au ras mustăţile, şi acum i-aş recunoaşte”242 – declara martorul maghiar, sporind şi mai mult suspiciunile de infidelitate ce planau asupra românilor ardeleni. Dar beteşugurile statului austro-ungar erau bine cunoscute şi de conducerea aliatului său german care, prin condeiele unor analişti politici, îşi croia drum către gazetele de largă circulaţie spre a-şi expune în paginile acestora criticile la adresa sistemului perimat după care era alcătuit şi administrat Imperiul Dualist şi spre a atrage atenţia asupra faptului că nereformarea lui la timp va atrage după sine dezintegrarea Monarhiei şi va submina şi mai mult interesele germane în Europa Centrală şi de Sud. Întro atare conjunctură, analistul Ernest Hasse, de la periodicul „Deutsche Politik”, avansa chiar ipoteza că prăbuşirea Austro-Ungariei ar fi de bun augur nu numai iredentei din statele vecine, ci chiar şi Germaniei. „Dacă Rusia va câştiga Galiţia, România Bucovina şi Ardealul, Italia Tirolul şi Albania, atunci Germania va putea vârî în buzunarul său celelalte teritorii”243 – se pronunţa acesta, făcând referire provinciile de limbă germană „Libertatea”, „Românul”, nr. 129, din 27 iunie 1914, p. 5. Cronică din Oradea, „Românul”, nr. 128, din 26 iunie 1914, p. 6. 243 Voci germane împotriva monarhiei austro-ungare, „Românul”, nr. 83, din 29 aprilie 1914, p. 5. 241 242 94 din Austria şi Cehia. Profesorul dr. Karl von Winterstetten aborda aceeaşi problemă a lichidării statului austro-ungar, însă nu prin satisfacerea iredentei vecinilor Imperiului Dualist, ci prin plasarea conglomeratului de popoare ce-l alcătuiau sub tutela Berlinului, în urma cărui proces urma să se nască o superputere continentală de factură federativă. „Monarhia Austro-Ungară e deja coaptă pentru ca să fie împărţită. Timpurile de azi au trecut deja peste concepţiile: «Imperiul German-Austro-Ungar» – toate stările economice şi politice pretind contopirea definitivă a acestor două corpuri şi aceea că din Imperiul german să se formeze o «Europă centrală, o mare putere economică şi politică indestructibilă»”, se exprima el în paginile jurnalului conservator „Post”244. La fel gândea şi profesorul Paul Samassa, doar că el analiza sorţii de supravieţuire a Imperiului Dualist prin prisma garanţiilor de siguranţă militară pe care i le-ar putea asigura Germania în cadrul Triplei Alianţe. „Dacă întreagă armata austro-ungară ar trebui să meargă pe frontul de sud al Monarhiei, în nord nu ar rămâne nicio trupă şi, pentru Germania, alianţa cu monarhia ar deveni absolut fără nicio valoare” – constata intelectualul austriac. „Şi atunci, desigur, va fi sosit momentul când Imperiul German să se gândească dacă nu vrea să-şi pună în risc existenţa proprie. În privinţa aceasta însă, Germania nu poate fi condusă de momente sentimentale – ca schimbându-şi politica să încheie o înţelegere cu Rusia privitor la împărţirea monarhiei austro-ungare, şi această înţelegere, fără îndoială, va avea sprijinul Italiei, României şi al Serbiei!”245 – previziune ce se va împlini în curând, cel puţin în privinţa finalului acesteia. Din păcate, toate aceste semnale de alarmă au rămas fără ecou în cercurile politice de la Viena şi Budapesta, după cum la fel de neglijate au rămas şi îndemnurile la reformă lansate de Liga Monarhistă Austriacă în scopul salvgardării Imperiului246. În paralel cu aceste analize pertinente, au fost puse în circulaţie în anul 1914 şi alte teorii legate de iminenţa izbucnirii unui război mondial, însă mult mai puţin ancorate în realitatea geo-politică a vremii, deşi conţineau şi ele un sâmbure de adevăr. Aşa de pildă, un necunoscut, ce se ascundea sub pseudonimul „Octavian”, a publicat la Viena o lucrare în care susţinea că marea conflagraţie va erupe în anul 1918 din pricina unui proces în care vor fi judecaţi mai mulţi spioni ruşi capturaţi pe teritoriul Monarhiei Dualiste, că împotriva Imperiului Ţarist se va mobiliza o coaliţie alcătuită din Austro-Ungaria, România, Turcia, Suedia, Norvegia, China şi Japonia, că luptele vor debuta pe mare, la Sevastopol, unde flotele aliate vor înfrânge flota rusă, iar trupele Ibidem. Ibidem. 246 Un memoriu al Ligei monarhiste austriace, „Românul”, nr. 109, din 2 iunie 1914, p. 2. 244 245 95 terestre vor obţine victoria totală la Moghilev. Cum era posibilă însăilarea unui asemenea scenariu? Simplu, după cum ne-o demonstrează autorul, până la începerea conflictului militar, Turcia se va alia cu Bulgaria şi în Austro-Ungaria se va fi aşternut de mult pacea între naţiunile conlocuitoare, încât românii ardeleni vor avea universităţi proprii până şi la Budapesta, iar la finalul războiului Rusia va pierde Basarabia, Polonia rusească şi Ucraina247. Apoi, pe 21 iunie 1914, o scurtă şi aparent neînsemnată ştire, la momentul respectiv, vehiculată de presa bulgară, anunţa că Viena ordonase întoarcerea de urgenţă în ţară a tuturor cetăţenilor austro-ungari aflaţi cu treburi prin Bulgaria şi prezentarea lor de îndată la unităţile militare de care aparţineau248. Ordinul semăna foarte bine cu o decizie de mobilizare generală, curios rămâne însă faptul că acţiunea se desfăşura cu o săptămână înainte de atentatul de la Sarajevo, din 28 iunie, care va arunca întreaga lume în vârtejul primei conflagraţii de nivel global. Să fi avut serviciile secrete austriece informaţii despre complotul pus la cale de naţionaliştii sârbi împotriva prinţului moştenitor Franz Ferdinand ori pur şi simplu imperiul dualist era nerăbdător să pună Serbia la respect printr-o demonstraţie militară de forţă? Atmosfera internaţională, deja destul de încinsă, a mai fost inflamată şi de proiectul ţarului Nicolae al II-lea de a unifica cele două regate sârbeşti din Balcani, Serbia şi Muntenegru, sub o singură coroană, plan discutat la Bucureşti cu regele Carol I şi agreat de acesta din urmă. Actul de unificare urma să fie încheiat în capitala României, pe 28 iulie 1914, în prezenţa monarhilor celor patru puteri garante care iscăliseră şi Pacea de la Bucureşti, pe 10 august 1913, de la sfârşitul celui de al doilea război balcanic. Fiindcă era de aştepta ca Austro-Ungaria şi Bulgaria să se opună vehement uniunii şi chiar să-şi mobilizeze armatele, la rândul lor Rusia, România, Grecia şi Serbia se angajau să răspundă cu aceeaşi măsură249. Bulgarii mai erau iritaţi şi de faptul că, pe timpul vizitei în România, ţarul Nicolae al II-lea acceptase onoarea de a fi numit comandant al Regimentului 5 Roşiori al armatei române, motiv pentru care gazeta „Dnevnik” cerea schimbarea hramului catedralei „Alexandru Newsky”, ridicată lângă clădirea parlamentului în cinstea independenţei câştigate de bulgari cu sprijinul militar al ruşilor, cu hramul „Ţarul Boris”250. Viitorul război mondial, „Românul”, nr. 97, din 17 mai 1914, p. 3–4. Rezerviştii austro-ungari, aflaţi în Bulgaria, rechemaţi în patrie, „Românul”, nr. 124, din 21 iunie 1914, p. 2. 249 Unirea Serbiei cu Muntenegru se va proclama la Bucureşti, „Românul”, nr. 132, din 1 iulie 1914, p. 7. 250 Un conflict diplomatic ruso-bulgar în perspectivă, „Românul”, nr. 136, din 5 iulie 1914, p. 2. 247 248 96 După asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, ostilităţile dintre Austro-Ungaria şi Serbia au intrat într-un vârtej al acuzelor reciproce şi al ameninţărilor care n-au mai lăsat loc niciunei şanse de dezamorsare pe cale paşnică a tensiunilor. Presa italiană dădea ştirea că ministrul de Externe al Imperiului Dualist era pe punctul de a înmâna guvernului de la Belgrad declaraţia de război, dar ar fi fost oprit în ultima clipă de intervenţia împăratului german, care ar fi prevăzut pericolul globalizării conflictului. „Începerea unui răsboi între Austro-Ungaria şi Serbia ar însemna o neapărată intervenţie a Rusiei, şi poate şi a României. Dar intrarea în acţiune a Rusiei ar chema fatal mobilizarea Germaniei. Franţa, obligată de alianţa ei cu Rusia, şi-ar îndrepta imediat armatele spre Rin. Iată prin urmare răsboiul general”251, susţineau jurnaliştii de la „Messagero” că ar fi replicat kaizerul. 251 Demersul monarhiei la Belgrad, amânat, „Românul”, nr. 141, din 12 iulie 1914, p. 6. 97 DESPRE ORGANIZAREA ŞI DOTAREA ARMATELOR AUSTRO-UNGARE DIN TRANSILVANIA ÎN PREAJMA IZBUCNIRII RĂZBOIULUI ŞI DIFICULTĂŢILE MOBILIZĂRII LOR La debutul războiului, tabăra Puterilor Centrale se afla într-o relativă stare de inferioritate numerică în raport cu efectivele umane de care dispunea tabăra Antantei şi a celor pe care le-ar fi putut mobiliza ca rezerve. Astfel, în august 1914, Germania şi Austro-Ungaria puteau pune pe picior de război 136 de divizii de infanterie şi 22 de cavalerie, în vreme ce tabăra adversă putea trimite pe teatrele de operaţiuni 199 divizii de infanterie şi 50 de cavalerie. Alături de cei 4,3 milioane de soldaţi activi, Germania putea introduce în luptă 32 divizii de rezervişti, soldaţi care se vor dovedi de altfel foarte bine pregătiţi şi care vor produce uimire în tabăra inamică de îndată ce au fost repartizaţi pe sectoarele fronturilor. În schimb, armata austro-ungară a suferit calitativ din pricina mozaicului etnic ce o definea, întrucât doar o proporţie de 25% din cei mobilizaţi erau germani, respectiv 23% maghiari, diferenţa fiind alcătuită din soldaţi furnizaţi de toate naţionalităţile trăitoare între hotarele Imperiului Dualist. Nici în privinţa cavaleriei nu stăteau prea bine cele două imperii, dar compensau această carenţă cu superioritatea secţiilor de mitraliere şi cu artileria care, în condiţiile războiului static de tranşee, şi-au probat din plin criminala eficienţă. De cealaltă parte, tabăra Antantei se bizuiau pe aportul celor 62 de divizii de infanterie şi 36 de cavalerie ale Rusiei, ultimele foarte curajoase, deşi nu dispuneau de înzestrarea adecvată, apoi pe cele 62 de divizii de infanterie şi zece de cavalerie ale Franţei, ultimele dotate însă cu echipament total perimat, cele două imperii furnizând marea masă a combatanţilor, plus unsprezece divizii de infanterie şi trei de cavalerie ale Mari Britanii, unsprezece divizii de infanterie şi una de cavalerie ale Serbiei şi şase divizii de infanterie şi una de cavalerie ale Belgiei252. 252 Ioan Cordovan, Vasile Mageruşan, Armata României înainte şi după Primul Război Mondial. Primele unităţi militare româneşti din Garnizoana Bistriţa, „Bistriţa News”, 5 august 2014. 98 Sub aspectul înzestrării, armata austro-ungară a suferit de o permanentă subfinanţare şi, în ciuda grandioaselor manevre şi exerciţii militare pe care le desfăşura periodic, ea a continuat să îmbrace caracteristica unei armate de paradă, bine cunoscută prin detaşamentele sale de defilare, echipate cu uniforme ferchezuite, înarmate cu oţeluri lucitoare şi însoţite de fanfare zgomotoase. Aşa de pildă, la începutul veacului al XX-lea, bugetul alocat armatei a fost de trei ori mai mic decât cel destinat consumului de alcool şi tutun din imperiu. Grăitoare în acest sens sunt cifrele cheltuielilor militare înregistrate de principalele puteri europene la nivelul anului 1911. Astfel, Monarhia Dualistă alocase în acel an pentru armată doar 650 de milioane coroane, cuantum de departe inferior bugetelor angajate de Germania, cu două miliarde de coroane, sau Rusia, cu 1,6 miliarde de coroane. Nici la capitolul resurselor umane nu stătea mai bine statul dualist. Aşa se face că în ajunul războiului, în 1914, Austro-Ungaria putea să mobilizeze doar 48 de divizii de infanterie, pe când viitoarele sale inamice aveau o capacitate aproape dublă fiecare, anume, Franţa dispunea de 88 de divizii, Rusia de 93, iar mica Serbie putea înrola unsprezece divizii253. * Organizatoric, armata austro-ungară era structurată pe trei eşaloane militare, anume Armata imperială sau cezaro-crăiască (Kaiserlich und Königlich – k.u.k.), Armata naţională austriacă sau „straja ţării” (Landwehr) şi Armata naţională maghiară (Honvédség), ultimelor două destinându-li-se sarcina de a fi mobilizate şi repartizate pe linia întâi în cazul vreunui conflict militar. Sub aspectul organizării în teritoriu, în părţile Transilvaniei fiinţa Grupul de armate „Hermann Kövess von Kövessháza”, condus de feldmareşalul cu acelaşi nume, ce îl avea ca şef de Stat Major pe locotenentcolonelul Gottlieb Wejmelka şi era alcătuit din unităţile Armatei a II-a, care avea competenţă teritorială în Transilvania şi Ungaria. În fruntea Armatei a II-a se afla generalul de cavalerie Eduard von Böhm-Ermolli, iar ca şef de Stat Major, generalul-maior Artur Edler von Mecenseffy. În Transilvania, această mare unitate era prezentă cu Corpul XII de Armată, cu centrul la Sibiu, ce-l avea ca şef de Stat Major pe locotenent-colonelul Egon baron de Zeidler-Daublebsky von Sterneck. În subordinea sa se aflau Divizia 16 Infanterie din Sibiu, condusă de feldmareşalul-locotenent Franz Paukert, alcătuită din Brigada 31 Infanterie din Sibiu, condusă de general-maiorul 253 Vlad Epurescu, Greşelile pe care Imperiul Austro-Ungar le-a comis în campania împotriva Serbiei şi pentru care a plătit cu înfrângerea în Primul Război Mondial, „Europolitics”, 28 iulie 2014. 99 Ernst Dietrich (cu Regimentele 2 şi 82 de infanterie), Brigada 32 Infanterie din Braşov, condusă de general-maiorul Ernst Goldbach (cu Regimentele 31 şi 64 infanterie), Divizioanele 3 şi 4 de cavalerie, Regimentul 2 Miliţie Honvezi, apoi Brigada 16 Artilerie de Câmp, condusă de generalul-maior Konstanz Dobler von Friedburg (cu Regimentul 36 Artilerie de Câmp şi Regimentul 12 Obuziere de Câmp). Tot în cadrul Corpului XII Armată se afla Divizia 35 Infanterie din Cluj, condusă de feldmareşalul-locotenent Viktor Njegovan, alcătuită din Brigada 69 Infanterie din Cluj, condusă de general-maiorul Franz Hauninger (cu Regimentele 50 şi 51 de infanterie), Brigada 70 Infanterie din Târgu Mureş, condusă de general-maiorul Wenzel Bauriedl (cu Regimentele 62 şi 63 infanterie), Divizioanele 5 şi 6 de cavalerie, Regimentul 2 Miliţie Honvezi, Brigada 35 Artilerie de Câmp, condusă de colonelul Alfred Gröschl (cu Regimentul 35 Artilerie de Câmp şi Regimentul 12 Obuziere de Câmp); apoi Divizia 37 Infanterie Honvezi din Cluj, condusă de feldmareşalul-locotenent Johann baron de Karg von Benburg, alcătuită din Brigada 75 Infanterie Honvezi din Cluj, condusă de general-maiorul Karl Lippner von Nagyszentmiklós (cu Regimentele 21 şi 22 infanterie honvezi), Brigada 76 Infanterie Honvezi din Sibiu, condusă de colonelul Adalbert Benke von Tardoskedd (cu Regimentele 23 şi 24 infanterie honvezi), Divizioanele 1 şi 2 de Cavalerie, Regimentul 2 Miliţie Honvezi, Brigada 38 Artilerie de Câmp, condusă de colonelul Emanuel Werz (cu Regimentul 34 Artilerie de Câmp şi Regimentul 5 Obuziere de Câmp Honvezi). În plus mai erau unităţile auxiliare, anume Regimentul 2 Miliţie Honvezi, Divizionul 12 de Artilerie de Câmp (cu Companiile 5 şi 6), Batalionul 12 Geniu (Compania 2) şi Batalionul 2 Pionieri254. De Corpul III Armată, condus de generalul de infanterie Emil Colerus von Geldern şi având ca şef de Stat Major pe colonelul Richard Müller, aparţineau, printre alte mari unităţi, Divizia 43 Infanterie de linie din Cernăuţi, condusă feldmareşal-locotenentul Albert Schmidt von Georgehegg, alcătuită din Brigada 59 Infanterie, condusă de general-maiorul Ernst Horsetzki Edler von Hornthal (cu Regimentele 24 şi 41 de infanterie), Brigada 86 Infanterie de Linie, condusă de general-maiorul Moritz Jesser (cu Regimentele 20, 22 şi 36 infanterie landwehr), Divizioanele 5 şi 6 Cavalerie şi Regimentul 1 Miliţie-Manevră Lanwehr, Brigada 43 Artilerie, condusă de feldmareşal-colonelul Ferdinand Goglia (cu Regimentul 31 Tunuri de Câmp, Divizionul 43 Tunuri de Câmp, Divizionul 43 Obuziere de Câmp) şi Batalionul 11 Geniu; apoi Divizia 20 Infanterie Honvezi din 254 Glenn Jewison, Jörg C. Steiner, Austro-Hungarian Land Forces 1848–1918, www.austro-hungarian-army.co.uk/call859.htm 100 Oradea, condusă de feldmareşal-locotenentul Friedrich von Csanády, alcătuită din Brigada 39 Infanterie Honvezi, condusă de general-maiorul Koloman Patzák (cu Regimentele 3 şi 4 infanterie honvezi), Brigada 81 Infanterie Honvezi, condusă de general-maiorul Eugen Perneczky (cu regimentele 1 şi 17 infanterie honvezi), Divizioanele 3 şi 4 Cavalerie, Regimentul 4 Miliţie Honvezi, apoi Brigada 20 Artilerie de Câmp, condusă de general-maiorul Stephan Schneeberger (cu Divizionul 20 Tunuri de Câmp şi Regimentul 8 Obuziere de Câmp). De acelaşi corp de armată mai ţinea şi Divizia 1 Artilerie din Timişoara, condusă de general-maiorul Artur baron de Peteani von Steinberg, alcătuită din Brigada 6 Tunuri, condusă de general-maiorul Samuel baron de Apór de Al-Tórja (cu Regimentele 7 şi 14 artilerie honvezi), Brigada 7 Tunuri, condusă de general-maiorul Johann Scilling (cu Regimentele 4 şi 12 artilerie honvezi), plus Divizionul 3 Artilerie Mobilă255. În subordinea Corpului VII de Armată din Timişoara, condus de generalul de infanterie Otto Meixner von Zweisenstamm, avându-l ca şef de Stat Major pe colonelul Joseph Ritter Schilhawsky von Bahnbrück, se aflau Divizia 17 Infanterie din Oradea, condusă de feldmareşal-locotenentul Johann Ritter von Henriquez, alcătuită din Brigada 33 Infanterie din Oradea, condusă de general-maiorul Alexander Barbini (cu Regimentele 37/II, 39 şi 101 de infanterie), Brigada 34 Infanterie din Arad, condusă de general-maiorul Franz Resch (cu Regimentele 33 şi 46 infanterie), Divizioanele 1 şi 2 de Cavalerie, Regimentul 7 Miliţie Honvezi, apoi Brigada 7 Artilerie de Câmp, condusă de colonelul Dominik Zagar (cu Regimentul 19 Tunuri de Câmp şi Regimentul 7 Obuziere de Câmp); Divizia 34 Infanterie din Timişoara, condusă de feldmareşalul-locotenent Joseph Ritter Krautwald von Annau, alcătuită din Brigada 67 Infanterie din Timişoara, condusă de generalmaiorul Wilhelm von Lauingen (cu Regimentele 61 şi 96 infanterie), Brigada 68 Infanterie din Seghedin, condusă de general-maiorul Ludwig Edler von Rössler (cu Regimentele 29 şi 43 infanterie), apoi Divizioanele 4 şi 5 Cavalerie, Regimentul 12 Miliţie Honvezi, precum şi Brigada 34 Artilerie, condusă de general-maiorul Heinrich Marx (cu Regimentul 21 Tunuri de Câmp şi Regimentul 7 Obuziere de Câmp), plus unităţile auxiliare, precum Regimentul 7 Miliţie Honvezi, Divizionul 7 Artilerie Mobilă, Batalionul 5 Geniu şi Batalionul 7 Pionieri256. După sursele austriece, compoziţia pe naţionalităţi a regimentelor de infanterie din armata comună austro-ungară (k.u.k.) era următoarea: 255 256 Ibidem. Ibidem. 101 Regimentul 2 Infanterie „Alexandru I Ţarul Rusiei” din Braşov 61% maghiari, 27% români, 12% diverşi; Regimentul 5 Infanterie „Baronul von Klobučar” din Satu Mare 58% maghiari, 39% români, 5% diverşi; Regimentul 31 Infanterie „Pucherna” din Sibiu 25% germani, 69% români, 6% diverşi; Regimentul 33 Infanterie „Împăratul Leopold II” din Arad 28% maghiari, 54% români, 18% diverşi; Regimentul 37 Infanterie „Arhiducele Iosif” din Oradea 48% maghiari, 49% români, 3% diverşi; Regimentul 41 Infanterie „Arhiducele Eugen” din Cernăuţi 27% ruteni, 54% români, 19% diverşi; Regimentul 43 Infanterie „Prinţul Rupprecht von Bayern” din Caransebeş 78% români, 22% diverşi; Regimentul 50 Infanterie „Marele Duce Friedrich von Baden” din Alba Iulia 22% maghiari, 71% români, 7% diverşi; Regimentul 51 Infanterie „von Boroevič” din Cluj 34% maghiari, 72% români, 4% diverşi; Regimentul 61 Infanterie „Ritter von Frank” din Timişoara 37% germani, 38% români, 25% diverşi; Regimentul 62 Infanterie „Regele Ludwig III al Bavariei” din Târgu Mureş 49% maghiari, 46% români, 5% diverşi; Regimentul 63 Infanterie „Baronul von Pitreich” din Bistriţa 73% români, 27% diverşi; Regimentul 64 Infanterie „Ritter von Auffenberg” din Orăştie 86% români, 14% diverşi; Regimentul 82 Infanterie „Baronul von Schwitzer” din Odorheiu Secuiesc 88% maghiari, 12% diverşi; Regimentul 85 Infanterie „von Gaudernak” din Sighetu Marmaţiei 28% maghiari, 33% ruteni, 29% români, 10% diverşi. Românii ardeleni au fost prezenţi şi în următoarele unităţi: Batalionul 23 Miliţie (Corpul de Armată XII) 68% români, 28% maghiari, 4% diverşi; Batalionul 27 Miliţie (Corpul de Armată XI) 54% români, 27% ruteni, 19% diverşi; Batalionul 28 Miliţie (Corpul de Armată VII) 73% români, 27% diverşi; Regimentul 9 Dragoni (Corpul de Armată XI) 50% români, 29% ruteni, 21% diverşi şi în Batalionul 12 Geniu (Corpul de Armată XII) 50% maghiari, 36% români, 14% diverşi257. În unităţile de artilerie, românii ardeleni au fost prezenţi în următoarele proporţii: Regimentul 19 Artilerie de Câmp (Corpul de Armată VII) 57% maghiari, 24% români, 19% diverşi; Regimentul 21 Artilerie de Câmp (Corpul de Armată VII) 44% români, 26% maghiari, 25% germani, 5% diverşi; Regimentul 35 Artilerie de Câmp (Corpul de Armată XII) 41% români, 36% maghiari, 23% diverşi; Regimentul 36 Artilerie de Câmp (Corpul de Armată XII) 44% români, 28% maghiari, 23% germani, 5% diverşi; Regimentul de Obuziere de Câmp „Împăratul George V al Marii Britanii” (Corpul de Armată XII) 39% maghiari, 31% germani, 22% români, 8% diverşi; Divizionul 7 Artilerie Mobilă (Corpul de Armată VII) 40% 257 102 Ibidem. maghiari, 30% germani, 20% români, 10% diverşi; Divizionul 7 Obuziere Grele (Corpul de Armată VII) 35% maghiari, 23% români, 21% germani, 21% diverşi; Divizionul 12 Obuziere Grele (Corpul de Armată XII) 41% maghiari, 35% români, 24% diverşi; Regimentul 7 Artilerie de Munte (Corpul de Armată VII) 35% maghiari, 23% români, 21% germani, 21% diverşi; Regimentul 12 Artilerie de Munte (Corpul de Armată XII) 41% maghiari, 35% români, 24% diverşi258. În armata naţională maghiară, românii ardeleni sunt prezenţi în următoarele unităţi de infanterie: Regimentul 2 Infanterie Honvezi din Gyula 54% români, 28% maghiari, 18% diverşi; Regimentul 4 Infanterie Honvezi din Oradea 49% români, 48% maghiari, 3% diverşi; Regimentul 6 Infanterie Honvezi din Szabadka 76% maghiari, 20% români, 4% diverşi; Regimentul 7 Infanterie Honvezi din Vârşeţ 44% sârbo-croaţi, 56% diverşi; Regimentul 8 Infanterie Honvezi din Lugoj 78% sârbo-croaţi, 22% diverşi; Regimentul 12 Infanterie Honvezi din Satu Mare 58% maghiari, 39% români, 3% diverşi; Regimentul 22 Infanterie Honvezi din Târgu Mureş 49% maghiari, 46% români, 5% diverşi; Regimentul 23 Infanterie Honvezi din Sibiu 69% români, 25% germani, 6% diverşi; Regimentul 24 Infanterie Honvezi din Braşov 61% maghiari, 27% români, 12% diverşi; Regimentul 32 Infanterie Honvezi din Bistriţa 73% români, 27% diverşi; Regimentul 9 Husari din Târgu Mureş 49% maghiari, 46% români, 6% diverşi. În unităţile de artilerie ale armatei naţionale maghiare, românii ardeleni au fost prezenţi în următoarele: Regimentul 2 Artilerie de Câmp Honvezi (Corpul de Armată V) 69% români, 25% germani, 6% diverşi; Regimentul 5 Artilerie de Câmp Honvezi (Corpul de Armată V) 49% maghiari, 46% români, 2% diverşi; Regimentul 6 Artilerie de Câmp Honvezi (Corpul de Armată VI) 97% români, 3% diverşi259. Vor fi fost cu mult mai mulţi români în unităţile militare ungureşti, însă atât numele, cât şi etnia le-a fost pervertită de autorităţi şi astfel ei apar ca maghiari în scripte şi statistici. Grăitoare în acest sens rămâne comparaţia dintre datele recensământului derulat de autorităţile maghiare în anul 1900 şi cel din anul 1910, în acesta din urmă ponderea populaţiei maghiare din Transilvania crescând simţitor pe seama celorlalte naţionalităţi trăitoare în provincie260. Ibidem. Ibidem. 260 Raportându-ne doar la judeţele din vestul Transilvaniei, putem constata următoarele diferenţe: în judeţul Arad: de la 277.420 în 1900, românii ajung la 294.173 în 1910, adică un spor de 16.753 suflete (6,03%); ungurii ajung de la 116.981 în 1900, la 130.564 în 1910, adică un spor de 13.583 suflete (11,61%); germanii scad de la 62.983, câţi erau în 1900, la 59.180 în 1910, adică un declin de 3.803 suflete (6,03%), iar slovacii scad de la 11.057, 258 259 103 Pe parcursul războiului, structura armatei comune austro-ungare (k.u.k.) a suferit o serie de modificări, sub aspectul organizării şi sub cel al bazinelor de recrutare şi mobilizare de care dispuneau anterior marile unităţi, aşa încât doar Corpurile de armată VII şi XII şi-au mai păstrat vechea competenţă teritorială, iar Corpurile VI şi XI numai într-o oarecare măsură. Situaţia s-a reflectat şi la nivelul diviziilor de infanterie ale armatei comune. Până la sfârşitul războiului şi-au mai păstrat vechea organizare doar Diviziile 16, 17, 34, 35, timp în care s-au înfiinţat altele noi, dar fără să mai fi avut fiecare vreun bazin propriu de recrutare şi mobilizare, cu excepţia Diviziilor 53 şi 61, care au mai beneficiat parţial de această competenţă. Cu toate acestea, fostele reşedinţe ale subunităţilor militare comune (k.u.k.) de infanterie şi, totodată, centre de recrutare şi întregire, au rămas aceleaşi ca şi înainte de război261. câţi erau în 1900, la 10.658 în 1910, adică un declin de 399 suflete (3,60%); 2) în judeţul Bihor: de la 217.025 în 1900, românii ajung la 241.992 în 1910, adică un spor de 24.967 de suflete (11,50%); ungurii ajung de la 188.601 în 1900, la 218.157 în 1910, adică un spor de 29.556 de suflete (15,67%); în judeţul Caraş-Severin: de la 247.203 în 1900, românii ajung la 250.971, adică un spor de 3.768 de suflete 1,52%); ungurii ajung de la 8.318 în 1900, la 13.509 în 1910, adică un spor de 5.191 de suflete (62,4%), iar slovacii scad de la 3.280, câţi erau în 1900, la 2.378 în 1910, adică un declin de 902 suflete (27,5%); în judeţul Maramureş: de la 176.055 în 1900, românii ajung la 189.888 în 1910, adică un spor de 14.833 de suflete (8,42%); ungurii ajung de la 51.398 în 1900, la 62.305 în 1910, adică un spor de 10.907 suflete (21,22%); sârbii scad de la 14, câţi erau în 1900, la 5 în 1910, adică un declin de 9 suflete (64,28%), iar slovacii de la 159, în 1900, la 114 în 1910, adică un declin de 45 de suflete (28,30%); în judeţul Satu Mare: de la 93.591 în 1910, românii scad la 92.264, adică un declin de 1.327 de suflete (1,41%); ungurii ajung de la 138.086 în 1900, la 166.369 în 1910, adică un spor de 28.283 de suflete (20,48%); germanii scad de la 12.165 în 1900, la 6.709 în 1910, adică un declin de 5.456 de suflete (44,84%), iar ucrainenii scad de la 643, câţi erau în 1900, la 580 în 1910, adică un declin de 63 de suflete (9,79%); în judeţul Sălaj: de la 138.367 în 1900, românii ajung la 150.202 în 1910, adică un spor de 11.835 de suflete (8,55%); ungurii ajung de la 59.018 în 1900, la 66.691 în 1910, adică un spor de 7.673 de suflete (13%); germanii scad de la 1.290 în 1900, la 1.024 în 1910, adică un declin de 266 de suflete (20,62%), iar ucrainenii scad de la 39, câţi erau în 1900, la 9 în 1910, adică un declin de 30 de suflete (76,92%); în judeţul Timiş: de la 221.305 în 1900, românii ajung la 223.816 în 1910, adică un spor de 2.511 suflete (1,13%); ungurii ajung de la 70.338 în 1900, la 96.364 în 1910, adică un spor de 26.026 suflete (37%); germanii scad de la 201.795 în 1900, la 188.440 în 1910, adică un declin de 13.355 de suflete (6,61%), iar croaţii scad de la 1.054 în 1900, la 834 în 1910, adică un declin de 220 de suflete (20,8%). Varga E. Árpád, Erdély etnikai és felekezeti statisztikája, vol. 1, Pro-Print Kiadó, Budapest, 1998–2002, passim. 261 În Transilvania şi Banat, aceste centre au fost: Braşov pentru Regimentul 2 Infanterie (înfiinţat în 1781 la Bratislava, mutat 1857 la Făgăraş şi în 1883 la Braşov); Satu Mare pentru Regimentul 5 Infanterie (înfiinţat în 1851 la Târgu Mureş, mutat în 1853 la Munkács şi în 1860 la Satu Mare); Novi Sad pentru Regimentul 6 Infanterie (înfiinţat în 1851 la Odorheiu Secuiesc); Arad pentru Regimentul 33 Infanterie (înfiinţat în 1788 la Buda, mutat 104 Diviziile de honvezi au trecut şi ele prin acelaşi proces. Până la sfârşitul războiului şi-au mai menţinut vechea organizare numai Diviziile 20 şi 38, în vreme ce Divizia 23 a fost cu totul pierdută pe 22 martie 1915 în fortăreaţa de la Przemyśl, când a capitulat în faţa asediatorilor ruşi. Cerinţele de forţe umane reclamate de front au făcut ca noile divizii înfiinţate să nu se mai raporteze doar la fostele bazine de recrutare şi mobilizare, aşa că acestea şi-au mai păstrat legătura cu Transilvania şi cu Banatul numai strict sub aspectul raporturilor avute cu unităţile din teritoriu aflate în subordonarea lor262. Izvoarele documentare relevă că doar Divizia 70 Honvezi mai avea bazinul său de recrutare în Transilvania. Pe teritoriul Transilvaniei mai erau organizate şi patru regimente de glotaşi, ce făceau parte din corpul de armată al honvezilor, adică al armatei naţionale maghiare. Acestea erau alcătuite din soldaţi şi gradaţi rezervişti, cu vârste cuprinse între 23 şi 42 de ani, care erau mobilizaţi fie în cadrul unor manevre militare de amploare, fie în cazul unor crize politice care ameninţau cu iminenţa declanşării vreunui război. Regimentul 21 avea centrul de mobilizare şi concentrare la Cluj, Regimentul 22 la Târgu Mureş, Regimentul 23 la Sibiu, iar Regimentul 24 la Braşov, fiecare dintre ele având ca bazine de încorporare comitatele (judeţele) vecine. În proporţie covârşitoare, în 1809 la Zolyomm, în 1853 la Székesfehérvár, în 1857 la Aradul Nou şi în 1866 la Arad); Oradea pentru Regimentul 37 Infanterie (înfiinţat în 1781 la Oradea); Caransebeş pentru Regimentul 43 Infanterie (înfiinţat în 1859 la Vârşeţ, mutat în 1867 la Lugoj, în 1868 înapoi la Vârşeţ şi în 1872 la Caransebeş); Seghedin (Szeged) pentru Regimentul 46 Infanterie (înfiinţat în 1851 la Orlat şi mutat în 1853 la Seghedin); Alba Iulia pentru Regimentul 50 Infanterie (înfiinţat în 1851 la Şimleul Silvaniei, mutat în 1853 la Orăştie şi în 1856 la Alba Iulia); Cluj pentru Regimentul 51 Infanterie (înfiinţat în 1781 la Cluj); Timişoara pentru Regimentul 61 Infanterie (înfiinţat în 1798 la Timişoara, mutat în 1855 la Arad şi în 1867 înapoi la Timişoara); Târgu Mureş pentru Regimentul 62 Infanterie (înfiinţat în 1835 la Târgu Mureş, mutat în 1852 la Bistriţa şi în 1853 înapoi la Târgu Mureş); Bistriţa pentru Regimentul 63 (înfiinţat în 1860 la Bistriţa); Orăştie pentru Regimentul 64 Infanterie (înfiinţat în 1860 la Deva şi mutat în 1871 la Orăştie); Odorheiu Secuiesc pentru Regimentul 82 Infanterie (înfiinţat în 1883 la Odorheiu Secuiesc); Sighetu Marmaţiei pentru Regimentul 85 Infanterie (înfiinţat în 1883 la Sighetu Marmaţiei). Ioan Cordovan, Vasile Mageruşan, loc. cit. 262 Noile divizii de honvezi înfiinţate au fost: Divizia 51 Honvezi, înfiinţată la 21 februarie 1915 din Divizia „Kornhaber” (înfiinţată la 3 decembrie 1914), având Brigăzile 200 şi 201, ce se vor transforma la rândul lor, în iulie 1918, în Brigăzile 101 şi 102 de infanterie; Divizia 64 Honvezi, înfiinţată în noiembrie 1917, cu Brigăzile 127 şi 128 (restructurate în iunie 1917 din Brigăzile 127 şi 128 Miliţii); Divizia 70 Honvezi, înfiinţată în 18 septembrie 1915, din „Divizia transilvăneană de jandarmi”, cu Brigăzile 207 şi 208 (alcătuite din regimentele 312– 315 de honvezi), ultima dintre brigăzi desfiinţându-se în octombrie 1916; Divizia 74 Honvezi, înfiinţată în aprilie 1916; Divizia 155 Honvezi, înfiinţată în noiembrie 1917, din Divizia 155 (k.u.k.), cu Brigăzile 129 şi 130. Glenn Jewison, Jörg C. Steiner, Austro-Hungarian Land Forces 1848–1918, www.austro-hungarian-army.co.uk/call859.htm. 105 unităţile recrutate de pe întinsul Transilvaniei erau alimentate cu românii de pe la sate263. * În memoriile sale legate de mare conflagraţie mondială, Sextil Puşcariu surprinde ambele faţete ale comportamentului românilor ardeleni la aflarea veştii despre declanşarea războiului. Foarte mulţi au primit cu entuziasm ştirea, sentiment pe care l-au împărtăşit şi alte naţionalităţi trăitoare în Imperiul Dualist, precum rutenii, polonezii şi evreii, cu toţii nutrind speranţa că după încheierea ostilităţilor vor fi părtaşi la o îmbunătăţire a statutului politic al naţiei lor, că guvernanţii de la Viena şi Budapesta vor aprecia jertfa depusă de ei pentru apărarea onoarei şi demnităţii coroanei habsburgice. Puşcariu asemuieşte graba şi râvna cu care tinerii alergau spre centrele de recrutare cu un concurs între naţionalităţile Imperiului spre a dovedi „cine era mai fidel faţă de stat şi monarhie”, în vreme ce sârbii, croaţii şi cehii se arătau mai reţinuţi şi mai pesimişti cu privire la schimbările pe care le-ar fi putut rezerva viitorul în beneficiul popoarelor lor. După spusele unui funcţionar al vămii din Predeal, cu care a stat de vorbă Puşcariu, în primele zile se repatriaseră din România 40.000 de români ardeleni spre a se înrola la regimentele de care aparţineau fiecare, mânaţi pur şi simplu de loialitatea faţă de împărat264. Acelaşi entuziasm îi însoţea pe recruţi şi pe drumul către front. Trenurile erau împodobite cu flori şi drapele, detaşamentele lor veneau înspre gară cântând pe străzile oraşelor265. De altfel, capii celor două biserici naţionale româneşti, precum şi fruntaşii Partidului Naţional Român din Transilvania îi îndemnau deschis pe românii ardeleni să participe activ şi în număr cât mai mare la războiul Monarhiei cu puterile Antantei, încât către sfârşitul anului 1914 se aflau deja sub arme aproape o jumătate de milion de români266. În această categorie ar putea fi încadrat un personaj misterios care, din primăvara anului 1915, era tot mai des prezent în paginile ziarelor austriece Vlad Epurescu, loc. cit. Sextil Puşcariu, Memorii, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. 7. Apud Ioan Bolovan, Sextil Puşcariu şi Primul Război Mondial, între realitate şi percepţii subiective, în „Caietele Sextil Puşcariu”, vol. I, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2015, p. 220. 265 Ibidem, p. 12. Apud Ioan Bolovan, loc. cit., p. 221. 266 Liviu Maior, Românii în armata habsburgică. Soldaţi şi ofiţeri uitaţi, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 172. Apud Ion Cârja, Românii în armata austro-ungară, 1914– 1918. Contribuţii ale istoriografiei româneşti postcomuniste, „Eroii Neamului”, nr. 3 din septembrie 2016, Satu Mare, p. 13. 263 264 106 şi maghiare, care-i aduceau numai cuvinte de laudă pentru faptele de vitejie săvârşite în diferite sectoare ale fronturilor din Galiţia, Bucovina şi Carpaţi. Era vorba de sublocotenentul român Victor Russ, comandantul unei companii de „eclerori” (cercetaşi), alcătuită numai din români, originari din comitatele Solnoc-Dăbâca şi Bistriţa, pe care el însuşi îi selecţionase şi îi antrenase. Această companie acţiona independent de restul armatei austroungare şi era angajată permanent în acţiuni de culegere de informaţii, diversiuni şi ambuscade, unele atât de temerare încât stârneau deopotrivă admiraţia cercurilor militare şi a publicului larg. Figura sublocotenentului Russ devenise atât legendară, încât ruşii puseseră un premiu de 25.000 de ruble pe capul său. Dar cine era acest enigmatic ofiţer român? Se ştia despre el că era absolvent al Academiei Militare „Tereziene”, că se angajase ca ofiţer activ şi că urcase în ierarhia militară până la funcţia de aghiotant al şefului Statului Major al armatei austro-ungare, feldmareşalul Konrad von Hötzendorf. Ca tânăr ofiţer îndeplinise misiuni de spionaj în Bosnia, Herţegovina, Serbia şi Muntenegru şi contribuise la destructurarea unor reţele paramilitare sârbeşti. Apoi brusc, din motive obscure, a demisionat din armată şi a activat în redacţia organului de presă al Partidului Naţional Român, „Lupta”, din capitala ungară, a colaborat cu gazeta social-creştinilor din Viena, „Reichpost”, şi cu jurnalul militar „Danzers Armee Zeitung”. În slujba acestuia din urmă a ajuns în România, a asistat la manevrele militare ale armatei române şi a redactat mai multe articole de specialitate pe marginea calităţilor şi deficienţelor observate cu aceste ocazii. Deţinea şi o carieră de piatră la Turnu Severin. La izbucnirea războiului, deşi avea aproape 50 de ani, a părăsit România, s-a înrolat voluntar în armata austroungară, acceptând gradul de sergent-major la o unitate de glotaşi267. La sfârşitul lunii noiembrie 1915, va fi avansat la gradul de maior, după mai multe isprăvi de vitejie săvârşite pe frontul bucovinean268. După statistici, din Transilvania au fost înrolaţi şi mobilizaţi pe front 926.500 de soldaţi şi ofiţeri. Din numărul acestora, 484.924 au fost români ardeleni (52,27%), 257.110 au fost unguri (27,75%), 87.500 au fost germani (9,44%), iar 96.966 (10,52%) au aparţinut minorităţilor trăitoare în Ardeal (evrei, ruteni, slovaci şi ţigani)269. Sublocotenentul Victor Russ şi glotaşii săi, „Unirea”, nr. 38, din 22 aprilie 1915, p. 1–2. Victor Russu - maior, „Foaia Poporului”, nr. 51, din 21 noiembrie 1915, p. 6. 269 Ioan-Aurel Pop, Thomas Nagler (coordonatori), Istoria Transilvaniei. De la 1711 până la 1918, vol. III, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2008. Apud Gheorghe Cazacu, Voluntarii români ardeleni din Rusia în timpul Primului Război Mondial, „Astra Salvensis”, nr. 1 din 2013, p. 92. 267 268 107 * De partea cealaltă se situau românii ardeleni care au părăsit Transilvania de teama încorporării lor în armata austro-ungară. Chiar din primele zile ale lunii iulie 1914, când încă nu se declanşase oficial conflictul militar din Austro-Ungaria şi Serbia, au început să fie raportate dezertări ale tinerilor români chemaţi pentru recrutare în unităţile armatei Imperiului. Nouă feciori din Ţinutul Haţegului se aflau în arestul din Petroşani după ce au fost surprinşi, în ziua 10 iulie, de grănicerii maghiari pe când încercau să fugă în România prin pasul Surducului270. Alţii au trecut legal frontiera în România în zilele următoare declanşării războiului, iar după 12 septembrie 1914, când trecerile au fost suspendate pentru bărbaţii apţi de încorporare şi mobilizare, foarte mulţi au trecut clandestin graniţa pe potecile montane numai de localnici ştiute, după cum îi raportau ministrului maghiar de Interne, Wekerle Sándor, vice-comitele Făgăraşului, şi cel al comitatului Sibiu la sfârşitul lunii noiembrie. Alţii au luat calea Americii, îmbarcânduse din portul Constanţa271. Oricum, în anii următori numărul celor care au fugit în România a scăzut simţitor datorită măsurilor suplimentare de supraveghere a frontierei luate de administraţia maghiară şi înăspririi sancţiunilor aplicate celor prinşi pe când voiau să treacă graniţa. Totuşi dezertările nu s-au oprit, aşa că la sfârşitul lunii septembrie 1915 magistratul oraşului Braşov publica avizul privitor la încadrarea în categoria dezertorilor a plutonierilor Vasile Badea şi Otto Emil Mildner, încadraţi la Regimentul 2 Miliţie din Braşov, care au trecut în România272. În martie 1916, comandamentul Regimentului 4 Infanterie Honvezi din Seghedin publica lista dezertorilor români, toţi bihoreni, care au trecut la inamic273. De suferit au avut şi feţele bisericeşti ale celor două confesiuni româneşti, preoţii care n-au văzut cu ochi buni nici războiul şi cu atât mai mult imensa jertfă pe care autorităţile militare o impuneau naţiei române din Transilvania. Aşa de pildă, preotul ortodox Coriolan I. Buracu, din Mehadia274, a intrat în vizorul autorităţilor maghiare încă de la începutul Măsuri pentru împiedecarea dezertărilor, „Românul”, nr. 139, din 10 iulie 1914, p. 8. Ioan I. Andea, Iosif Puşcaş, Izvoare de demografie istorică. Transilvania, vol. II, Secolul al XIX-1914, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1987, p. 768. Apud Sorina Paula Bolovan, Ioan Bolovan, Mutaţii demografice în Transilvania în anii Primului Război Mondial, în „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, tomul XVIII, Bucureşti, 2007, p. 72. 272 Desertori, „Gazeta Transilvaniei”, nr. 99, din 30 septembrie 1915, p. 2. 273 AN-SJ Bihor, fond Prefectura judeţului Bihor, inv. 42, document nr. 195/1916, f. 4. 274 Mehadia, comună în judeţul Caraş-Severin, alcătuită din localităţile Mehadia, Globurău, Plugova şi Valea Bolvaşniţa – n.n., A.Ţ. 270 271 108 anului 1914, datorită ieşirilor sale naţionaliste pe care le afişa fără teamă în public. Ca atare a fost anchetat în luna mai şi a fost înscris pe lista persoanelor suspecte, de către Poliţia din Orşova, fiind dat şi în consemn la postul jandarmeriei din Mehadia. Pe 26 iulie a fost ridicat din altarul bisericii, când tocmai slujea, şi dus la Orşova, unde se mai aflau alţi 175 de români arestaţi. Cu toţii au fost apoi întemniţaţi la Caransebeş. În 21 august a fost scos din închisoare şi înrolat rapid ca preot de regiment până la sfârşitul războiului275. O soartă asemănătoare a împărtăşit preotul ortodox Eftimie Jian din Iaz276, cu diferenţa că el a fost încadrat ca preot militar al lagărului de la Sopronyek, unde erau internaţi prizonieri din armata română277. În acelaşi an a fost arestat şi întemniţat la Seghedin preotul ortodox Constantin Dure din Orşova, iar în puşcăria din Vácz278 preotul ortodox Traian Gaşpar279. Preotul ortodox Iosif Drăgoi, din Globurău, a fost arestat şi dus pe jos până la arestul din Caransebeş de autorităţile maghiare, cu scopul de a băga spaima în populaţia satelor româneşti280. Preotul Mihai Costescu, din Eşelniţa, a fost arestat încă din 29 iulie 1914 şi întemniţat la Caransebeş, sub acuzaţia de spionaj în folosul României, apoi a fost transferat la penitenciarul din Seghedin281. Alţi preoţi au luat calea pribegiei pentru a nu cădea victime acţiunilor represive ale autorităţilor maghiare. Preotul ortodox Ilie Musta, din Glimboca282, a fugit în România încă din 1914, iar preotul ortodox I. Bogoevici, din Teregova283, la scurtă vreme după ce România a intrat în război împotriva Monarhiei Dualiste284. Strămutat din parohia sa a fost şi preotul ortodox Alexandru Ghelner din Păru285, vreme de şase săptămâni286. 275 Grigore N. Popescu, Preoţimea română şi întregirea neamului. Temniţe şi lagăre, vol. II, Tipografia „Vremea”, Bucureşti, p. 253–254. 276 Iaz, sat aparţinător comunei Obreja, alcătuită din localităţile Obreja, Ciuta, Iaz şi Var – n.n., A.Ţ. 277 Grigore N. Popescu, Preoţimea română şi întregirea neamului. Temniţe şi lagăre, vol. II, Tipografia „Vremea”, Bucureşti, p. 256–257. 278 Vác (în germană Waitzen), oraş în comitatul Pesta, Ungaria, cunoscut prin temuta-i închisoare – n.n., A.Ţ. 279 Grigore N. Popescu, op. cit., p. 255. 280 Ibidem, p. 256. 281 Ibidem, p. 261–262. 282 Glimboca, comună în judeţul Caraş-Severin – n.n., A.Ţ. 283 Teregova, comună în judeţul Caraş-Severin, alcătuită din localităţile Teregova şi Rusca – n.n., A.Ţ. 284 Grigore N. Popescu, op. cit., p. 261. 285 Păru, sat aparţinător comunei Coşteiu, azi în judeţul Timiş, alcătuită din localităţile Coşteiu, Hezeriş, Păru, Ţipari şi Valea Lungă Română – n.n., A.Ţ. 286 Grigore N. Popescu, op. cit., p. 256. 109 Preotul greco-catolic Ilarie Vlad, din Sighet, a fost arestat pe 20 octombrie 1914, judecat şi condamnat la moarte pentru că, în timpul mobilizării generale, şi-a sfătuit enoriaşii, care urmau să fie înrolaţi, să dezerteze la inamici şi împreună cu aceştia să conlucreze la făurirea României Mari. A fost exonerat de pedeapsă datorită intervenţiei episcopului unit al Gherlei, dr. Vasile Hossu, pe lângă premierul Tisza István. În ultimele zile ale lunii octombrie a fost nevoit să-şi ia familia şi să se refugieze la Blaj din calea trupelor ruseşti ce intraseră în nordul comitatului şi care jefuiau totul în calea lor, cu complicitatea rutenilor din satele maramureşene. Întors acasă, a uzat de relaţiile ce le avea în cercurile politice maghiare şi a scăpat de spânzurătoare douăzeci de români din Petrova287, învinuiţi pe nedrept pentru jafurile comise de ruşi şi ruteni. În acelaşi an a fost bătut, din pricina convingerilor sale româneşti, preotul greco-catolic Emil Bran288 din Dragomireşti289. * În august 1914, la cazărmile celor patru batalioane ale Regimentului de Infanterie din Oradea era forfotă mare, se completau efectivele umane, era suplimentat echipamentul militar, iar soldaţii aşteptau doar comanda pentru a porni către front. Aceasta a venit pe 22 august de la comandanţii unităţilor, colonelul Ránffy Zsigmond, locotenent-colonelul Kratochvil Károly, locotenent-colonelul Balogh Barna şi locotenent-colonelul Reviczky, după care cu toţii au luat calea Galiţiei. La Debreţin li s-au alăturat soldaţii Regimentelor 3 infanterie din Debreţin, 1 infanterie din Budapesta şi 17 din Székesfehérvár. Unităţile au ajuns la 24–25 august pe linia Nistrului, la Burstyn, iar după câteva zile vor primi botezul focului în sectorul satului Rohatyn, pe care l-au pierdut şi reocupat de mai multe ori, cu pierderi foarte grele. În timpul luptelor, colonelul Ránffy s-a îmbolnăvit, iar conducerea batalionului a fost preluată de locotenent-colonelul Kratochvil pentru mai bine de trei ani. După seria de înfrângeri suferite în toamna lui 1914, armatele austro-ungare s-au retras pe poziţii în Carpaţi, soldaţii orădeni reuşind să oprească în mai multe rânduri avansul rusesc prin contraatacuri îndrăzneţe, cum a fost cel de la Lubatown, unde au luat o sută de prizonieri şi mult material militar290. Mobilizarea Armatei a II-a Petrova, comună în judeţul Maramureş – n.n., A.Ţ. Grigore N. Popescu, op. cit., p. 186–189. 289 Dragomireşti (în ungureşte Dragomérfalva), oraş în judeţul Maramureş – n.n., A.Ţ. 290 Rózsafi János, A nagyváradi 4. honvéd gyalogezred hadiútja a Nagy Háborúban, „Nagy Háború”, din 6 aprilie 2011. 287 288 110 austro-ungare, pentru frontul galiţian, s-a făcut însă anevoie, aşa încât forţele Armatei a VIII-a germană au trebuit să opună rezistenţă singure celor două armate ruseşti angajate în ofensivă, riscând astfel să fie încercuite de inamic. Trupele austro-ungare ajung în sfârşit pe linia Nistrului, în zilele de 30 august şi 1 septembrie 1914, şi sunt aruncate direct în luptă, în faţa mitralierelor ruseşti care seceră cu sutele soldaţii proaspăt ajunşi pe front. Unităţile austro-ungare încep operaţiunile de retragere, iar geniştii distrug reţeaua de cale ferată, podurile şi depozitele de alimente din calea ruşilor291. Bătrânul soldat Avram Cherecheş este îngrozit de măcelul la care asistă zi de zi şi la care este obligat să fie părtaş. Într-o scrisoare, el îl roagă pe avocatul Ioan Mihu292, co-fondator al Băncii „Ardeleana” din Orăştie, să uzeze de influenţa pe care o avea pe lângă autorităţile administrative pentru a retrage de pe front măcar tinerii, spre a reduce pe cât posibil imensele pierderi suferite de neamul românesc. „Fie-vă milă barem de copiii noştri, care pier cu zile aici, îi scrie Cherecheş. Ne-am ruga, dacă aţi putea cumva, să ne scăpaţi de aici, că de nu, tot ne dăm prinşi293”. Iată că, în partea finală a cererii, bătrânul ostaş ameninţă cu dezertarea, anticipaţie care în lunile următoare va îmbrăca aspectele unui fenomen de masă printre militarii ardeleni. A venit apoi crunta iarnă şi ostaşii orădeni au avut de luptat şi cu teribilul frig ce se instalase, însă au reuşit să-şi păstreze poziţiile montane de la Korumko şi să evite riscul de a fi încercuiţi. În 2 mai 1915, armatele Puterilor Centrale au străpuns frontul rusesc la Gorlice şi au început să-i împingă înapoi pe ruşi. Victoria a uşurat situaţia trupelor din Carpaţi. Honvezii orădeni au atacat poziţiile ruseşti de la Laborcfő, pe 7 mai, i-au alungat pe ruşi de pe teritoriul Ungariei şi pe 11 mai au luptat apoi pe 291 Manfried Rauchensteiner, The First World War and the End of the Habsburg Monarchy, 1914–1918, Böhlau Verlag, Wien, 2013, p. 528. 292 Ioan Mihu s-a născut pe 17 octombrie 1854, la Vinerea, în comitatul Hunedoara. După absolvirea liceului din Sibiu, urmează cursurile facultăţilor de drept din Graz şi Budapesta, iar finalizarea lor lucrează ca stagiar la Tribunalul din Deva, după care se retrage la Orăştie ca avocat. Aici, împreună cu alţi fruntaşi români locali, înfiinţează Banca „Ardeleana”, cea care va susţine financiar viaţa politică, economică, socială şi culturală a românilor din zonă. De altfel, Ioan Mihu va fi prezent în fruntea majorităţii organizaţiilor politice şi asociaţiilor culturale româneşti înfiinţate în comitatul Hunedoarei. Conduce filiala Partidului Naţional Român, este membru virilist al Congregaţiei comitatense, este preşedinte al „Societăţii de lectură a intelectualilor români”, director al despărţământului local al „Astrei”, membru al Sinodului diecezan ortodox din Transilvania etc. La Adunarea Naţională de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, a fost prezent ca deputat al cercului Orăştiei. S-a stins pe 2 iulie 1927. Gheorghe Şora, Din corespondenţa lui Vasile Goldiş cu dr. Ioan Mihu din Orăştie, în „Sargetia”, nr. XIV, Muzeul Judeţean Hunedoara-Deva, 1979, p. 703–714. 293 Primul Război Mondial. Povestea emoţionantă din spatele unei fotografii, în „Cultura BZI”, din 25 aprilie 2014. 111 sectorul la Wola Piotrova. Opt zile mai târziu unităţile au fost retrase la Vidrány pentru a fi pregătite şi trimise pe un alt front294. În primele şase luni ale războiului, Austria a pierdut în jur de o sută de mii de soldaţi pe frontul sârbesc, autorităţile de la Viena fiind surprinse de îndârjirea cu care Serbia se apăra în faţa Imperiului pornit să o pedepsească rapid şi cu uşurinţă. Campania împotriva Rusiei s-a dovedit la fel de sângeroasă şi neaşteptat de avidă de vieţi omeneşti, aşa încât pe la mijlocul lunii septembrie, 1914, şeful Statului Major al armatei austriece, mareşalul Conrad von Hotzendorf, s-a văzut nevoit să-şi retragă trupele din Galiţia şi să le repoziţioneze pe linia Carpaţilor. După ce şi-a măcinat „floarea armatei” în toamna şi iarna anului 1914, Austria a pornit un proces de reconstrucţie a structurilor sale militare în anul următor, aşa că până la sfârşitul lui 1916 au fost mobilizaţi cinci milioane de oameni, au fost alcătuite douăzeci de noi divizii şi a fost reînnoit echipamentul artileriei de câmp şi al artileriei grele. În curând însă s-a văzut angajată în luptă pe trei teatre de război, pe frontul răsăritean în Galiţia şi Carpaţi, iar pe cel sudic în Italia şi Balcani. În aceste condiţii, pe fondul unor acţiuni combinate ale armatelor germane şi austriece, trupele ţariste au fost împinse înapoi pe teritoriul rusesc şi, cu toate că au pierdut regiunea centrală a Poloniei, apoi Varşovia şi cea mai mare parte a Galiţiei, au reuşit să împiedice manevrele de încercuire vizate de inamici şi să-şi menţină poziţiile ocupate în partea răsăriteană a Galiţiei295. Nevoia de revigorare a unităţile decimate pe front a obligat puterea bicefală să ordone noi mobilizări. În 25 octombrie 1914 erau chemaţi la verificare rezerviştii contingentelor de bărbaţi 1878–1890, ce fuseseră iniţial declaraţi inapţi pentru serviciul militar de către comisiile medicale296. Peste numai cinci zile erau chemaţi la centrele militare din Hódmezövásárhely297 şi Oradea glotaşii cu vârste cuprinse între 42 şi 50 ani pentru a fi organizaţi în detaşamente de muncă necesare reparării căilor de comunicaţie298. Au urmat apoi alte şi alte ordine de încorporare. Numai din Oraviţa Română (Caraş) au fost înrolaţi în februarie 1915 un număr de 124 de bărbaţi, spre disperarea învăţătorului Carol Lazăr care atrăgea atenţia că pe calea acesta Rózsafi János, loc. cit. Joe C. Dixon, Defeat and Disarmament: Allied Diplomacy and the Politics of Military Affairs in Austria, 1918–1922, University of Delaware Press, 1986, p. 21–22. 296 Înştiinţare oficială. În atenţia glotaşilor, în „Biserica şi Şcoala”, nr. 41, din 25 octombrie 1914, p. 339. 297 Hódmezövásárhely, oraş în comitatul Csongrád, Ungaria, vecin azi cu judeţul Arad – n.n., A.Ţ. 298 Conscrierea glotaşilor de 42–50 de ani, „Unirea”, nr. 115, din 7 noiembrie 1914, p. 4. 294 295 112 se va depopula drastic localitatea, mai ales că de-o vreme încoace românii de aici adoptaseră şi ei modelul familiei „săseşti”, adică de a avea unul sau maximum doi copii299. Din comuna timişeană Bencecu Mare au fost înrolaţi 85 de bărbaţi, din care numai şase neromâni300.În aceeaşi lună comitele suprem al Bihorului îi punea la dispoziţia Ministerului de Război pe toţi funcţionarii de curând concediaţi sau suspendaţi301. Alţi 150 de români au fost înrolaţi din comuna maramureşeană Crăceşti (azi Mara)302. În ianuarie 1916, vârsta bărbaţilor încorporabili pe front va creşte de la e 50 de ani la 55 de ani303. O lună mai târziu erau convocaţi pentru înrolare bărbaţii născuţi în anii 1870, ’71 şi ’72 şi, după scurtă vreme, şi cei născuţi în anii 1865, ’66 şi ’67304. Era de aşteptat ca toate aceste valuri de mobilizări să trezească îngrijorarea forurilor politice şi bisericeşti ale românilor ardeleni care, după ce au asistat la golirea satelor şi oraşelor de oameni tineri, vedeau acum smulse din sânul societăţii şi ultimele resurse de forţă de muncă bărbătească. Ele îşi puneau întrebarea dacă nu cumva autorităţile urmăresc prin aceste măsuri să slăbească înadins etnia română, după care se amăgeau singure cu nădejdea că, oricum ar sta lucrurile, administraţia centrală de la Budapesta va ţine cont de sacrificiul românilor ardeleni şi generaţiile viitoare vor beneficia de egala îndreptăţire de care se bucurau alte popoare din imperiu305. Jertfa Românilor pentru tron şi patrie!, „Românul”, nr. 19, din 6 februarie 1915, p. 2–3. Jertfa Românilor pentru tron şi patrie!, „Românul”, nr. 43, din 9 martie 1915, p. 2. 301 Bihorul oferă armatei oficialii dispensaţi, „Unirea”, nr. 19, din 27 februarie 1915, p. 4. 302 Jertfa Românilor pentru tron şi patrie!, „Românul”, nr. 53, din 20 martie 1915, p. 2–3. 303 Serviciul obligator până la 55 ani, „Românul”, nr. 7, din 25 ianuarie 1916, p. 6. 304 Înrolarea glotaşilor bătrâni, „Românul”, nr. 20, din 9 februarie 1916, p. 7. 305 Când intră bătrânii sub arme…, „Românul”, nr. 37, din 2 martie 1916, p. 2. 299 300 113 DESPRE PRIVAŢIUNILE SUFERITE DE ROMÂNII ARDELENI RĂMAŞI ACASĂ ŞI MICILE CONCESII FĂCUTE DE PUTEREA DE LA BUDAPESTA PENTRU MENŢINEREA SPIRITULUI COMBATIV AL CELOR PLECAŢI PE FRONT Angajarea Monarhiei Dualiste în război a schimbat radical viaţa tuturor popoarelor trăitoare între hotarele ei. Peste noapte, oamenii s-au văzut nevoiţi să-şi abandoneze rutina traiului de zi cu zi şi să-şi adapteze existenţa rigorilor impuse de legislaţia marţială306. Şi pentru că Imperiul s-a aruncat în conflagraţie fără să fie avut o suficientă pregătire logistică, nădăjduind pesemne că va învinge rapid şi definitiv Serbia, prelungirea peste aşteptări a conflictului a condus în curând la consumarea rezervelor în pripă alocate307. Din această pricină, pentru următorii patru ani improvizaţia va fi „instituţia” predilectă la care vor apela guvernanţii pentru salvgardarea fiinţei statale a Austro-Ungariei. Viaţa românilor ardeleni, bulversată grav şi înainte de război de neajunsurile izvorâte din politicile discriminatorii ale puterii de la Budapesta, s-a degradat şi mai mult, pentru că satele şi oraşele româneşti au fost aproape golite de bărbaţi şi astfel familiile celor mobilizaţi sau confruntat cu lipsa forţei de muncă şi implicit cu spectrul foametei308. Procentul ridicat al românilor transilvăneni trimişi pe front, reprezentând 52,27% din populaţia bărbătească a etniei, în comparaţie cu cel de 27,75% al ungurilor, cu cel de 9,44% al germanilor şi cu cel de 10,52% al microminorităţilor provinciei (evrei, ruteni, slovaci şi ţigani)309, trezeşte suspiciuni legitime în legătură cu intenţiile reale pe care le-a urmărit guvernul maghiar atunci când a ordonat mobilizarea. După împingerea voită Valeriu Achim, Nord-Vestul Transilvaniei. Cultură naţională, finalitate politică (1848– 1918), Editura Gutinul, Baia Mare, 1998, p. 375. 307 John H. Maurer, The Outbreak of the First World War: Strategic Planning, Crisis Decision Making, and Deterrence Failure, Praeger Publisher, Westport, 1995, p. XI-XII. 308 Vasile Liveanu, Relaţii agrare şi mişcări ţărăneşti în România (1908–1921), Editura Politică, Bucureşti, 1967, p. 243. 309 Ioan-Aurel Pop, Thomas Nagler (coordonatori), Istoria Transilvaniei. De la 1711 până la 1918, vol. III, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2008. Apud Gheorghe Cazacu, Voluntarii români ardeleni din Rusia în timpul Primului Război Mondial, „Astra Salvensis”, nr. 1 din 2013, p. 92. 306 114 populaţiei româneşti din Transilvania în marasmul sărăciei, care a determinat apoi emigrarea în America a câtorva sute de mii de bărbaţi310, bănuiala că puterea a căutat să diminueze drastic şi prin orice mijloace prezenţa elementului românesc în Ardeal este întărită şi de componenta numerică, etnică şi socială a corpului ofiţerilor inferiori şi a subofiţerilor repartizaţi la comanda subunităţilor angajate în primele linii ale frontului. Dacă până la izbucnirea războiului românii îşi aflau cu greu locul în rândurile militarilor de carieră, acoperind abia 0,9% din corpul ofiţeresc activ al armatei austro-ungare311, acum mii de absolvenţi de gimnaziu, învăţători, preoţi, studenţi, stagiari, profesori, notari şi avocaţi, rezervişti ai armatei, au fost încadraţi în gradele inferioare ale ierarhiei ostăşeşti, subţiind pe această cale şi mai mult îngusta pătură a intelectualităţii româneşti. Datorită faptului că numărul dascălilor români de la comanda plutoanelor ajunsese atât de mare, pe frontul galiţian s-a născut şi obişnuinţa soldaţilor din subordine de a li se adresa acestora cu apelativul „Domnule învăţător” în locul celui de „Domnule sergent”312, ipostază ce cântăreşte mai mult decât orice argument statistic. Până în decembrie 1914 din Transilvania fuseseră duşi pe front nu mai puţin de 4.906 învăţători, pe primul loc situându-se comitatul Aradului, cu 336 învăţători. Dintre aceştia, 41 şi-au găsit sfârşitul pe câmpurile de bătălie, iar 206 se aflau răniţi prin spitalele militare din Imperiu313. Printre militarii de carieră cu grade sau funcţii superioare, cei mai mulţi români ardeleni puteau fi întâlniţi în compartimentul justiţiei militare, unde probabil că normele subiective izvorâte din falsele concepţii ale „superiorităţii de rasă” lăsau loc competenţelor profesionale, dovedite de magistraţii români. În acest sens, în „Buletinul Militar” din 14 iunie 1914 erau nominalizaţi nu mai puţin de doisprezece magistraţi români care fuseseră înaintaţi în grad şi repartizaţi în funcţii de conducere la diverse instanţe marţiale de pe teritoriul Imperiului314. 310 Kocsis Károly, Kocsisné Hodosi Eszter, Magyarok a határainkon túl (a Kárpátmedencében), ÖKOEK Szerkesztőség, 2008, passim. 311 Arhivele Militare Române (AMR), fond 950, dosar 724. Apud Constantin Moşincat, Războiul românilor ardeleni, Editura Tipo MC, Oradea, 2018, p. 93. 312 Învăţătorii şi preoţii. Corespondenţă din răsboiu, „Românul”, nr. 37, din 2 martie 1916, p. 3. 313 Învăţătorii iau în război parte activă, „Foaia Diecezană”, nr. 52, din 10 ianuarie 1915, p. 5. 314 Au fost nominalizaţi următorii magistraţi: „De conducător de tribunal de divizie în Budapesta, pe vice-colonelul Eugen Papp, de căpitani conducători la judecătorii de brigadă în Alba-Iulia, pe locotenentul Simeon Piso, în Trebinje, pe dr. Ştefan Mogan, de locotenenţi, pe sublocotenentul în rezervă Valeriu Magdu în Viena, pe locţiitorul de ofiţer în rezervă dr. Liviu Bârzu în Sibiiu, de procurori militari (reprezentanţi justiţiali) pe căpitanii Valeriu Neamţu, din Braşov la Tribunalul de divizie în Timişoara, Valeriu Liuba, din Alba-Iulia la Sibiiu, Aron Suciu, din Sibiiu la Cluj, şi de locţiitori-procurori pe locotenentul Ladislau 115 Pe măsură ce trecea timpul şi orizontul vremurilor paşnice se întrezărea tot mai vag, aventura în care se angajase Imperiul continua să solicite noi şi noi sacrificii populaţiei rămase acasă. Lipsite de aportul fruntaşilor români, pentru că viaţa politică a fost suspendată la toate nivelurile ei, şi de sprijinul corpului didactic, rarefiat în urma mobilizărilor, bisericile naţionale ale ardelenilor s-au văzut nevoite să găsească soluţii pentru substituirea celor două categorii de intelectuali apelând la resursele umane proprii, spre a nu vitregi poporul de accesul la învăţătură şi la mângâierea duhovnicească. Puţinii elevi ai seminarelor şi preparandiilor, care mai frecventau şcoala după valurile de recrutări, precum şi preoţii şi învăţătorii pensionari au fost chemaţi să ţină locul confraţilor trimişi pe front. Pentru că guvernul suspendase pe timp nelimitat examenele semestriale ale elevilor din clase IV–VI primare, copiii erau îndemnaţi să-şi ajute consătenii la muncile agricole, iar cei din clasa a III-a de gimnaziu erau sfătuiţi să se încadreze ca suplinitori în şcolile rămase fără învăţători, îndemn ce se adresa şi celor câţiva şcolari din clasele superioare, ce nu fuseseră încă recrutaţi la miliţii. De asemenea, se făcea apel la bunăvoinţa parohilor şi credincioşilor mai înstăriţi de a-şi pune la dispoziţia învăţătorilor propriile locuinţe în cazul în care clădirile de şcolare ar fi fost rechiziţionate pentru trebuinţele armatei315. Învăţământul românesc era apoi gratulat de ministrul maghiar de resort cu îngăduinţa predării în limba maternă la şcolarii din clasele I-a şi a II-a şi cu folosirea ei, ca limbă secundară de studiu, în instruirea elevilor din clasele III–V, însă numai acolo unde mai mult de jumătate dintre copii erau nemaghiari şi la cererea părinţilor acestora316. Măsura era îmbucurătoare, cu toate că ea venea foarte tardiv şi era motivată doar de starea excepţională creată în ţară. Oricum, buna funcţionare a şcolilor româneşti a fost atât de greu încercată, încât au trebuit să fie amânate examenele de admitere în şcolile secundare de fete317, precum şi cele de corigenţă din seminare şi preparandii318. Au urmat apoi noi recrutări din Bretan, din Mişcolţ la Divizia 15. Tot cu 1 iulie, s-au transferat dr. Adrian Nedelcu, maiorauditor, din Ministerul de Răsboi la Tribunalul de divizie în Caşovia, maiorul Cornel Bárdossy, din Sarajevo la Tribunalul de divizie în Sibiiu şi locotenentul Camil Piso la Tribunalul de divizie în Sarajevo”. Din oficiosul militar, „Românul”, nr. 118, din 14 iunie 1914, p. 8. 315 Circular cătră toate oficiile protoprezbiterale şi parohiale şi cătră toţi învăţătorii de sub jurisdicţiunea Consistoriului ortodox român din Arad, „Biserica şi Şcoala”, nr. 33, din 30 august 1914, p. 285–286. 316 Două decrete ministeriale, „Biserica şi Şcoala”, nr. 34, din 6 septembrie 1914, p. 293–294. 317 Aviz pentru elevele Şcoalei civile greco-ortodoxe române de fete din Arad, în „Biserica şi Şcoala”, nr. 33, din 30 august 1914, p. 285. 318 Aviz elevilor Institutului pedagogic-teologic, „Biserica şi Şcoala”, nr. 33, din 30 august 1914, p. 285. 116 rândurile elevilor din clasele superioare ale seminarelor şi ale institutelor pedagogice. Numai de la Institutul Pedagogic din Blaj, din cei 115 elevi înscrişi la şcoală, au fost înrolaţi 43 în toamna anului 1914, adică 36%319. Clerul românesc mai era chemat să sprijine administraţia locală în aplicarea puzderiei de legi, decrete, hotărâri, ordine şi instrucţiuni transmise de cele două capitale ale Imperiului. La sfârşitul lunii septembrie 1914, preoţii au ţinut prelegeri despre prevenţia şi combaterea holerei care-şi făcuse apariţia în câteva locuri ale Imperiului320, în octombrie au trebuit să le vorbească credincioşilor despre pedepsele ce-i pândeau dacă vor răspândi ştiri şi zvonuri despre mersul războiului321. Vremurile au devenit tot mai grele şi efortul economic pe măsura lor. Nu trecuse nici o lună de la începerea ostilităţilor armate, când guvernarea bicefală a dispus înfiinţarea în cele două capitale ale Imperiului a câte unui „oficiu pentru ajutorarea armatei”, însărcinat cu colectarea donaţiilor băneşti şi materiale oferite „voluntar” de populaţia ţării cu scopul de a sprijini soldaţii aflaţi pe front şi familiile acestora de acasă. Corespondenţa cu aceste structuri, după cum preciza apelul lansat, putea fi făcută în „toate limbile din monarhie”322. Dincolo de mesajul deloc îmbucurător al apelului, ce trăda criza economică în care se scufunda Imperiul, noua concesia inserată în finalul acestuia putea stârni şi ea speranţa că la sfârşitul războiului problemele naţionale ale Monarhiei vor putea căpăta o rezolvare rezonabilă. O lună mai târziu, un nou document făcea apel la dispoziţia populaţiei de a dona pânzeturi pentru acoperirea necesarului de pansamente solicitat de spitalele militare, ocazie cu care era oferit exemplul pozitiv al „Reuniunii Învăţătorilor Români din Ardeal”, care a adunat şi furnizat mai multe vagoane de materiale textile în acest scop323. Zelul învăţătorilor români a atras până şi atenţia primului ministru care, în semn de apreciere, a trimis o scrisoare de mulţumire pe adresa preşedintelui societăţii „Jertfa Învăţătorilor Români”, Ioan P. Lazăr. „Venindu-mi la cunoştinţă valoroasa acţiune de colectare a învăţătorimei române şi rezultatul ei strălucit, vă exprim mulţumita şi recunoştinţa mea patriotică. O latură înălţătoare de suflete a acestui război, în care suntem puşi la grele încercări, este şi aceea că va aduce un viitor mai frumos şi mai bun pentru patrie, şi totodată va apropia inimile unora de a 319 Jertfa Institutului pedagogic din Blaj pentru patrie, „Unirea”, nr. 33, din 3 aprilie 1915, p. 1–2. Circular cătră toate oficiile presbiterale şi parohiale din eparhia Aradului, „Biserica şi Şcoala”, nr. 40, din 18 octombrie 1914, p. 326–327. 321 Un ordin aspru, în „Biserica şi Şcoala”, nr. 39, din 11 octombrie 1914, p. 322–323. 322 Apel, „Biserica şi Şcoala”, nr. 32, din 23 august 1914, p. 277. 323 Acte de caritate, „Biserica şi Şcoala”, nr. 39, din 11 octombrie 1914, p. 321. 320 117 celorlalţi, deschizând sufletele tuturor pentru o dragoste şi încredere reciprocă. Domnia voastră încă săvârşiţi acea muncă nobilă care deschide sufletele şi dobândeşte inimile. Bunul Dumnezeu să Vă binecuvânteze pe toţi pentru această faptă bună şi nobilă”324, îi scria admirativ contele Tisza. În a doua jumătate a lunii decembrie 1914 funcţionarea şcolilor ortodoxe din Arad a fost suspendată cu totul, clădirea Institutului Pedagogic a fost transformată în comandament al miliţiilor şi vechiul internat în spital militar, apoi au urmat edificiile Seminarului şi a internatului nou, care au primit aceeaşi destinaţie325. Desigur că întreg acest bagaj de sarcini suplimentare, pus pe umerii preoţimii şi ai puţinilor învăţători ce mai rămăseseră prin satele româneşti, a mai trezit uneori şi sentimente de nemulţumire în rândul clerului ori simţăminte de copleşire şi de abandon fiindcă, vrând-nevrând, pentru a le duce la bun sfârşit slujitorii altarului trebuiau să-şi restrângă multe din preocupările lor legate de asigurarea traiului propriilor familii. Confruntat tot mai des cu asemenea situaţii, fruntaşul naţionalist Onisifor Ghibu a găsit de cuviinţă să publice un material generic, menit să răspundă dilemelor cu care se confruntau preoţii şi totodată să le ofere soluţia potrivită pentru depăşirea momentelor de cumpănă cu care se întâlneau. „Ce să facem? Această întrebare mi-a pus-o deunăzi un tânăr preot, care abia de 4–5 ani a ieşit din seminar. – Învăţătorul îmi e mobilizat, şcoala stă pustie, oamenii-s năcăjiţi de nu mai ştiu de capul lor, eu sunt sărac şi nu mai pot sta în şcoală, căci trebuie să-mi văd de puţina economie. Ce să fac în împrejurările astea? Dă-mi un sfat!” – de la asemenea întrebări pornea construcţia pedagogică alcătuită mai departe de profesorul Ghibu în scopul lămuririi preoţilor dezorientaţi de povara datoriilor ce le aveau de împlinit. El ar fi putut foarte simplu să-i răspundă preotului derutat că suplinirea învăţătorului plecat pe front e o sarcină consistorială, obligatorie şi neremunerată, însă n-ar fi rezolvat nimic, şi atunci a recurs la compararea traiului celor din jur cu cel al parohului. „Părinte! Vremurile care le-am ajuns sunt pentru toţi atât de grele cum n-au mai fost niciodată. Sunt grele pentru milioanele de soldaţi care, în bătaia gloanţelor duşmane, trebuie să îndure frigul şi foamea şi osteneala şi fiorul morţii – şi gândeşte-te că între aceştia sunt şi mii de învăţători, între care şi ai dumitale! – sunt grele pentru soţiile rămase fără sprijin acasă şi pentru copiii care vor rămânea poate orfani – sunt grele pentru săteanul care nu mai are vite de lucru şi pentru orăşeanul demis din 324 Contele Tisza cătră învăţătorii români, „Biserica şi Şcoala”, nr. 45, din 22 noiembrie 1914, p. 358–359. 325 Seminarul din Arad, „Biserica şi Şcoala”, nr. 49, din 20 decembrie 1914, p. 384. 118 fabricile care nu mai au pentru cine lucra deocamdată – sunt grele pentru mamele care aşteaptă zi de zi, cu o încordare crescândă, ştiri de la fiii lor, de care n-au mai auzit nimic, şi sunt grele pentru cei care află că iubiţii lor nu se vor mai întoarce niciodată de pe câmpul de luptă, unde au murit ca eroi – sunt grele pentru mai marii oştirilor, sunt grele pentru miniştrii, pentru regi şi împăraţi”326 – îşi ilustra profesorul pledoaria, apoi îşi întreba franc interlocutorul, dar nu pentru a obţine vreun răspuns, ci pentru a-l lăsa fără răspuns: „Cu ce drept aştepţi dumneata, Sfinţia Ta, ca aceste zile, grele pentru toată lumea, să fie uşoare pentru Sfinţia Ta?”327 O asemenea interogare avea darul să pună pe gânduri pe oricine, dar Onisifor Ghibu nu se oprea aici, de-abia acum făcea el apel la conştiinţa preotului, sugerându-i să-şi imagineze consecinţele viitoare ale neimplicării sale. „Gândeşte-te, nu la ordinul consistorial! (…), ci la acei bieţi copii, care nu sunt de vină de răsboiul cumplit de azi, care nu sunt de vină că învăţătorul lor e dus să lupte pentru ţară, care nu-şi pot da seama de pierderea cea mare [pe] care o îndură nemergând la şcoală în timpul acesta – gândeşte-te apoi că aceşti copii nenorociţi sunt copiii parohienilor Sfinţiei Tale şi sunt parohienii Sfinţiei Tale de mâine”328 – final care, la fel, ar fi lăsat fără replică pe oricine. Unii preoţi şi-or fi împlinit şi această misiune şcolară, alţii mai puţin, după cum o dovedeşte scrisoarea românului Vasile Popan, din comitatul Sătmarului, care se plângea că în anul şcolar 1915–1916 copiii din 38 de şcoli săteşti n-au mai beneficiat de învăţătură de când le-au plecat învăţătorii pe front. „Şi cine sunt de vină? Să o spunem pe şleau: în cea mai mare parte preoţii. Ştii doară nu nouă ni s-a dat porunca botezaţi şi învăţaţi. Şi pruncii români rămân în multe locuri totuşi neînvăţaţi. Sunt şi preoţi de aceia cari nici atâta osteneală nu-şi iau să-i înveţe pe prunci barem la cele mai elementare cunoştinţe din religie: despre Dumnezeu, om şi lume, deşi acum s-ar putea face şi mai mult ca alte dăţi”329 – semnala omul cu întristare, mai ales că, după ordinul ministrului Învăţământului, din toamna anului 1914, preoţilor le era îngăduit să folosească limba română la orele de religie. El mai atrăgea atenţia şi asupra dezvoltării fenomenului simoniei printre feţele bisericeşti care, profitând de numărul mare de decese înregistrat pe front, au prins gust pentru înmormântări, parastase şi pomeniri bine plătite, care pot ajunge până la suma de 100 de coroane pentru fiecare Onisifor Ghibu, Ce să facem?, „Biserica şi Şcoala”, nr. 45, din 22 noiembrie 1914, p. 358. Ibidem. 328 Ibidem. 329 Scrisoare din Sătmar. Răsboiul şi şcoala românească. Eroii şi comemorarea lor, „Unirea”, nr. 80, din 8 august 1916, p. 4. 326 327 119 serviciu prestat, bani din care însă nu se îndură să facă donaţii pentru zidirea orfelinatelor româneşti. Aşadar, conchide petentul, din pricina preocupărilor băneşti ale preoţimii, „pruncii fumează, beau, joacă cărţi şi fac dansuri în aceste grele vremi, şi cât de frumos s-ar putea aceste neghine plivi!”330 – încheie el, recomandând revenirea la idealism, la sacrificiul gratuit de sine pentru viitorimea neamului românesc. Trista realitate a destructurării învăţământului românesc prin mobilizările excesive operate în rândurile învăţătorimii a fost percepută nu numai acasă, ci şi pe front. Un învăţător, cadet în armata austro-ungară de pe frontul rusesc, imortaliza într-o scrisoare situaţia excepţională pe care a întâlnit-o, sub acest aspect, în toate sectoarele pe care le-a cutreierat cu unitatea sa. „Învăţătorimea care, cu puţină escepţie, şi-a cunoscut aşa bine rolul, o afli astăzi pe frontul de la Basarabia până la Riga, şi tot aşa pe frontul sudic. La regimentele noastre e recunoscut că 35–40% a plutonierilor sunt învăţători. Nu odată, adresânduse infanteristul român plutonierului său, îl agrăieşte: domnule învăţător. Întreabă apoi ce ştie din ţară, cât quant de bucate lasă ţara pentru cei de acasă, cine învaţă copiii?... Îi spui... îşi pironeşte privirea, oftează şi merge mai departe să-şi vadă de datorie” – subliniază omul şcolii, „Învăţătorimea, cunoscătoare de datorie, a fost totdeauna în mijlocul săteanului nostru şi cu el alături sângerează astăzi. Satele noastre, acum posomorâte, tăcute, în adevărat doliu, sunt tot acolo unde au fost odinioară şi acolo, cu desăvârşită abnegaţiune, trebuie lucrat pentru moral ca bază a viitorului nostru”331 – încheie el supărare şi cu speranţa reîntoarcerii la şcoala şi elevii pe care-i lăsase. * Imensa jertfă umană adusă de soldaţii români pe front şi dureroasele sacrificii ale celor rămaşi acasă au fost în măsură să sensibilizeze cercurile politice ale puterii de la Budapesta şi să le determine să încerce măcar satisfacerea câtorva dintre cele mai importante revendicări formulate de fruntaşii Partidului Naţional Român şi „negociate” în cursul tratativelor purtate în primăvară cu premierul maghiar. Este posibil ca unei asemenea stări emoţionale să i se fi datorat şi iniţiativa contelui Tisza István, din 22 septembrie 1914, de a-i scrie mitropolitului ortodox al Transilvaniei, Ioan Meţianu, şi a-i solicita sprijin pentru statuarea unei „păci” între românii ardeleni şi maghiari. El promitea în schimb ajustarea acelor prevederi 330 331 120 Ibidem. Învăţătorii şi preoţii, „Românul”, nr. 37, din 2 martie 1916, p. 3. legislative care restrângeau uzul limbii române în învăţământul confesional şi administraţie, precum şi exerciţiul de exprimare a corpului electoral românesc îndreptăţit la vot. Demersul premierului putea la fel de bine să nu fie altceva decât o nouă strategie de a-i păstra pe români în sfera intereselor Budapestei, de a le conserva fidelitatea pentru „patrie şi tron”, atât de necesară în contextul războiului ce nu se mai sfârşea, şi a-i amăgi pe această cale prin tot felul de concesii mărunte, ipoteză care se va confirma din plin în anii următori. „Apariţiile înălţătoare care, la isbucnirea răsboiului ce ni s-a ocroat, au dat o dovadă atât de splendidă despre solidaritatea Românilor din Ungaria cu interesele vitale ale Monarhiei şi ale naţiunei ungare, primesc în continuarea lor îmbucurătoare atât pe câmpul de luptă precum şi în ţinuturile patriei noastre locuite de Români. Sângele compatrioţilor noştri români curge împreună cu sângele nostru pe câmpiile de luptă. Vitejia şi a fraţilor noştri români se manifestă în faptele strălucite de arme ale armatei noastre. Românii rămaşi acasă suportă, în armonie frăţească cu Ungurii, încercările răsboiului. Contrastele trec pe planul al doilea, frecările dispar şi ne simţim una în sentimentele sfinte ale iubirei de patrie şi ale jertfei patriotice de bună voie”332 – aşa îşi începea premierul Tisza epistolă pacifică adresată ierarhului ortodox, fără a exagera cu nimic în privinţa jertfei româneşti, doar că ofranda adusă de românii ardeleni nu era depusă pe altarul intereselor „vitale ale Monarhiei şi ale naţiunei ungare”, cum o interpreta contele, ci în interesul propriu de a obţine statutul de naţiune egal îndreptăţită în Imperiu, de îndată ce ostilităţile vor fi încetat. Mai departe, premierul se lamenta cum că iniţiativa sa din primăvară n-a avut parte de teren fertil pentru a da roade, fiindcă nici românii şi nici maghiarii nu i-ar fi înţeles politica vizionară la vremea respectivă, cu excepţia mitropolitului, desigur, pe care-l onora cu epitetele de „profet al dragostei, păcii şi concordiei”, care l-a şi sfătuit atunci să nu renunţe, ci să lupte „neclintit mai departe pentru această ţântă superioară”. Nu i se poate reproşa nimic politicianului din fruntea guvernului în privinţa diplomaţiei după ale cărei criterii şi-a construit discursul, argumentat şi totodată măgulitor, doar că mesajul pe care-l transmitea nu răspundea decât unor interese imediate şi străine românilor ardeleni. „Acum, în ceasurile crizei şi ale pericolului, Românimea s-a dovedit ca frate al nostru adevărat. Noi, Maghiarii, ştim să răspundem la această atitudine, iar acest fapt, clar şi lămurit, trebuie să aducă pe toate terenele fructele sale, atât în ce priveşte interesele materiale şi culturale, ca şi, în genere, 332 Documente istorice, „Biserica şi Şcoala”, nr. 44, din 15 noiembrie 1914, p. 352–353. 121 ajungerea la valoare a Românilor” – sunau cuvintele prin care contele Tisza, pretindea că dă glas gratitudinii şi mărinimiei naţiunii maghiare. „Simt că astăzi putem merge cu un pas mai departe, fără a atinge întru nimic punctele de vedere maghiare de stat şi naţionale. Poate fi luată în vedere o reformă a legii şcolare, care ia în considerare dorinţele concetăţenilor noştri nemaghiari în ce priveşte şcoalele lor confesionale. Mai departe, putem asigura, prin dispoziţii de legi, folosirea limbei materne în contactul nemijlocit cu autorităţile statului şi, în fine, poate fi supusă unei revizuiri legea electorală, care să aşeze reprezentanţa politică a Românilor pe o bază mai echitabilă. Astfel s-ar regula chestiile principale care au stat în calea unui deplin acord”.333 Finalul misivei ascundea în sine cheia descifrării întregului document. Deşi promitea multe, premierul nu garanta în niciun fel împlinirea promisiunilor făcute, fiindcă se folosea doar de expresii aluzive şi de proiecţii către un viitor posibil, dar incert, ca de pildă „poate fi luată în vedere o reformă”, „putem asigura prin dispoziţii” sau „poate fi supusă unei revizuiri”, cu alte cuvinte, el nu-şi angaja răspunderea în niciun chip pentru transpunerea în viaţă a sugestiilor făcute, ci le plasa în suspans, de genul „ce bine va fi, dacă va fi cândva”. Cu toate acestea, mitropolitul Ioan Meţianu l-a asigurat pe premierul Tisza de tot concursul său, printr-un scurt răspuns expediat pe 23 septembrie 1914, şi nimic mai mult334. Şi totuşi, pe 7 noiembrie 1914, ministrul maghiar de Interne, Sándor János, a emis un ordin prin care îngăduia tuturor etniilor din Ungaria să-şi afişeze culorile naţionale cu ocazia sărbătorilor şi a prilejurilor festive, însă cu afişarea în acelaşi procent şi a culorilor naţionale maghiare. „Însufleţirea patriotică, care uneşte într-un sentiment înălţător pe toţi cetăţenii statului, e un simptom al vremilor istorice. Recunoscându-se pericolul comun, au dispărut toate antagonismele. Toţi cetăţenii statului s-au unit, în sentimentele şi voinţa lor, pentru apărarea tronului şi a patriei. Fiecare îşi jertfeşte pe altarul patriei viaţa şi toată averea cu aceeaşi dragoste şi a dat dovezi, nu cuvinte, ci fapte, că el voieşte să caute şi să-şi găsească fericirea în această patrie” – îşi motiva ministrul decizia, urmând în bună măsură direcţia trasată de premierul Tisza în scrisoarea trimisă mitropolitului ortodox al Transilvaniei. „Această înălţătoare manifestare a dragostei de patrie, şi recunoaşterea loială a ideei unităţii de stat exclude chiar şi posibilitatea bănuielii că fiii acestei ţări, aparţinători singuraticelor naţionalităţi, exprimându-şi caracterul lor etnografic şi extern, adică purtând colorile şi Ibidem. Răspunsul Înalt Preasfinţiei Sale domnului Metropolit Meţianu, „Biserica şi Şcoala”, nr. 44, din 15 noiembrie 1914, p. 353. 333 334 122 insigniile lor istorice, ar tinde spre fărâmiţarea unităţii statului sau că ei, dovedindu-şi acest caracter al lor, ar dori să-şi manifesteze devotamentul lor faţă de un alt stat străin şi prin aceasta înstrăinarea lor faţă de statul ungar” – continua el cu argumentaţia, după care dădea glas celei mai importante concesii făcute vreodată de un guvern maghiar. „Pornind din această atitudine patriotică, declar că naţionalităţile, care trăiesc în statul ungar, pot purta fără nicio piedecă, în locuri şi la prilejuri publice, colorile lor, devenite, în urma tradiţiunei şi datinilor poporului, de fapt naţionale, întrucât acestea nu sunt identice cu colorile unui stat străin, folosind în acelaşi timp, cel puţin în măsură egală, colorile naţionale maghiare335”. După alte trei zile, sosea vestea îmbucurătoare că împăratul se pregătea să decreteze amnistia generală a tuturor delictelor de natură politică şi că-l însărcinase pe ministrul Justiţiei să pregătească în acest sens referatul premergător şi listele cu propunerile de graţiere. Întreaga suflare românească din Transilvania nutrea speranţa că printre cei ce vor fi eliberaţi se vor afla şi moftinenii întemniţaţi în primăvară la Seghedin336. Într-adevăr, părintele Gheorghe Mureşan şi cei doisprezece enoriaşi ai săi, împreună cu care fusese încarcerat, îşi vor revedea casele pe 1 decembrie 1914337. Acţiunea de reconciliere dintre românii ardeleni şi puterea de la Budapesta întreprinsă de contele Tisza István, precum şi primele măsuri vizibile de transpunere în viaţă a intenţiilor premierului au trezit ecouri pozitive şi în rândurile înaltei ierarhii greco-catolice. Astfel, episcopul unit de Oradea, Demetriu Radu, declara în gazeta maghiară locală, „Nagyvárad”338, că iniţiativa primului ministru este de bun augur şi că se va bucura de tot sprijinul său dacă lucrurile vor continua pe această cale a normalizării raporturilor dintre cele două popoare conlocuitoare în Transilvania. „Scrisoarea domnului ministru-prezident m-a atins foarte plăcut şi dacă răsunetul acesta va fi general, atunci voiu putea şi eu, în modesta mea sferă de activitate, să obţin rezultate şi mă voiu năzui să fac tot posibilul pentru asigurarea succesului acestei acţiuni”339 – ţinea să sublinieze episcopul, însă nu-şi putea ascunde supărarea faţă de jurnaliştii de la „Budapesti Hirlap” care, în loc să aprecieze gestul istoric al şefului executivului, îi percepeau 335 Ordinaţiunea ministrului de interne ungar despre folosirea colorilor şi insigniilor naţionale în localuri publice şi la prilejuri festive, „Biserica şi Şcoala”, nr. 44, din 15 noiembrie 1914, p. 353. 336 Amnestie generală pentru delicte politice, „Unirea”, nr. 116, din 10 noiembrie 1914, p. 3. 337 Procesul românilor din Moftin, „Unirea”, nr. 123, din 1 decembrie 1914, p. 2–3. 338 „Nagyvárad” (Oradea Mare) cotidian înfiinţat în iulie 1870 la Oradea de către editorul Hügel Ottó împreună cu avocatul Báttaszéki Lajos – n.n., A.Ţ. 339 Episcopul Demetriu Radu despre scrisoarea contelui Tisza, „Unirea”, nr. 118, din 14 noiembrie 1914, p. 1. 123 demersul ca pe un semn de slăbiciune, în condiţiile în care românii îşi dovediseră cu vârf şi îndesat capacitatea lor de sacrificiu pe front. „Pe tot dreptul mă pot provoca la datele istoriei venitoare, arătând că la asediul Przemyslului, alăturea cu oştirea maghiară se luptau patru regimente de honvezi, cari s-au recrutat în întregime sau în mare parte din feciori români, şi aceşti eroi s-au aruncat în foc ascultând comanda ungurească”340, îşi argumenta înaltul ierarh critica. Periodicul nominalizat de episcop nu era singurul care se situa pe poziţii ostile contelui Tisza, aceleaşi opinii erau împărtăşite şi de organul de presă al Partidului Paşoptist Independist, „Az Est”, al contelui Károlyi Mihályi. Liderul „paşoptist” chiar organizase în acest sens o şedinţă de urgenţă cu executivul partidului, în urma căreia fruntaşii au decis să protesteze „unanim împotriva concesiunilor făcute românilor în detrimentul ideii de stat maghiar”341. Dar în ciuda agitaţiilor politice din ţară, guvernul Tisza a continuat şirul micilor concesii făcute naţiunilor nemaghiare de pe teritoriul Ungariei. La începutul lui martie, ministrul Învăţământului publica o ordonanţă prin care îngăduia ca materia religiei să poată fi predată în limba maternă a elevilor din şcolile primare, iar tipăriturile şi documentele de atestare a studiilor să poată fi redactate şi în grafia limbii materne a acestora342. Măsura n-a fost extinsă din păcate şi asupra documentelor de stare civilă întocmite de preoţii celor două confesiuni româneşti. Aceştia aveau libertatea de a nota în grafia românească doar numele de botez al copiilor, nu şi pe cel al familiilor în care s-au născut. Intervenţiile lor pe lângă autorităţi au rămas fără niciun rezultat şi nume precum „Sabău, Şuteu, Bucur se scriu în cele mai multe cazuri de-a dreptul: Szabó, Süto, Bokor”343, după cum semnala unul dintre cei ce se confruntau cu asemenea anomalii. Aşadar, aproape fiecare măsură întreprinsă de guvern în beneficiul celorlalte neamuri din Ungaria se lovea de tot felul de obstacole birocratice sau gazetăreşti până să apuce să-şi producă efectele dorite. La începutul lunii aprilie, episcopul unit al Oradiei, Demetriu Radu, era contrariat de discursul de-a dreptul şovin rostit de primatul romano-catolic al Ungariei, Csernoch János, cu prilejul adunării generale a Societăţii „Szent István”. Înaltul prelat era de părere că, pentru împlinirea dezideratului „unităţii naţionale maghiare”, ar trebui să fie restrânsă autonomia Bisericii GrecoCatolice din Transilvania şi accentuată desprinderea ei de originile sale Ibidem. Opoziţia şi contele Tisza, „Unirea”, nr. 119, din 17 noiembrie 1914, p. 1. 342 Noi concesii în favorul limbii naţionalităţilor, „Unirea”, nr. 24, din 9 martie 1915, p. 1. 343 Numele de botez şi nu cel de familie, „Unirea”, nr. 25, din 13 martie 1915, p. 3. 340 341 124 răsăritene până la nivelul confuziei, la un moment dat, cu Biserica RomanoCatolică, aşa după cum au procedat şi ruşii când au stârpit „uniaţia” pe teritoriul lor. „Pentru a putea dobândi deci rezultatele contrare, trebuie să folosim mijloace contrare. Trebuie să strângem cât se poate mai tare legăturile dintre greco-catolici şi romano-catolici; să rezolvăm afacerile comune cu puteri unite; să eliminăm din organizaţia internă a bisericii greco-catolice tot ce o poate lega de ortodoxie; să o separăm de curentele de cultură cari vin din Orient, să împiedecăm împrumuturile culturale şi sociale din ţările schismatice şi să-i obişnuim pe uniţii noştri să-şi satisfacă toate dorinţele de această natură acasă, în ţară, unde le stă la dispoziţie întreaga literatură şi artă maghiară”344 – îl cita ierarhul român pe fratele întru păstorire de la Budapesta, pentru a demonstra calea rătăcită pe care păşea în numele unei utopii lumeşti. Primul principiu încălcat de primatul maghiar era acela al universalităţii bisericii catolice, fundamentul credinţei de rit latin, apoi cel al unităţii bisericii creştine, cel din care se născuse însăşi Biserica Română Unită cu Roma în Transilvania. „Ne-am unit deci cu latinii în credinţă, dar am rămas cu vechiul nostru rit şi disciplină bisericească. Roma vrea să avem un domn şi o credinţă, iar nu un rit, o disciplină şi o organizaţie internă. Faptul că am rămas pe lângă vechile forme externe, pe cari le au şi cei neuniţi, n-a fost considerat ca o primejdie ci, din contră, Roma a văzut totdeauna în comunitatea asta: puntea prin care s-ar putea face mai cu succes apropierea dintre Apus şi Răsărit, şi de aceea a impus păstrarea intactă a ritului oriental, care nu e productul sufletului schismatic ci al sufletului oriental”345 – lămurea cât se poate de simplu episcopul orădean geneza şi fiinţarea bisericii pe care o reprezenta, pentru a atrage apoi atenţia prelatului maghiar că tocmai nesocotirea condiţiilor specifice în care s-a plămădit religiozitatea unui popor poartă vina tensiunilor confesionale, şi pe urmă politice, iscate de puţină vreme în părţile de miazănoapte ale regatului. „Mişcările schismatice, cari s-au ivit în timpul din urmă în mijlocul Rutenilor din Ungaria, au fost provocate nu de ritul şi disciplina slavă, ci de concepţia păcătoasă politică, de care au fost călăuzite guvernele maghiare, presa maghiară şi pe urma lor întreg publicul maghiar”346 – conchidea Demetrie Radu, după care încheia mărturisindu-şi profesiunea de credinţă după care-şi călăuzea viaţa şi activitatea. „În faţa acestui îndemn al primatelui, ne ţinem de datorinţă a declara că noi, Românii uniţi, ne considerăm din punct de vedere cultural un singur neam, unul 344 Războiul şi Românii. Declaraţiile Ilustrităţii Sale episcopului Orăzii dr. Demetriu Radu, „Unirea”, nr. 34, din 10 aprilie 1915, p. 1. 345 „Unire” şi naţionalism, „Unirea”, nr. 34, din 10 aprilie 1915, p. 1–2. 346 Ibidem. 125 şi nedespărţit cu Românii, fără deosebire de credinţă, de pretutindeni. Cultura lor e cultura noastră şi cultura noastră e cultura lor. Avem aceeaşi origine, aceeaşi limbă, acelaşi trecut şi mai ales avem acelaşi suflet, care însetează după aceeaşi cultură românească347”. Oricât de îngăduitor şi deschis noului se arăta în ultima vreme primministrul Tisza István, el n-a putut fi convins să accepte revoluţionara iniţiativă legislativă propusă în Camera budapestană de deputatul Rakovszky István, care solicita acordarea dreptului la vot pentru soldaţii aflaţi pe front. Reprezentantul Partidului Popular Catolic se afla el însuşi mobilizat pe front şi mai avea încă şapte fraţi care luptau pe diferitele fronturi ale Monarhiei, aşa că intervenţia sa în Parlament emana din doleanţele exprimate în acest sens de către miile de camarazi alături de care îşi ducea traiul încă din prima zi de război. Propunerea a şocat întreaga audienţă şi a fost respinsă imediat cu majoritate de voturi, procedură la sfârşitul căreia premierul a căutat să-l conştientizeze pe deputat că acordarea dreptului de vot soldaţilor nu trebuie percepută ca o recompensă, „deoarece nu cei mai credincioşi şi mai curajoşi sunt pe câmpul de luptă, ci cei cu fizicul mai robust” – motiva contele oarecum simplist, iar „cei ce au rămas aici sunt tot aşa de credincioşi şi viteji, sunt numai neapţi ca fizic, miopi, bolnavi ori slabi de piept”348. Teama premierului şi a celorlalţi reprezentanţi ai aristocraţiei naţionaliste maghiare era că satisfacerea acestei cerinţa a militarilor ar conduce inevitabil la instituţionalizarea votului universal, or, afirma Tisza, „Introducerea dreptului sufragiului universal în Ungaria înseamnă nenorocire naţională”349. Se pare că la Budapesta începea să adie „vântul schimbărilor”, pentru că numai după trei zile soseau din provincie alte propuneri la fel de revoluţionare şi de radicale. Deputaţii Congregaţiei comitatului Hajdu, din părţile Crişanei, cereau legiferarea unei reforme agrare imediat ce războiul se va sfârşi, solicitare îmbrăţişată şi de deputaţii comitatului Nógrád, din nordul Ungariei. Redistribuirea averii funciare era una dintre problemele a cărei rezolvare trena încă de la revoluţionarul an 1848. De atunci încolo, o mână de latifundiari, cu prezenţă permanentă în legislativul maghiar, s-au opus continuu oricărei iniţiative reformatoare în domeniul economiei agrare şi au menţinut ţărănimea în chingile unui sistem feudal demult perimat, asta în condiţiile în care pretindeau pentru sine statutul de naţiune modernă şi civilizată. „Răsboiul actual e cea mai eclatantă dovadă că cetăţenii statului ungar contribue la răsboiul comun cu Ibidem. Drept de vot pe seama combatanţilor, „Unirea”, nr. 42, din 1 mai 1915, p. 1. 349 Ibidem. 347 348 126 credinţă şi vitejie. Situaţia de azi ne îndeamnă ca, pentru viitor, să luăm astfel de dispoziţii pe terenul economic, cari să poată spori puterea, care e în fiii naţiunii maghiare. Se cade ca lor, pentru vitejia şi credinţa neclintită faţă de patrie şi tron, să le dăm pământ. Astfel nu vor mai fi siliţi să ieie toiagul pribegiei peste mări în ţări străine”350, îşi motivau deputaţii iniţiativa novatoare, intuind că nesoluţionare unei chestiuni atât de ardente ar putea produce convulsii sociale cu efecte imprevizibile şi ireversibile. Oricum, nimic nu mai era şi nu mai putea fi ca înainte, revenirea la starea de lucruri iniţială nu mai era posibilă. Chestiunea reformei agrare va fi reluată după un an de Partidul Independist, în plenul sesiunii parlamentare din iunie 1916351. În acelaşi context s-a încadrat intervenţia preşedintelui Partidului Naţional Român, Teodor Mihaly, în Parlamentul maghiar în sesiunea din decembrie 1915. El a reproşat guvernului că a făcut prea puţin pe tărâmul îmbunătăţirii statutului politic şi economic al poporului român din Transilvania, cu toate că soldaţii ardeleni au făcut pe front dovada loialităţii lor faţă de ţară şi de Monarhie, şi că nu a rezolvat nici măcar una dintre cerinţele formulate de fruntaşii P.N.R. la întâlnirile avute cu premierul Tisza. Discursul liderului român a fost mereu întrerupt de consacraţii deputaţi ultranaţionalişti maghiari, Polonyi Géza şi Sümegi. Primul, ca de obicei, a negat însăşi existenţa naţiei româneşti. „Nu este Partid naţional românesc în Ungaria şi nici popor românesc”352, a urlat acesta din sală, iar celălalt a solicitat ca banii cu care guvernul urma să ajute la redresarea unei bănci să fie folosiţi la reluarea programului de colonizare a maghiarilor în Transilvania. „De ce n-ar putea folosi Statul naţional maghiar 125 milioane pentru ca să recolonizeze pe toţi Maghiarii, ca întreg Ardealul să fie maghiar, şi din răsboiu să iasă cel puţin acest folos, ca în Ungaria, în toate colibele, în toate palatele să răsune numai slova maghiară”353, a cerut el, în total dispreţ faţă de soldaţii români care se jertfeau pentru o patrie ce se dovedea a le fi nerecunoscătoare. De colonizări le ardea şi nemţilor de la „Deutsche Bank”. După ce au concesionat o serie de câmpuri petrolifere din comitatul Alba, în ianuarie 1916 au cumpărat moşia contelui Wesselényi, de lângă Teiuş, unde intenţionau să ridice un orăşel destinat colonizării lui cu muncitorii care urmau să lucreze în rafinăria care începuse să se construiască acolo354. Pentru sistarea latifundiilor, „Unirea”, nr. 43, din 4 mai 1915, p. 4. Politica de proprietate, „Unirea”, nr. 65, din 27 iunie 1916, p. 1. 352 Cuvântul Partidului Naţional. Discursul domnului deputat dr. Teodor Mihali, „Foaia Poporului”, nr. 55, din 19 decembrie 1915, p. 1–2. 353 Răvaş politic, „Foaia Poporului”, nr. 55, din 19 decembrie 1915, p. 2. 354 „Deutsche Bank” cumpără proprietăţi în Ardeal, „Unirea”, nr. 1, din 1 ianuarie 1916, p. 3–4. 350 351 127 * Pe plan financiar-economic, în august 1914, Banca Imperială AustroUngară a instituit un moratoriu prin care datornicii din sectorul economic erau păsuiţi de la plata ratelor izvorâte din creditele pe care le-au contractat printr-un răgaz de câteva luni355, spre a se putea redresa economic şi pentru a nu le periclita de altcum capacitatea de producţie şi implicit contribuţia solicitată de maşinăria războiului. Apoi au urmat „împrumuturile de război” contractate de Banca Imperială cu emiterea de acţiuni către populaţie. Numai învăţătorimea românească din Transilvania a cumpărat până la sfârşitul anului 1914 bilete de valoare în sumă de un milion şi jumătate de coroane356. Până la sfârşitul războiului statul austro-ungar va recurge la opt astfel de împrumuturi băneşti de pe spinarea populaţiei civile. Apoi, în primele luni ale lui 1915 o serie de agricultori aflaţi pe front au primit concedii militare pentru a-şi putea ara şi semăna ogoarele, fiindcă în imperiu se arătau deja primele semne ale crizei alimentare. Măsura se va dovedi tardivă şi în martie se înregistrau primele ştiri care relatau despre zone bântuite de foamete. Greu încercată era populaţia românească a comitatului Solnoc-Dăbâca. Un corespondent de presă care s-a deplasat la piaţa din Dej descria în culori sumbre cele văzute acolo. „Pe piaţa Dejului, de două săptămâni grâu ori porumb pentru vânzare şi cumpărare absolut nu s-a ivit. Tot aşa stă lucrul şi cu făina, care numai din când în când şi numai în cantitate disparentă obvine, de tot puţină se vede în vreo prăvălie. Carnea şi unsoarea, reduse asemenea la cantităţi neîndestulătoare, au preţuri exorbitante (din cale afară de mari). Carnea de porc se vinde kilo cu 2 coroane şi 80 fileri, iar cea de vacă cu 2 coroane”, povestea el. „Zilnic cu droaia vin oameni de pe sate la oraş după cereale. Se întorc văicărindu-se cu mâna goală. Dar însă aceia care n-au parale de ajuns să poată înfrunta scumpetea înspăimântătoare, ce se vor face?”357, se întreba reporterul. Oamenii erau disperaţi, dar nutreau o undă de speranţă că lucrurile se vor îndrepta după ce preşedintele Partidului Naţional Român, dr. Teodor Mihaly, le-a promis că va lua legătura cu Centrala Băncilor Populare din Bucureşti şi aceasta să negocieze în numele comunităţilor româneşti un preţ omenos cu producătorii de cereale din statul vecin, dacă-i vor îngădui de 355 356 Moratorul, „Biserica şi Şcoala”, nr. 32, din 23 august 1914, p. 278. Învăţătorii iau în război parte activă, „Foaia Diecezană”, nr. 52, din 10 ianuarie 1915, p. 5. 357 Amar şi năcaz. Lipsă de bucate peste tot locul, „Foaia Poporului”, nr. 9, din 7 martie 1915, p. 9. 128 sigur autorităţile maghiare. Între timp guvernul a introdus măsuri de raţionalizare a consumului de făină de grâu în industria panificaţiei şi patiseriei. Făina de grâu trebuia amestecată obligatoriu cu făină de secară, orz sau porumb în proporţie de peste 50% din compoziţie, iar acolo unde cele trei produse secundare erau şi ele deficitare, făina trebuia amestecată cu pastă de cartofi în proporţie de 25%. Nerespectarea prevederilor ordonanţei putea atrage după sine sancţiuni financiare ori privative de libertate358. Penuria alimentară s-a agravat şi mai mult în cursul anului, aşa că la 1 noiembrie 1915 autorităţile au decretat rechiziţionarea întregii producţii de cereale şi leguminoase. Producătorii erau obligaţi să raporteze cantităţile de produse recoltate şi să încheie contracte cu „Societatea pe acţiuni pentru producetele de răsboiu”359. A urmat apoi o nouă raţionalizare a consumului de materiale textile. Bumbacul şi lâna erau destinate trebuinţelor armatei, pentru confecţionarea uniformelor şi a feşelor utilizate de spitalele militare, aşa că pe piaţă au apărut materiale textile sintetice şi îmbrăcăminte confecţionată de-a gata. Învăţătorul Petre Ugliş, din comuna Bara360 (Timiş), se arăta îngrijorat de faptul că această criză a textilelor a început să altereze portul tradiţional al sătenilor români. „Drăgălaşa ie, albă ca zăpada, şi poalele Româncelor noastre încep a fi înlocuite cu sdrenţe negre jidoveşti, de prost gust. Şuba frumoasă a bărbaţilor începe a fi înlocuită cu şpenţerul nemţesc, din pănură jidovească ordinară. E drept că cazurile sunt încă sporadice, dar tocmai pentru aceea am crezut de bine a anunţa ivirea acestei boli, fiind în germene încă, ca cu atât mai uşor să se poată opri expansiunea ei, bine ştiind că, în timpuri ca acestea, e alimentată de împrejurări prielnice în abundenţă”361, constata el şi indica totodată cauzele ce nu ţineau neapărat de raţionalizarea impusă de autorităţi. Era vorba de criza de timp pe care o resimţeau româncele care, obligate fiind să suplinească lipsa bărbaţilor la muncile agricole, nu mai aveau vreme să se ocupe cu ţesutul şi confecţionatul veşmintelor şi apoi comercianţii, speculând acest neajuns, au invadat piaţa cu marfă străină şi de slabă calitate şi care le mai şi amăgeau pe românce să poarte hainele lor negre în semn de doliu pentru cei căzuţi pe front. 358 Ordonanţă relativă la coacerea pânei, „Biserica şi Şcoala”, nr. 11, din 28 martie 1915, p. 82–83. 359 Ordonanţa cu privire la rechiziţia bucatelor şi a păstăioaselor, „Românul”, nr. 235, din 11 noiembrie 1915, p. 2–3. 360 Bara (în ungureşte Barafalva), comună în judeţul Timiş, alcătuită azi din satele Bara, Dobreşti, Lăpuşnic, Rădmăneşti şi Spata – n.n., A.Ţ. 361 Influenţa răsboiului asupra portului românesc, „Biserica şi Şcoala”, nr. 45, din 21 noiembrie 1915, p. 339-340. 129 În decembrie 1915, premierul Tisza István a dispus sistarea aprovizionării cu cereale a Austriei şi şi-a motivat decizia invocând aspiraţiile de independenţă ale Ungariei, năzuinţe pe care cică Viena le-ar fi nesocotit. Discursul său, de Anul Nou, contrasta cu cel rostit în ianuarie, când trupele ruseşti pătrunseseră pe teritoriul maghiar. Atunci contele Tisza făcea apel la solidaritatea la care Austria ar trebui să fie părtaşă. Criza, spunea el, „trebuie să întărească în noi sentimentul că în rău şi în bine avem aceeaşi soartă”. Acum însă lăsa pe umerii austriecilor întregul efort financiar al exporturilor de grâne contractate de Imperiu cu România, în condiţiile în care Austria continua să furnizeze necesarul de cărbune solicitat de populaţia maghiară şi cel de cocs cerut de industria ungară362. Apoi, de sărbătoarea Paştilor anului 1916, autorităţile au interzis vopsitul ouălor, fiindcă odată vopsite erau considerate de lege ca fiind produse de lux, măsură care a produs nu numai stupoarea, ci şi indignarea populaţiei363. În luna mai au fost depistate la Oradea bancnote şi monede falsificate, un semn clar al acutizării crizei economice364. 362 Ecoul la discursul de Anul-nou al contelui Tisza, „Românul”, nr. 2, din 16 ianuarie 1916, p. 4. 363 E interzis vopsitul ouălor de Paşti, „Unirea”, nr. 37, din 11 aprilie 1916, p. 4. 364 Bani falsificaţi la Oradea-mare, „Foaia Poporului”, nr. 24, din 14 mai 1916, p. 6. 130 CRONOLOGIE (1914–1916) 1914 28 iunie 28 iulie 1 august 2 august 3 august 4 august 5 august 5–12 august 6 august 7 august 10 august 10–20 august 12 august 14–24 august 17–20 august 20 august 22 august 26–28 august 26–29 august 5–9 septembrie 5–11 septembrie 8–16 septembrie 10–14 septembrie 14 septembrie 14–18 septembrie 27 septembrie Este asasinat prinţul moştenitor Franz Ferdinand, la Sarajevo365 Austro-Ungaria declară război Serbiei Germani declară război Rusiei Germania invadează Luxemburgul Marea Britanie decide mobilizarea generală în regim de urgenţă Germania declară război Franţei Germania invadează Belgia Marea Britanie şi Belgia declară război Germaniei Turcia închide strâmtoarea Dardanelelor Germanii ocupă oraşul Liège Austro-Ungaria declară război Rusiei Trupele britanice ajung în Franţa Austro-ungarii invadează Polonia rusească Avansul austro-ungarilor pe teritoriul Serbiei este oprit cu bătălia de la Jadar Marea Britanie şi Franţa declară război Austro-Ungariei Francezii suferă o serie de înfrângeri pe fronturile din Alsacia, Ardeni şi Sambre Britanicii se retrag pe linia de la Mons Ruşii invadează Prusia Răsăriteană şi Galiţia Germanii ocupă oraşul Bruxelles Mareşalul Hindenburg preia comanda armatelor germane din Prusia Răsăriteană Germanii traversează linia Meuse Ruşii sunt înfrânţi la Tannenberg Bătălia de la Marna Austro-ungarii sunt înfrânţi la Rawa Ruska Sârbii se confruntă cu a doua invazie austro-ungară Ruşii sunt forţaţi să se retragă din Prusia Răsăriteană după bătălia de la Lacurile Mazuriene Mareşalul Falkenhayn îl înlocuieşte pe mareşalul Moltke la comanda armatelor germane Ofensiva franco-britanică eşuează în prima bătălie de la Aisne Ruşii invadează Ungaria 365 Chris Cook, John Stevenson, The Routledge Companion to World History Since 1914, Routledge, New York, 2005, p. 3–7. 131 28 septembrie – 1 noiembrie septembrie-octombrie 9 octombrie 12 octombrie – 11 noiembrie 16 octombrie 1 noiembrie 2 noiembrie 5 noiembrie – 15 decembrie 11–24 noiembrie 14 noiembrie 2 decembrie Ofensiva germano-austro-ungară pe frontul răsăritean conduce la retragerea lor din Polonia Pe Canalul Mânecii, manevre militare maritime de flancare a flotelor inamice eşuează Germanii ocupă oraşul Antwerp Prima bătălie de la Ypres; încercarea germanilor de a ocupa porturile de pe Canalul Mâneci eşuează; contraatacul franco-britanic eşuează şi el Manevrele militare maritime se încheie cu bătălia de la Yser Mareşalul Hindenburg devine comandantul armatelor germane Ruşii reiau avansul în Prusia Răsăritenă Marea Britanie declară Marea Nordului zonă de război şi începe blocada Germaniei Sârbii înregistrează a treia invazie austro-ungară Ruşii se retrag după bătălia de la Lódź Turcia proclamă Războiul Sfânt Austro-ungarii ocupă Belgradul 1915 8–15 ianuarie 23 ianuarie 7–21 februarie 11 februarie 18 februarie 19 februarie-18 martie 10–13 martie 14–15 martie 19–20 martie 31 martie 22 aprilie-25 mai 25 aprilie 2–4 mai 4 mai 7 mai 9 mai-18 iunie 15–25 mai 23 mai 1 iunie 20 iunie-14 iulie 16–18 iulie 4–5 august 132 Atacul francezilor este oprit de germani în bătălia de la Soissons Armatele germane şi austro-ungare lansează ofensiva din Carpaţi Germanii încercuiesc Armata a X-a rusă în bătălia de la Mazuria Ofensiva austro-ungară în Carpaţi eşuează dezastruos Raid aerian britanic deasupra zonelor Ostend şi Zeebrugge Germanii încep războiul submarin împotriva vaselor comerciale Flota britanică eşuează în încercarea de forţare a strâmtorii Dardanelelor Avansul britanicilor se opreşte prin bătălia de la Neue-Chappele Bătălia de la Saint-Eloi Raid montan al germanilor asupra zonelor Yarmouth şi King’s Lynn Încep raidurile germane cu dirijabile în sudul Angliei A doua bătălie de la Ypres, germanii folosesc pentru prima dată gazele toxice de luptă Trupele franco-britanice debarcă în Peninsula Gallipoli Linia rusească a frontului de la Gorlice la Tarnow este străpunsă de ofensiva germano-austro-ungară, ruşii sunt forţaţi să se retragă Italia părăseşte alianţa cu Puterile Centrale Este scufundat vasul Lusitania A doua bătălie de la Artois Bătălia de la Festubert Italia trece în tabăra Antantei şi declară război Germaniei şi Austro-Ungariei Raid aerian german asupra Londrei Ofensiva germană de la Argonne eşuează Ruşii sunt înfrânţi în bătălia de la Krasnotav Germanii intră în Varşovia 6–21 august 18 septembrie 25 septembrie- – 6 noiembrie 28 septembrie 5 octombrie 7 octombrie 3 decembrie 7 decembrie 19 decembrie 20 decembrie Atacul franco-britanic asupra Dardanelelor eşuează Atacurile submarine ale germanilor sunt limitate după atenţionarea Statelor Unite ale Americii Ofensivă franco-britanică în zonele Loos şi Champagne Britanicii intră în Kut el Amara după ce-i înfrâng pe turci Trupe franco-britanice debarcă la Salonic Armata sârbă cedează în faţa ofensivei armatelor germane, austroungare şi bulgare şi este evacuată pe insula Corfu Mareşalul Joffre devine comandantul armatelor franceze Trupele turceşti le asediază pe cele britanice la Kut el Amara Mareşalul Haig preia comanda armatelor britanice din Franţa Trupele franco-britanice încep evacuarea de la Anzac şi Golful Suvla din Dardanele (încheiată în 9 ianuarie 1916) 1916 21 februarie18 decembrie 15 martie 29 aprilie 15 mai – 17 iunie 24 mai 31 mai – 1 iunie 4 iunie – 20 septembrie 5 iunie 6 iunie 10 iunie 1 iulie – 18 noiembrie 26 august 27 august 29 august 10 septembrie – 19 noiembrie 15 septembrie 24 octombrie – 18 decembrie 3 decembrie 7 decembrie 12 decembrie 13 decembrie 30 decembrie Bătălia de la Verdun, soldată cu moartea a 550 de mii de francezi şi 450 de mii de germani Amiralul Tirpitz demisionează Britanicii capitulează la Kut el Amara Austro-ungarii îi înving pe italieni la Asiago, dar sunt obligaţi să se retragă pentru a întări frontul răsăritean Marea Britanie introduce conscrierea obligatorie în scop militar Bătălia pentru Iutlanda Marea ofensivă rusă la sud de cursul Pripetului, soldată cu imense pierderi de partea ambelor tabere Izbucneşte răscoala arabilor din Turcia Nava britanică Hampshire este scufundată, iar lordul Kitchener, ministru de Război, moare înecat Ruşii trec Nistrul Ofensiva franco-britanică de la Somme, soldată cu moartea a 420 de mii de englezi, 195 de mii de francezi şi 400 de mii de germani Italia declară război Germaniei România intră în război şi trupele sale invadează Transilvania Mareşalul Hindenburg devine şeful Statului Major General al armatelor Puterilor Centrale Forţele franco-britanice încep ofensiva de la Salonic Britanicii folosesc pentru prima dată tancuri în bătălia de la Somme Francezii lansează cu succes contraatacul de la Verdun Mareşalul Nivelle îl înlocuieşte pe mareşalul Joffre la comanda armatelor franceze Lordul Lloyd George formează noul guvern britanic de coaliţie Puterile Centrale lansează o ofertă de pace Britanicii încep ofensiva din Mesopotamia Puterile Antantei resping oferta de pace a taberei adverse 133 INVENTARUL DOCUMENTELOR 1. Budapesta, 7/20 ianuarie 1914 – Comentariu de presă în legătură cu şedinţele preliminare ale Comitetului executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania, desfăşurate la Budapesta în scopul pregătirii strategiei ce urmează să fie adoptată în viitoarele negocieri cu premierul maghiar, Tisza István, pentru recunoaşterea drepturilor politice şi civile ale etniei româneşti din Transilvania. 2. Zalău, 8/21 ianuarie 1914 – Anunţ în legătură cu demisia mai multor membri ai Congregaţiei comitatului Sălaj în semn de protest faţă de reuşita electorală a candidatului Partidului Naţional Român din Transilvania, Gheorghe Pop de Băseşti, care l-a învins în alegerile locale pe candidatul maghiar, baronul Wesellényi. 3. Făgăraş 8/21 ianuarie 1914 – Ştire în legătură cu procesul deschis de autorităţile maghiare periodicului românesc „Olteanul”, din Făgăraş, pentru „delictul de presă” de a fi demascat falsificarea alegerilor locale. 4. Budapesta, 9/22 ianuarie 1914 – Comentariu de presă în legătură cu rundele de negocieri purtate de Comitetul executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania, la Budapesta, cu premierul maghiar, Tisza István, pentru recunoaşterea drepturilor politice şi civile ale etniei româneşti din Transilvania, şi reacţia presei maghiare privitor la proiectul pactului politic ce urma să se încheie între părţile participante. 5. Berlin, 9/22 ianuarie 1914 – Ştire publicată de cotidianul german „Berliner Tageblatt” în legătură cu declaraţiile noului ambasador austro-ungar la Bucureşti, contele Ottokar Czernin, care afirmă că românilor transilvăneni nu le sunt recunoscute drepturile politice şi civile. 6. Budapesta-Viena, 10/23 ianuarie 1914 – Comentariu de presă în legătură cu declaraţia preşedintelui Comitetului executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania, Teodor Mihaly, dată periodicului maghiar „Keleti Értesitö” după încheierea primei runde a negocierilor purtate cu premierul maghiar, Tisza István, pentru recunoaşterea drepturilor politice şi civile ale etniei româneşti din Transilvania, precum şi cu privire la percepţia deformată pe care presa maghiară a insuflat-o opiniei publice austriece pe marginea demersului românesc. 7. Debreţin, 10/23 februarie 1914 – Ştire în legătură cu atentatul cu bombă petrecut în palatul de reşedinţă al recent înfiinţatei Episcopii Greco-Catolice de Hajdudorog. 8. Bucureşti, 10/23 ianuarie 1914 – Ştire în legătură cu declaraţiile noului ambasador austroungar la Bucureşti, contele Czernin, care afirmă încă odată, atât în presa românească, cât şi în cea maghiară, că românilor transilvăneni nu le sunt recunoscute drepturile politice şi civile. 9. Viena-Berlin, 17/30 ianuarie 1914 – Ştire în legătură cu îngrijorarea stârnită guvernelor austro-ungar şi german de pregătirile militare desfăşurate de Rusia la graniţele ei cu cele două imperii şi atmosfera antigermană cultivată în rândul populaţiei în numele panslavismului. 10. Paris, 18/31 ianuarie 1914 – Cronică întocmită pe marginea conferinţei organizate la Paris de grupul studenţilor români din capitala franceză, cu tema „Chestiunea Transilvaniei”, avându-i ca invitaţi pe câţiva dintre fruntaşii ardeleni ai mişcării naţionale. 134 11. Arad, 22 ianuarie/3 februarie 1914 – Articol de fond în legătură cu proiectul de modificare a legislaţiei electorale, instrument juridic prin intermediul căreia legislativul de la Budapesta urmăreşte să reducă accesul reprezentanţilor românilor transilvăneni în Parlament, fie prin desfiinţarea circumscripţiilor din regiunile locuite compact de români, fie prin arondarea la alte circumscripţii a localităţilor locuite majoritar de români. 12. Budapesta, 23 ianuarie/4 februarie 1914 – Ştire în legătură cu începerea unei noi runde de negocieri, la Budapesta, între Comitetului executiv al Partidului Naţional Român din Tranilvania şi premierul maghiar, Tisza István, pentru recunoaşterea drepturilor politice şi civile ale etniei româneşti din Transilvania. 13. Budapesta, 13/26 februarie 1914 – Fragment al stenogramei înregistrate în şedinţa Parlamentului maghiar, în care premierul Tisza István prezintă cererile formulate de Comitetului executiv al Partidului Naţional Român şi apoi încearcă să convingă auditoriul că majoritatea drepturilor politice şi civile solicitate în cereri le-au fost satisfăcute românilor. 14. Blaj, 13/26 februarie 1914 – Articol de fond în legătură cu învinuirile aduse românilor, de către presa maghiară, că s-ar afla în spatele atentatului cu bombă petrecut în palatul de reşedinţă al recent înfiinţatei Episcopii Greco-Catolice de Hajdudorog, pe fondul nemulţumirii credincioşilor din localităţile desprinse de la vechile episcopii şi rearondate noii episcopii. 15. Debreţin, 13/26 februarie 1914 – Anunţ de ultimă oră în legătură cu identificarea unuia dintre autorii atentatului comis împotriva palatul de reşedinţă al recent înfiinţatei Episcopii Greco-Catolice de Hajdudorog, sârboaica Ecaterina Bugarsky, aflată în slujba vreunei organizaţii panslaviste. 16. Budapesta, februarie 1914 – Cronica negocierilor purtate de conducătorii Partidului Naţional Român din Transilvania cu premierul maghiar, Tisza István, pentru recunoaşterea drepturilor politice şi civile ale etniei româneşti ardelene, întocmită de fruntaşul transilvănean Alexandru Vaida-Voievod. 17. Criştior (comitatul Bihor), 1 martie 1914 – Denunţ formulat de cârciumarul din satul Criştior, Fried Ignác, împotriva mai multor ţărani români, reîntorşi de la muncă din România, care au adus vestea că în curând Transilvania va fi alipită României. 18. Panciova (Banatul de Sud), 17 februarie/4 martie 1914 – Eseu în legătură cu traiul mizer al moţilor, obligaţi din cauza sărăciei să colinde cele mai îndepărtate locuri ale monarhiei austroungare pentru a-şi asigura traiul, fără să-şi fi pierdut conştiinţa naţională. 19. Arad, 19 februarie/4 martie 1914 – Ştiri de ultimă oră în legătură cu stadiul cercetărilor întreprinse de organele judiciare în cazul atentatului, cu bombă, de la Debreţin şi reacţia antiromânească a presei maghiare, în condiţiile în care din anchetă transpare implicarea Rusiei. 20. Arad, 19 februarie/4 martie 1914 – Analiză critică în legătură cu politica economică discriminatorie adoptată de guvernul maghiar, în urma căreia populaţia maghiară, colonizată în zonele majoritar româneşti, este sprijinită, în vreme ce românii sunt împinşi spre sărăcie şi spre incultură. 21. Budapesta, 19 februarie/6 martie 1914 – Articol de fond în legătură cu discursul preşedintelui Partidului Naţional Român din Transilvania, dr. Teodor Mihaly, în Parlamentul de la Budapesta pe marginea „chestiunii româneşti” negociate de Comitetul executiv al PNR cu premierul maghiar, Tisza István, pentru recunoaşterea drepturilor politice şi civile ale etniei româneşti din Transilvania.. 22. Bucureşti, 19 februarie/4 martie 1914 – Comunicat al Poliţiei Române în legătură cu ancheta desfăşurată pentru identificarea şi prinderea autorilor atentatului de la Debreţin, Ilie Cătărău şi Kirilov, şi legătura acestora cu organizaţia panslavistă „Mâna neagră”. 23. Arad, 20 februarie/5 martie 1914 – Articol de fond în legătură cu eşecul negocierilor purtate de Comitetul executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania, la Budapesta, cu premierul maghiar, Tisza István, pentru recunoaşterea drepturilor politice şi civile ale etniei româneşti din Transilvania. 135 24. Moftinu Mic (comitatul Sătmar), 21 februarie/6 martie 1914 – Ştire în legătură cu începerea procesului intentat de autorităţile maghiare preotului român Gheorghe Mureşan, şi credincioşilor din Moftinu Mic, pentru culpa de a fi protestat împotriva arondării parohiei lor la recent înfiinţata Episcopie de Hajdudorog. 25. Miskolc (Ungaria), 25 februarie/10 martie 1914 – Ştiri în legătură cu tratamentul discriminatoriu la care sunt supuşi românii bihoreni angajaţi în fabricile din Mişcolţ şi la eforturile de maghiarizare a lor prin intermediul protopopului greco-catolic maghiar căruia îi sunt arondaţi. 26. Oradea, 28 februarie/13 martie 1914 – Ştire în legătură cu alegerea Oradiei pentru organizarea manevrelor militare de vară ale armatei maghiare şi despre desfăşurarea acestora în prezenţa arhiducelui Karl Franz Joseph. 27. Arad, 1/14 martie 1914 – Articol de fond în care este criticată politica de colonizare cu populaţie maghiară a zonelor locuite exclusiv sau majoritar de români transilvăneni în scopul de a slăbi reprezentare acestora în administraţie şi parlament şi implicit pentru menţinerea lor în sărăcie. 28. Ceica (comitatul Bihor), 2/15 martie 1914 – Ştire în legătură cu refuzul tânărului bihorean Vasile Cristea de a juca rolul „trădătorului” într-o piesă de teatru închinată Revoluţiei maghiare de la 1848. 29. Arad, 2/15 martie 1914 – Articol de fond în care, preluând afirmaţiile fostului premier, contele Andrássy, referitoare la corupţia şi violenţa practicate în alegeri de autorităţile maghiare, este infirmat caracterul utopic al „statului unitar maghiar”, menţinut în viaţă doar prin mijloace abuzive. 30. Iaşi, 4/17 martie 1914 – Ştire în legătură cu pregătirile militare de amploare desfăşurate de Rusia la graniţele României şi Galiţiei. 31. Carei (comitatul Sătmar), 7/20 martie 1914 – Corespondenţă în legătură cu lucrările Congregaţiei comitatului Sătmar pe marginea adoptării programului antiromânesc propus de societatea culturală maghiară EMKE, şedinţă în care fostul prefect, Falusy Árpád, i-a împroşcat cu insulte şi injurii reprezentanţii români, iar în schimb a primit o replică de bun simţ din partea fruntaşului Dr. Vasile Lucaciu. 32. Oradea, 7/20 martie 1914 – Corespondenţă în legătură cu lucrările Congregaţiei comitatului Bihor, pe marginea analizării şi adoptării moţiunii antiromâneşti propuse de Congregaţia comitatului Pesta, în care reprezentantul român, Dr. Ioan Ciordaş, a solicitat discutarea în plen a acestui document, deşi Comitetul permanent al congregaţiei solicitase ignorarea lui. 33. Londra, 12/25 martie 1914 – Analiză militară în legătură cu dinamica procesului de înarmare a marilor puteri europene şi spectrul unui iminent război ce planează asupra continentului. 34. Berlin/Viena, 12/25 martie 1914 – Ştiri în legătură cu prognozata logodnă a uneia dintre marile ducese ale familiei imperiale ruse cu prinţul moştenitor al României, Carol, alianţă matrimonială în baza căreia României ar urma să-i fie retrocedată Basarabia sau o parte a acestei provincii răpite de Rusia în trecut. 35. Oradea, 14/27 martie 1914 – Ştire în legătură cu percheziţiile ordonate de procuratura locală la redacţia periodicului „Poporul Român” şi la domiciliul redactorului acestuia, Constantin Savu, în încercarea de a proba un presupus delict de presă. 36. Bucureşti, 14/27 martie 1914 – Apel al Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, prin care aceasta îi cheamă pe locuitorii capitalei la un miting de solidaritate cu românii ardeleni cărora autorităţile maghiare le refuză în continuare acordarea drepturilor politice şi civile. 37. Cluj, 15/28 martie 1914 – Extras din articolul publicat, în periodicul clujean „Újság”, împotriva mitingului organizat de Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor la Bucureşti, şi în care sunt aduse insulte şi injurii României şi poporului român. 38. Timişoara, 15/28 martie 1914 – Corespondenţă în legătură cu lucrările Congregaţiei comitatului Timiş, pe marginea analizării şi adoptării programului antiromânesc propus de 136 39. 40. 41. 42. 43. 44. 45. 46. 47. 48. 49. 50. societatea culturală maghiară EMKE, şedinţă în care reprezentanţii celorlalte naţionalităţi au solicitat ca guvernul să iniţieze negocieri şi cu fruntaşii etniilor lor. Sibiu, 18/31 martie 1914 – Ştire alarmantă, preluată de periodicul „Siebenbürgische Deutsche Tagblatt”, din Sibiu după gazeta vieneză „Neues Wiener Journal”, care colportează zvonul că populaţia românească din comitat s-ar fi înarmat în perspectiva iminentei invazii a armatei române în Transilvania, eveniment ce s-ar putea produce de îndată ce România va perfecta alianţa cu Rusia. Oradea, 22 martie/4 aprilie 1914 – Minuta conferinţei desfăşurate în sala mare a Primăriei Oradea în problema acordării drepturilor politice şi civile românilor transilvăneni, conferinţă la care au participat Dr. Jászi Oszkár, din partea mediului academic maghiar, Dr. Krüger Aladár, din partea naţionaliştilor maghiari, şi Vasile Goldiş, din partea Partidului Naţional Român; este remarcat şi discursul avocatului orădean, Dr. Aurel Lazăr, intervenţie care a repus Oradea în circuitul mişcării naţionale româneşti. Bucureşti, 22 martie/4 aprilie 1914 – Eseu, semnat de Mircea Russu Şirianu, în legătură cu prestigioasa poziţie internaţională câştigată de România în cadrul echilibrului european de forţe, în condiţiile în care cele două blocuri militare continentale, Tripla Alianţă şi Tripla Înţelegere (Antanta), sunt angajate într-o iraţională cursă a înarmării. Arad, 22 martie/4 aprilie 1914 – Critică adusă articolului, publicat în gazeta „Aradi Újság”, în care episcopul Aradului, Ioan I. Papp, era denigrat pentru că ar fi comandat unui sculptor maghiar executarea mai multor busturi ale unor figuri istorice româneşti, în scopuri comerciale. Oradea/Arad, 28 martie/10 aprilie 1914 – Recenzia lucrării„Orosz vagy román kéz?” (Mână rusească ori românească?) scrisă de orădeanul Lakos Lajos pe marginea atentatului de la Debreţin, în care autorul înlătură ipoteza implicării României în evenimentul respectiv şi indică Rusia ca autor. Cluj, 29 martie/11 aprilie 1914 – Scrisoare de lămurire, adresată cotidianului „Românul” de către studenţii români de la Universitatea din Cluj, în legătură cu persecuţiile la care sunt supuşi de conducerea universităţii şi de studenţii maghiari pentru că au expediat o telegramă de felicitare Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor pentru mitingul organizat pe 16 martie la Bucureşti. Satu Mare, 1/14 aprilie 1914 – Anunţ privitor la începerea procesului intentat de autorităţile maghiare preotului greco-catolic din Moftinu Mic, şi credincioşilor din parohie, pentru că au protestat împotriva arondării satului lor la recent înfiinţata Episcopie Greco-Catolică de Hajdudorog. Zalău, 4/17 aprilie 1914 – Invitaţie lansată de conducerea Partidului Naţional Român din Transilvania, prin care reprezentanţii românilor sălăjeni sunt chemaţi să participe la şedinţa congregaţiei comitatense, în scopul reorganizării filialei P.N.R. din comitatul Sălaj. Oradea/Satu Mare, 9/22 aprilie 1914 – Corespondenţă privitoare la organizarea apărării românilor din Moftinu Mic în procesul intentat de autorităţile maghiare pentru că au protestat împotriva arondării parohiei lor la recent înfiinţata Episcopie Greco-Catolică de Hajdudorog, apărare structurată la Oradea de avocatul Aurel Lazăr şi de alţi avocaţi membrii ai Partidului Naţional Român din Transilvania. Cluj, 10/23 aprilie 1914 – Ştire în legătură procesul de lezmajestate deschis de autorităţile maghiare ţăranului român Petru Cocotă, din Vulcan, care la beţie l-ar fi înjurat pe împăratul Franz Joseph şi şi-ar fi exprimat convingerea că în curând Ardealul va fi ocupat de armata română. Satu Mare, 10/23 aprilie 1914 – Corespondenţă privitoare la desfăşurarea primelor şedinţe de judecată în procesul intentat de autorităţile maghiare împotriva credincioşilor greco-catolici din Moftinu Mic pentru că au protestat împotriva arondării parohiei lor la recent înfiinţata Episcopie Greco-Catolică de Hajdudorog. Oradea, 11/24 aprilie 1914 – Ştire în legătură cu iniţiativa înfiinţării şi zidirii unui seminar greco-catolic român la Oradea în cursul anului. 137 51. Satu Mare, 14/27 aprilie 1914 – Corespondenţă privitoare la sentinţa pronunţată de Tribunalul din Satu Mare împotriva credincioşilor greco-catolici din Moftinu Mic, în baza căreia cincisprezece inculpaţi au fost condamnaţi cu închisoare pentru că au protestat împotriva arondării parohiei lor la recent înfiinţata Episcopie Greco-Catolică de Hajdudorog. 52. Indiana Harbour (Indiana State), 15/28 aprilie 1914 – Avertisment lansat de preotul ortodox Simeon Mihălţian, din Indiana Harbour, românilor transilvăneni care intenţionează să plece la muncă în America, în legătură cu riscurile la care se expun pe fondul crizei economice induse de Partidul Republican, care a pierdut alegerile. 53. Berlin, 16/29 aprilie 1914 – Spicuiri din diferite studii geo-politice găzduite recent de presa germană, în care o serie de specialişti se pronunţă pentru dezmembrarea Austro-Ungariei, restituirea teritoriilor răpite de la Italia, Serbia şi România, urmate de constituirea unui stat german unificat în centru Europei. 54. Săcădat (comitatul Bihor), 18 aprilie/1 mai 1914 – Ştire privitoare la condamnarea cu închisoare a ţăranului român Teodor Maniu, din Săcădat, pentru delictul de propagandă împotriva ungurilor din Oradea. 55. Marghita (comitatul Bihor), 24 aprilie/7 mai 1914 – Ştire în legătură cu recrutările pentru serviciul militar desfăşurate la Marghita, în urma cărora doar jumătate din cei care s-au prezentat au fost declaraţi apţi, ceilalţi suferind de inaniţie. 56. Viena, 25 aprilie /8 mai 1914 – Ştire, publicată în cotidianul vienez „Reichspost”, în legătură cu viitoarea sursă de finanţare a campaniei electorale a partidului de guvernământ, al premierului Ştefan Tisza, susţinută de magnatul american Rothschild în schimbul obţinerii titlului nobiliar de conte maghiar. 57. Arad, 26 aprilie/9 mai 1914 – Ştire în legătură cu procesul deschis de către autorităţile maghiare împotriva redacţiei cotidianului „Românul”, din Arad, şi împotriva fruntaşilor arădeni ai Partidului Naţional Român din Transilvania pentru delictul de propagandă împotriva ungurilor, care s-ar regăsi în afişul electoral conceput de cei nominalizaţi. 58. Arad, 31 aprilie/13 mai 1914 – Articol de fond în legătură cu intenţia declarată a executivului austro-ungar, reunit în comisiile de specialitate, de a fortifica graniţa Transilvaniei cu România, la sugestia partenerului maghiar. 59. Şicula (comitatul Arad), 1/14 mai 1914 – Ştire privitoare la condamnarea ţăranului român Ion Morariu, din Şicula, pentru delictul de propagandă împotriva ungurilor, urmată de eseul alcătuit de cotidianului arădean „Românul” pe marginea stării de spirit negative a populaţiei româneşti, confruntată cu abuzurile zilnice ale administraţiei maghiare. 60. Bucureşti/Oradea, 2/15 mai 1914 – Corespondenţă privitoare la incidentul petrecut în curtea palatului Academiei Române unde, vicarul ortodox al Oradiei, Vasile Mangra, prezentându-se neinvitat la sesiunea anuală de deschidere, a fost sechestrat, înjurat şi bruscat de studenţii români. 61. Viena, 3/16 mai 1914 – Anunţ privitor la preconizatele manevre militare ce urmează să fie efectuate de armata austro-ungară în Bosnia în a doua jumătate a lunii iunie, sub conducerea prinţului moştenitor al tronului,arhiducele Franz Ferdinand. 62. Budapesta/Viena, 3/16 mai 1914 – Reacţiile presei maghiar, a guvernului maghiar şi a ministrului de Externe austro-ungar în legătură cu agresiunea suferită de vicarul ortodox al Oradiei, Vasile Mangra, în curtea palatului Academiei Române. 63. Beiuş, 17 mai 1914 – Raport informativ întocmit de către prim-pretorul plasei Beiuş, Wertheimstein, în legătură cu starea de spirit optimistă a ţăranilor români din zona sa, de pe urma zvonului că Transilvania va trece sub autoritatea României în anul 1915. 64. Debreţin (comitatul Hajdú), 4/17 mai 1914 – Corespondenţă privitoare la desfăşurarea şedinţei Adunării congregaţionale a comitatului Hajdú, ocazie cu care deputaţii locali au subscris petiţiilor formulate împotriva etniei române şi a tratativelor purtate cu premierul, Tisza István, de către congregaţiile comitatelor Pesta şi Cluj. 138 65. Viena, 4/17 mai 1914 – Recenzie pe marginea lucrării „Marele imperiu habsburgic”, în care autorul, ce semnează sub pseudonimul „Octavian” prevede apropiata izbucnire a unui război mondial, urmat de o reorganizare a ordinii mondiale. 66. Budapesta, 6/19 mai 1914 – Ştire, publicată de cotidianul „Budapesti Tudositó”, în legătură cu deschiderea unui proces împotriva scriitorului şi poetului Octavian Goga, pentru delictul de „agitaţie şi îndemn la răscoală”, culpe regăsite în conţinutul piesei de teatru „Domnul notar”, scrisă de împricinat. 67. Oradea, 9/22 mai 1914 – Anunţ cu privire la înfiinţarea unui nou despărţământ al asociaţiei culturale româneşti „Astra” în comitatul Bihor, iniţiativă menită să relanseze mişcarea naţională a românilor bihoreni. 68. Şomcuta Mare (Sătmar)/Sânnicolau Mare (Timiş), 9/22 mai 1914 – Ştiri transmise din comitatele Sătmar şi Timiş în legătură cu abuzurile comisiilor locale de examinare a alegătorilor care, verificându-i pe potenţialii votanţi români sub aspectul cunoaşterii scrisului şi cititului, au diminuat corpul electoral al Partidului Naţional Român. 69. Petersburg/Bucureşti, 10/23 mai 1914 – Ştiri privitoare la viitoarea vizită a familiei imperiale ruse în România, deplasare ce va avea loc pe la mijlocul lunii iunie. 70. Timişoara, 10/23 mai 1914 – Ştire privitoare la declanşarea unor anchete disciplinare împotriva unor învăţători români, din comitatul Timiş, culpabili pentru slabele progrese înregistrate de elevii lor în învăţarea limbii maghiare. 71. Nuşfalău (comitatul Sălaj), 10/23 mai 1914 – Ştire privitoare la condamnarea ţăranului român Petru Cuştean pentru delictul de propagandă împotriva ungurilor. 72. Pireu (Grecia), 10/23 mai 1914 – Ştire alarmantă cu privire la exodul românilor transilvăneni înspre America, prin mijlocirea administraţiei româneşti şi a unor intermediari greci, fenomen menit să dezechilibreze balanţa etnică în multe zone din Ardeal. 73. Hăşdate (comitatul Turda), 10/23 mai 1914 – Ştire privitoare la reţinerea unor tineri români care au arborat tricolorul românesc în vârful unui plop înalt, faptă interpretată drept delict de „agitaţie” de către autorităţile maghiare. 74. Blaj, 10/23 mai 1914 – Ştiri contradictorii, difuzate de presa românească şi cea maghiară în legătură cu confruntările violente petrecute la Blaj între mulţimea de români transilvăneni adunaţi în faţa catedralei greco-catolice, pentru a apăra drapelul românesc arborat pe clădire, şi trupele de jandarmi şi husari maghiari care au intervenit pentru restabilirea „ordinii de drept”. 75. Oradea/Debreţin, 18/31 mai 1914 – Ştire, comunicată de Regimentul 61 Infanterie Debreţin, în legătură cu eşecul mobilizării rezerviştilor români din cauză că mai bine de trei sferturi din numărul acestora au emigrat în America, mânaţi de sărăcie. 76. Alba Iulia, 18/31 mai 1914 – Cronica adunării populare de la Alba Iulia, convocată de fruntaşii Partidului Naţional Român din Transilvania, la care au participat în jur de opt-zece mii de ţărani români, manifestaţie care a fost oprită, la scurtă vreme după începerea ei, şi anulată de viceprimarul oraşului, care a invocat delictul de propagandă împotriva ungurilor. 77. Budapesta, 18/31 mai 1914 – Descriere a vulnerabilităţilor vecinătăţii Transilvaniei cu România, din perspectiva vreunei agresiuni militare româneşti, ca argument pentru necesitatea fortificării graniţelor estice şi sudice ale Ardealului cu linii de cazemate. 78. Budapesta, mai 1914 – Cronica procesului de desfiinţare a sentimentelor pro-dinastice manifestate de românii transilvăneni faţă de monarhia Habsburgică, şi implicit a speranţelor legate de emanciparea lor naţională sub viitoarea domnie a prinţului moştenitor, arhiducele Franz Ferdinand, instrumentat de premierul maghiar István Tisza, întocmită de fruntaşul transilvănean Alexandru Vaida-Voievod. 79. Viena, 20 mai/2 iunie 1914 – Apel al Ligii monarhiste din Austria în legătură cu necesitatea salvării statului austro-ungar printr-o reformă menită să acorde autonomie tuturor popoarelor aflate sub coroana habsburgică. 139 80. Arad, 23 mai/5 iunie 1914 – Sinteză a aşa-numitelor iniţiative şi acţiuni de „împăcare”, a naţiunii române din Transilvania cu poporul maghiar, desfăşurate de contele Tisza István în ultimele două decenii, toate eşuate şi soldate cu slăbirea solidarităţii etnice a românilor. 81. Alba Iulia, 23 mai/5 iunie 1914 – Precizări în legătură cu arestarea unor soldaţi şi a unui ofiţer, de etnie română, care au participat la Adunarea populară organizată de conducerea Partidului Naţional Român din Transilvania la Alba Iulia la sfârşitul lunii mai, miting anulat prin intervenţia jandarmilor maghiari. 82. Nojorid (comitatul Bihor), 24 mai/6 iunie 1914 – Raport al Senatului şcolar bihorean în legătură cu rezultatele îngrijorătoare înregistrate la examenele şcolare de limba română la şcolile din comuna Nojorid, în special la clasele III-VI, unde sistemul de predare bilingv (românomaghiar) a reuşit să-i încurce pe elevi în ale scrisului după dictare. 83. Cluj, 24 mai/5 iunie 1914 – Ştire privitoare la desfăşurarea şedinţei filialei clujene a asociaţiei maghiare EMKE, în cadrul căreia reprezentanţii maghiarimii vor cere guvernului să fortifice graniţele Transilvaniei cu România, să sporească efectivele militare în provincie şi să-i detaşeze în alte locuri pe ofiţerii de etnie română. 84. Iara (comitatul Turda-Arieş), 25 mai/8 iunie 1914 – Anchetă jurnalistică în legătură cu incidentul provocat de arborarea unui drapel românesc în vârful unui plop înalt din localitate, delict care a declanşat o serie de represalii din partea administraţiei locale şi a jandarmeriei împotriva sătenilor români din zonă. 85. Beiuş, 25 mai/8 iunie 1914 – Ştire privitoare la desfăşurarea adunărilor populare ale românilor din Ţinutul Beiuşului, în comunele Budureasa şi Mizieş, organizate de Partidul Naţional Român, însoţită de protestul participanţilor împotriva arondării mai multor sate româneşti la o circumscripţie electorală dintr-o comună maghiară. 86. Oradea, 26 mai/8 iunie 1914 – Anunţ privitor la organizarea serbării de reînfiinţarea a Despărţământului asociaţiei culturale române „Astra” şi a filialei locale a „Reuniunii Femeilor Române”, festivităţile urmând să se desfăşoare la Preparandia Greco-Catolică din Oradea şi la Băile Episcopeşti. 87. Pocola (comitatul Bihor), 27 mai/10 iunie 1914 – Ştiri în legătură cu rezultatele foarte bune obţinute de elevii şcolii confesionale ortodoxe din Pocola la examenul de absolvire, precum şi privitoare la desfăşurarea, în aceeaşi comună, a şedinţei despărţământului Beiuş a „Reuniunii învăţătorilor ortodocşi români din Bihor”. 88. Arad, 30 mai/13 iunie 1914 – Comentariu pe marginea noi legi de reglementare a islazurilor comune, cu sublinierea primejdiilor ce pândesc comunităţile româneşti din pricina neştiinţei de carte şi a nepăsării faţă de proprietatea comună, material însoţit de lămuriri oferite de avocatul timişorean Dr. Pompil Cioban, specialist în probleme de drept urbarial. 89. Cernăuţi, 30 mai/13 iunie 1914 – Ştire în legătură cu încăierarea ce s-a iscat în Dieta Bucovinei ca urmare a controversei iniţiate de deputatul pro-monarhist Aurel Onciul, care apăra interesele Băncii Raiffeisen, şi naţionalistul Ţurcan, incident care a condus la suspendarea şedinţei. 90. Viena, 1/14 iunie 1914 – Extras din organul de presă al armatei, „Buletinul Militar”, în legătură cu numirile şi transferurile unor magistraţi militari de etnie română la instanţele militare din imperiu. 91. Constanţa, 1/14 iunie 1914 – Cronica debutului vizitei oficiale efectuale de familia imperială a Ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei în România. 92. Beiuş, 2/15 iunie 1914 – Detalii legate de contextul în care administraţia preturii plasei Vaşcău, ajutată de jandarmerie, a oprit lucrările adunării populare organizate de filiala bihoreană a Partidului Naţional Român în comuna Lazuri de Beiuş. 93. Beiuş, 2/15 iunie 1914 – Ştiri privitoare la activitatea politică a despărţământului bihorean al asociaţiei culturale româneşti „Astra” în satele plasei Beiuş, apoi în legătură cu succesul repurtat la examenul de maturitate de către absolvenţii liceului românesc din Beiuş şi despre 140 preconizata reprezentaţie teatrală ce urma să fie susţinută la Beiuş de către asociaţia teatrală „Thalia română” din Braşov. 94. Sighet, 2/15 iunie 1914 – Anunţ al despărţământului maramureşean al asociaţiei culturale româneşti „Astra” şi a vicarului greco-catolic al Maramureşului, Tit Bud, în legătură cu începerea unei suite de adunări populare ce se vor organiza în satele româneşti în scopul deşteptării identităţii naţionale. 95. Lazuri de Beiuş (comitatul Bihor), 4/17 iunie 1914 – Ştire în legătură cu întreruperea şi apoi interzicerea adunării populare convocate filiala bihoreană a Partidului Naţional Român în comuna Lazuri de Beiuş, miting oprit pe motivul că cererea de autorizare n-ar fi ajuns la pretură spre aprobare. 96. Oradea, 4/17 iunie 1914 – Repere ale biografiei politice a vicarului orădean Vasile Mangra, aşternute într-o scrisoare de către un fruntaş al filialei bihorene a Partidului Naţional Român din Transilvania. 97. Arad, 4/17 iunie 1914 – Rezumat al proiectului de lege prin care guvernul maghiar intenţionează să reformeze aparatul administraţiei locale, în sensul înlocuirii funcţionarilor aleşi cu funcţionari numiţi de putere. 98. Negrileşti (Comitatul Solnoc-Dobâca), 6/19 iunie 1914 – Reportaj în legătură cu modul în care s-a desfăşurat alegerea inginerului topograf ce urma să efectueze lucrările de comasare a parcelelor de păşune comună din localitate, atenţia corespondentului fiind atrasă de facţiunea românească partizană candidatului maghiar la acest post, îndemnată de un preot corupt. 99. Sofia, 8/21 iunie 1914 – Ştire cu privire la ordinul de concentrare a rezerviştilor austro-ungari aflaţi în Bulgaria, măsură în urma căreia aceşti rezervişti au început să se întoarcă în imperiu, convinşii fiind de iminenţa declanşării unei conflagraţii. 100. Igriş (comitatul Cenad), 8/21 iunie 1914 – Cerere formulată conducerii filialei arădene a Partidului Naţional Român din Transilvania, de către Constantin Iucu, fruntaşul ţărănimii române din cercul electoral Periamoş, prin care solicită sprijin pentru organizarea unei adunări populare în comuna Igriş. 101. Cociuba Mică (comitatul Bihor), 8/21 iunie 1914 – Corespondenţă în legătură cu conferinţa organizată de studentul în litere, Vasiliu Onea, în folosul sătenilor români spre a le explica necesitatea ştiinţei de carte în condiţiile în care dreptul de vot este condiţionat de certificatul de absolvire a şcolii primare şi de examenul de scris şi citit. 102. Petroşani (comitatul Hunedoara), 8/21 iunie 1914 – Ştire în legătură cu vizita făcută de o comisie militară, alcătuită din înalţi ofiţeri, la Petroşani cu scopul de a studia posibilitatea de organizare a unei mari garnizoane în zonă. 103. Bunteşti (comitatul Bihor), 8/21 iunie 1914 – Ştiri în legătură cu reuşita adunării populare convocate de filiala bihoreană a Partidului Naţional Român în comuna Bunteşti, precedate de informaţii privitoare la modul în care autorităţile au interzis adunarea populară de la Lazuri de Beiuş, convocată din nou în aceeaşi zi, sub pretexte procedurale. 104. Peterd (comitatul Bihor), 10/23 iunie 1914 – Ştire preluată din cotidianul maghiar orădean „Nagyvárad” în legătură cu nemulţumirea protopopului ortodox orădean, Andrei Horváth, faţă de dificultăţile întâmpinate la examenul de limba română de elevii şcolii româneşti din Peterd, urmată de plângerea câtorva dintre părinţii acestor elevi îndreptată împotriva protopopului. 105. Aiud (comitatul Alba de Jos), 10/23 iunie 1914 – Rezultatele anchetei demarate în legătură cu identificarea celor care au arborat drapelul românesc pe catedrala din Blaj, pe 15 şi 23 martie 1914, şi pe crucea de piatră ce mărgineşte drumul dintre Blaj şi Sâncel, vinovaţi fiind găsiţi nişte elevi români de la Gimnaziul din Blaj. 106. Tăşnad (comitatul Sălaj), 10/23 iunie 1914 – Anunţ al filialei sălăjene a Partidului Naţional Român din Transilvania în legătură cu şedinţa de constituire a Comitetului local al PNR, organism menit să coordoneze întreaga activitate politică şi culturală românească din comitat. 141 107. Budapesta, 11/24 iunie 1914 – Ştire privitoare la procesul deschis cotidianului „Românul” pentru aşa zisul delict de presă săvârşit în articolul ce descrie procesul pornit de autorităţi împotriva credincioşilor greco-catolici români din Moftinu Mic (Sătmar) care s-au revoltat împotriva arondării parohiei lor la nou înfiinţata episcopie maghiară de Hajdudorog. 108. Oradea, 11/24 iunie 1914 – Corespondenţă în legătură tachinările intervenite între grupurile naţionaliste româneşti din Oradea şi Beiuş, apoi cu privire la ştirile alarmiste colportate de gazeta maghiară locală „Szabadság” pe marginea unor presupuse acte de spionaj comise de actorii unei trupe româneşti de teatru, şi revolta produsă corespondentului de un cunoscut preot român care prefera să vorbească ungureşte pe stradă. 109. Arad, 11/24 iunie 1914 – Ştire în legătură cu amânarea şedinţei procesului deschis de vicarul ortodox al Oradiei, Vasile Mangra, unor tineri români care l-au molestat cu ouă clocite cu ocazia lucrărilor Sinodului din 1913. 110. Beiuş-Gârda de Sus (comitatul Alba de Jos), 12/25 iunie 1914 – Cronica morţii unui cărăuş român din Ţara Moţilor care, întorcându-se acasă cu bruma de avere agonisită din negustoria cu articole de lemnărit, a suferit un accident la Beiuş şi a decedat în spitalul local, urmată de inventarul colectei organizate de intelectualitatea română beiuşană pentru ajutorarea familiei defunctului. 111. Arad, 13/26 iunie 1914 – Analiză critică a economiei agrare maghiare, sub aspectul injustei distribuţii a fondului funciar între categoriile sociale şi grupurile etnice trăitoare în Ungaria, studiul fiind focalizat asupra proprietăţilor „fideicomise”, în suprafaţă de două milioane trei sute de mii de iugăre cadastrale, aflate în mâna unui număr de nouăzeci de familii nobiliare maghiare. 112. Dej, 13/26 iunie 1914 – Corespondenţă în legătură cu modul în care maghiarii din Dej îi şicanează pe conlocuitorii lor români şi despre cum o comisie de examinare a ştiinţei de carte a alegătorilor a anulat dreptul de vot al unor ţărani români sub pretextul că ar fi scris prea încet după dictare. 113. Mostar (Bosnia), 13/26 iunie 1914 – Ştire privitoare la sosirea prinţului moştenitor al tronului austro-ungar, Franz Ferdinand, în Bosnia, unde va conduce exerciţiile militare de vară. 114. Beiuş, 13/26 iunie 1914 – Articol polemic, iscălit de secretarul despărţământului beiuşean al „Astrei”, Moise Popovici, la adresa corespondentului teritorial al cotidianului „Românul”, care a relatat oarecum deformat realităţile surprinse în zonă, sub aspectul insuficientei implicări intelectualităţii ocale în opera de luminare a ţărănimii româneşti. 115. Cleveland (Ohio-America), 14/27 iunie 1914 – Anunţ al comunităţii româneşti din statul american Ohio în legătură cu organizarea unei adunări populare în oraşul Martins Ferry, în semn de solidaritate cu suferinţele provocate de administraţia maghiară românilor transilvăneni. 116. Oradea, 15/28 iunie 1914 – Corespondenţă în legătură cu înfiinţarea filialei bihorene a Partidului Radical Maghiar, condus de Jászi Oskár, în al cărui program politic se regăsesc şi drepturi politice şi civile revendicate de etniile trăitoare în Austro-Ungaria, inclusiv cele solicitate de Partidul Naţional Român din Transilvania. 117. Indiana Harbor (Indiana-America), 15/28 iunie 1914 – Apel al Organizaţiei societăţilor şi parohiilor româneşti din America, prin care i se solicită conducerii Partidului Naţional Român din Transilvania să trimită peste ocean deputaţi sau reprezentanţi ai partidului spre aţine treaz simţămintele patriotice ale emigraţiei româneşti prin intermediul unor conferinţe. 118. Sarajevo (Bosnia), 15/28 iunie 1914 – Cronica atentatului comis împotriva prinţului moştenitor al coroanei austro-ungare, arhiducele Franz Ferdinand, şi a soţiei sale Sofia, cu detalii legate de desfăşurarea anchetei pornite împotriva făptuitorilor şi cu ilustrarea reacţiilor opiniei publice din imperiu. 119. Rieni (comitatul Bihor), 15/28 iunie 1914 – Corespondenţă în legătură cu reuşita adunare populară organizată la Rieni de către filiala bihoreană a Partidului Naţional Român din Transilvania, în ciuda faptului că la miting a fost prezent şi proto-pretorul plasei Vaşcău, renegatul Tempeleán Dezső, cel care a anulat mai multe astfel de adunări în zonă. 142 120. Bucureşti, 18 iunie/1 iulie 1914 – Dezvăluire, făcută de cotidianul bucureştean „Seara”, în legătură cu discuţiile purtate, în culisele diplomaţiei, de ţarul Nicolae al II-lea şi regele Carol cu prilejul vizitei monarhului Rusiei în România, cu privire la sprijinirea dorinţei de unire a celor două regate sârbeşti, Muntenegru şi Serbia, inclusiv sub aspect militar. 121. Viena, 18 iunie/1 iulie 1914 – Analiză, a unui înalt ofiţer al armatei austro-ungare, privitoare la conexiunea ce transpare între dinamica înarmării armatei ruse, din prima jumătate a anului, şi intensificarea mişcării naţionaliste sârbe, ce a culminat cu asasinarea prinţului moştenitor al coroanei austro-ungare. 122. Sarajevo (Bosnia), 20 iunie/3 iulie 1914 – Ştiri în legătură cu evoluţia anchetei demarate împotriva asasinilor care au conlucrat la atentatul împotriva prinţului moştenitor al tronului austro-ungar, Franz Ferdinand, şi mărturiile oferite la interogatoriu de principalii autori ai omorului. 123. Arad, 21 iunie/4 iulie 1914 – Radiografie a conflictului geo-politic purtat pe tărâm ideologic între Imperiul Ţarist şi cel Austro-Ungar, prin confruntarea doctrinei panslaviste, ce urma să se materializeze prin uniunea slavilor din sud (iugoslavii) şi cea a Confederaţiei statelor unite ale Austriei Mari, desfiinţată prin asasinarea prinţului moştenitor al coroanei austro-ungare, Franz Ferdinand. 124. Arad, 22 iunie/5 iulie 1914 – Apel al Biroului central al Partidului Naţional Român din Transilvania către toţi intelectualii români, prin care le solicită să ducă muncă de lămurire cu sătenii pentru a-i determina să se prezinte la examenele de scris şi citit cerute de lege pentru a putea beneficia de dreptul de vot, precum şi a combate zvonurile care încearcă să diminueze corpul electoral românesc. 125. Roma, 22 iunie (5 iulie) 1914 – Ştire în legătură cu îngrijorarea cercurilor politice din Viena în privinţa intenţiei de uniune a regatelor Serbiei şi Muntenegrului, în special datorită oportunităţii oferite Serbiei de a avea ieşire la mare şi, implicit, de a periclita hegemonia maritimă deţinută de Austro-Ungaria în zonă. 126. Sofia, 22 iunie/5 iulie 1914 – Apel, lansat prin organul oficial de presă al guvernului de la Sofia, prin care populaţia este incitată să ocupe biserica „Alexandru Nevsky”, zidită de ţarul Alexandru al Rusiei în capitala bulgară, şi de a-i schimba numele şi hramul în semn de protest faţă de vizita familiei imperiale ruse în România. 127. Arad, 22 iunie/5 iulie 1914 – Articol de fond publicat în memoria prinţului moştenitor al tronului Austro-Ungariei, arhiducele Franz Ferdinand, asasinat la Sarajevo pe 28 iunie 1914. 128. Asuaju de Jos (comitatul Sălaj), 22 iunie (5 iulie) 1914 – Cronica reuşitei prime adunării a despărţământului sălăjean al asociaţiei culturale române „Astra”, cu descrierea numeroasei asistenţe ţărăneşti, a bunei organizări a evenimentului, dar şi cu deficienţele constate în privinţa maghiarizării antroponimelor celor defuncţi. 129. Beiuş, 7 iulie 1914 – Raport informativ întocmit de către prim-pretorul plasei Beiuş, Werthennstein, în legătură cu starea de spirit naţionalistă a românilor din oraşul Beiuş şi din împrejurimi, situaţie pe care o atribuie educaţiei naţionaliste promovate de Gimnaziul greco-catolic românesc din oraş în rândul elevilor săi, care pe urmă o răspândesc prin satele lor. 130. Deva, 24 iunie (7 iulie) 1914 – Corespondenţă cu privire la percheziţiile domiciliare operate de organele poliţieneşti maghiare în locuinţa avocatului român, Dr. Alexandru Hossu-Longin, pentru bănuiala de a fi săvârşit fapte de spionaj în favoarea României, şi a fratelui acestuia, avocatul Francisc Hossu-Longin, pentru aceeaşi bănuială. 131. Arad, 26 iunie (9 iulie) 1914 – Radiografie a antitezei născute între direcţiile doctrinei geopolitice cultivate de Austro-Ungaria în raport cu spaţiul balcanic şi realităţile etnice ale acestei zone, populate majoritar şi compact de sârbi. 132. Sibiu, 27 iunie/10 iulie 1914 – Opinie exprimată de reprezentanţii în guvern ai comunităţii saşilor transilvăneni, conform căreia puterea centrală ar trebui să îngrădească şi mai mult drepturile acelor etnii, din Austro-Ungaria, care se învecinează cu state de neamul lor la graniţele imperiului. 143 133. Petroşani (comitatul Hunedoara), 27 iunie /10 iulie 1914 – Ştire privitoare la creşterea numărului de recruţi români care dezertează în România, refuzând să servească în armata austro-ungară. 134. Bucureşti, 28 iunie /11 iulie 1914 – Scrisoare trimisă redacţiei cotidianului „Românul” din Arad, organul de presă al Partidului Naţional Român, de cei trei elevi care au arborat drapelul românesc pe Catedrala greco-catolică din Blaj, tineri care au plecat în România pentru a-şi continua studiile, fiind eliminaţi din toate şcolile din Ungaria. 135. Roma, 29 iunie/12 iulie 1914 – Ştiri în legătură cu nota diplomatică pe care ministrul austroungar de Externe, contele Berchtold, intenţiona să o adreseze guvernului de la Belgrad, document care, prin conţinutul său, ar fi deschis calea ostilităţilor militare între imperiu şi Serbia, dar care notă a fost oprită de la expediere prin intervenţia împăratului german, Wilhelm, precaut în privinţa dezvoltării continentale a războiului odată început. 136. Curtea (comitatul Timiş), 29 iunie/12 iulie 1914 – Reclamaţie a românilor din satul bănăţean Curtea împotriva autorităţilor şi a jandarmeriei maghiare care procedează la confiscarea armelor deţinute legal de locuitori, iar celor care se opun le aplică pedepse corporale. 137. Orăştie (comitatul Hunedoara), 29 iunie/12 iulie 1914 – Ştire în legătură cu arestarea conducătorului corului Reuniunii Române de Cântări, Ionel Rădulescu, venit din România, pentru delictul de lezmajestate, întrucât a glumit pe seama Atentatului de la Sarajevo. 138. America-Cacova (comitatul Turda-Arieş), 29 iunie/12 iulie 1914 – Ştire în legătură cu moartea românului Daniil Oprişiu Cazan, emigrat în Statele Unite ale Americii pentru a-şi putea întreţine familia, şi colecta făcută de comunitatea românească de acolo pentru înmormântarea lui şi pentru a-i ajuta familia din ţară. 139. Bruxelles, 2/15 iulie 1914 – Interviu luat unui înalt demnitar sârb pe marginea crizei instaurate între Austro-Ungaria şi Serbia de pe urma asasinării prinţului moştenitor, Franz Ferdinand al coroanei austro-ungare, material în care demnitarul îşi exprimă convingerea că Viena urmăreşte declanşarea unui conflict armat sub pretextul căruia să anexeze Serbia şi să o includă în aşa numitul proiect geo-politic „Confederaţia dunăreană a Austriei Mari”. 140. Budapesta, 3/16 iulie 1914 – Eseu în legătură cu evoluţia geo-politică a configuraţiei Europei Centrale şi de Sud în contextul jocului de interese al imperiilor continentale, prefacere ce anunţă apropiatul colaps al stărilor de lucruri anacronice, a vechii istorii, şi naştere noii istorii, conturată ca epocă a naţionalităţilor. 141. Ighiu (comitatul Alba de Jos), 4/17 iulie 1914 – Corespondenţă în legătură cu abuzurile pretorului plasei, care i-a chemat la pretură pe preoţii românii, care şi-au condus enoriaşii la adunarea populară de la Alba Iulia, şi le-a aplicat câte o amendă administrativă. 142. Arad, 4/17 iulie 1914 – Ştire în legătură cu tentativa de aruncare în aer a depozitului de praf de puşcă din cazarma Cetăţii Aradului, atentat dejucat prin vigilenţa santinelei aflate în post, un soldat român, care a ripostat cu focuri de armă la atacul teroriştilor. 143. Zagreb, 6/19 iulie 1914 – Extras din rechizitoriul întocmit inculpaţilor Iacob Schaeffer şi Rudolf Herţigonja, studenţi croaţi, acuzaţi de tentativă de asasinare a banului Croaţiei, Skerlec, pe când se afla la teatru, document din care rezultă că guvernul maghiar avea cunoştinţă nu numai despre conspiraţia pusă la cale împotriva conducătorului Croaţiei, ci şi de cea ticluită împotriva prinţului moştenitor, Franz Ferdinand, al tronului austro-ungar, încă din luna mai. 144. Viena, 11/24 iulie 1914 – Textul ultimatumului adresat regatului Serbiei de Austro-Ungaria, însoţit de un memorandum ce detaliază rezultatele anchetei întreprinse de serviciile secrete ale imperiului, apoi de circulara diplomatică expediată de monarhie marilor puteri europene, precum şi o succintă prezentare a stării de spirit a populaţiei din Belgrad. 145. Oradea, 18/31 iulie 1914 – Circulară emisă de vicarul episcopal ortodox al Oradiei, Vasile Mangra, prin care solicită protopresbiterilor şi preoţilor aflaţi în subordinea Consistoriului orădean (bihorean) să-şi informeze credincioşii cu privire la criza politico-militară intervenită 144 între Austro-Ungaria şi Serbia, să-i îndemne pe cei apţi pentru serviciul militar să se conformeze ordinelor de mobilizare pe front, iar pe cei rămaşi acasă să respecte ordinea publică. 146. Arad, 22 iulie/4 august 1914 – Pastorală emisă de episcopul ortodox al Aradului, Ioan I. Papp, în care, după ce este reprodus textul manifestului „Către popoarele mele”, lansat de către împăratul Franz Iosif, înaltul arhiereu îşi îndeamnă credincioşii apţi de serviciul militar să servească pe front interesele patriei comune, Austro-Ungaria, iar pe cei rămaşi acasă îi sfătuieşte să manifeste respect în relaţiile cu membrii altor etnii conlocuitoare şi totodată să nu se angajeze în discuţii polemice cu aceştia. 147. Arad, 25 iulie/7 august 1914 – Apel la solidaritate şi caritate, lansat de către Reuniunea Femeilor Române din comitatul Aradului, cu scopul atragerii româncelor în acţiuni de întrajutorare a familiilor celor plecaţi pe front. 148. Arad, 27 iulie/9 august 1914 – Lămurire cu privire la statutul militar al preoţilor ortodocşi şi al studenţilor în teologie ortodoxă chemaţi sub arme cu ocazia mobilizării generale decretate de guvernul austro-ungar. 149. Arad, 3/16 august 1914 – Articol de fond în legătură cu consecinţele economice imediate provocate de război şi grija pe care credincioşii trebuie să o poarte lucrărilor agricole pentru a evita instalarea foametei. 150. Roma, 7/20 august 1914 – Anunţ privitor la decesul Papei Pius al X-lea, survenit pe fondul amărăciunii pricinuite de eşecul demersurilor făcute pentru a împiedica declanşarea războiului. 151. Arad, 7/20 august 1914 – Circulară emisă de episcopul ortodox al Aradului, Ioan I. Papp, în care prezintă conţinutul ordinului ministrului maghiar al Cultelor şi Instrucţiunii Publice cu privire la sistarea cursurilor şcolilor de alfabetizare şi a celor de recalificare profesională, restrângerea activităţii şcolare, pe termen nelimitat, pentru elevii din clasele IV-VI ale cursului de învăţământ primar, eventual şi pentru din clasa a III-a, în scopul folosirii copiilor la muncile agricole şi gospodăreşti, comasarea elevilor din clasele ale căror învăţători au fost mobilizaţi pe front, înlocuirea acestor dascăli cu suplinitori şi preoţi, precum şi cu privire la strămutarea activităţii şcolare în localurile primăriilor, a parohiilor sau în locuinţele unor particulari în cazul în care clădirile şcolare au fost rechiziţionate în scop militar. 152. Viena-Budapesta, 10/23 august 1914 – Apel lansat cetăţenilor de Ministerul de Război Austro-Ungar în vederea colectări de donaţii în bani şi produse pentru întrajutorarea armatei, în acest scop înfiinţându-se două autorităţi centrale şi mai multe oficii teritoriale de strângere a contribuţiilor. 153. Arad, 10/23 august 1914 – Articol mobilizator prin care clerul este chemat să-i îndemne pe credincioşi la solidaritate şi la disciplină în împlinirea sarcinilor militare şi civile. 154. Arad, 10/23 august 1914 – Articol prin care preoţii şi dascălii sunt îndemnaţi să-i lămurească pe credincioşi în legătură cu moratoriul bancar instituit de curând şi să-i avertizeze cu privire la pericolele ce-i pândesc în cazul amânării plăţilor către băncile creditoare. 155. Budapesta, 13/26 august 1914 – Decrete emise de către ministrul maghiar al Cultelor şi Instrucţiei Publice, Béla Jancovich, prin care se fac unele derogări de la legislaţia anterioară a învăţământului de stat, în sensul că de viitor se va admite predarea în limba maternă a elevilor din clasele I-II şi ca materie de studiu separat pentru cei din clasele III-V, dar în paralel cu orele de învăţare a limbii maghiare, cu scopul însuşirii mai temeinice a limbii oficiale a statului. 156. Arad, 15/28 august 1914 – Anunţ publicat de către Consistoriul Ortodox Român din Arad în legătură cu amânarea înscrierii elevelor în noul an şcolar la Şcoala Civilă Greco-Ortodoxă de Fete din Arad din cauza situaţiei excepţionale pricinuite de declanşarea războiului. 157. Arad, 17/30 august 1914 – Anunţ publicat de către direcţiunea Institutului Pedagogic-teologic Ortodox Român din Arad în legătură cu amânarea examenelor de corigenţă, a înscrierii studenţilor şi a începerii anului şcolar, din cauza declanşării războiului, precum şi cu privire la majorarea taxelor de şcolarizare, din aceeaşi pricină. 145 158. Lemberg (Galiţia), 19 septembrie 1914 – Ştire în legătură cu moartea sublocotenentului român Octavian Traian Oancea, din Regimentul 41 Infanterie al armatei austro-ungare, căzut eroic în luptele de la Dromfeld, lângă Lemberg (Lvov), în Galiţia. 159. Orăştie, 20 septembrie 1914 – Critică adusă presei maghiare pentru modul subiectiv în care descrie evenimentele de front, exagerând faptele de armă ale soldaţilor maghiari şi diminuându-le pe cele ale adversarilor, manieră gazetărească menită să trezească sentimente contrarii atunci când la cunoştinţa cititorilor ajung şi ştiri despre eşecurile suferite armata maghiară. 160. Timişoara, 7/20 septembrie 1914 – Cronica vizitei efectuate de episcopul ortodox al Caransebeşului, Miron Cristea, spitalele militare din Timişoara pentru a sta de vorbă şi a-i mângâia pe soldaţii români, din armata austro-ungară, răniţi pe fronturile din Serbia şi Galiţia. 161. Sibiu, 25–29 septembrie 1914 – Fragmente ale corespondenţei primite de redacţia periodicului „Foaia Poporului”, din Sibiu, de la soldaţii români mobilizaţi în armata austro-ungară pe frontul galiţian. 162. Busanawsky (Galiţia)-Vărădia (comitatul Caraş-Sevrin), 14/27 septembrie 1914 – Portretul eroului român Victor Bircea, sergent în Regimentul de Honvezi-Tunari din Lugoj, al armatei austro-ungare, care s-a făcut remarcat pe frontul galiţian prin curajul cu care a capturat o serie de soldaţi ruşi. 163. Bistriţa, 14/27 septembrie 1914 – Mărturia unui ofiţer ungur în legătură cu vitejia soldaţilor şi ofiţerilor români din Regimentul 63, al armatei austro-ungare, dovedită în teatrele de bătălie. 164. Uzsok (Ungaria)-Fiscut (comitatul Arad), 1 octombrie 1914 – Necrolog în memoria notarului român Dumitru Cozma, sublocotenent în armata austro-ungară, căzut în luptele de la Uzsok, pe frontul ungaro-galiţian. 165. Budapesta, 22 septembrie/3 octombrie 1914 – Scrisoare adresată de către premierul maghiar, Tisza István, mitropolitului ortodox al Ardealului, Ioan Meţianu, prin care îl înştiinţează că, dată fiind loialitatea dovedită pe front de către soldaţii de etnie română faţă de Austro-Ungaria, guvernul maghiar este favorabil acordării unor drepturi civile şi politice românilor transilvăneni, în sensul revizuirii legislaţiei şcolare, a celei administrative şi a celei electorale. 166. Viena, 21 septembrie/4 octombrie 1914 – Listă a soldaţilor, subofiţerilor şi ofiţerilor români, din armata austro-ungară, care au fost distinşi cu decoraţii militare pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 167. Caransebeş, 21 septembrie/4 octombrie 1914 – Ştire în legătură cu decorarea cu medalia de aur a subofiţerului român Muşcoiu, din Regimentul 43 al armatei-austro-ungare, pentru faptele de vitejie dovedite pe front. 168. Sibiu, 23 septembrie/4 octombrie 1914 – Scrisoarea de răspuns a mitropolitului ortodox al Ardealului, Ioan Meţianu, adresată premierul maghiar, Tisza István, prin care îşi exprimă recunoştinţa faţă de iniţiativa înaltului demnitar de a apropia statutul civil şi politic al românilor transilvăneni de cel al naţiunilor privilegiate, germanii şi maghiarii, din imperiu. 169. Sighetu Marmaţiei, 5 octombrie 1914 – Ştire în legătură cu ocuparea oraşului de către trupele ruseşti, predarea lui prin vice-primarul acestuia şi retragerea trupelor maghiare înspre interiorul comitatului Maramureş. 170. Socolu de Câmpie (comitatul Murăş-Turda), 6 octombrie 1914 – Anunţ în legătură cu moartea învăţătorului român Vasile Viciu, subofiţer în armata austro-ungară, căzut pe frontul sârbesc. 171. Arad, 25 septembrie/8 octombrie 1914 – Circulară emisă de episcopul ortodox al Aradului, Ioan I. Papp, în legătură cu normele de igienă pe care credincioşii trebuie să le respecte pentru prevenirea şi combaterea holerei care a izbucnit în câteva zone ale Austro-Ungariei. 172. Budapesta, 28 septembrie/11 octombrie 1914 – Ordin emis de ministrul maghiar de Interne, Sándor János,cu privire la legiferarea delictului de răspândire a zvonurilor alarmante legate de situaţia războiului şi pedepsele ce se vor aplica celor care vor colporta astfel de ştiri. 146 173. Arad, 28 septembrie/11 octombrie 1914 – Articol mobilizator prin care credincioşii sunt îndemnaţi să facă donaţii în folosul armatei, aşa după cum învăţătorii din Ardeal au adunat materiale textile pentru uzul spitalelor militare. 174. Budapesta, 29 septembrie/11 octombrie 1914 – Ştire în legătură cu decorarea cu Ordinul de fier a colonelului român Ioan Boeriu, din armata-austro-ungară.. 175. Deva, 29 septembrie/11 octombrie 1914 – Fragment dintr-o scrisoare trimisă de un sergent maghiar, aflat pe front, unui prieten din Petroşani, în care sunt lăudate curajul şi vitejia soldaţilor români, din armata austro-ungară, care luptă pe frontiera sârbească. 176. Budapesta, 3/16 octombrie 1914 – Ordin emis de premierul maghiar Tisza István cu privire la procedura ce trebuie urmată de autorităţile administraţiei locale în situaţia în care teritoriile din sfera lor de competenţă ar fi ocupate de inamic. 177. Arad, 5/18 octombrie 1914 – Necrolog publicat cu ocazia decesului regelui Carol I al României. 178. Przemyśl (Galiţia)-Arad, 5/18 octombrie 1914 – Necrolog, publicat de către directorul Preparandiei din Arad, Roman Ciorogariu, în memoria profesorului Dr. Avram Sădean, fost dascăl al acestei instituţii, căzut în luptă pe frontul galiţian. 179. Zumina (Galiţia)-Braşov, 7/20 octombrie 1914 – Necrolog, publicat de către Corpul profesoral al şcolilor greco-ortodoxe române din Braşov în memoria profesorului Dr. Alexandru Bogdan, căzut în luptă pe frontul galiţian. 180. Staryi Sambir (Galiţia)-Gherla (comitatul Solnoc-Dobâca), 21 octombrie 1914 – Ştire cu privire la moartea profesorului Horaţiu Deac, de la Preparandia din Gherla, ofiţer în armata austro-ungară, căzut eroic pe frontul galiţian, în bătălia de la Staryi Sambir. 181. Staryi Sambir (Galiţia)-Pâclişa (comitatul Alba de Jos), 21 octombrie 1914 – Necrologul ofiţerului român Horaţiu Deac, din armata austro-ungară, căzut eroic în luptele de la Staryi Sambir, pe frontul galiţian. 182. Kirov (Galiţia)-Arad, 24 octombrie 1914 – Ştire în legătură cu moartea ofiţerului român dr. Fabian Bontescu, din armata austro-ungară, căzut pe câmpul de luptă de la Kirov, pe frontul galiţian. 183. Arad, 12/25 octombrie 1914 – Înştiinţare emisă de Secţia militară a comitatului Arad cu privire la conscrierea rezerviştilor contingentelor 1878–1890 şi a bărbaţilor declaraţi inapţi pentru serviciul militar în vederea reverificării situaţiei lor în perspectiva unor eventuale mobilizări. 184. Viena, 12/25 octombrie 1914 – Listă a soldaţilor, subofiţerilor şi ofiţerilor români, din armata austro-ungară, care au fost distinşi cu decoraţii militare pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 185. Arad, 12/25 octombrie 1914 – Articol mobilizator prin care credincioşii sunt îndemnaţi să regăsească biserica şi să-şi pună nădejdea numai în Dumnezeu, asemenea soldaţilor aflaţi pe front, a celor invalizi întorşi de pe front şi a celor care urmează să plece pe front. 186. Krasnoyarsk (Siberia)-Seghedin (Ungaria), 26 octombrie 1914 – Scrisoare a unui ofiţer maghiar, din armata austro-ungară, căzut prizonier la ruşi şi internat în lagărul de la Krasnoyarsk, în care descrie într-o lumină pozitivă realităţile din Siberia, contrariat că literatura europeană prezintă deformat imaginea acestui teritoriu. 187. Blaj, octombrie 1914 – Listă a elevilor români din anii III şi IV de studiu ai Institutului Pedagogic Greco-Catolicdin Blaj înrolaţi în armata austro-ungară şi trimişi pe front, însumând 36% din întregul efectiv şcolar. 188. Belgrad, 1 noiembrie 1914 – Ştire în legătură cu moartea ofiţerului român Ioan Ciulei, din armata austro-ungară, căzut eroic în luptele purtate de sârbi pentru recucerirea Belgradului. 189. Caransebeş, 19 octombrie/1 noiembrie 1914 – Listă a soldaţilor, subofiţerilor şi ofiţerilor români ai Regimentului 43 Caransebeş, din armata austro-ungară, răniţi sau morţi pe front. 190. Viena, 19 octombrie/1 noiembrie 1914 – Listă a soldaţilor, subofiţerilor şi ofiţerilor români, din armata austro-ungară, care au fost distinşi cu decoraţii militare pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 147 191. Satu Mare, 19 octombrie/1 noiembrie 1914 – Ştire în legătură cu vitejia şi curajul soldaţilor români sătmăreni din Regimentul 5 Infanterie, al armatei austro-ungare, care au capturat pe front 3000 de soldaţi ruşi. 192. Budapesta, 19 octombrie/1 noiembrie 1914 – Ştire în legătură cu avansarea în grad a unor ofiţeri superiori români, din armata austro-ungară, pentru faptele de vitejie şi curaj dovedite pe front. 193. Viena, 19 octombrie/1 noiembrie 1914 – Listă a soldaţilor, subofiţerilor şi ofiţerilor români, din armata austro-ungară, care au fost distinşi cu decoraţii militare pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 194. Budapesta, 25 octombrie/7 noiembrie 1914 – Extras din „lista de pierderi nr. 35” în care sunt nominalizaţi ofiţerii de etnie română, ai Regimentului 50 Infanterie, răniţi pe front. 195. Hódmezövásárhely (comitatul Csongrád)-Oradea, 7 noiembrie 1914 – Anunţ în legătură cu mobilizarea rezerviştilor cu vârste cuprinse între 42 şi 50 de ani pentru efectuarea lucrărilor de infrastructură necesare armatei. 196. Viena, 7 noiembrie 1914 – Listă a ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor români, din armata austro-ungară, distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 197. Budapesta, 27 octombrie/7 noiembrie 1914 – Ordin al ministrului maghiar de Interne, Sándor János, prin care, în urma reformei civile şi politice promise de premierul Tisza István etniilor neprivilegiate din imperiu, abrogă interdicţia privitoare la afişarea culorilor naţionale ale acestor etnii în locurile publice şi cu ocazia unor festivităţi tradiţionale proprii, dar cu condiţia afişării în egală măsură a celor maghiare. 198. Arad, 26 octombrie/8 noiembrie 1914 – Articol critic la adresa jurnaliştilor maghiari care, orbiţi de şovinism, minimalizează participarea şi jertfa militarilor de etnie română pe front, în condiţiile în care de curând căzuse în luptă profesorul Dr. Avram Sădean, fost dascăl la Preparandia ortodoxă din Arad. 199. Moftin (comitatul Sătmar), 10 noiembrie 1914 – Anunţ în legătură cu posibila amnistie de care se vor bucura românii din comuna Moftin, împotriva cărora Episcopia Greco-catolică de Hajdudorog a deschis proces penal pentru nesupunere şi revoltă. 200. Viena, 10 noiembrie 1914 – Listă a ofiţerilor şi subofiţerilor români, din armata austroungară, înaintaţi în grad militar pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 201. Viena, 12 noiembrie 1914 – Listă a ofiţerilor şi subofiţerilor români, din armata austroungară, înaintaţi în grad militar pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 202. Galiţia, 13 noiembrie 1914 – Ştire în legătură cu moartea a doi ofiţeri români, din armata austro-ungară, Iustin Hossu şi Gregoriu Boca, căzuţi în luptele purtate cu ruşii pe frontul din Galiţia. 203. Tohanu Vechi (comitatul Făgăraş) 1/14 noiembrie 1914 – Apel lansat de văduva Maria Macrea, mama soldatului român Iosif Benchea, înrolat în Regimentul 23 al armatei austroungare, dispărut pe front, care a lăsat acasă trei copii orfani de mamă. 204. Oradea, 14 noiembrie 1914 – Ecoul iniţiativei de reluare a negocierilor dintre guvernul maghiar şi fruntaşii mişcării naţionale române, manifestate prin scrisorile trimise de premierul maghiar István Tisza mitropolitului ortodox român al Transilvaniei, Ioan Meţianu, surprins în interviul acordat de episcopul greco-catolic al Oradiei, Demetriu Radu. 205. Arad, 2/15 noiembrie 1914 – Necrolog publicat de către părintele-profesor V. Stanciu de la Preparandia din Arad, în memoria colegului său, profesorul Dr. Avram Sădean, căzut în luptă pe frontul galiţian. 206. Budapesta, 17 noiembrie 1914 – Manifestările ostile ale Partidului Paşoptist Independist maghiar, condus de contele Károlyi Mihályi, faţă de iniţiativa premierul maghiar István Tisza de a relua negocierile dintre guvernul maghiar şi fruntaşii mişcării naţionale române din Transilvania cu scopul acordării unor drepturi politice şi civile românilor ardeleni. 207. Caransebeş, 9/22 noiembrie 1914 – Ştire în legătură cu ridicarea în gradul de căpitan a locotenentului român Iustin Hossu, de la Regimentul 43 din Caransebeş, al armatei austroungare, care s-a evidenţiat pe frontul galiţian. 148 208. Viena, 9/22 noiembrie 1914 – Listă a soldaţilor, subofiţerilor şi ofiţerilor români, din armata austro-ungară, care au fost distinşi cu decoraţii militare pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 209. Bocşa Română (comitatul Caraş-Severin), 9/22 noiembrie 1914 – Ştire în legătură cu înmormântarea ofiţerului român dr. Iuliu Marcu, decedat în Spitalul Militar Central din Viena în urma unei boli. 210. Arad, 9/22 noiembrie 1914 – Articol mobilizator publicat de către profesorul Onisifor Ghibu, inspector şcolar peste şcolile ortodoxe din Transilvania, prin care face apel la preoţii ortodocşi săi suplinească pe învăţătorii mobilizaţi pe front şi să continue astfel procesul de învăţământ în parohiile lor. 211. Budapesta, 9/22 noiembrie 1914 – Scrisoare de mulţumire adresată de premierul maghiar Tisza István redactorului periodicului „Gazeta Învăţătorilor”, Ioan P. Lazăr, şi preşedinte al asociaţiei „Jertfa Învăţătorilor Români”, pentru reuşita acţiunii de colectare a materialelor textile utilizate ca feşe în spitalele militare şi a celei de colectare a bluzelor ţărăneşti de lână, pentru completarea echipamentului de iarnă a soldaţilor, ambele desfăşurate de corpul didactic românesc din Transilvania. 212. Caransebeş, 9/22 noiembrie 1914 – Comunicat al Comandamentului Militar Bănăţean prin care se interzice tragerea clopotelor bisericilor româneşti riverane Dunării şi vecine Serbiei, din motive de siguranţă militară, aici fiind cuprinse cele din protopopiatele Orşova, Moldova Nouă, Biserica Albă şi Cuvin. 213. Viena, 24 noiembrie 1914 – Listă a ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor români, din armata austro-ungară, distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 214. Juhászlak (Rutenia), 25 noiembrie 1914 – Ştire în legătură cu moartea a doi ofiţeri români, din armata austro-ungară, Octavian Opriş şi dr. Iuliu Marcu, căzuţi în luptele purtate cu ruşii pe frontul din nord-vestul Ungariei. 215. Sofia, 26 noiembrie 1914 – Apel al presei naţionaliste bulgare prin care solicită asocierea Bulgariei cu tabăra Puterilor Centrale în scopul anexării întregii Macedonii şi obţinerea unui coridor spre Europa centrală prin Valea Timocului. 216. Braşov, 26 noiembrie 1914 – Mărturia unui soldat rănit, aflat în Spitalul militar din Braşov, în legătură cu uciderea mai multor soldaţi români basarabeni de către ofiţerii lor ruşi, fiindcă au refuzat să se arunce orbeşte în luptă împotriva poziţiilor austro-ungare. 217. Ilia (comitatul Hunedoara), 16/29 noiembrie 1914 – Ştire în legătură cu moartea ofiţerului român, din armata austro-ungară, dr. Ştefan Chirilovici, căzut eroic pe frontul galiţian. 218. Zemun (Serbia), 16/29 noiembrie 1914 – Ştire în legătură cu măsurile punitive dictate de administraţia maghiară împotriva comercianţilor sârbi din Zemun care, la intrarea trupelor sârbeşti în oraş, au organizat chermeze în cinstea acestora, iar la recucerirea oraşului de către armata austro-ungară s-au refugiat în Serbia. 219. Polonia rusească, noiembrie 1914 – Ştire în legătură cu moartea ofiţerului român Nicolae Pârvu, din armata austro-ungară, căzut eroic pe frontul din Polonia rusească. 220. Satu Mare, 1 decembrie 1914 – Confirmarea graţierii românilor din parohia Moftin, care au fost condamnaţi în primăvară de Tribunalul Satu Mare pentru nesupunere şi revoltă împotriva Episcopiei Greco-Catolice de Hajdudorog. 221. Brad (comitatul Hunedoara), 3 decembrie 1914 – Ştire în legătură cu moartea soldatului român Romulus Damian, voluntar în Regimentul 64 al armatei austro-ungare, căzut eroic pe frontul din Serbia. 222. Belgrad, 3 decembrie 1914 – Ştire în legătură cu moartea ofiţerului român Nicolae Muntean, din Regimentul 64 Infanterie al armatei austro-ungare, căzut eroic în luptele purtate pe frontul din Serbia. 223. Košice (Slovacia), 23 noiembrie/6 decembrie 1914 – Apel al soldaţilor români răniţi, aflaţi internaţi în diferite spitale militare din nordul Ungariei, de a li se trimite preoţi români la 149 locurile de suferinţă, spre a putea fi mângâiaţi şi împărtăşiţi asemenea răniţilor de alte confesiuni. 224. Blaj, 8 decembrie 1914 – Necrologul căpitanului român Iustin Hossu, ofiţer de carieră în Regimentul 43 Caransebeş al armatei austro-ungare, căzut pe câmpul de luptă al frontului galiţian. 225. Budapesta, 8 decembrie 1914 – Critică adusă de contele Gyula Andrássy politicii iredentiste promovate de politicianul român Take Ionescu în privinţa revendicării Transilvaniei în favoarea României, în detrimentul concepţiei de naţiune maghiară promovate de Budapesta, atâta vreme cât nu-şi îndreaptă privirile şi asupra teritoriilor locuite majoritar de români în Serbia şi Rusia. 226. Viena, 12 decembrie 1914 – Anunţ cu privire la avansarea excepţională în grad a ofiţeruluiinginer român Ioan F. Negruţiu din Trupa tehnică a armatei austro-ungare. 227. Cluj, 12 decembrie 1914 – Relatare despre manifestaţia de bucurie organizată, ad-hoc, de studenţii saşi din Cluj la statuia regelui Matei Corvin, în cinstea ocupării Belgradului de către armatele austro-ungare, miting care s-a deplasat apoi pe la casele oficialilor locali ai administraţiei şi la cea a profesorului universitar István Apáthy, ultranaţionalistul care a deturnat rostul jubileului în favoare „rasei maghiare”. 228. Viena, 30 noiembrie 1914/13 decembrie – Listă a soldaţilor, subofiţerilor şi ofiţerilor români, din armata austro-ungară, care au fost distinşi cu decoraţii militare pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 229. Budapesta, 30 noiembrie 1914/13 decembrie – Bilanţul realizărilor militare ale Regimentului 3, al armatei austro-ungare, alcătuit majoritar din ostaşi români, care s-a evidenţiat în luptele de pe frontul galiţian. 230. Cetea (Alba Inferioară), 30 noiembrie (13 decembrie) 1914 – Poezii scrise de elevii şcolii elementare greco-ortodoxe din Cetea pe tema „Mobilizarea şi războiul”, la îndemnul învăţătorului-suplinitor Ioan Frâncu. 231. Szigetvár (Ungaria), 30 noiembrie (13 decembrie) 1914 – Articol elogios, publicat de ziarul „Dél Somogy”, în cinstea eroului Petru Mureşan, fost învăţător în Socodor (Arad), mort în spitalul din localitate, după ce fusese rănit în luptele de la Valjevo (Serbia), însoţit de comentariul critic al corpului didactic românesc pentru faptul că autorităţile l-au înmormântat în ritul reformat, nu i-au pomenit originea etnică, iar pe cruce i-au scris numele maghiarizat. 232. Aranđelovac (Serbia), 15 decembrie 1914 – Lamentaţiile presei maghiare pe marginea eşecului militar înregistrat de armatele maghiare pe frontul din Serbia, care au fost înfrânte în două rânduri, la Kolubara şi la Aranđelovac, de trupele sârbeşti. 233. Nowy Sącz (Galiţia), 15 decembrie 1914 – Anunţ în legătură cu moartea caporalului român Ionel Dragoş, din Regimentul 23 Honvezi al armatei austro-ungare, căzut pe câmpul de luptă din Podole, pe frontul galiţian. 234. Przemyśl (Galiţia), 17 decembrie 1914 – Ştire în legătură cu bravură militară săvârşită de caporalul Zaharie Oprea, şi grupa de cercetare condusă de el, când într-o misiune de recunoaştere a reuşit să deconspire poziţiile ruseşti din preajma fortificaţiilor oraşului Przemyśl. 235. Arad, 7/20 decembrie 1914 – Anunţ făcut de către conducerea Seminarului Ortodox din Arad în legătură cu suspendarea cursurilor, întrucât clădirea Institutului Pedagogic-Teologic a fost rechiziţionat pentru uzul Miliţiei, iar clădirile Seminarului şi ale celor două cămine-internat au fost transformate în spitale militare. 236. Budapesta, 21 decembrie 1914 /3 ianuarie 1915 – Ordin al ministrului maghiar al Agriculturii, Ghillányi Imre, prin care decide scutirea de serviciu militar a anumitor categorii de agricultori sau angajaţi ai întreprinderilor agricole, cu scopul de a nu dezechilibra acest vital sector economic. 237. Viena, 22 decembrie 1914 – Anunţ cu privire la decorarea medicului român dr. Ilie Câmpian, comandant al Lazaretului militar 1/12, pentru meritele dovedite pe front. 150 238. Blaj, 22 decembrie 1914 – Demontarea unei ştiri false promovate intenţionat de către presa maghiară, în care sunt aduse elogii soldaţilor secui şi saşi care ar alcătui două regimente victorioase pe frontul Poloniei ruseşti, în realitate primul fiind alcătuit din slovaci iar al doilea din români. 239. Bucureşti, 23 decembrie 1914 – Scrisoarea adresată preşedintelui de onoare al Partidului Naţional Român din Transilvania, Gheorghe Pop de Băseşti, de către fruntaşii mişcării naţionale Vasile Lucaciu şi Octavian Goga, prin care cei doi, fugiţi la Bucureşti, spre a scăpa de condamnările penale dispuse de autorităţile maghiare, îşi anunţă demisia din partid. 240. Cluj, 25 decembrie 1914 – Scurt reportaj în legătură cu înfiinţarea şi funcţionarea primului spital românesc destinat tratării răniţilor de război, instituţie organizată prin grija departamentului clujean al Asociaţiei ASTRA şi a cooperativei de credit „Economul”. 241. Viena, 26 decembrie 1914 – Anunţ cu privire la avansarea în grad a doi ofiţeri români din armata austro-ungară, pentru faptele de vitejie şi curaj dovedite pe diferite fronturi. 242. Lozna (comitatul Sălaj), 27 decembrie 1914 – Anunţ în legătură cu moartea sergentului român Victor Pop de Boereni, student medicinist, subofiţer în Regimentul 63 Infanterie al armatei austro-ungare, căzut pe frontul din Polonia rusească. 243. Polonia rusească, decembrie 1914 – Relatare a unui sergent român, din armata austroungară, în care descrie stupoarea trăită de soldaţii patrulei de cercetare, pe care o conducea, când, într-o misiune de noapte în liniile ruseşti, a dat peste un pichet rusesc deservit de români basarabeni, cu care au fraternizat pentru scurtă vreme, după care s-au întors fiecare în taberele lor. 244. Budapesta, decembrie 1914 – Telegramă expediată de Preşedinţia Consiliului de Miniştri, din Budapesta, Comandamentului Militar din Sibiu, prin care solicita culegerea de informaţii privitoare la starea de spirit a românilor transilvăneni şi reacţia posibilă a acestora în eventualitatea unui conflict armat cu România. 245. Viena, 21 decembrie 1914/3 ianuarie 1915 – Listă a ofiţerilor români, din armata austroungară, care au fost ridicaţi în grad pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 246. Caransebeş, 21 decembrie 1914/3 ianuarie 1915 – Ştire în legătură cu moartea ofiţerului român Romulus Demian, voluntar regimentul 64, al armatei austro-ungare, căzut eroic pe front. 247. Viena, 21 decembrie 1914/3 ianuarie 1915 – Comunicat al Casei imperiale austro-ungare în legătură cu destituirea comandantului operaţiunilor militare din Serbia, generalul Oskar Potiorek, ca urmare a eşecurilor înregistrate de armatele austro-ungare angajate în invadarea Serbiei. 248. Sibiu, 7 ianuarie 1915 – Corespondenţă a comisarului guvernamental Betegh, din Comandamentul Militar Sibiu, cu Preşedinţia Consiliului de Miniştri de la Budapesta, prin care aceasta este informată că în cazul unui conflict armat cu România, toţi românii transilvăneni ar trece de partea trupelor româneşti. 249. Budapesta, 28 decembrie 1914/10 ianuarie 1915 – Ştire în legătură cu numărul mare al învăţătorilor mobilizaţi pe front, comitatul Arad ocupând primul loc în Ungaria. 250. Lugoj, 11 ianuarie 1915 – Anunţ în legătură cu moartea sergentului honved român Eugeniu Domşa, din Regimentul de Artilerie Regală nr. 8 al armatei austro-ungare, decedat în Spitalul militar din Timişoara în urma unei maladii contactate pe front. 251. Stary Sambor (Galiţia), 1/14 ianuarie 1915 – Telegramă trimisă de Anul Nou primăriei din Arad, prin care colonelul Franz Wallner, comandantul Regimentului 33 Infanterie Arad, îi felicită pe soldaţii români din unitatea sa pentru dârzenia cu care au respins un atac rusesc asupra frontului stabilizat în zona Stary Sambor (Galiţia). 252. Caransebeş, 2/15 ianuarie 1915 – Mesaj de răspuns, la urările de Anul Nou, adresat credincioşilor de către episcopul ortodox român al Banatului, Miron Cristea, în cadrul căruia trece în revistă momentele în care românii ardeleni au dat dovadă de vitejie în războaie, de-a lungul istoriei, cu scopul de a combate „mirarea” presei maghiare faţă de eroismul ostaşilor de etnie română pe front. 151 253. Arad, 4/17 ianuarie 1915 – Articol de fond în care sunt analizate pe scurt efectele războiului în anul care a trecut şi este exprimată speranţa că noul an va aduce pacea. 254. Trento (Italia), 4/17 ianuarie 1915 – Relatare întocmită de doamna Lucia Bologa, voluntară la spitalul militar din Trento, alături de fiul ei medicinist, în legătură cu starea de spirit a răniţilor români din „Regimentul Bihorenilor”, internaţi acolo, şi bunul simţ de care dau dovadă în relaţiile lor cu personalul medical. 255. Lugoj, 7/20 ianuarie 1915 – Anunţ în legătură cu moartea sublocotenentului român Iulius Petrovici, din Regimentul 21 cesaro-crăiesc de artilerie al armatei austro-ungare, decedat în urma unei maladii contactate pe front. 256. Viena, 26 ianuarie 1915 – Anunţ în legătură cu distingerea cu decoraţia Crucea de aur pentru merite a medicului român dr. Titu Perţia, şeful Spitalului comitatens din Făgăraş. 257. Viena, 18/31 ianuarie 1915 – Anunţ al Ministerului de Externe prin care publicul este înştiinţat că a fost reglementată modalitatea prin care familiile pot trimite pachete prizonierilor austro-ungari internaţi în lagărele din Rusia, Franţa şi Anglia. 258. Viena, 18/31 ianuarie 1915 – Precizări formulate de Comandamentul armatei în legătură cu drepturile de urmaşi cuvenite văduvelor şi orfanilor de război. 259. Braşov, ianuarie 1915 – Articol elogios închinat jertfei fraţilor Sorescu, fiii avocatului Octavian Sorescu din Braşov, mobilizaţi ca ofiţeri ai armatei austro-ungare pe frontul din Galiţia şi acum răniţi cu toţii şi internaţi în diverse spitale de campanie. 260. Sarajevo, 3 februarie 1915 – Ştire în legătură cu executarea sentinţei cu moartea pentru trei dintre atentatorii care au participat la asasinarea prinţului moştenitor al tronului austro-ungar Franz Ferdinand, la Sarajevo, şi comutarea pedepselor cu moartea pentru alţi doi dintre aceştia. 261. Timişoara, 3 februarie 1915 – Informare transmisă de Comandamentul Militar din Timişoara comitatului Bihor, prin care îi solicită comitelui să intensifice munca cenzurii presei şi a corespondenţei soldaţilor pentru a depista îndemnurile la dezertare a acestora în România. 262. Bielsko-Biała (Polonia), 24 ianuarie/6 februarie 1915 – Scrisoare expediată de preotul militar român al Regimentului 31 austro-ungar, Serafim, prin care combate atitudinea denigratoare a ziarelor maghiare faţă de soldaţii români ardeleni înregimentaţi în unităţile militare transilvănene, oferind exemple concrete menite să probeze vitejia acestora pe fronturile din Galiţia şi Polonia. 263. Oraviţa Română (comitatul Caraş), 24 ianuarie/6 februarie 1915 – Lista românilor bănăţeni din Oraviţa aflaţi pe front, a celor de curând înrolaţi şi a celor lăsaţi la vatră (demobilizaţi), urmată de comentariul plin de amărăciune al învăţătorului local pe marginea faptului că localitatea se depopulează din pricina războiului, lucru ce accentuează regresul demografic deja instalat. 264. Bucureşti, 24 ianuarie/6 februarie 1915 – Pledoarie, formulată de jurnalistul român Constantin Bacalbaşa, în favoarea angajării României în conflictul mondial, cu scopul desăvârşirii unităţii naţionale, dar şi a conservării fiinţei statale în faţa iureşului naţionalist al slavilor balcanici. 265. Viena, 6 februarie 1915 – Anunţ în legătură cu distingerea colonelului român Ioan Boeriu, comandantul Regimentului 76 Infanterie, din armata austro-ungară, cu decoraţia Crucea de Fier al Ordinului Leopoldin, pentru faptele de vitejie şi curaj dovedite pe front. 266. Braşov, 6 februarie 1915 – Anunţ în legătură cu intrarea sub incidenţa cenzurii a publicării şi apariţiei periodicului românesc „Gazeta Transilvaniei”, restricţie introdusă de Procuratura maghiară. 267. Sibiu, 25 ianuarie/7 februarie 1915 – Listă cu soldaţii răniţi şi internaţi la Spitalul garnizoanei Sibiu, morţi în cursul lunii ianuarie din pricina rănilor căpătate pe front. 268. Orăştie, 27 ianuarie/9 februarie 1915 – Anunţ cu privire la măsura, dictată de administraţia maghiară, de sistare a apariţiei periodicelor româneşti „Libertatea” şi „Foaia Interesantă”, sub pretextul că editorul acesteia, părintele Ioan Moţa, se află în străinătate, la Bucureşti, precum şi sistarea apariţiei periodicului românesc „Cosânzeana”, al cărui editor, Sebastian Bornemisa, a fost mobilizat în trupele miliţiilor maghiare. 152 269. Arad, 9 februarie 1915 – Ştire în legătură cu apariţia unui focar de tifos în cazarma în care sunt internaţi suspecţii politici, aduşi din Serbia, Ungaria şi Bosnia, şi măsurile luate de autorităţile locale pentru a stopa extinderea epidemiei în oraş. 270. Viena, 9 februarie 1915 – Listă a ofiţerilor şi subofiţerilor români, din armata austro-ungară, care au fost distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 271. Budapesta, 9 februarie 1915 – Listă a ofiţerilor români, din armata austro-ungară, care au fost avansaţi în grad pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 272. Târgu Mureş, 9 februarie 1915 – Ştire în legătură cu decorarea cu Medalia de argint a sergentului român Vasile Burdujan, din Regimentul 62 al armatei austro-ungare, pentru modul în care şi-a salvat trupa dintr-o ambuscadă reuşită de sârbi pe frontul de la Drina. 273. Sibiu, 1/14 februarie 1915 – Listă cu soldaţii răniţi şi internaţi la Spitalul garnizoanei Sibiu, morţi în cursul lunii februarie din pricina rănilor căpătate pe front. 274. Sofia, 18 februarie 1915 – Ştire în legătură cu explozia unei bombe la balul mascat organizat de protipendada bulgară la Casina municipală, atentat soldat cu morţi şi răniţi. 275. Braşov, 18 februarie 1915 – Ştire în legătură cu decorarea, post-mortem,cu Medalia de argint pentru vitejie a sergentului-major Ioan Salveţ, subofiţer în Batalionul 12 Sappeuri al armatei austro-ungare, căzut pe câmpul de luptă. 276. Dej, 7/20 februarie 1915 – Înştiinţare formulată de preşedintele grupului deputaţilor români din Parlamentul de la Budapesta, Teodor Mihaly, prin care familiile românilor transilvăneni, care nu mai au nici o ştire de la apropiaţii lor plecaţi pe fronturile din Rusia şi Serbia, sunt anunţaţi că vor fi informaţi, asupra sorţii acestora, prin intermediul Crucii Roşii de la Bucureşti, cu care deputatul a încheiat o înţelegere. 277. Strâmbu (comitatul Cluj), 7/20 februarie 1915 – Cântec de jelanie compus în memoria ostaşului transilvănean Teodor Ioan Vaida, mobilizat în armata austro-ungară, mort în primele zile ale războiului într-un accident feroviar, cântat cu ocazia parastasului său de şase luni. 278. Sibiu, 8/21 februarie 1915 – Listă cu soldaţii răniţi şi internaţi la Spitalul garnizoanei Sibiu, morţi în cursul lunii februarie din pricina rănilor căpătate pe front. 279. Viena, 23 februarie 1915 – Listă a ofiţerilor şi subofiţerilor români, din armata austro-ungară, care au fost distinşi cu decoraţii sau au fost avansaţi în grad pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 280. Sofia, 25 februarie 1915 – Ştire în legătură cu descoperirea atentatorilor care au detonat bomba de la balul mascat organizat la Casina municipală din Sofia, precum şi a implicării Rusiei în această acţiune criminală. 281. Viena, 27 februarie 1915 – Listă a ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor români, din armata austro-ungară, care au fost distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 282. Oradea, 27 februarie 1915 – Anunţ făcut de vicecomitele comitatului Bihor, prin care îi pune la dispoziţia armatei pe toţi funcţionarii publici scoşi din posturi în urma restructurării administraţiei. 283. Sibiu, 15/28 februarie 1915 – Listă cu soldaţii răniţi şi internaţi la Spitalul garnizoanei Sibiu, morţi în cursul lunii februarie din pricina rănilor căpătate pe front. 284. Budapesta, 2 martie 1915 – Listă a ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor români, din armata austro-ungară, care au fost distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 285. Blaj, 4 martie 1915 – Listă a soldaţilor români, din regimentele 31, 50, 51, 64 şi 84 de infanterie, 36 de artilerie, 21 şi 23 de honvezi internaţi în Spitalul diecezan din Blaj. 286. Viena, 6 martie 1915 – Listă a ofiţerilor români, din armata austro-ungară, care au fost distinşi cu decoraţii sau au fost avansaţi în grad pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 153 287. Sibiu, 22 februarie/7 martie 1915 – Listă cu soldaţii răniţi şi internaţi la Spitalul garnizoanei Sibiu, morţi la pragul lunilor februarie-martie din pricina rănilor căpătate pe front. 288. Dej, 22 februarie/7 martie 1915 – Ştire în legătură cu penuria alimentară ce s-a instalat în comitatul Solnoc-Dăbâca, criză ce afectează aproape întreaga Transilvanie, urmată de sfatul ca oficialităţile săteşti să apeleze la Casa Centrală a băncilor populare din România pentru a le intermedia furnizarea de cereale la un preţ rezonabil. 289. Bencecu Mare (comitatul Timiş), 24 februarie/9 martie 1915 – Lista românilor bănăţeni din Bencecu Mare aflaţi pe front, a celor decedaţi şi răniţi şi a celor lăsaţi la vatră (demobilizaţi), întocmită de învăţătorul satului. 290. Budapesta, 9 martie 1915 – Anunţ cu privire la modificarea dispoziţiilor privitoare la limba de predare în şcoli, în sensul îngăduirii ca materia religiei să poată fi predată în limba maternă a elevilor şcolilor primare, iar tipăriturile şi documentele de atestare să poată fi redactate tot în limba maternă a acestora. 291. Viena, 9 martie 1915 – Listă a ofiţerilor şi subofiţerilor români, din armata austro-ungară, care au fost distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 292. Viena, 9 martie 1915 – Listă a ofiţerilor şi soldaţilor români, din armata austro-ungară, care au fost distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 293. Blaj, 13 martie 1915 – Articol critic la adresa ordinului ministrului maghiar al Cultelor, prin care acesta a făcut românilor transilvăneni „concesia” de a-şi putea scrie numele de botez în grafia fonetică a limbii române, însă nu şi a numelor de familie, care rămân pe mai departe maghiarizate. 294. Blaj, 14 martie 1915 – Necrologul profesorului român Iuliu Ionaşiu, ofiţer în armata austroungară, căzut în luptele de frontul galiţian. 295. Oradea, 16 martie 1915 – Polemică purtată de avocatul orădean dr. Aurel Lazăr cu gazeta românilor greco-catolici din Blaj, „Unirea” pe marginea unui articol provocator publicat de ziarul orădean al liberalilor maghiari, „Nagyváradi Napló”, în care românii transilvăneni sunt etichetaţi drept „confesionalişti”. 296. Cluj, 18 martie 1915 – Ştire în legătură cu distingerea preotului militar român Ioan Isaicu, din Regimentul 32 honvezi al armatei austro-ungare, cu Crucea de fier pentru serviciile prestate pe front. 297. Viena, 18 martie 1915 – Listă a subofiţerilor şi soldaţilor români, din armata austro-ungară, care au fost distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 298. Crăceşti (comitatul Maramureş), 7/20 martie 1915 – Lista românilor maramureşeni din Crăceşti aflaţi pe front, a celor decedaţi şi răniţi şi a celor dispăruţi, întocmită de învăţătorul satului. 299. Ordonanţă emisă de ministrul maghiar al Internelor cu privire la raţionalizarea consumului de grâu panificabil, în sensul substituirii procentuale a acestuia, în produsele de panificaţie, cu făină de porumb sau cu pastă de cartofi. 300. Bucureşti, 7/20 martie 1915 – Pledoarie, formulată de P.P. Carp, în favoarea angajării României în conflictul mondial alături de Germania, cu scopul recuperării Basarabiei de la Rusia şi pentru a beneficia de sprijin logistic german la sfârşitul războiului. 301. Viena, 25 martie 1915 – Anunţ în legătură cu decorarea ofiţerului român Emanuel Caba şi selectarea lui pentru Garda regală. 302. Ilva Mare (comitatul Solnoc-Dobâca) 14/27 martie 1915 – Apel lansat de familia soldatului Nuştiu Pavel, înrolat în Regimentul 32 Honvezi al armatei austro-ungare, dispărut pe front. 303. Budapesta, 27 martie 1915 – Ştire în legătură cu distingerea cu decoraţii a unor subofiţeri şi soldaţi români evidenţiaţi pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 304. Arad, 30 martie 1915 – Discurs de adio adresat soldaţilor români ai Regimentului 33 din Arad de către colonelul Franz Wallner, comandantul unităţii, în care rememorează laudativ faptele de vitejie şi curaj dovedite de ostaşi pe frontul ungaro-galiţian. 154 305. Viena, 30 martie 1915 – Listă a ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor români, din armata austroungară, care au fost distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 306. Tinca-Şauaieu (comitatul Bihor), 1 aprilie 1915 – Notă informativă a prim-pretorului plasei Tinca în legătură cu atitudinea naţionalistă a preotului Nicolae Popa, din parohia Şauaieu, care în mai multe rânduri a adus critici guvernului maghiar. 307. Budapesta, 3 aprilie 1915 – Fragment dintr-un interviu luat de un jurnalist maghiar unui soldat român bănăţean, mobilizat pentru război, în care, după ce comentează ironic maghiara stâlcită în care se exprimă acesta, apreciază simţul datoriei ce caracterizează în ostăşimea de origine română. 308. Polonia rusească, 3 aprilie 1915 – Relatări în legătură cu faptele de vitejie săvârşite în cadrul unor operaţiuni speciale de soldaţii români ai Regimentului 50 din Alba Iulia, al armatei austroungare, acţiuni apreciate de împăratul german Wilhelm al II-lea, aflat în inspecţie pe front. 309. Oradea-Blaj, 4 aprilie 1915 – Răspunsul oferit de către Episcopul greco-catolic al Oradiei, dr. Demetriu Radu, la discursul Primatului Bisericii Romano-Catolice Maghiare, dr. Csernoch János, în care pleda pentru asimilarea credincioşilor greco-catolici români în virtutea consolidării „naţiunii unitare maghiare”, urmat de confesiunea de credinţă etnică românească formulată în numele Mitropoliei Române-Unite a Blajului. 310. Budapesta, 10 aprilie 1915 – Eseu întocmit pe margine calităţilor şi virtuţilor soldaţilor români, mobilizaţi pe front în armata austro-ungară, întruchipaţi aici de personajul fictiv „Moldovan”, care luptă cu abnegaţie şi curaj şi îşi dă viaţa pentru monarhia bicefală. 311. Lugoj, 10 aprilie 1915 – Articol laudativ la adresa soldaţilor români, înrolaţi în unităţile militare din Arad, Lugoj, Oraviţa, Orşova, Sătmar, Vârşeţ şi Bucovina, care au apărat cu eroism oraşul galiţian Przemyśl până la capitularea acestuia. 312. Vinkovci (Croaţia)-Nădlag, 29 martie /11 aprilie 1915 – Necrolog publicat în legătură cu decesul medicului militar Aurel Mărginean, din Nădlac, ca urmare a unei infecţii contractate în spitalul militar la care fusese repartizat. 313. Viena, 13 aprilie 1915 – Listă a ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor români, din armata austroungară, care au fost distinşi cu decoraţii sau au fost avansaţi în grad pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 314. Viena, 15 aprilie 1915 – Listă a ofiţerilor şi subofiţerilor români, din armata austro-ungară, care au fost distinşi cu decoraţii sau au fost avansaţi în grad pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 315. Viena, 17 aprilie 1915 – Listă a ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor români, din armata austroungară, care au fost distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 316. Bistriţa, 17 aprilie 1915 – Ştire în legătură cu moartea unui prizonier rus rănit, în Spitalul militar din Bistriţa, şi înmormântarea lui în cimitirul oraşului, ceremonial la care s-a îngăduit să participe şi alţi patru prizonieri conaţionali de-ai săi. 317. Seletin (Bucovina), 22 aprilie 1915 – Portretul locotenent-colonelului român Dănilă Pop, şef de stat major al diviziei austro-ungare însărcinate cu apărarea liniei Câmpulung-Seletin de pe frontul bucovinean, ofiţer superior ce a ajuns o figură legendară în conştiinţa militarilor săi datorită curajului şi vitejiei sale. 318. Viena-Budapesta, 22 aprilie 1915 – Ştiri în legătură cu faptele de vitejie ale sublocotenentului român Victor Rusu, din armata austro-ungară, şi ale grupei sale de cercetaşi, români selectaţi din comitatele Solnoc-Dobâca şi Năsăud, isprăvile lor intrând în folclorul militar al frontului galiţian. 319. Blaj, 22 aprilie 1915 – Anunţ cu privire la schimbarea redactorului-şef al gazetei româneşti „Unirea” instituirea controlului preventiv asupra apariţiei periodicului prin dispoziţie a Procuraturii maghiare. 155 320. Oradea, 24 aprilie 1915 – Ştire în legătură cu distingerea prefectului Seminarului grecocatolic român, Ludovic Vida, preot militar în armata austro-ungară, cu decoraţia Crucea de Aur, pentru serviciile prestate pe front. 321. Viena, 24 aprilie 1915 – Listă a ofiţerilor români, din armata austro-ungară, care au fost distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 322. Budapesta, 25 aprilie 1915 – Intervenţie a deputatului István Rakovszky, al Partidului Catolic, în plenul Parlamentului maghiar, prin care solicită acordarea dreptului la vot tuturor soldaţilor mobilizaţi pentru front, propunere respinsă de majoritatea parlamentară, în frunte cu premierul István Tisza, care consideră că orice reformă electorală ar aduce „nenorocirea naţională”. 323. Viena, 29 aprilie 1915 – Listă a subofiţerilor şi soldaţilor români, din armata austro-ungară, care au fost distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 324. Simbirsk (Rusia), 1 mai 1915 – Ştire în legătură cu o serie de ofiţeri români, din armata austro-ungară, luaţi prizonieri odată cu ocuparea oraşului galiţian Przemysl, de către armatele ruse, şi internaţi în lagărul de la Simbirsk. 325. Viena, 1 mai 1915 – Listă a subofiţerilor şi soldaţilor români, din armata austro-ungară, care au fost distinşi cu decoraţii sau au fost avansaţi în grad pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 326. Lugoj, 19 aprilie /2 mai 1915 – Relatare în legătură cu slujba religioasă oficiată la Lugoj în beneficiul prizonierilor ruşi internaţi în lagărul din oraş. 327. Blaj, 2 mai 1915 – Necrolog scris de pe front, de căpitanul român Ioan Coltor, din armata austro-ungară, în memoria stegarului unităţii sale, Ion Bunea, fost cantor al mitropolitului greco-catolic al Blajului, căzut eroic pe front. 328. Viena, 4 mai 1915 – Ştire în legătură cu distingerea parohului român din Boholţ, preot militar în Regimentul 51 Infanterie al armatei austro-ungare, cu decoraţia Crucea de merite pentru preoţi, ca urmare a serviciilor prestate pe front. 329. Simbirsk (Rusia), 4 mai 1915 – Scrisoare expediată din lagărul de prizonieri din Simbirsk de locotenentul român dr. Iustin Nestor, din armata austro-ungară, căzut în prizonierat, împreună cu alţi combatanţi români, odată cu ocuparea oraşului galiţian Przemysl de către armatele ruse. 330. Debreţin (comitatul Hajdú-Ungaria), 4 mai 1915 – Propunere a Congregaţiei comitatense Hajdú, preluată şi de cea a comitatului Nográd, de declanşare a reformei agrare de îndată ce războiul se va sfârşi, ca măsură reparatorie pentru jertfa şi suferinţele populaţiei rurale pe timpul conflagraţiei. 331. Viena-Budapesta, 4 mai 1915 – Listă a ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor români, din armata austro-ungară, care au fost distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 332. Londra, 7 mai 1915 – Ştire în legătură cu torpilarea şi scufundarea pachebotului britanic „Lusitania” de către un submarin german, în sudul coastei irlandeze, pe când se întorcea din America, din cei 1198 de morţi, 128 fiind cetăţeni americani, incident care va atrage intrarea Statelor Unite ale Americii în război. 333. Tătârlaua (comitatul Alba inferioară), 8 mai 1915 – Ştire în legătură cu moartea soldatului român Vasile Borza, din armata austro-ungară, decedat în urma unei boli contractate pe frontul din Carpaţi. 334. Viena, 8 mai 1915 – Ştire în legătură cu distingerea unor ofiţeri români, din armata austroungară, cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 335. Arad, 25 aprilie /8 mai 1915 – Circulară emisă de episcopul ortodox al Aradului, Ioan I. Papp, prin care solicită protopresbiterilor şi preoţilor aflaţi în subordinea sa să-şi informeze credincioşii cu privire la solicitarea unui nou împrumut public, formulată de guvernul austro-ungar, pentru ajutorarea armatei, împrumut ce va îmbrăca forma emisiei unor obligaţiuni de stat purtătoare de dobânzi. 156 336. Krosno (Polonia orientală) 27 aprilie/9 mai 1915 – Reportaj, întocmit de către învăţătorul român E. Cioban, ofiţer în armata austro-ungară, în legătură cu ofensiva asupra oraşului Krosno, ocuparea acestuia, şi împingerea forţelor ruseşti înspre linia Nistru-San. 337. Sighet, 10 mai 1915 – Necrologul ofiţerului român Valeriu Moga, căpitan în Regimentul 85 al armatei austro-ungare, căzut eroic în luptele de pe frontul rusesc. 338. Viena, 11 mai 1915 – Ştire în legătură cu distingerea unor ofiţeri români, din armata austroungară, cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 339. Blaj, 15 mai 1915 – Articol critic la adresa presei maghiare care, în urma succeselor înregistrate de armatele aliate germane şi austro-ungare, pe frontul polonez şi galiţian, ridică în slăvi vitejia soldaţilor maghiari, omiţând voit să specifice că regimentele în cauză sunt alcătuite majoritar din români transilvăneni. 340. Roma, 18 mai 1915 – Ştiri în legătură cu manifestaţiile pro-antantiste desfăşurate pe fondul căderii guvernului italian şi presiunile făcute de diplomaţia Mari Britanii pentru atragerea Italiei în tabăra Antantei. 341. Sighet, 18 mai 1915 – Ştire în legătură cu distingerea Regimentului 85 Maramureş cu „Cea mai înaltă recunoştinţă” pentru faptele de curaj şi eroism dovedite pe front de soldaţii acestei unităţi. 342. Viena, 18 mai 1915 – Ştire în legătură cu distingerea unor ofiţeri români, din armata austroungară, cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 343. Viena, 18 mai 1915 – Ştire în legătură cu distingerea unor ofiţeri români, din armata austro-ungară, cu decoraţii sau avansaţi în grad pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 344. Roma, 22 mai 1915 – Ştire în legătură cu pretenţiile teritoriale formulate de Italia faţă de Austro-Ungaria, precum şi a celor de natură economică menite să asigure Italiei un grad sporit de dominaţie a Mării Mediterane. 345. Roma-Viena, 23 mai 1915 – Declaraţia de război adresată de Italia Austro-Ungariei, manifestul adresat de către împăratul Franz Iosif popoarelor aflate între graniţele monarhiei austro-ungare, prin care condamnă decizia Italiei şi solicită solidaritate din partea supuşilor săi întru apărarea integrităţii teritoriale a imperiului. 346. Penza (Rusia), 25 mai 1915 – Listă a ofiţerilor români, din armata austro-ungară căzuţi prizonieri în urma capitulării oraşului Przemysl, în faţa trupelor ruseşti, şi internaţi în lagărele din regiunea Penza. 347. Viena, 27 mai 1915 – Listă a soldaţilor români, din armata austro-ungară, care au fost distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 348. Viena, 27 mai 1915 – Listă a ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor români, din armata austroungară, care au fost distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 349. Făgăraş, 27 mai 1915 – Rezumat al şedinţei Congregaţiei comitatense, în cadrul căreia comitele, după ce elogiază faptele unor fruntaşi români distinşi de curând cu decoraţii, anunţă anularea ajutoarelor materiale pentru două şcoli confesionale româneşti, cu toate că acestea au fost instituite cu decenii în urmă, iar reprezentantul român anunţă instituirea unui armistiţiu politic până la terminarea războiului. 350. Przemysl (Galiţia), 29 mai 1915 – Articol elogios închinat curajului şi eroismului dovedit de soldatul român Dănilă Stanciu, din armata austro-ungară, în luptele pentru recucerirea oraşului Przemysl, când a incendiat un edificiu, punct de rezistenţă al ruşilor. 351. Viena, 29 mai 1915 – Ştire în legătură cu distingerea unor subofiţeri şi soldaţi români, din armata austro-ungară, cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 352. Koniec (Polonia rusească), 1 iunie 1915 – Ştire în legătură cu faptele de vitejie şi curaj săvârşite de locotenentul român Ioan Crişan, din armata austro-ungară, care împreună cu trupa sa au respins un atac rusesc pe râul Nida. 353. Cleveland (Ohio-America), 1 iunie 1915 – Ştire în legătură cu activitatea misionară desfăşurată de preoţii greco-catolici români, în frunte cu parohul din Cleveland, Epaminonda Lucaciu, prin comunităţile româneşti din Statele Unite ale Americii. 157 354. Łupków (Polonia rusească), 3 iunie 1915 – Poezii de cătănie scrise de diverşi soldaţi români, din armata austro-ungară, aflaţi pe fronturile din Polonia ruseacă, Galiţia şi Serbia. 355. Przemysl (Galiţia), 3 iunie 1915 – Ştire în legătură cu recucerirea oraşului fortificat Przemysl, poziţie cheie a Galiţiei, de către trupele aliate germane şi austro-ungare, după ce în 22 martie 1915 capitulase în faţa armatelor ruseşti. 356. Iaşi, 5 iunie 1915 – Proiectul german de reconfigurare a hărţii Europei, bazat, pe de o parte, pe principiul naţional, iar pe de altă parte, pe construirea unui nou raport de forţe între marile puteri continentale sub hegemonie germană. 357. Viena-Budapesta, 5 iunie 1915 – Listă a soldaţilor români, din armata austro-ungară, care au fost distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 358. Pilica (Polonia rusească), 6 iunie 1915 – Eseu întocmit de către corespondentul de război al periodicului maghiar „A Nap” pe marginea vitejiei soldaţilor români, din armata austro-ungară, dar şi a spiritului practic de care au dat dovadă, pe fondul lipsurilor materiale de care sufereau pe frontul polonez şi pe cel galiţian, ori a vocaţiei lor lirice. 359. Caransebeş, 8 iunie 1915 – Anunţ al filialei Partidului Naţional Român din comitatul CaraşSeverin de a nu-şi desemna un candidat propriu la viitoarele alegeri locale şi generale, atunci când legislaţia de război se va abroga şi viaţa politică îşi va relua cursul firesc, cu condiţia păstrării locurilor câştigate de români la precedentele alegeri în administraţia centrală şi locală. 360. Viena, 8 iunie 1915 – Listă a ofiţerilor români, din armata austro-ungară, care au fost distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 361. Viena, 10 iunie 1915 – Listă a ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor români, din armata austroungară, care au fost distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 362. Ivangorod (Galiţia), 12 iunie 1915 – Relatare în legătură cu faptele de curaj ale plutonierului român Claudiu Piteiu, subofiţer în Regimentul 22 Honvezi al armatei austro-ungare, care şi-a salvat regimentul după ce a îndeplinit o misiune de cercetare a poziţiilor ruseşti. 363. Viena, 15 iunie 1915 – Listă a ofiţerilor români, din armata austro-ungară, care au fost distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 364. Viena, 17 iunie 1915 – Listă a ofiţerilor şi subofiţerilor români, din armata austro-ungară, care au fost distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 365. Komárno (Galiţia), 4/17 iunie 1915 – Anunţ în legătură cu moartea profesorului român Dionisie Nistor, ofiţer în Regimentul 76 Infanterie al armatei austro-ungare, căzut pe câmpul de luptă din Komárno, pe frontul galiţian. 366. München, 19 iunie 1915 – Material statistic în legătură cu datele declarării ostilităţilor militare între ţările beligerante ale celor două tabere. 367. Budapesta-Tukov (Galiţia), 19 iunie 1915 – Necrologul colonelului român Anchidim Şioldea, comandantul Regimentului 301 Honvezi, din armata austro-ungară, decedat în Spitalul militar din Budapesta, după ce a fost rănit la Tuchow (Galiţia) şi internat într-un spital de campanie rus. 368. Neu Sandek (Galiţia), 19 iunie 1915 – Ştire în legătură cu faptele de vitejie săvârşite pe frontul galiţian de subofiţerul român Ariton Pescariu, din armata austro-ungară, care, împreună cu grupa sa, şi-au pus viaţa în primejdie pentru salvare companiei din care făceau parte. 369. Braşov, 19 iunie 1915 – Comentariu critic pe marginea conferinţei susţinute la Braşov de către contele Apponyi Albert, fruntaş al Partidului Independist Maghiar, în care a elogiat vitejia şi eroismul soldatului maghiar şi a armatei maghiare, de unde şi justificarea pretenţiilor de după război ale naţiei maghiare, uitând că din cele cinci milioane de soldaţi, patru sunt nemaghiari. 370. Sofia, 22 iunie 1915 – Ştire în legătură cu tratativele de bună vecinătate purtate între Bulgaria şi România, pretenţiile teritoriale ale Bulgariei în Balcani şi sistarea diferendului iscat de achiziţiile teritoriale ale României, pe seama Bulgariei, în Dobrogea de sud. 371. Lemberg (Galiţia), 22 iunie 1915 – Ştire în legătură cu recucerirea capitalei Galiţiei, oraşul Lemberg (Lvov), din mâinile ruşilor, şi intrare victorioasă în urbe a regimentelor românilor transilvăneni, din armata austro-ungară, pe ritmurile marşului „Deşteaptă-te Române”. 158 372. Oiejdea (comitatul Alba de jos), 22 iunie 1915 – Ştire în legătură cu colecta organizată de soldaţii români ai Regimentului 50 Infanterie, din armata austro-ungară, care, pe front fiind, şiau sacrificat o parte a banilor din solde pentru a contribui la ridicarea unei biserici în parohia Oiejdea. 373. Sankt Petersburg, 22 iunie 1915 – Ştire în legătură cu expulzările în masă dispuse de administraţia rusă în provinciile Peterburg şi Kovno, cu toate că acest segment de populaţie susţine viaţa economică a zonei. 374. Viena, 22 iunie 1915 – Listă a ofiţerilor şi soldaţilor români, din armata austro-ungară, care au fost distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 375. Lemberg (Galiţia), 24 iunie 1915 – Necrologul ofiţerului român Petru Mocsonyi, din armata austro-ungară, căzut în luptele pentru recucerirea Lembergului (Lvov) din mâinile ruşilor. 376. Viena, 26 iunie 1915 – Ştire în legătură distingerea medicului militar român dr. Alexandru Măcelariu, din armata austro-ungară, cu Medalia pentru vitejie. 377. Budapesta, 26 iunie 1915 – Analiză a politicii duplicitare făcută de Italia faţă de Ungaria şi România, primei promiţându-i păstrarea Transilvaniei, în cazul în care Ungaria ar încheia o pace separată cu Antanta, celei de a doua făgăduindu-i Transilvania dacă ar abandona neutralitatea şi ar trece în tabăra Antantei. 378. Sankt Petersburg, 26 iunie 1915 – Ştire în legătură cu ordinul de evacuare a populaţiei Varşoviei, decizie emisă de comandantul suprem al armatei ruse. 379. Suceava, 29 iunie 1915 – Fragmente din monografia privitoare la ocupaţia militară rusă a Bucovinei de sud de la pragul anilor 1914–1915. 380. Stryi (Galiţia), 1 iulie 1915 – Ştire în legătură cu moartea sublocotenentului român Ioan Negrea, ofiţer în armata austro-ungară, căzut în luptele de la Stryi, pe frontul galiţian. 381. Budapesta, 3 iulie 1915 – Ştire în legătură cu admiraţia arhiducelui Friedrich pentru regimentele de români transilvăneni, din armata austro-ungară, care au luptat în regiunea Stryi a frontului galiţian. 382. Budapesta, 10 iulie 1915 – Material propagandistic menit să netezească fricţiunile dintre ungurii şi românii transilvăneni, îmbrăcat într-o poveste despre camaraderia de arme ţesută între un soldat maghiar şi altul român pe front. 383. Budapesta-Praga, 10 iulie 1915 – Colaj de ştiri în legătură cu acţiunile de caritate organizate de femeile din înalta societate maghiară pentru răniţii unguri internaţi în spitale, precum şi acţiunile clerului reformat şi romano-catolic în favoarea aceloraşi răniţi, exemplu demn de urmat cel puţin de clerul bisericilor româneşti din Ardeal pentru răniţii români transilvăneni. 384. Budapesta-Praga, 10 iulie 1915 – Ştire cu privire la moartea soldatului român Iacob Sveinu, din armata austro-ungară, anunţată familiei acestuia de superiorul său, locotenentul Iánosi Gerö. 385. Lugoj, 14 iulie 1915 – Fragment din lucrările Adunării congregaţionale a comitatului CaraşSeverin, în cadrul căreia au fost aduse laude regimentelor cărăşene, alcătuite majoritar din români bănăţeni, pentru vitejia dovedită pe front, iar reprezentantul Partidului Naţional Român, dr. Valeriu Branişte, după ce a anunţat sistarea confruntărilor politice cu maghiarii, şi-a exprimat speranţa că eroismul soldaţilor români din Transilvania va cântări în viitoarele negocieri pentru obţinerea drepturilor politice şi civile ale românilor ardeleni. 386. Budapesta, 15 iulie 1915 – Scrisoare de protest adresată de redacţia periodicului românesc budapestan „Foaia Poporului Român” redacţiei periodicului maghiar budapestan „Pesti Hirlap” pentru modul părtinitor şi discriminatoriu în care prezintă ştirile legate de luptele purtate pe front, atribuind soldaţilor maghiari toate victoriile repurtate de regimentele majoritar româneşti din Transilvania. 387. Iaşi, 15 iulie 1915 – Situaţia statistică a teritoriilor ocupate de fiecare dintre taberele beligerante pe frontul occidental şi pe cel oriental. 388. Budapesta-Arad, 17 iulie 1915 – Material propagandistic difuzat de Agenţia Telegrafică Maghiară spre a ilustra detensionarea relaţiilor dintre români şi maghiari, exemplificată prin 159 suita declaraţiilor de fidelitate manifestate public de mai marii bisericilor româneşti din Transilvania şi de unii fruntaşi ai Partidului Naţional Român. 389. Bucureşti, 17 iulie 1915 – Ştire în legătură cu vizita la Bucureşti a prinţului Konrad von Hohenlohe, ca reprezentant al Germaniei, pentru a negocia în privinţa statutului României în actualul război. 390. Lugoj, 22 iulie 1915 – Ştire în legătură cu o întâlnire dintre o patrulă a regimentului cărăşean, alcătuită din români şi sârbi bănăţeni, cu un grup de dezertori români basarabeni din armata rusă, care s-au predat din pricina foamei îndurate pe frontul galiţian. 391. Siberia, 14/27 iulie 1915 – Scrisoare a sergentului român Gheorghe Todea, din Regimentul 63 Infanterie al armatei austro-ungare, prin care face cunoscut că a căzut prizonier pe frontul galiţian şi că se află îndrum spre un lagăr din Siberia. 392. Spitalul de Campanie 5 (Italia), 29 iulie 1915 – Scrisoare a preotului militar român Longin Corcheş, din armata austro-ungară, în care solicită confraţilor din Transilvania să expedieze ziare şi cărţi româneşti în folosul răniţilor români aflaţi în refacere în spital. 393. Viena, iulie 1915 – Impresii aşternute de un ofiţer român, din armata austro-ungară, în urma şederii sale în capitala imperiului, dorul pe care-l resimte pentru meleagurile natale din Transilvania, chiar dacă progresele tehnologice ale Vienei îl fascinează, şi apoi bucuria de a fi întâlnit aici câţiva confraţi cu care să poată conversa, urmată de compasiunea pentru un soldat român înmormântat aici, departe de ţara lui şi neştiut de ai săi. 394. Ivangorod (Galiţia) 1 august 1915 – Colaj de ştiri în legătură cu strălucita victorie obţinută de ostaşii români din Regimentul 50 Infanterie, al armatei austro-ungare, în faţa poziţiilor ruse de la Ivangorod, reuşind să ocupe patru poziţii fortificate, succes lăudat de feldmareşalul Karl Höfer, dar denaturat de presa maghiară în favoarea soldaţilor unguri. 395. Viena, 21 iulie/2 august 1915 – Recenzia a studiului publicat de profesorul universitar de drept public, Dr. I. Bernatzik, în legătură cu nulitatea actului de unire a Transilvaniei cu Ungaria, pe fondul Revoluţiei de la 1848, pe care-l denunţă ca fiind lipsit de elementele obligatorii cerute de instituţia sufragiului. 396. Blaj, 7 august 1915 – Analiză a scrisorii trimise de pe front de soldatul român Constantin Toader, din regimentul 31 al armatei austro-ungare, care, la fel ca altele asemenea acesteia, nu descrie grozăviile luptelor, ci se pierde în nostalgia traiului rural şi a dorului de familie şi care, la fel ca altele, este scrisă în versuri, după cum sunt scrise şi răspunsurile sosite de acasă. 397. Băcel (comitatul Trei Scaune), 1/14 august 1915 – Ştire în legătură cu moartea subofiţerului român Andrei Drăguş, din armata austro-ungară, căzut eroic pe front. 398. Sibiu, 17 august 1915 – Necrologul surorii de caritate românce, Florica Manta, înscrisă voluntar în corpul surori medicale de la Spitalul militar din Sibiu, unde a contractat o boală ce i-a curmat viaţa. 399. Bucureşti, 2 septembrie 1915 – Dreptul la replică solicitat de parohul ortodox al Orăştiei, Ioan Moţa, periodicului românesc din Budapesta, „Foaia Poporului Român”, care l-a învinuit pe nedrept că şi-ar fi închis de bună voie periodicele româneşti pe care le patrona la Orăştie, pe când sistarea apariţiei unor gazete româneşti din Transilvania a fost dictată de cenzura maghiară. 400. Braşov, 21 august/3 septembrie 1915 – Necrolog publicat în memoria profesorului de matematică şi fizică, Vasile Micula, locotenent de artilerie în armata austro-ungară, căzut în luptă pe frontul italian. 401. Orşova, 23 august/5 septembrie 1915 – Ştiri în legătură cu bombardamentele desfăşurate de artileria sârbească asupra depozitelor de grâne de la Orşova. 402. Arad, 23 august/5 septembrie 1915 – Ştire în legătură cu moartea profesorului braşovean Vasile Micula, răpus de un obuz pe frontul italian. 403. Geneva, 23 august/5 septembrie 1915 – Articol de presă în legătură cu evoluţia tratativelor ruso-române iniţiate de către Rusia, în scopul determinării guvernului de la Bucureşti să 160 renunţe la soluţia neutralităţii şi să se alăture taberei Antantei în schimbul anexării teritoriilor locuite de românii din Austro-Ungaria. 404. Gherebenţ (comitatul Torontal), 23 august/5 septembrie 1915 – Cronica conducerii pe ultimul drum a sublocotenentului român Petru Voin, din Regimentul 63 austro-ungar, rănit de moarte în bătălia Varşoviei şi decedat în spitalul militar organizat în Liceul din Arad. 405. Sofia, 24 august/6 septembrie 1915 – Ştiri în legătură cu teritoriile primite de Bulgaria de la Imperiul Otoman, prin mijlocirea Germaniei şi Austro-Ungariei, în schimbul renunţării la neutralitate şi a atacării Serbiei. 406. Dimotika (Turcia), 9 septembrie 1915 – Ştire în legătură cu acordul turco-bulgar prin care Imperiul Otoman cedează Bulgariei o parte a teritoriului din vecinătatea graniţei comune sudestice, de-a lungul râului Mariţa. 407. Sălaj, 9 septembrie 1915 – Corespondenţă cu privire la faptele de curaj şi vitejie săvârşite de infanteristul român Moise Colin, din armata austro-ungară, şi camarazii săi pe frontul italian. 408. Sankt Petersburg, 9 septembrie 1915 – Ştire în legătură cu preluarea comenzii supreme a armatelor ruse de către ţarul Nicolae al II-lea. 409. Târgu Mureş, 28 august/10 septembrie 1915 – Cronica morţii şi înmormântării ofiţerului român dr. Bucur Băra, din Regimentul 62 Infanterie, al armatei austro-ungare, decedat în urma unei boli contractate în timpul instrucţiei militare. 410. Budapesta, 10 septembrie 1915 – Ştire în legătură cu sosirea în Budapesta a primului transport de soldaţi răniţi pe frontul galiţian şi apoi internaţi în lagărele ruseşti, mulţi dintre ei fiind români transilvăneni. 411. Arad, 30 august/12 septembrie 1915 – Analiză în legătură cu mutaţiile survenite în conştiinţa religioasă a soldaţilor odată cu participarea lor la luptele angajate pe diferitele fronturi, oglindite în evlavia crescândă a acestora şi în nădejdea pe care şi-o pun în pronia cerească. 412. Viena, 1/14 septembrie 1915 – Listă a soldaţilor, subofiţerilor şi ofiţerilor români, din armata austro-ungară, distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 413. Galiţia-Bihor, 14 septembrie 1915 – Ştire în legătură cu „profetul” de pe frontul galiţian, bihoreanul Teodor P., soldat în armata austro-ungară, care a prezis cu exactitate zilele în care vor fi cucerite o serie de importante oraşe fortificate deţinute de ruşi în Galiţia. 414. Bratislava, 14 septembrie 1915 – Ştire în legătură cu acţiunea de colectare a unor ajutoare financiare, iniţiată de cadetul român Nicolae Pop, din Regimentul 50 al armatei austro-ungare, în folosul soldaţilor invalizi de război. 415. Alba Iulia, 14 septembrie 1915 – Plângere a soldaţilor români, greco-catolici, aflaţi la cursul de pionieri la Alba Iulia, în care reclamă faptul că nu li se permite să participe la slujbele religioase ale bisericilor unite din oraş. 416. Viena, 2/15 septembrie 1915 – Listă a soldaţilor români, din armata austro-ungară, distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 417. Viena, 3/16 septembrie 1915 – Listă a ofiţerilor români, din armata austro-ungară, distinşi cu decoraţii şi a celor avansaţi în grad pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 418. Île Longue (Franţa), 16 septembrie 1915 – Ştire în legătură cu prizonierii români ardeleni, din armata austro-ungară, internaţi în lagărul francez de la Île Longue din provincia Bretania. 419. Budapesta, 17 septembrie 1915 – Ştire în legătură cu sosirea la Budapesta a celui de al treilea transport de soldaţi invalizi, din armata austro-ungară, eliberaţi din lagărele ruseşti, printre care foarte mulţi români transilvăneni. 420. Braşov, 6/19 septembrie 1915 – Biografia profesorului Vasile Micula, fost dascăl de matematică şi fizică la Seminarul Ortodox Român din Arad şi la gimnaziile ortodoxe române din Braşov, locotenent de artilerie în armata austro-ungară, căzut eroic în luptele purtate pe frontul italian. 161 421. Budapesta, 8/21 septembrie 1915 – Comunicat cu privire la instituirea unor restricţii de circulaţie a populaţiei în zonele apropiate operaţiunilor militare în Banat. 422. Viena, 10/23 septembrie 1915 – Listă a ofiţerilor români, din armata austro-ungară, avansaţi în grad pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 423. Bucureşti, 11/24 septembrie 1915 – Analiză a situaţiei României, întocmită de Nicolae Filipescu, preşedintele Partidului Conservator Român, în contextul conflictului european, însoţită de o pledoarie pentru intrarea ţării în război în raport cu schimbările intervenite în teatrul de lupte. 424. Arad, 11/24 septembrie 1915 – Analiză critică a şedinţei Parlamentului Rusiei, Duma, instituţie recent înfiinţată cu scopul de a disimula autocratismul ţarului, pusă în legătură cu dezastrul militar înregistrat de trupele ruseşti pe frontul galiţian şi pe cel polonez. 425. Triglav (Austria), 26 septembrie 1915 – Reportaj legat de confruntările armate dintre armatele italiene şi cele austro-ungare pe înălţimile Alpilor Iulieni, lupte în care s-au afirmat prin vitejie ostaşii români arădeni ai Regimentului 33 din armata austro-ungară. 426. Viena, 15/28 septembrie 1915 – Listă a ofiţerilor români, din armata austro-ungară, distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 427. Braşov, 17/30 septembrie 1915 – Anunţ al magistratului oraşului Braşov în legătură cu militarii, din garnizoana locală, declaraţi dezertori ca urmare a fugii lor din ţară. 428. Sankt Petersburg, 19 septembrie/2 octombrie 1915 – Ultimatumul adresat de Rusia Bulgariei, prin care guvernul bulgar este somat să decreteze demobilizarea armatei şi retragerea acesteia de lângă frontierele Serbiei, în caz contrar Rusia aflându-se în situaţia de a-şi retrage misiunea diplomatică din Sofia şi a include Bulgaria în tabăra inamică a Puterilor Centrale. 429. Viena, 20 septembrie/3 octombrie 1915 – Listă a medicilor militari români, din armata austro-ungară, distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 430. Budapesta, 20 septembrie/3 octombrie 1915 – Ştire în legătură decizia Societăţii literare „Petöfi Sándor” de a-l exclude din rândurile sale pe poetul român Octavian Goga pentru că s-a refugiat în România. 431. Sofia, 5 octombrie 1915 – Ştire în legătură cu măsurile de natură militară şi civilă de ultimă oră luate de guvernul bulgar, toate trădând iminenta intrare în război a Bulgariei alături de Puterile Centrale. 432. Viena, 22 septembrie/5 octombrie 1915 – Colaj de comunicate militare către presă în legătură cu debutul ofensivei trupelor austro-ungare şi germane împotriva Serbiei, parcursul operaţiunilor militare, ocuparea Belgradului şi luptele de gherilă purtate de civilii sârbi împotriva ocupanţilor. 433. Londra, 9 octombrie 1915 – Ştire în legătură cu introducerea serviciului militar obligatoriu în Marea Britanie pentru bărbaţii cu vârste cuprinse între 17 şi 50 de ani. 434. Blaj, 29 septembrie/12 octombrie 1915 – Ştire în legătură cu chemarea sub arme a fruntaşului Partidului Naţional Român, dr. Iuliu Maniu, şi înrolarea lui în Regimentul de Artilerie din Sibiu, al armatei austro-ungare. 435. Doberdo (Italia), 13 octombrie 1915 – Scrisoare de pe frontul italian, în care este descrisă atmosfera sărbătorească prilejuită de distingerea cu decoraţii a unui important număr de soldaţi români, din Regimentul din Caransebeş al armatei austro-ungare, de către arhiducele Iosif, ceremonie urmată de slujba religioasă oficiată de preotul militar român din Regimentul 61 din Timişoara. 436. Belgrad, 4/17 octombrie 1915 – Ştire în legătură ocuparea Belgradului de către trupele aliate austro-ungare şi germane, bătălie în cadrul cărei s-a remarcat Regimentul 31 Infanterie din Sibiu. 437. Viena, 19 octombrie 1915 – Ştire în legătură cu distingerea cu înalte decoraţii a subofiţerului român Grigore Vicaş, din Regimentul 63 al armatei austro-ungare, şi avansarea lui la gradul de ofiţer adjunct pentru faptele de curaj şi vitejie dovedite pe frontul galiţian şi pe cel rusesc. 438. Konstantinovka (Rusia), 21 octombrie 1915 – Ştire în legătură cu prizonierii români, din armata austro-ungară, internaţi în lagărul de la Konstantinovka. 162 439. Doberdo (Italia), 22 octombrie 1915 – Scrisoare a unui caporal român din Batalionul IV al Regimentului arădean 33, al armatei austro-ungare, în care descrie festivitatea de decorare a unor soldaţi români care s-au evidenţiat pe frontul italian, ceremonialul fiind oficiat de comandanţii români ai unităţii militare. 440. Braşov, 10/23 octombrie 1915 – Necrolog în memoria profesorului Virgil Oniţiu, fost director al Liceului Ortodox Român din Braşov, căzut în luptă pe frontul galiţian. 441. Cluj, 18/23 octombrie 1915 – Relatare a revederii dintre doi fraţi, înrolaţi în armata rusă şi căzuţi prizonieri la austro-ungari, care se întâlnesc la Cluj, fără să fi ştiut vreunul despre soarta celuilalt. 442. Sibiu, 23 octombrie 1915 – Scrisoare a unui ofiţer român, din armata austro-ungară, aflat pe frontul rusesc, în care descrie micile distracţii de care au parte ofiţerii, improvizându-şi un club al lor în clădirea şcolii dintr-un sat de pe linia frontului. 443. Köln, 11/24 octombrie 1915 – Ştire în legătură intrarea Bulgariei în război odată ce trupele acesteia au atacat Serbia şi au pătruns pe teritoriu sârbesc. 444. Sibiu, 11/24 octombrie 1915 – Articol în legătură cu vitejia şi curajul soldaţilor români, din regimentele armatei austro-ungare, dovedită în bătălia purtată pentru ocuparea Belgradului, pusă în contrast cu opinia presei săseşti din Sibiu care consideră că sacrificiul ostaşilor români ar constitui argumentul pentru revendicarea viitoare a drepturilor politice ale românilor ardeleni, emancipare ce va fi mijlocită prin intermediul comunităţii săseşti. 445. Hunedoara, 11/24 octombrie 1915 – Ştire în legătură cu moartea învăţătorului român George Măsariu, ofiţer aspirant în Regimentul Cesaro-regesc nr. 2, al armatei austro-ungare, căzut eroic pe frontul din Carpaţi. 446. Hunedoara, 15/28 octombrie 1915 – Ştire în legătură cu excluderea din rândurile Congregaţiei comitatense a Hunedoarei a deputaţilor români Ioan Moţa şi Vasile Osvadă, care s-au refugiat în România şi s-au pus în slujba mişcării naţionale de la Bucureşti. 447. Orăştie, 16/29 octombrie 1915 – Apel lansat de avocatul dr. Ioan Mihu, din Orăştie, tuturor băncilor şi parohiilor româneşti din Transilvania pentru a participa cu donaţii băneşti la completarea fondului de întrajutorare a mutilaţilor de război, a răniţilor şi a familiilor celor căzuţi pe front, iniţiativă pornită de sergentul-major Vasilie Jucan, din Regimentul 64 Infanterie, aflat pe frontul din Rusia. 448. Galiţia-Lipău (comitatul Sătmar), 30 octombrie 1915 – Scrisoare adresată preotului din parohia Lipău de soldatul român Vasile Buda, mobilizat în armata austro-ungară, prin care îl înştiinţează că pe front l-a întâlnit pe învăţătorul satului, că de abia s-au recunoscut din pricina degradării fizice în care se aflau amândoi consătenii, şi apoi îl roagă să intervină pe lângă notarul comunei pentru a-i acorda soţiei sale, pe care a lăsat-o cu patru copii minori, indemnizaţia de subzistenţă cuvenită familiilor al căror întreţinători se află pe front, femeia fiind nevoită să cerşească prin sat pentru a-şi asigura traiul de zi cu zi. 449. Doberdo (Italia), octombrie 1915 – Reportaj în legătură cu mersul operaţiunilor militare pe frontul italian, starea de spirit a soldaţilor austro-ungari, foarte mulţi de etnie română, şi povestea ostaşului bănăţean Vasile Dancea, decorat pentru acte de curaj şi vitejie dovedite în luptele de la Doberdo. 450. Strypa 20 octombrie/1 noiembrie 1915 – Ştire în legătură cu moartea căpitanului român Alexandru Candrea, înrolat în Regimentul 33 infanterie din Arad, din armata austro-ungară, căzut pe câmpul de luptă de la Styrpa, pe frontul Galiţiei orientale. 451. Budapesta, 20 octombrie/1 noiembrie 1915 – Ordonanţă, emisă de Resortul Economic, prin care sunt rechiziţionate stocurile de cereale, făină şi leguminoase în folosul armatei ale producătorilor şi en-grosiştilor, şi totodată este raţionalizată vânzarea acestora către populaţie. 452. Sebeş (comitatul Alba inferioară) 22 octombrie/3 noiembrie 1915 – Ştire în legătură cu moartea pe câmpul de luptă a ofiţerului român, Enea Sergiu Medean, din armata austro-ungară, căzut pe frontul din Galiţia. 163 453. Cladova (Serbia), 4 noiembrie 1915 – Ştire în legătură cu ocuparea oraşului Cladova, pe malul sârbesc al Dunării, de către armatele austro-ungare, numirea unui primar român bănăţean şi constituirea de patrule militare alcătuite din soldaţi români, întrucât populaţia zonei este majoritar românească. 454. Arad, 25 octombrie/7 noiembrie 1915 – Ştire în legătură cu exhumarea trupului colonelului arădean Dimitrie Burdea, fost ofiţer al armatei austro-ungare, răpus în bătălia de la Lemberg, pe frontul galiţian, şi aducerea acestuia în Arad spre a fi înmormântat. 455. Câmpulung (Bucovina), 29 octombrie/11 noiembrie 1915 – Schiţă dedicată prieteniei şi camaraderiei dintre doi soldaţi români, înrolaţi într-o unitate militară austro-ungară alcătuită din etnici polonezi, care au suferit împreună pe fronturile din Serbia şi apoi pe cele din Italia. 456. Timişoara, 1/14 noiembrie 1915 – Ştire în legătură cu soluţionarea dosarului deschis de autorităţile maghiare împotriva profesorului sârb, Vasilie Stoici, şi a unor elevi ai săi, pentru delictul de defăimare a unei alte naţionalităţi, pe fondul atacării Serbiei de către armatele austro-ungare. 457. Târgu Mureş, 1/14 noiembrie 1915 – Ştire în legătură cu darea în folosinţă a unei reţele noi de căi ferate în zona secuiască, mărginaşe graniţei moldoveneşti a României cu Austro-Ungaria. 458. Bara (comitatul Timiş), 8/21 noiembrie 1915 – Analiză critică a învăţătorului Petre Ugliş în legătură cu denaturarea portului popular românesc ca urmare a penuriei de materiale textile, provocate de război, şi a introducerii pe piaţă a unor piese de îmbrăcăminte de serie, standardizate. 459. Debreţin, 8/21 noiembrie 1915 – Ştire în legătură cu ridicarea la gradul de maior a eroului român Victor Russu, din armata austro-ungară, care s-a remarcat pe frontul bucovinean prin atacurile surpriză întreprinse asupra dispozitivelor ruseşti cu trupa sa de voluntari. 460. Viena-Sebeş, 8/21 noiembrie 1915 – Ştire în legătură cu moartea locotenentului român Aurel Cărpinişan, din Regimentul 34 Artilerie, al armatei austro-ungare, rănit grav pe frontul rusesc şi decedat în Spitalul Rudolfin din Viena. 461. Londra, 9/22 noiembrie 1915 – Analiză critică a şedinţei parlamentului britanic, întâlnire în cadrul căreia membrii fostului cabinet demisionat s-au exprimat pentru găsirea unei soluţii menite să asigure Marii Britanii o pace onorabilă cu tabăra Puterilor Centrale, de aşa natură încât imperiului britanic să nu-i fie ştirbite interesele economice globale. 462. Arad, 10/23 noiembrie 1915 – Ştire în legătură cu decorarea, de către arhiducele Francisc Salvator, unor medici militari de etnie română din armata austro-ungară, precum şi a conducătoarei spitalului militar improvizat în clădirea Seminarului din Arad. 463. Viena, 10/23 noiembrie 1915 – Ştire în legătură cu arestarea şi judecarea fruntaşului mişcării de emancipare a cehilor din Austro-Ungaria, Dr. Kramar, deputat în Parlamentul Austriei, precum şi a soţiei şi fiicei profesorului universitar Dr. Masaryk, de asemenea fruntaş naţionalist ceh. 464. Cluj, 14/27 noiembrie 1915 – Analiză critică a articolului publicat de profesorul Dr. Kalmár Antal în cotidianul clujean „Újság”, prin care acesta prevede naşterea unui imperiu maghiar centralizat, la sfârşitul războiului, la care vor fi alipite o serie de comitate, aflate acum sub administrare austriacă, precum şi trei regiuni slave, afiliate prin desfiinţarea autonomiei Croaţiei, Bosniei-Herţegovina şi Slavoniei. 465. Timişoara, 14/27 noiembrie 1915 – Descriere a stării de mizerie şi sărăcie în care se găsesc soldaţii sârbi căzuţi prizonieri şi internaţi în lagărul din Timişoara, paupertate care nu i-a împiedicat să ofere însă pilde de eroism şi vitejie pe teatrele de război, calităţi lăudate până şi de inamicii germani şi austro-ungari. 466. Sofia, 15/28 noiembrie 1915 – Ştire în legătură cu lucrările militare defensive aflate în curs de desfăşurare pe frontiera României cu Ungaria, pregătiri similare cu cele efectuate de Italia la graniţa ei cu Austro-Ungaria în primăvară, înaintea intrării acesteia în război alături de tabăra Antantei. 467. Buczacz (Galiţia) noiembrie 1915 – Relatare în legătură cu faptele de vitejie şi curaj ale soldaţilor români, bănăţeni, din Regimentul 43 al armatei austro-ungare, dovedite pe câmpurile de luptă de pe linia râului Strypa, din Galiţia, pentru care au fost decoraţi. 164 468. Kragujevac (Serbia), noiembrie 1915 – Apel lansat poporului sârb de comandantul armatelor aliate ale Puterilor Centrale de pe frontul sârbesc, generalul Anton von Mackensen, prin care aceasta este invitată să-şi abandoneze monarhul, să se întoarcă la vechile vetre şi să-şi reia ocupaţiile civile anterioare, în schimbul securităţii vieţii şi avutului fiecăruia, garantate de armatele de ocupaţie. 469. Kuty (Galiţia), 3 decembrie 1915 – Scrisoare adresată soţiei sale de glotaşul român Nicolae Ciobancan, soldat în Regimentul 32 al armatei austro-ungare, în care descrie rezistenţa pe care ostaşii companiei din care făcea parte a opus atacurilor ruseşti, reuşind să le respingă, deşi se aflau în inferioritate numerică. 470. Gola-Wołkowicz (Polonia rusească), 22 noiembrie/5 decembrie 1915 – Reportaj în legătură cu desfăşurarea luptelor pentru desfiinţarea poziţiilor ruseşti de pe linia GolaWołkowicz a frontului polonez, acţiuni în cadrul cărora s-au remarcat soldaţii români din Regimentul 64 Infanterie, al armatei austro-ungare. 471. Mitroviţa (Serbia), 22 noiembrie/5 decembrie 1915 – Ştire în legătură cu acţiunea temerară a unui batalion alcătuit din români, din cadrul Regimentului 31 Infanterie, al armatei austro-ungare, care a tăiat retragerea trupelor sârbeşti şi a obţinut o importantă captură de tehnică şi materiale militare. 472. Sibiu, 29 noiembrie/12 decembrie 1915 – Articol critic în legătură cu misiunea a doi importanţi oameni de stat din Marea Britanie şi Franţa în Balcani, cu scopul de a atrage Grecia de partea Antantei, ca în acest fel să contracareze ofensiva trupelor aliate austro-ungare şi germane în Serbia. 473. Washington, 29 noiembrie/12 decembrie 1915 – Opinie exprimată de ministrul de Externe al Statelor Unite ale Americii, Robert Lansing, în legătură cu adevăratele cauze ale declanşării războiului mondial, vinovăţia pe care o poartă Germania şi Marea Britanie, precum şi ivirea zorilor unui viitor proces de pace. 474. Budapesta, 6/19 decembrie 1915 – Discursul preşedintelui Partidului Naţional Român, dr. Teodor Mihali, în Parlamentul maghiar, în conţinutul căruia reproşează guvernului maghiar că nu a întreprins nimic în direcţia reglementării statului naţional şi politic al românilor trăitori în Ungaria şi Transilvania, cu toate că mii de soldaţi români ardeleni îşi sacrifică vieţile pe front pentru monarhia austro-ungară, intervenţie întreruptă cu reproşuri şovine şi jigniri de către câţiva deputaţi maghiari. 475. Turda (comitatul Turda-Arieş), 11/24 decembrie 1915 – Reportaj în legătură cu serbarea organizată de Reuniunea femeilor române din comitat, în ajunul Crăciunului, în cinstea soldaţilor români răniţi şi spitalizaţi în cele patru spitale militare din oraş. 476. Ilkva (Polonia orientală), 12/25 decembrie 1915 – Ştire în legătură cu moartea soldatului român (valah) din ţinuturile sârbeşti, Sava Dimici, înrolat husar în armata austro-ungară, căzut pe câmpul de luptă de pe râul Ilkva în noaptea de Crăciun. 477. Viena, 17/30 decembrie 1915 – Analiză critică a presei vieneze în legătură cu discursul plin de reproşuri la adresa partenerului austriac, rostit de premierul maghiar Tisza István în ajunul Anului Nou, în condiţiile în care a provocat o criză alimentară în Austria prin sistarea furnizării cerealelor maghiare. 478. Galiţia, decembrie 1915 – Scrisoare adresată unchiului său de un sanitar român, din armata austro-ungară, în care îi relatează întâmplarea tragică trăită pe front când, în urma unui atac de noapte întreprins de o patrulă de cazaci, dar respins, a cercetat câmpul de luptă şi a dat peste un cazac muribund, român şi acesta, pe care l-a vegheat până s-a stins, l-a înmormântat şi i-a grăit o rugăciune la mormânt. 479. Bucureşti, 1 ianuarie 1916 – Fragment din dezbaterile desfăşurate în şedinţa Camerei române pe tema păstrării neutralităţi ori a intrării României în război alături de una dintre taberele beligerante, fiecare dintre părţi aducând argumente în susţinerea uneia sau alteia dintre opţiuni. 165 480. Budapesta, 1 ianuarie 1916 – Ştire în legătură cu domeniul achiziţionat la Teiuş, în Transilvania, de către „Deutsche Bank”, cu scopul de a-l parcela şi de a coloniza acolo populaţie germană. 481. Dębica (Galiţia)-Lugoj, 24 decembrie 1915/5 ianuarie 1916 – Ştire în legătură cu moartea în spitalul militar din Debiţa a caporalului român Virgil Holban, din Regimentul 32 Honvezi al armatei austro-ungare, răpus de tifos. 482. Praga, 25 decembrie 1915/6 ianuarie 1916 – Cronica festivităţilor organizate de intelectualitatea pragheză, cu ocazia Crăciunului, în folosul soldaţilor români, din armata austro-ungară, cantonaţi în oraş s-au spitalizaţi în mănăstirile de aici. 483. Pola (Croaţia)-Dubeşti (comitatul Caraş), 26 decembrie 1915/7 ianuarie 1916 – Scrisoare expediată redacţiei cotidianului „Românul” de ofiţerul român Petru Slevici, din Regimentul 8 Glotaşi Lugoj, al armatei austro-ungare, prin care descrie sărbătoarea Crăciunului de care s-au bucurat ostaşii români, prin grija conducerii Garnizoanei din Pola, şi acţiunea de strângere a donaţiilor făcute de soldaţi în vederea edificării Orfelinatului din ortodox român din Sibiu. 484. Braşov, 25 decembrie 1915/7 ianuarie 1916 – Colind tematic, de Crăciun, ce invocă providenţa să readucă pacea pe pământ, să instaureze fraternitatea între oameni şi să aline suferinţele orfanilor şi văduvelor de război. 485. Košice (Slovacia), 26 decembrie 1915/7 ianuarie 1916 – Apel făcut de către preotul militar român al Batalionului 7 Vânători de Munte, din armata austro-ungară, în legătură cu dispariţia ofiţerului român Dr. Nicolae Căpeţianu, originar din Banat, spre ştirea familiei sale. 486. Budapesta, 27 decembrie 1915/8 ianuarie 1916 – Extras din „Monitorul Oficial” al Ministerului de Honvezi, cuprinzând numele subofiţerilor, gradaţilor şi soldaţilor decoraţi pentru faptele lor de vitejie dovedite pe front, listă în care pot fi identificaţi mulţi români transilvăneni, în ciuda maghiarizării numelor lor. 487. Lovćen (Muntenegru), 29 decembrie 1915/10 ianuarie 1916 – Relatare cu privire la bătălia pentru ocuparea fortificaţiei Lovcenului, pe frontul Muntenegrean, victorie obţinută de soldaţii români din Regimentul 2 glotaşi, din armata austro-ungară, întocmită de comandantul acestei unităţi militare, contrariat că presa germană şi maghiară atribuie acest succes ungurilor. 488. Rădăuţi, 11 ianuarie 1916 – Ştire în legătură cu marile comasări de trupe şi echipamente militare desfăşurate de ruşi în zona limitrofă graniţei Austro-Ungariei cu Basarabia. 489. Băseşti (comitatul Sălaj), 1/13 ianuarie 1916 – Scrisoare de răspuns a preşedintelui Partidului Naţional Român, Gheorghe Pop de Băseşti, la felicitările transmise de Anul Nou de redacţia cotidianului „Românul” din Arad, organul de presă al PNR. 490. Galiţia, 13 ianuarie 1916 – Relatare în legătură cu faptele de curaj şi vitejie de care a dat dovadă pe frontul galiţian infanteristul român Vasile Ban, ostaş al Regimentului 31 Infanterie al armatei austro-ungare, care, deşi încolţit de inamici, a salvat viaţa unui camarad şi apoi a adus din zona neutră trupurile altor patru camarazi căzuţi în luptă. 491. Sibiu, 13 ianuarie 1916 – Precizare emisă de conducerea băncii româneşti „Albina” în legătură cu destituirea din funcţiile deţinute, ori din acţionariat, a funcţionarilor sau a acţionarilor care s-au refugiat în România, spre a pune capăt acuzelor de infidelitate a băncii, faţă de statul austro-ungar, formulate de presa maghiară. 492. Oradea, 13 ianuarie 1916 – Mulţumire publică adresată soldaţilor români din Regimentul 4 Honvezi din Oradea, al armatei austro-ungare, de colonelul Kratochwill Károly, comandantul unităţii. 493. Brest-Litovsk (Belarus), 1/14 ianuarie 1916 – Reportaj în legătură cu războiul de gherilă purtat împotriva armatelor germane şi austro-ungare, în mlaştinile Pripetului, de către partizanii ruşi conduşi de un moşier local, supranumit „lupul mlaştinilor”. 494. Rarancea (Bucovina)-Izgar (comitatul Caraş-Severin), 15 ianuarie 1916 – Ştire în legătură cu distingerea preotului militar român Mihai Octavian Morariu, din Regimentul 5 Infanterie al armatei austro-ungare, cu decoraţia „Crucea de argint” pentru sprijinul acordat soldaţilor pe frontul bucovinean. 166 495. Arad, 3/16 ianuarie 1916 – Necrolog publicat în memoria Episcopului greco-catolic al Gherlei, Dr. Vasile Hosszu, fruntaş al mişcării naţionale române, decedat la Budapesta în urma unei boli cardiace la numai 50 de ani de viaţă. 496. Viena, 10/23 ianuarie 1916 – Comunicat în legătură cu majorarea vârstei până la 55 de ani a bărbaţilor care pot fi mobilizaţi în armata austro-ungară, în scopul utilizării acestora în serviciile de logistică din spatele frontului. 497. Arad, 12/25 ianuarie 1916 – Analiză a schimbărilor intervenite în vechea politică pro-elenă a Franţei, pe fondul deschiderii noului teatru de război în Balcanii de Sud, noua strategie urmărind strict interesele geo-politice ale Antantei, cu riscul subminării independenţei Greciei. 498. Cetinje (Muntenegru), 12/25 ianuarie 1916 – Ştire în legătură cu finalizarea tratativelor pentru încheierea unui armistiţiu între Muntenegru şi tabăra Puterilor Centrale, preambul al ieşirii micului regat sârbesc din război. 499. Bialostow (Polonia rusească)-Reşiţa Montană, 12/25 ianuarie 1916 – Scurtă biografie a căpitanului român Iosif Botezan, comandant de batalion în armata austro-ungară, distins cu mai multe ordine militare pentru faptele de vitejie şi curaj demonstrate pe fronturile din Galiţia şi Polonia, retras datorită unei boli contractate pe teatrul de luptă. 500. Viena, 12/25 ianuarie 1916 – Ştire în legătură cu vizita neoficială a fostului premier român, P. P. Carp, în Austria, eveniment cu ocazia căruia şi-a încredinţat gazdele vieneze că România nu-şi va părăsi starea de neutralitate până când tabăra Puterilor Centrale nu va fi realizat o axă de alianţe pe linia Stockholm-Bagdad. 501. Ivangorod (Polonia rusească)-Alba Iulia, 12/25 ianuarie 1916 – Relatare a ofiţerului român Bazil Radu, din Regimentul 50 Infanterie, al armatei austro-ungare, alcătuit majoritar din ostaşi români, în legătură cu victoriile repurtate în bătălia de la Ivangorod, cu renumele ce lau câştigat românii în urma acestui succes şi tratamentul privilegiat de care s-au bucurat răniţii români în spitalele militare. 502. Sibiu, 12/25 ianuarie 1916 – Omagiu închinat devotamentului şi dăruirii cu care reuniunile femeilor române din Transilvania au conlucrat pentru strângerea fondurilor necesare edificării unui orfelinat destinat orfanilor români ai căror părinţi au căzut pe câmpul de luptă. 503. Hodoş-Bodrog (comitatul Arad), 12/25 ianuarie 1916 – Necrolog publicat în memoria Arhimandritului şi egumenului mănăstirii ortodoxe române Augustin Hamsea, jurist, profesor şi teolog de referinţa al Episcopiei Ortodoxe a Aradului. 504. Roma, 13/26 ianuarie 1916 – Colaj de ştiri în legătură cu plecarea în exil a regelui muntenegrean, Nichita, ca urmarea a capitulării ţării sale, şi hotărârea acestuia de a continua lupta din străinătate. 505. Stoiana (comitatul Solnoc-Dobâca), 13/26 ianuarie 1916 – Scrisoare privitoare la donaţia făcută în folosul Orfelinatului românesc din Sibiu de familia eroului român, colonelul Anchidim Şoldea, din armata austro-ungară, căzut pe frontul galiţian în luptele de la Tuchów (Polonia Mică). 506. Arad, 13/26 ianuarie 1916 – reportaj în legătură cu situaţia din spitalul militar arădean şi cu starea de spirit a răniţilor aflaţi în convalescenţă acolo. 507. Urvişu de Beiuş (comitatul Bihor), 14/27 ianuarie 1916 – Poezie naţionalistă, şi totodată xenofobă, menită să-i îndemne pe sătenii români la păstrarea tradiţiilor proprii şi să se îngrijească de curăţenia limbii lor materne. 508. Zorlenţu Mare (comitatul Caraş-Severin), 14/27 ianuarie 1916 – Poezie de jale compusă de soldatul român Martin Stan, din Regimentul 43 al armatei austro-ungare, pe frontul din Italia, lucrare aparţinând curentului „arta tranşeelor”. 509. Tzaritsyn (Rusia), 14/27 ianuarie 1916 – Scrisoare expediată redacţiei cotidianului „Românul”, din Arad, de un grup de ofiţeri români, din armata austro-ungară, aflaţi în prizonieratul rusesc, în lagărul de la Tzaritsyn, spre ştirea familiilor lor. 510. Polonia rusească, ianuarie 1916 – Ştire în legătură cu decorarea Regimentului 50 Infanterie al armatei austro-ungare, alcătuit exclusiv din români transilvăneni, cu distincţia „Crucea de Fier” de către împăratul Wilhelm al Germaniei. 167 511. Galiţia, ianuarie 1916 – Scrisoare adresată fruntaşului Partidului Naţional Român, dr. G. Tripon, de sergentul român Gheorghe Todea, ostaş al Regimentului 63 Bistriţa din armata austro-ungară, prin care îl înştiinţează că, împreună cu camarazii săi de pe front, a adunat bani pentru orfanii tovarăşilor lor căzuţi în luptă şi îl roagă ca aceşti bani să fie fructificaţi la o societatea bancară, până va trimite noi sume, iar apoi distribuiţi orfanilor. 512. Arad, 23 ianuarie/5 februarie 1916 – Colaj de ştiri în legătură cu moartea Mitropolitului ortodox al Transilvaniei, Ioan Meţianu, şi pregătirile ce se fac la Sibiu, oraşul de reşedinţă al Mitropoliei, pentru ceremonia înmormântării lui. 513. Doberdo (Italia), 5 februarie 1916 – Scrisoare a soldatului maghiar Földi Aladár, din Rgimentul 43 Infanterie din Caransebeş, al armatei austro-ungare, în care laudă curajul şi vitejia camarazilor săi români, majoritari în regiment, pe frontul italian. 514. Toporăuţi-Rarancea (Bucovina), 23 ianuarie/5 februarie 1916 – Reportaj realizat de presa germană în legătură cu ofensiva rusă desfăşurată asupra liniei de apărare a armatei austroungare din Bucovina de Nord, acţiune zădărnicită de unităţile militare ardeleneşti. 515. Sankt Petersburg, 5 februarie 1916 – Ştire în legătură cu înlocuirea premierului rus Ivan Goremykin cu noul prim-ministru Boris Stürmer. 516. Sibiu, 24 ianuarie/6 februarie 1916 – Ştire în legătură cu decorarea româncei Maria Dr. Radu, soră de caritate în spitalul militar din Sibiu, de către arhiducele Franz Salvator. 517. Ivanovo-Voznesensk, 24 ianuarie/6 februarie 1916 – Cărţi poştale de felicitare adresate redacţiei cotidianului arădean „Românul” de un grup de ofiţeri români, din armata austro-ungară, originari din Transilvania şi Bihor, internaţi în lagărul rusesc de prizonieri de la Ivanovo-Voznesensk. 518. Timişoara, 26 ianuarie/8 februarie 1916 – Ştire în legătură cu moartea în spitalul militar din Timişoara a ofiţerului român, orădeanul Dr. Romul Pap, fost avocat în Orăştie. 519. Rarancea (Bucovina)-Ighiş (comitatul Târnava mică), 26 ianuarie/8 februarie 1916 – Ştire în legătură cu moartea sublocotenentului român Dr. Ioan Dorca, din Regimentul 23 Honvezi al armatei austro-ungare, căzut în luptele de la Rarancea, pe frontul din Bucovina (Galiţia). 520. Jina (comitatul Sibiu), 26 ianuarie/8 februarie 1916 – Apel al primarului comunei româneşti Jina, Victor Tordăşianu, pentru luarea în adopţie a patru orfani români, al căror tată a decedat pe front, iar mama lor a murit de curând, demers urmat de o mulţime de solicitări venite din partea unor familii româneşti din Transilvania. 521. Sofia, 26 ianuarie/8 februarie 1916 – Analiză, efectuată de profesorul universitar Dr. Ivan Gheorgov, cu privire la starea conflictuală creată în zona Balcanilor de jocul de interese a marilor puteri europene, grupate în taberele Triplei Alianţe şi Antantei. 522. Cernăuţi-Arieşeni (comitatul Alba inferioară), 27 ianuarie/9 februarie 1916 – Ştire în legătură cu moartea ostaşului român Ioan Trif, din Batalionul I al Regimentului 50, din armata austro-ungară, în spitalul militar din Cernăuţi. 523. Budapesta, 27 ianuarie/9 februarie 1916 – Ştire în legătură cu decizia de mobilizare a bărbaţilor rezervişti cu vârste cuprinse între 46–51 de ani, respectiv cei din contingentele 1865– 1867 şi din contingentele 1870–1872. 524. Constanţa, 27 ianuarie/9 februarie 1916 – Ştire în legătură cu propunerea de candidatură oferită, de Partidul Conservator din România, fruntaşului transilvănean Vasile Lucaciu, refugiat la Bucureşti din decembrie 1914. 525. Viena, 27 ianuarie/9 februarie 1916 – Ştire în legătură cu decorarea mai multor ofiţeri români transilvăneni, din armata austro-ungară, pentru faptele lor de curaj şi vitejie dovedite pe fronturile din Serbia, Italia şi Galiţia. 526. Paris, 27 ianuarie/9 februarie 1916 – Analiză a fazei statice, de tranşee, în care a ajuns conflagraţia mondială pe fondul perfecţionării strategiilor defensive la care au recurs ambele tabere beligerante, de unde convingerea că numai o nouă tactică ofensivă, precum cea adoptată de ruşi în Galiţia şi Bucovina, ar fi în măsură să răstoarne echilibrul ce s-a aşternut între forţele inamice. 168 527. Arad, 27 ianuarie/9 februarie 1916 – Apel lansat de cotidianul arădean „Românul” în scopul culegerii de informaţii referitoare la o serie de soldaţi români, din armata austro-ungară, dispăruţi pe fronturile din Serbia şi Galiţia. 528. Londra, 28 ianuarie/10 februarie 1916 – Interviu oferit de politicianul britanic, Lloyd George, membru al guvernului de coaliţie Asquith, în care descrie noua concepţie dezvoltată de cabinet în privinţa producţiei coordonate de echipament militar necesar armatelor Antantei, a recrutării noilor contingente umane destinate frontului şi a comenzii unice a acţiunilor viitoare ale aliaţilor. 529. Sărăţel (comitatul Bistriţa-Năsăud), 28 ianuarie/10 februarie 1916 – Ştire în legătură cu moartea învăţătorului român Ion Cherteş, mobilizat în armata austro-ungară, căzut pe frontul din Galiţia. 530. Sankt Petersburg, 28 ianuarie/10 februarie 1916 – Analiză în legătură cu resursele militare umane de care va dispune Germania în următorii ani, în raport cu pierderile de vieţi omeneşti suferite în primul an de război pe toate fronturile, întocmită pe baza datelor statistice comparate de doi analişti englezi. 531. Cernăuţi, 28 ianuarie/10 februarie 1916 – Reportaj în legătură cu atacurile armatei ruseşti asupra poziţiilor austro-ungare stabilizate pe linia frontului de la Mahala-Sadagura din Bucovina. 532. Lyon, 10 februarie 1916 – Dezvăluire în legătură cu una dintre cauzele retragerii armatelor ruse de pe frontul din Carpaţi. 533. Soceni (comitatul Caraş), 29 ianuarie/11 februarie 1916 – Ştire în legătură cu moartea soldatului român Petru Sciopon, înrolat în Regimentul 21 artilerie al armatei austro-ungare, răpus de tuberculoza contractată pe front. 534. Cernăuţi, 29 ianuarie/11 februarie 1916 – Ştire în legătură cu decorarea unor ofiţeri români din Bucovina, înrolaţi în armata austro-ungară, pentru faptele de vitejie şi curaj dovedite pe câmpul de luptă al frontului Galiţiei răsăritene. 535. Arad, 29 ianuarie/11 februarie 1916 – Ştire în legătură cu decorarea locotenentului român Vasile Barbu, din Regimentul 64 al armatei austro-ungare, pentru faptele de vitejie şi curaj dovedite pe câmpul de luptă. 536. Cugir (comitatul Hunedoara), 29 ianuarie/11 februarie 1916 – Ştire în legătură cu decorarea medicului militar român Ioan Ştefănescu, din Regimentul 37 artilerie de câmp, al armatei austroungare, pentru faptele de vitejie şi curaj dovedite pe câmpul de luptă de pe frontul Galiţiei răsăritene. 537. Şeitin (comitatul Arad), 29 ianuarie/11 februarie 1916 – Ştire în legătură cu moartea soldatului român Teodor Truţia, din localitatea arădeană Şeirin, lovit de un şrapnel pe câmpul de luptă. 538. Arad, 2/15 februarie 1916 – Reproş adresat Mitropoliei Greco-Catolice de la Blaj, de către un preot greco-catolic, pentru afirmaţia insidioasă, publicată în organul propriu de presă „Unirea”, că viitorul Orfelinat românesc de la Sibiu ar fi destinat doar orfanilor de confesiune ortodoxă, nu şi celor de altă confesiune, aserţiune care ar fi de natură să demobilizeze potenţialii donatori greco-catolici. 539. Măcicaşu (comitatul Cluj), 4/17 februarie 1916 – Ştire în legătură cu decorarea soldatului român Nicolae Toderaş, artilerist în Regimentul 1 Honvezi, din armata austro-ungară, pentru faptele de vitejie şi curaj dovedite pe câmpul de luptă. 540. Astrahan (Rusia)-Seleuş (comitatul Arad), 4/17 februarie 1916 – Ştire în legătură cu soarta soldatului român Ioan Horga, înrolat în armata austro-ungară, aflat în prizonierat în Rusia, împreună cu alţi doi conaţionali ai săi. 541. Liov (Galiţia occidentală), 4/17 februarie 1916 – Ştire în legătură cu soarta soldatului român Ion Polucil, basarabean, înrolat în armata rusă, aflat în prizonierat austriac la Liov. 542. Sibiu, 6/19 februarie 1916 – Ştire în legătură cu şedinţa Congregaţiei comitatului Sibiu, în cadrul căreia deputatul Ioan Preda, în numele Comitetului Naţional Român, a solicitat 169 excluderea deputaţilor Octavian Goga şi Onisifor Ghibu din rândurile congregaţiei întrucât aceştia s-au refugiat în România, având deschise procese împotriva la Tribunalul din Cluj. 543. Ciumeghiu (comitatul Bihor), 6/19 februarie 1916 – Ştire în legătură cu moartea învăţătorului Pavel Pop, fruntaş al mişcării naţionale şi preşedinte al Reuniunii învăţătorilor români din Bihor. 544. Lugoj, 7/20 februarie 1916 – Ştire în legătură cu moartea soţiei medicului român Dr. Ilie Petraşcu, întors bolnav de pe front, în urma contractării bolii de care suferea soţul său, pe care-l îngrijise. 545. Bucureşti, 9/22 februarie 1916 – Colaj de ştiri în legătură cu demersurile făcute de diplomaţiile celor două tabere adverse, Antanta şi Puterile Centrale, pentru a determina România să abandoneze starea de neutralitate şi să li se alăture. 546. Arad, 10/23 februarie 1916 – Schiţă elaborată în jurul nefericirii copiilor ai căror taţi au fost trimişi să lupte pe front, războiul făcându-i părtaşi la drama trăită de părinţii şi soţiile soldaţilor înrolaţi fără voia lor. 547. Budapesta, 24 februarie 1916 – Statistica orfanilor de război până sfârşitul anului 1915, cu prezentarea procentuală a modului lor de repartizare spre a fi îngrijiţi. 548. Bucureşti, 11/24 februarie 1916 – Colaj de ştiri în legătură cu acţiunile diplomatice întreprinse de puterile celor două tabere inamice, Antanta şi Puterile Centrale, pe lângă monarhul şi guvernul român pentru atragerea României de partea lor. 549. Sankt Petersburg, 11/24 februarie 1916 – Schiţă a personalităţii consilierului personal al familiei ţarului Nicolae al II-lea, Grigori Rasputin, devenit personaj cheie în luarea deciziilor politice şi militare ale Rusiei. 550. Lupu (comitatul Alba inferioară), 11/24 februarie 1916 – Apel lansat de familii pentru găsirea soldatului român Iosif Benchea, înrolat în Regimentul 67, şi a fruntaşului român Ioan Isăilă, înrolat în Regimentul 23 Honvezi, din armata austro-ungară, ambii dispăruţi pe front. 551. Arad, 11/24 februarie 1916 – Liste ale colectelor organizate în comunele Chişineu-Criş, Coşteiu şi Deda, precum şi în spitalele militare din Timişoara şi Gmunden (Austria) în sprijinul edificării orfelinatului românesc din Sibiu. 552. Bozovici (comitatul Caraş), 11/24 februarie 1916 – Ştire în legătură cu decorarea plutonierului român Iosif Bololoi, din Regimentul 43 al armatei austro-ungare, pentru fapte de vitejie şi curaj dovedite în luptele de la Doberdo, pe frontul italian. 553. Pecica (comitatul Arad), 11/24 februarie 1916 – Lista colectei organizate de biserica ortodoxă română, de şcoala confesională ortodoxă română şi de şcoala de stat din comună în sprijinul edificării orfelinatului românesc din Sibiu. 554. Terezin (Boemia de Nord), 12/25 februarie 1916 – Ştire în legătură cu starea precară de sănătate a atentatorului Gavrilo Princip, autorul dublului asasinat de la Saraievo, întemniţat în fortăreaţa Theresienstadt din Boemia. 555. Zürich, 12/25 februarie 1916 – Analiză comparativă a contextului internaţional în care a fost atrasă Italia în război de partea Antantei, în mai 1915, cu cea de la începutul anului 1916, când se fac presiuni asupra României pentru a o determina să părăsească neutralitatea şi să se alăture uneia dintre taberele inamice, urmată de o descriere a sistemului militar şi a potenţialului uman românesc. 556. Volynia (Galiţia), 12/25 februarie 1916 – Corespondenţă a unui învăţător-cadet, din prima linie a frontului, prin care deplânge starea de înapoiere în care au fost împinse satele româneşti, de pe teritoriul monarhiei dualiste, odată cu mobilizarea pe front a tuturor învăţătorilor apţi de luptă. 557. Volynia (Galiţia)-Vârşeţ (Banatul de Sud), 13/26 februarie 1916 – Corespondenţă de pe front purtată între doi tineri români din Beiuş, unul aflat în refacere la spitalul militar din Vârşeţ, după rănile suferite pe frontul sârbesc, celălalt mobilizat pe frontul Galiţiei răsăritene. 170 558. Volynia (Galiţia), 13/26 februarie 1916 – Corespondenţă de pe front în legătură cu starea sufletească a soldaţilor români, din armata austro-ungară, şi grijile care-i macină în privinţa stabilităţii familiilor lor atunci când se vor întoarce acasă. 559. Durrës (Albania), 14/27 februarie 1916 – Colaj de ştiri în legătură cu victoria obţinută de trupele austro-ungare pe frontul balcanic odată cu ocuparea portului Durrës, important centru de control militar deţinut de tabăra Antantei la Marea Adriatică, victorie care se datorează în special vitejiei şi curajului soldaţilor români din Regimentul 33 arădean, al armatei austro-ungare. 560. Arad, februarie 1916 – Sinteză a evoluţiei mişcării naţionale a românilor transilvăneni în pragul secolelor XIX-XX, întocmită de Roman Ciorogariu, pe atunci directorul Seminarului Teologic Ortodox din Arad, prin prisma strategiilor adoptate de-a lungul timpului de generaţiile de intelectuali implicate în câştigarea drepturilor politice şi civile ale românilor ardeleni, şi sub impresia alegerii unui nou mitropolit ortodox al Ardealului. 561. Arad, 17 februarie/1 martie 1916 – Analiză critică a deciziilor militare privitoare la mobilizarea sub arme a contingentelor de rezervişti cu vârste cuprinse între 42–50 de ani, recrutate în special din rândurile naţionalităţilor trăitoare pe teritoriul monarhiei dualiste spre a dezechilibra balanţa etnică a imperiului. 562. Bucureşti, 17 februarie/1 martie 1916 – Colaj de ştiri şi analize privitoare la starea de neutralitate a României şi posibile ei opţiuni dictate de evoluţie războiului pe fronturilor europene. 563. Mândruloc (Comitatul Arad), 18 februarie/2 martie 1916 – Lămurire oferită de preotul ortodox Iancu Ştefănuţiu în legătură cu originea etnică a eroului Gheorghe Rugii, decorat pentru faptele de vitejie şi curaj dovedite pe front, pe care presa maghiară l-au identificat ca fiind italian. 564. Arad, 18 februarie/2 martie 1916 – Poezie mobilizatoare închinată rezerviştilor români, care de curând au fost chemaţi sub arme pentru a completa efectivele umane pe fronturile armatei austro-ungare. 565. Arad, 18 februarie/2 martie 1916 – Liste cu donaţii băneşti făcute de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi români, aflaţi pe diferite fronturi sau în spitale militare, precum şi de către intelectuali şi ţărani români, în folosul edificării orfelinatului ortodox român de la Sibiu. 566. Asinara (Sardinia-Italia), 18 februarie/2 martie 1916 – Ştire în legătură cu soarta soldaţilor armatei austro-ungare căzuţi prizonieri pe frontul italian şi internaţi pe insula Asinara. 567. Ibaşfalău (comitatul Târnava Mică), 18 februarie/2 martie 1916 – Apel lansat de Maria Sas, sin Dumbrăveni (Sibiu) pentru aflarea soţului său, Ioan Sas, dispărut pe front. 568. Semlacu Mare (comitatul Timiş), 18 februarie/2 martie 1916 – Apel lansat de preotul Vasile Leu, din Gătaia, pentru aflarea soldatului Alexandru Sperniac, dispărut pe frontul din Galiţia. 569. Cernăuţi, 9 martie 1916 – Ştire în legătură cu distingerea celor doi comandanţi ai trupelor austro-ungare care au apărat Bucovina, colonelul Fischer şi locotenent-colonelul Dănilă Pop, cu câte o sabie de onoare, oferită de municipalitatea Cernăuţilor. 570. Beiuş, 10 martie 1916 – Ştire în legătură cu importanta donaţie bănească făcută de episcopul greco-catolic al Oradiei, Demetriu Radu, în scopul construirii unui orfelinat românesc la Blaj, şi cea făcută de un preot anonim din Maramureş, care şi-a donat, în acelaşi scop, salariul său pe un an, deşi are de susţinut şase suflete în familia lui. 571. Lisabona, 11 martie 1916 – Ştire în legătură cu interdicţiile impuse navelor comerciale şi militare germane de a mai ancora în porturile portugheze ori ale coloniilor acesteia, în vreme ce navele puterilor Antantei beneficiază de toate facilităţile din partea guvernului portughez, atitudine ce echivalează cu o alianţă tacită a Portigaliei cu Antanta. 572. Arad, 14 martie 1916 – Anunţ în legătură cu interdicţia publicării pe timp nelimitat a cotidianului „Românul”, organul de presă al Partidului Naţional Român, măsură luată de ministerul maghiar de Interne. 573. Seghedin (Ungaria), 15 martie 1916 – Evidenţa soldaţilor, din Regimentul IV Honvezi din Seghedin, care au trecut la inamic sau au dezertat. 171 574. Paris, 23 martie 1916 – Ştire în legătură cu subiectele discutate de puterile Antantei cu ocazia Consiliului de război aliat, ce s-a întrunit la Paris, şi prognoza necesarului de forţe militare şi de materiale de război pentru viitoarele operaţiuni pe toate fronturile. 575. Sankt Petersburg, 28 martie 1916 – Ştire în legătură cu intervenţiile politice, în cadrul şedinţei Dumei Ruse, a reprezentanţilor Partidului Constituţional Democratic (cadeţii), care au solicitat iniţierea tratativelor de pace cu tabăra Puterilor centrale, întrucât anticipează intrarea Rusiei într-o severă criză economică şi implicit într-o perioadă de anarhie. 576. Arad, martie 1916 – Sinteză a evoluţiei profilului politic al vicarului ortodox al Oradiei, Vasile Mangra, de la naţionalist înfocat la instrument obedient al guvernului maghiar, întocmită de Roman Ciorogariu, pe atunci directorul Seminarului Teologic Ortodox din Arad, sub impresia alegerii unui nou mitropolit ortodox al Ardealului. 577. Viena, martie 1916 – Sinteză întocmită de generalul-maior Max Ronge, şeful spionajului austro-ungar, în legătură cu organizarea reţelei de spionaj în Serbia, România şi Bucovina înainte de război şi pe parcursul desfăşurării acestuia. 578. Washington, 1 aprilie 1916 – Ştire în legătură cu intenţiile guvernului american de a rupe relaţiile diplomatice cu Germania, datorită torpilării de către germani a vaselor „Sussex” şi „Englishman”, şi de a decreta mobilizarea generală a armatei. 579. Minsk, 5 aprilie 1916 – Ştire în legătură cu moartea ofiţerului român, din armata austroungară, dr. Anchidim Pop, lovit de un şrapnel pe frontul rusesc. 580. Caransebeş, 5 aprilie 1916 – Scrisoare a unui ofiţer român din Regimentul 43 Caransebeş, al armatei austro-ungare, prin care face cunoscut că într-o singură zi 340 de soldaţi români din această unitate militară au fost distinşi cu decoraţii, de către arhiducele Iosif, pentru faptele lor vitejie dovedite pe frontul italian. 581. Blaj, 6 aprilie 1916 – Scrisoare a unui soldat român, din armata austro-ungară, aflat pe frontul rusesc, în care descrie drama camarazilor săi, căzuţi pe front, care lasă în urma lor copii orfani, tragedie care a mobilizat mulţi soldaţi înspre efortul de colectare a unor sume băneşti necesare edificării unui orfelinat la Blaj. 582. Rusia, 10 aprilie 1916 – Ştire în legătură cu importanta donaţie bănească făcută de soldatul român Aurel Pop, din armata austro-ungară, pentru edificarea orfelinatului românesc de la Blaj, cu toate că el se afla pe frontul rusesc. 583. Beiuş, 11 aprilie 1916 – Apel lansat de către domnişoarele românce greco-catolice din Beiuş tuturor domnişoarelor românce din Transilvania pentru colectarea unor sume de bani în folosul edificării orfelinatului din Blaj, unde ele deja au donat o importantă sumă. 584. Viena, 11 aprilie 1916 – Ştire în legătură cu distingerea medicului român dr. Vasile Hâncu, directorul Spitalului „Sfântu Gheorghe” din Blaj, cu medalia „Crucea Roşie” pentru serviciile aduse întru îngrijirea răniţilor internaţi în unitatea condusă de el. 585. Oradea, 11 aprilie 1916 – Ştire în legătură cu sumele de bani colectate de către o parte a credincioşilor greco-catolici români din Oradea în folosul edificării orfelinatului din Blaj, acţiune desfăşurată înainte ca Ordinariatul diecezei să organizeze o colectă oficială. 586. Budapesta, 11 aprilie 1916 – Anunţ în legătură cu instituirea interdicţiei de a mai vopsi şi orna ouă de Paşti, întrucât ministerul maghiar de Interne le consideră produse de lux. 587. Berlin, 13 aprilie 1916 – Ştire în legătură cu plata parţială efectuată de Germania în contul cerealelor importate din România, urmând ca România să trimită spre Germania şi alte importante cantităţi de cereale. 588. Sankt Petersburg, 18 aprilie 1916 – Ştire în legătură cu pretenţiile teritoriale postbelice ale Rusiei, formulate în Duma Rusă de deputatul Markov. 589. Viena, 18 aprilie 1916 – Ştire în legătură cu distingerea marinarului român Alexandru Moldovan, de pe vasul „Bodrog” al marinei austro-ungare, pentru faptele de vitejie dovedite în lupte. 172 590. Oradea, 22 aprilie 1916 – Circulară emisă de episcopul greco-catolic al Oradiei, dr. Demetriu Radu, prin care invită clerul şi credincioşii din dieceza să facă donaţii în folosul edificării orfelinatului de la Blaj. 591. Doljoc (Basarabia), 10/23 aprilie 1916 – Scrisoarea soldatului român Ioan Cojoc, din armata austro-ungară, trimisă preotului din satul său de obârşie, Gruiu, în care-i descrie cum au prăznuit ostaşii români sărbătoarea Sfintelor Paşti în liniile frontului. 592. Budapesta, 27 aprilie 1916 – Statistică a unităţilor militare, din armata austro-ungară, ai căror soldaţi au dobândit cele mai multe decoraţii pentru vitejia dovedită pe diferitele fronturi, primele locuri fiind ocupate de unităţi încadrate exclusiv sau majoritar cu români ardeleni. 593. Dublin, 2 mai 1916 – Ştire în legătură cu răscoala anti-britanică a irlandezilor, conduşi de partidul „Sinn Fein”, care militează pentru independenţa Irlandei. 594. Bucureşti, 11 mai 1916 – Articol critic îndreptat împotriva lipsei de unitate şi solidaritate a românilor transilvăneni refugiaţi în România, care s-au grupat în jurul formaţiunilor politice simpatizante ale uneia sau alteia dintre taberele beligerante, Puterile Centrale sau Antanta. 595. Alba Iulia, 13 mai 1916 – Relatare în legătură cu întoarcerea acasă, la Alba Iulia, a ofiţerului român Augustin Popa, din Regimentul 50 al armatei austro-ungare, unul dintre cei mai apreciaţi luptători care au contribuit la cucerirea oraşului fortificat Ivangorod, pe frontul rusesc. 596. Oradea, 1/14 mai 1916 – Ştire în legătură cu depistarea unor bancnote şi monede false puse în circulaţie pe piaţa orădeană. 597. Stockholm, 20 mai 1916 – Comentariu în legătură cu dejucarea planului de înfometare a populaţiei germane, impus de Marea Britanie prin intermediul blocadei alimentare, odată cu încheierea acordului comercial al Germaniei cu România. 598. Pruzana (Austria), 7/20 mai 1916 – Corespondenţă a locotenentului român Ştefan Boeriu, din armata austro-ungară, în legătură cu starea cimitirului militar din orăşelul suburbie a Vienei, însoţită de o listă a soldaţilor români ardeleni, identificaţi de el, înmormântaţi aici. 599. Sankt Petersburg, 10/23 mai 1916 – Ştire privitoare la zvonurile colportate în cercurile politice şi economice de la Petersburg şi Moscova în legătură cu iminenţa începerii tratativelor de pace între Rusia şi tabăra Puterilor Centrale. 600. Timişoara, 23 martie 1916 – Ştire în legătură cu distingerea infanteristului român Nicolae Barbu, din Regimentul 61 al armatei austro-ungare, cu Medalia de aur pentru vitejie, întrucât pe frontul italian a reuşit să distrugă poziţiile unui detaşament italian şi astfel să zădărnicească asaltul inamic aflat în desfăşurare. 601. Sibiu, 11/24 mai 1916 – Necrolog închinat morţii subofiţerului român Valeriu Publiu Prodan, din Regimentul 50 de Infanterie, al armatei austro-ungare, căzut eroic pe frontul din Italia.. 602. Budapesta, 25 mai 1916 – Ştire în legătură cu distingerea sergentului român Victor Ciungan, din Regimentul 21 Honvezi al armatei-austro-ungare, cu Medalia de argint şi avansarea lui la gradul de cadet pentru faptele de vitejie dovedite pe frontul rusesc. 603. Casa Ratti (Italia)-Arad, 13/26 mai 1916 – Ştire în legătură cu capturarea fortificaţiei italiene Casa Ratti de către soldaţii români ai Regimentului 50 Infanterie, din armata austro-ungară, victorie militară în care s-a remarcat subofiţerul român Cistălan. 604. Bucureşti, 16/29 mai 1916 – Zvonuri colportate de periodicul „Dreptatea” în legătură cu încheierea unui acord între România şi Germania prin care România s-ar fi angajat să se menţină într-o stare de neutralitate „definitivă şi binevoitoare” faţă de tabăra Puterilor Centrale, primind în schimb o serie de teritorii din Banat, Transilvania, Bucovina şi pe viitor Basarabia. 605. Morlaca (comitatul Cluj), 30 mai 1916 – Reportaj legat de campaniile de colectare, a fondurilor necesare edificării orfelinatului din Blaj şi a textilelor necesare acestuia, organizate de preoţii şi preotesele Tractului Morlaca. 606. Budapesta, 18/31 mai 1916 – Analiză a evoluţiei conflictelor militare declanşate şi a alianţelor încheiate de marile puteri industriale europene, Anglia şi Germania, pentru a-şi extinde şi 173 conserva sferele de interes economic, conexiunea acestora cu actualul război mondial şi eventualele combinaţii politice apte să aducă pacea. 607. Arsiero (Italia)-Arad, 17/1 iunie 1916 – Ştire în legătură cu moartea stegarului român Demetriu Truţia din Regimentul 50 Infanterie, al armatei austro-ungare, grav rănit pe frontul italian şi decedat apoi în Spitalul militar de la Folgaria. 608. Washington, 22 mai/4 iunie 1916 – Extras din discursul preşedintelui american Wodroow Wilson, în cadrul căruia reiterează disponibilitatea Statelor Unite ale Americii de a organiza şi media tratative de pace între taberele europene beligerante în situaţia în care acestea ar solicita acest lucru. 609. Terragnolo (Italia)-Colţirea (comitatul Sătmar), 24 mai/5 iunie 1916 – Ştire în legătură cu moartea ofiţerului român Alexandru Bucşa, medicinist, din Batalionul I/62 al armatei austroungare, căzut eroic pe frontul italian. 610. Budapesta, 24 mai/6 iunie 1916 – Ştiri în legătură cu declanşarea marii ofensive ruseşti pe toată linia frontului galiţian şi bucovinean. 611. Londra, 6 iunie 1916 – Ştire în legătură cu disponibilitatea guvernului otoman de a vinde provincia Palestina Mişcării Sioniste pentru înfiinţarea unui stat evreiesc independent. 612. Londra, 8 iunie 1916 – Ştire în legătură cu intenţiile de pace ale taberei Antantei şi stabilirea unei noi configuraţii a statelor Europei şi a sistemului colonial. 613. Bucureşti, 29 mai/11 iunie 1916 – Semnalare a apariţiei unei noi hărţi şi a unui studiu privitor la structura etnică a Basarabiei, întocmite şi tipărite de profesorul basarabean Alexiu Nor, care dovedesc prezenţa majoritară a populaţiei româneşti în respectiva provincie aflată sub ocupaţie rusească. 614. Tirolul de Sud (Austria), 13 iunie 1916 – Scrisoare a unui ofiţer român, din armata austroungară, aflat pe frontul italian, în care vesteşte distingerea preotului militar Petru Domşa cu decoraţia Crucea preoţească „piis meritis” pentru serviciile prestate pe front şi în spitalele de campanie. 615. Mamorniţa (România), 2/15 iunie 1916 – Ştiri în legătură cu incidentul produs la graniţa româno-rusă în urma trecerii frontierei cu România a trei regimente ruseşti care, pentru a înconjura liniile fortificate austro-ungare şi a le lovi din flanc, a ales să desfăşoare acţiuni de învăluire de pe teritoriul românesc. 616. Baranavichy (Polonia rusească), 4/17 iunie 1916 – Ştire în legătură cu ofensiva rusă pe frontul Poloniei ruseşti, operaţiune în cadrul căreia s-au afirmat soldaţii români ai Regimentului 31 Infanterie Sibiu, al armatei austro-ungare, care au apărat oraşul belorus Baranavichy. 617. Budapesta, 4/17 iunie 1916 – Fragment din discursul rostit în Parlamentul budapestan de premierul Tisza István, în cadrul căruia recunoaşte succesele militare repurtate de ruşi pe frontul bucovinean, însă îşi asigură auditoriul că ar fi vorba doar de o etapă a imprevizibilului război. 618. Sibiu, 5/18 iunie 1916 – Articol elogios închinat noii politici adoptate de guvernul român faţă de tabăra Puterilor Centrale, în sensul că a încheiat tratate economice cu Germania şi AustroUngaria având ca obiect livrarea de produse agricole pentru aceste două ţări, confruntate cu penuria alimentară, şi şi-a retras trupele mobilizate la graniţa cu Transilvania şi cu Bulgaria, promiţându-i-se în schimb reintegrarea Basarabiei, deziderat în baza căruia li se reproşează apoi românilor ardeleni care s-au refugiat în România că au trădat Austro-Ungaria. 619. Praga, 5/18 iunie 1916 – Ştire în legătură cu finalizarea procesului politic intentat de Tribunalul Militar fruntaşilor Partidului Junilor Cehi pentru delictul de înaltă trădare, dosar soluţionat prin condamnarea la moarte, prin spânzurare, a celor patru inculpaţi. 620. Berlin, 7/20 iunie 1916 – Ştire în legătură cu marile concentrări de trupe dispuse de Rusia la frontiera României, manevră interpretată ca mijloc de presiune asupra guvernului român în a lua decizia de a se alătura taberei Antantei. 174 621. Insbruck (Austria), 20 iunie 1916 – Precizare în legătură cu desfăşurarea acţiunilor militare de cucerire a fortificaţiei italiene „Casa Ratti”, în care un rol important l-au avut soldaţii români ai Regimentului 50 Infanterie, al armatei austro-ungare, şi în special grupa condusă de cadetul Vasile Cistean. 622. Le Hâvre (Franţa), 20 iunie 1916 – Ştire în legătură cu scopul misiunii feldmareşalului britanic Herbert Kitchener în Rusia şi apoi în România, anume de a convinge Bucureştii să se alăture taberei Antantei, pe fondul marii ofensive ruseşti din Bucovina şi Galiţia, misiunea anulată de moartea acestuia în Marea Nordului. 623. Arhanghelsk (Rusia), 24 iunie 1916 – Ştire în legătură cu furtul unei garnituri de tren încărcate cu oţel, importat din Marea Britanie, destinat producţiei de muniţii. 624. Sibiu, 12/25 iunie 1916 – Comentariu critic la adresa acţiunilor iniţiate de mişcarea naţionalistă şi unionistă din Bucureşti, îndreptat în special împotriva grupului de români ardeleni refugiaţi în România, care a organizat o nouă conferinţă în cadrul căreia au cerut intrarea României în război alături de puterile Antantei, în vreme ce mişcarea de stânga a organizat o contra-manifestaţie, solicitând menţinerea neutralităţii. 625. Viena, 12/25 iunie 1916 – Ştire cu privire la decorarea cu înalte distincţii militare, de către împăratul Austro-Ungariei, a medicului român dr. Iosif Stoichiţia. 626. Budapesta, 27 iunie 1916 – Analiză a propunerilor de înfăptuire a reformei agrare de îndată ce războiul se va sfârşi, iniţiativă acceptată de majoritatea parlamentarilor budapestani, chiar dacă reprezentanţii clerului au obiectat în privinţa orientării reformei strict înspre latifundiile bisericeşti şi nu şi a celor particulare. 627. Sibiu, 14/27 iunie 1916 – Comentariu pe marginea proiectului de lege privind reforma învăţământului secundar, prezentat în Parlamentul de la Budapesta de ministrul Cultelor, care, cu toate că face neînsemnate concesii privitoare la învăţarea limbii naţionalităţilor conlocuitoare în şcoli, a trezit reacţii vehemente în presa maghiară, speriată că documentul va dăuna conceptului naţiunii maghiare unitare. 628. Budapesta, 14/27 iunie 1916 – Analiză obiectivă a fructuoasei evoluţii a ofensivei ruseşti pe fronturile din Bucovina, Galiţia şi Polonia rusească, în care sunt admirate noile strategii puse în practică de generalul Alexei Brusilov, precum şi utilizarea în luptă a noilor tehnologii militare. 629. Budapesta, 28 iunie 1916 – Fragment al interpelării formulate de opoziţia maghiară cu privire la situaţia de pe frontul galiţian şi de pe cel bucovinean în urma ofensivei ruse şi în privinţa fortificării Transilvaniei, în perspectiva unui atac românesc. 630. Verdun (Franţa), 29 iunie 1916 – Ştire în legătură cu situaţia disperată în care se află trupele aliate franco-engleze din fortăreaţa Verdun, după ce trupele germane au cucerit avanposturile fortificate ale acesteia şi sunt pe cale să cucerească nodul strategic de la Verdun. 631. Londra, 1 iulie 1916 – Ştire în legătură cu declanşarea marii ofensive britanice pe frontul francez, acţiune menită să ridice presiunea militară germană asupra nodului strategic de la Verdun. 632. Baranovichy (Galiţia), 2 iulie 1916 – Ştire cu privire la vitejia dovedită pe frontul galiţian a soldaţilor români, maghiari şi germani ai regimentelor 64, 31 şi 2, din armata austro-ungară, în confruntările de Baranovichy. 633. Constantinopol, 19 iunie/2 iulie 1916 – Ştire cu privire la tonul ultimativ adresat României de către puterile Antantei, prin intermediul Rusiei, somând guvernul român să renunţe la serviciile ofiţerilor Puterilor centrale angajaţi spre instruirea artileriştilor români şi să adopte o „neutralitate binevoitoare” faţă de tabăra Antantei, pretenţii solicitate sub ameninţarea invaziei ruseşti. 634. Lugoj, 22 iulie 1916 – Ştire preluată de la un periodic din România, conform căreia, pe frontul galiţian, s-ar fi predat ruşilor mai multe unităţi militare austro-ungare alcătuite din cehi, slovaci şi români. 175 635. Bucureşti, 22 iulie 1916 – Ştire în legătură cu deblocarea transporturilor de muniţii, cumpărate de România din Statele Unite ale Americii şi sechestrate de Rusia în portul Arhanghelsk. 636. Blaj, 25 iulie 1916 – Comentariu pe margine destituirii celebrului ministru de Externe al Rusiei, Serghei Sasonov, unul dintre responsabilii declanşării Primului Război Mondial, înlocuirea lui ridicând multe semne de întrebare în privinţa evoluţiei viitoare a conflagraţiei. 637. Oradea, 27 iulie 1916 – Intervenţia a episcopului greco-catolic al Oradiei, dr. Demetriu Radu, în presa maghiară orădeană, prin care dezminte ştirea difuzată de la Bucureşti cum că un mare număr de soldaţi români, din armata austro-ungară, ar fi dezertat la ruşi. 638. Cluj, 27 iulie 1916 – Ştire cu privire la alegerea vicarului ortodox al Oradiei, Vasile Mangra, în funcţia de mitropolit ortodox român al Transilvaniei, deconspirată înainte de validarea voturilor depuse de corpul clerical electoral la Sibiu. 639. Kovel (Polonia rusească)-Boiu (comitatul Hunedoara), 16/29 iulie 1916 – Ştire în legătură cu moartea caporalului român Solomon Budoiu, din Regimentul 50 Infanterie, al artmatei austro-ungare, căzut în luptele de la Kovel, pe frontul Poloniei ruseşti. 640. Satu Mare, 30 iulie 1916 – Scrisoare moralizatoare a credinciosului român V. Popan, din Satu Mare, care deplânge dezinteresul preoţilor faţă de şcolile lipsite de învăţători, aceştia fiind mobilizaţi pe front, atitudine ce vitregeşte copiii români de foloasele învăţăturii şi îi lasă pradă libertinajului. 641. Budapesta, 17/30 iulie 1916 – Ştire cu privire la sosirea în Bucureşti a noului ambasador al Franţei, Saint Aulaire, care ar fi adus cu sine documentul tratatului secret de alianţă a României cu puterile Antantei. 642. Orăştie, 17/30 iulie 1916 – Scrisoare a unui locotenent român, din Regimentul 64 Orăştie, al armatei austro-ungare, în care relatează faptele de vitejie şi eroism dovedite de infanteriştii şi artileriştii români pe frontul rusesc. 643. Viena, 19 iulie/1 august 1916 – Listă a ofiţerilor români, din armata austro-ungară, distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 644. Londra, 3 august 1916 – Ştire în legătură cu executarea liderului revoltei irlandeze împotriva ocupaţiei britanice, Roger Casement, condamnat la moarte prin strangulare. 645. Bogorodiţk (Rusia)-Tara (Siberia), 22 iulie/4 august 1916 – Ştire în legătură cu soarta a doi ofiţeri români, din armata austro-ungară, căzuţi prizonieri la ruşi şi internaţi în lagăre diferite. 646. Arad-Sibiu 5 august 1916 – Cronica procesului de alegere în funcţia de mitropolit ortodox al Transilvaniei a fostului vicar ortodox al Oradiei, Vasile Mangra, cu directa implicare a guvernului maghiar şi sub ameninţarea trimiterii pe front a electorilor care s-ar opune, întocmită de Roman Ciorogariu, pe atunci directorul Seminarului Teologic Ortodox din Arad. 647. Şimleu Silvaniei, 5 august 1916 – Cronica parastasului ofiţerului român Vasile Gheţie, din armata austro-ungară, fiul vicarului greco-catolic din Şimleu, căzut eroic pe front. 648. Braşov, 24 iulie/8 august 1916 – Comentariu critic pe marginea programului noii formaţiuni politice înfiinţate de contele Mihályi Károlyi, odată cu fuziunea Partidului Independist cu Partidul Paşoptist, program ce continuă pe mai departe programul de asimilare a naţionalităţilor din Regatul maghiar, în ciuda autoproclamatei viziuni politice moderne de guvernare. 649. Berlin, 8 august 1916 – Analiză a situaţiei României în contextul evoluţiei evenimentelor de pe frontul galiţian şi bucovinean, dar şi a zvonurilor legate de o sigură aderare a României la cauza puterilor Antantei. 650. Sibiu, 27 iulie/9 august 1916 – Ştire în legătură cu încheierea Congresului Naţional al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, întrunit ca urmare a decesului mitropolitului Ioan Meţianu, şi alegerea vicarului episcopal de Oradea, Vasile Mangra, în postul devenit vacant. 651. Viena, 27 iulie/9 august 1916 – Listă a ofiţerilor români, din armata austro-ungară, avansaţi în grad şi a celor distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 176 652. Kattakurgan (Uzbekistan)-Olonec (Karelia), 27 iulie/9 august 1916 – Ştiri în legătură cu o serie de prizonieri români, din armata austro-ungară, aflaţi în prizonierat în Rusia. 653. Blaj, 10 august 1916 – Apel pentru aflarea ofiţerului român Aurel Sabău, voluntar în Regimentul 14 Infanterie al armatei austro-ungare, dispărut pe frontul italian, publicat la cererea mamei acestuia. 654. Viena, 28 iulie/10 august 1916 – Listă a subofiţerilor şi ofiţerilor români, din armata austroungară, distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 655. Deliatyn (Galiţia), 28 iulie/10 august 1916 – Ştire în legătură cu purtarea vitejească a soldaţilor români din Regimentul 31 Sibiu, ai armatei austro-ungare, în luptele de pe frontul galiţian. 656. Viena, 28 iulie/10 august 1916 – Listă a soldaţilor, subofiţerilor şi ofiţerilor români, din armata austro-ungară, avansaţi în grad şi a celor distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 657. Budapesta, 30 iulie/12 august 1916 – Comentariu cu privire la discursurile rostite în Parlamentul de la Budapesta de principalii oameni politici ai Ungariei, Károlyi Mihályi, Appony Albert şi premierul Tisza István, toate proferând ameninţări împotriva României, bănuită că ar fi tentată să încheie alianţă cu puterile Antantei. 658. Bucureşti, 1/15 august 1916 – Ştire în legătură cu pregătirile militare ale Rusiei pe malul stâng al Prutului, unde trupele de pionieri au pregătit spre lansare patru pontoane militare spre a fi lansate. 659. Gorizia (Italia), 15 august 1916 – Analiză comparativă a pierderilor imense suferite de italieni şi rezultatele infime înregistrate pe câmpul de luptă, printre care şi cucerirea Goriziei, eveniment sărbătorit cu mult fast. 660. Viena, 2/16 august 1916 – Listă a subofiţerilor şi ofiţerilor români, din armata austro-ungară, distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 661. Rusia, 3/17 august 1916 – Ştire în legătură o serie de ofiţeri români, din regimentele 2 şi 64 ale armatei austro-ungare, aflaţi în prizonierat în Rusia. 662. Praga-Gura Humorului, 3/17 august 1916 – Apel lansat de colonelul rezervist Teofil Huţan, mobilizat în Praga, prin care solicită informaţii despre familia sa, rămasă în Bucovina, de la oricine ar avea cunoştinţă de soarta acesteia. 663. Bucureşti, 3/17 august 1916 – Ştire în legătură cu presiunile făcute de Rusia asupra guvernului român pentru a determina România să atace Bulgaria, fără sprijin rusesc, ceea ce ar conduce la o slăbire a forţelor militare române, în vreme ce Bulgaria ar fi menajată de ruşi cu un scop ascuns. 664. Viena, 3/17 august 1916 – Listă a subofiţerilor şi ofiţerilor români, din armata austro-ungară, avansaţi în grad şi distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 665. Bucureşti, 4/17 august 1916 – Textul Tratatului secret de alianţă încheiat între România şi puterile Antantei, prin care României i se asigură stăpânirea tuturor teritoriilor locuite de români din Imperiul Austro-Ungar în schimbul intrării şi participării ei la război alături de Antanta. 666. Viena, 4/18 august 1916 – Listă a subofiţerilor şi ofiţerilor români, din armata austro-ungară, avansaţi în grad şi distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 667. Bucureşti, 11/24 august 1916 – Fragment din interviul acordat de fruntaşul conservator Titu Maiorescu, în cadrul căruia combate zvonurile colportate pe seama intrării României în război. 668. Viena, 11/24 august 1916 – Listă a subofiţerilor şi ofiţerilor români, din armata austro-ungară, avansaţi în grad şi distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 177 669. Viena, 13/26 august 1916 – Listă a subofiţerilor şi ofiţerilor români, din armata austro-ungară, avansaţi în grad şi distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 670. Budapesta, 27 august 1916 – Colaj de ştiri în legătură cu intrarea României în război alături de puterile din tabăra Antantei, declaraţia de război adresată de aceasta Austro-Ungariei, declaraţia de război a Germaniei adresată României şi instituirea stării de asediu în comitatele Transilvaniei. 671. Viena, 14/27 august 1916 – Listă a soldaţilor, subofiţerilor şi ofiţerilor români, din armata austro-ungară, distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 672. Sinaia, 27 august 1916 – Relatare în legătură cu starea de spirit a turiştilor străini din Sinaia în momentul declanşării pe neaşteptate a ostilităţilor militare între România şi Austro-Ungaria. 673. Blaj, august 1916 – Cântec de cătănie al voluntarilor români din Transilvania, care au trecut Carpaţii şi s-au înrolat în armata română. 674. Oradea, 31 august 1916 – Notă informativă a căpitanului Poliţiei din Oradea în legătură cu arestarea muncitorului român Onuţ Gheorghe pentru sentimentele sale naţionaliste pe care şi lea manifestat odată cu intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei. 675. Arad, august 1916 – Tabloul stărilor de lucruri din Transilvania la momentul când armatele române au trecut Carpaţii, strategia adoptată de fruntaşii politici şi confesionali ai românilor ardeleni pentru protejarea populaţiei şi a instituţiilor româneşti din provincie, întocmit de Roman Ciorogariu, pe atunci directorul Seminarului Teologic Ortodox din Arad. 676. Oradea, 3 septembrie 1916 – Notă informativă a unui funcţionar public maghiar în legătură cu prezenţa unui grup de români în sala de aşteptare a cinematografului, unde aceştia urmăreau, pe o hartă a imperiului, evoluţia luptelor pe front, explicată de doi gradaţi militari. 677. Blaj, 4 septembrie 1916 – Anunţ cu privire la mutarea provizorie a sediului Mitropoliei Greco-Catolice Române a Transilvaniei de la Blaj la Oradea, împreună cu aparatul său administrativ, corpul profesoral şi arhiva. 678. Aiud, 4 septembrie 1916 – Apel adresat populaţiei de către comitele suprem al comitatului Turda-Arieş, prin care îndeamnă locuitorii la calm, la combaterea zvonurilor alarmiste şi la continuarea preocupărilor lor economice. 679. Budapesta-Dej, 7 septembrie 1916 – Declaraţiile publice de fidelitate faţă de Austro-Ungaria rostite de principalii reprezentanţi ai Partidului Naţional Român, împreună cu cele de condamnare la încălcarea a alianţei României cu Puterile centrale şi de trecere a ei de partea Antantei. 680. Viena, 1/14 septembrie 1916 – Listă a ofiţerilor români, din armata austro-ungară, distinşi cu decoraţii pentru purtarea lor vitejească dovedită pe diferite fronturi. 681. Oradea, 8/21 septembrie 1916 – Scrisoare pastorală transmisă de mitropolitul ortodox român al Transilvaniei, Vasile Mangra, tuturor episcopiilor, protopopiatelor şi parohiilor din subordine spre a fi împărtăşită credincioşilor, în care condamnă şi înfierează în modul cel mai ticălos intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei. 682. Sibiu, 11/24 octombrie 1916 – Comentariul critic la adresa deciziei României de a intra în război împotriva Austro-Ungariei, publicat în organul de presă al Mitropoliei Ortodoxe Române a Transilvaniei, din Sibiu. 683. Arad, octombrie 1916 – Cronica procesului de internare a intelectualilor români şi a fruntaşilor satelor româneşti din Transilvania de către autorităţile maghiare, deportarea lor în vestul Ungariei, domiciliile obligatorii ce li s-au fixat în locurile deportării, intervenţiile mitropolitului ortodox Vasile Mangra în favoarea celor cu sănătatea şubrezită, întocmită de Roman Ciorogariu, pe atunci directorul Seminarului Teologic Ortodox din Arad. 684. Viena, 22 noiembrie 1916 – Necrologul împăratului Franz Iosif, decedat în urma unei pneumonii care i-a afectat sănătatea şi aşa şubrezită de vârsta sa înaintată. 178 685. Berlin, 6 decembrie 1916 – Ştire în legătură cu ocuparea de către armatele aliate germane şi austro-ungare a oraşelor Sinaia, Ploieşti şi Bucureşti. 686. Mestecăneşti (Nyiregyháza-Ungaria), 8 decembrie 1916 – Ştire în legătură cu faptele de curaj şi de vitejie ale colonelului român Dănilă Pop, şi ale detaşamentului său, din armata austro-ungară, pe frontul unguresc. 687. Viena, 16 decembrie 1916 – Ştire cu privire la succesiunea la tronul Austro-Ungariei a prinţului moştenitor Carol Franz Iosif, care va fi încoronat ca împăratul cu titulatura de Carol Ilea al Austriei şi Carol al IV-lea al Ungariei. 688. Londra, 16 decembrie 1916 – Ştire cu privire la criza provocată în guvernul britanic de prăbuşirea frontului românesc, situaţie care a condus la înlocuirea premierului Asquit cu George Lloyd. 689. Washington, 16 decembrie 1916 – Ştire cu privire la câştigarea alegerilor pentru preşedinţia Statelor Unite ale Americii de către preşedintele în funcţie, Woodrow Wilson, care urmează să-şi îndeplinească astfel cel de al doilea mandat. 690. Viena, 16 decembrie 1916 – Rezumat al operaţiunilor militare desfăşurate în Transilvania de trupele aliate germane şi austro-ungare pentru respingerea ofensivei româneşti, retragerea armatelor române înspre Moldova şi abandonarea în mâinile inamicilor a principalelor oraşe din Oltenia şi Muntenia, inclusiv capitala Bucureşti. 691. Blaj, 23 decembrie 1916 – Ştire în legătură cu vizita la redacţia periodicului „Unirea” din Blaj a ofiţerului român Iacob Pop, din Regimentul 50 al armatei austro-ungare, unul dintre cei mai mari eroi ai frontului rusesc. 692. Viena, 30 decembrie 1916 – Ştire în legătură evoluţia luptelor pe frontul moldovean, poziţiile ocupate de armatele aliate germane şi austro-ungare în sectorul Râmnicu Sărat şi rezistenţa opusă de trupele româneşti în trecătoarea de la Oituz. 693. Iaşi, decembrie 1916 - februarie 1917 – Cronica retragerii armatei române, însoţită de refugiul populaţiei civile, la Iaşi, urmată de penuria alimentară şi a spaţiilor de cazare, incapacitatea spitalizării tuturor răniţilor, izbucnirea epidemiei de tifos, intrarea armatelor ruseşti în oraş şi dezintegrarea lor odată cu izbucnirea Revoluţiei. 179 180 1914 1 Budapesta, 7/20 ianuarie 1914 – Comentariu de presă în legătură cu şedinţele preliminare ale Comitetului executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania, desfăşurate la Budapesta în scopul pregătirii strategiei ce urmează să fie adoptată în viitoarele negocieri cu premierul maghiar, Tisza István, pentru recunoaşterea drepturilor politice şi civile ale etniei româneşti din Transilvania. Preludii Şedinţele comitetului nostru naţional Arad, 20 ianuarie Atenţiunea tuturor cercurilor politice e înlănţuită azi de întrunirea Comitetului executiv al partidului nostru naţional. Până şi serbările de la Zagreb366 par a-şi pierde pentru moment însemnătatea în comparaţie cu marea gravitate a problemei româneşti interne – problemă care, iată, a ajuns în sfârşit să e afirme mai presus de toate celelalte şi să impună conducătorilor ţării o deslegare serioasă. Ziarele opoziţionale îşi debitează ultimele disonanţe, iar cele guvernamentale încearcă strune mai placide, pregătind opinia publică maghiară şi pentru eventualitatea unei iminente soluţii a secularului diferend. Membrii comitetului, după cum am aflat, sunt în număr complet de faţă la şedinţe. Azi, înainte de amiază, au avut loc consfătuiri prealabile la cafeneaua „Cornul de vânătoare”. Aceste consfătuiri, după cât se zvoneşte, au dat acorduri favorabile. Necesitatea unei convieţuiri cinstite cu vechii noştri antagonişti de rasă e recunoscută de toţi membrii comitetului, iar impresia generală e că primul ministru, contele Tisza, va oferi condiţii în conformitate cu pretenţiile noastre de demnitate şi cu senzul tradiţional al luptelor noastre politice. Se comentează cu viu interes faptul că primul ministru s-a convins de necesitatea firească a celei mai depline libertăţi de acţiune ce trebuie să i-o recunoască partidului nostru istoric. În acest punct, părerile membrilor sunt deplin identice. * Unele ziare ungureşti pretind a şti că în şedinţa de azi s-a discutat şi chestia noilor episcopii gr[eco-]ort[odoxe] româneşti, în legătură cu afirmativa dorinţă a contelui Tisza de a-i asigura vicarului Mangra proiectata episcopie a Orăzii. Suntem autorizaţi, din partea cea mai competentă, să desminţim aceste combinaţii arbitrare ale presei ungureşti. Şedinţele comitetului obligă pe toţi membrii la cea mai strictă discreţiune – şi amănunte asupra lor se vor da în vileag abia după ce se va fi discutat şi ultimul punct al vastului program de muncă. 366 Pe data de 4/17 ianuarie 1914 a fost lansat la apă, în portul croat Fiume (azi Rjeka), primul cuirasat maghiar din clasa (dreadnoughts), botezat „Szent István” – n.n., A.Ţ. 181 Azi după amiază comitetul s-a întrunit sub preşedinţia Gheorghe Pop de Băseşti, în palatul Clotilda367, şi s-au început discuţiile. Domnii Mihali, Maniu şi Branişte vor face expozeuri asupra decursului tratativelor cu guvernul. Considerând bogăţia materialului de discutat, se prevede că şedinţele comitetului nu se vor putea termina nici după două zile. În expozeul domniei sale, domnul Iuliu Maniu va arăta însemnătatea istorică a hotărârilor ce trebuie aduse, fie ele de ori şi ce natură. Contele Ştefan Tisza va urmări cu cel mai mare interes discuţiile, cerând de la reprezentanţii delegaţiei de 10 toate informaţiile. Decumva în unele puncte rezultatele teoretice ale tratativelor de până acum n-ar putea să răspundă aşteptărilor comitetului, i se vor cere contelui Tisza noi apropieri de punctul de vedere românesc. Toţi Românii de bina au azi o singură dorinţă: să dea Dumnezeu ca rezultatele şedinţelor să fie binecuvântate pentru neam, pentru viitorul mare al neamului nostru. Românul, nr. 5 din 8/21 ianuarie 1914, Arad, p. 2 2 Zalău, 8/21 ianuarie 1914 – Anunţ în legătură cu demisia mai multor membri ai Congregaţiei comitatului Sălaj în semn de protest faţă de reuşita electorală a candidatului Partidului Naţional Român din Transilvania, Gheorghe Pop de Băseşti, care l-a învins în alegerile locale pe candidatul maghiar, baronul Wesellényi. Mai mulţi membri ai Congregaţiei Sălagiului368, în frunte cu contele Béldy Kálmán, şi-au anunţat comitelui suprem369 demisia deoarece, cu ocazia ultimelor alegeri congregaţionale, baronul Wesellényi n-a reuşit, în locul lui fiind ales preşedintele partidului nostru naţional, domnul Gheorghe Pop de Băseşti. E un moment foarte elocvent în ce priveşte atitudinea maghiarimei din provincie în faţa tratativelor contelui Tisza şi în faţa probabilelor rezultate ale acestor tratative. Românul, nr. 5 din 8/21 ianuarie 1914, Arad, p. 3 3 Făgăraş 8/21 ianuarie 1914 – Ştire în legătură cu procesul deschis de autorităţile maghiare periodicului românesc „Olteanul”, din Făgăraş, pentru „delictul de presă” de a fi demascat falsificarea alegerilor locale. Procesul de presă a foii „Olteanul” din Făgăraş Procuratura din Braşov i-a intentat foii „Olteanul” proces de presă pentru un articol intitulat „Cum au decurs alegerile în comitatul Făgăraşului”, publicat într-un număr din anul trecut al numitei foi. Vedem dar în ce fel de atmosferă se încearcă să se facă pactul între Români şi Unguri. În asemenea împrejurări, cine mai are chef să viseze aşa ceva, poate visa în dragă voie. Palatul Klotild, ridicat în 1914 pe Váci utca nr. 34 – n.n., A.Ţ. Consiliul comitatens (judeţean) – n.n., A.Ţ. 369 Prefectul – n.n., A.Ţ. 367 368 182 Românul, nr. 5 din 8/21 ianuarie 1914, Arad, p. 3 4 Budapesta, 9/22 ianuarie 1914 – Comentariu de presă în legătură cu rundele de negocieri purtate de Comitetul executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania, la Budapesta, cu premierul maghiar, Tisza István, pentru recunoaşterea drepturilor politice şi civile ale etniei româneşti din Transilvania, şi reacţia presei maghiare privitor la proiectul pactului politic ce urma să se încheie între părţile participante. Şedinţele Comitetului Clipe decisive Arad, 22 ianuarie Până în clipa în care scriem aceste rânduri, ştim numai că şedinţele Comitetului nostru naţional, la Budapesta, s-au continuat încă şi azi înainte şi după amiază. În conştiinţa epocalei gravităţi a momentului, e neîndoios că membrii comitetului examinează cu extremă rigoare vastul material al tratativelor şi că în hotărârile ce se vor lua e doresc cristalizarea unei atitudini unitare a comitetului. Au avut loc discuţii pasionate, menţinute la un nivel frumos, şi într-o atmosferă în care vibra tonalitatea tragică, solemnă a momentului istoric. Membrii comitetului sunt cu toţii pătrunşi de răspunderea ce leagă de fiecare cuvânt spus în firul discuţiunilor. Ei simt că de ţinuta, de înţelepciunea şi de prevederea lor atârnă soarta unui neam, viitorul şi fericirea unui popor. Îndemnurile programului nostru naţional de la 1881 ard vii în conştiinţa tuturor – şi înţelegem cât de dificilă poate să fie problema unei noi şi epocale formulări a tradiţionalului nostru crez politic, când atât de rar îi îngăduie providenţa omului să se înalţe deasupra nesiguranţei vremilor şi să desluşească din taina lor ceea ce poate şi trebuie să fie esenţial în desvoltarea firească, nestânjenită, a unui popor, care nu poate să renunţe niciodată la misiunea lui istorică… Cât de adânc, cât de ameţitor s-a căscat abisul între două lumi de aspiraţii antagoniste, cât de prăpăstios s-au diferenţiat două concepţii atât de repulsive în tendinţa lor, atât de deosebite ca origine şi caracter – cât de anevoioasă, aproape incomensurabilă, poate să fie opera unei nivelări, unei reapropieri în timp, în spaţiu şi în suflete a două sfere de aspiraţii distanţate azi în extremul unei veşnice înstrăinări. Şi iată că acelaşi destin inavuabil, ale cărui capricii ne pregătiseră toate premisele unui conflict tragic, înfiorător – vine azi să prefacă în silinţe aproape vertiginoase, cu deplasări de interese vitale şi cu acordarea lor în alte conjuncturi continentale, întreagă atmosfera urilor seculare dintre un neam turanic şi unul latin, îndulcind austeritatea ei cu razele unui viitor de aspiraţii armonice. Spiritele marilor precursori ale aspiraţiilor noastre: Mihai, Inocenţiu-Micu, Horea, Lazăr, Maior, Şincai, Iancu, Bărnuţiu, Mureşan, Şaguna, Raţ, Bunea – ard ca focuri sacre pe înălţimile trecutului nostru… lumina lor înalţă conştiinţele noastre şi ne povăţuieşte să fim tari, irepugnabili, în aceste clipe decisive, în care începe să se lămurească un început de biruinţă în sensul energiilor de aur ce ei au sacrificat întru afirmarea voinţei istorice a neamului românesc. Bâlciul de patimi, ce asaltează cu glasurile-i stridente solemnitatea momentului, să nu ne rătăcească. Tari vor fi cei ce ştiu să se ridice deasupra patimilor, a prejudecăţilor şi a intrigilor iresponsabile, şi pot să înţeleagă acolo – pe piedestalul misiunii epocale ce soarta le-a desemnat – care este adevărul şi care este minciuna. 183 Reprezentanţii noştri vor sta până în sfârşit cu fruntea înălţată în faţa celor ce vin să grăiască în numele aceleaşi necesităţi istorice şi vor şti să afirme pe deplin demnitatea unui popor. Chiar dacă înţelegerea guvernului va rămâne mai jos de înţelesul acestei necesităţi şi va încerca, în ultima clipă, slăbiciunea unei inconsecvenţe – reprezentanţii poporului românesc din Ungaria vor şti să se conformeze numai şi numai mandatului mare ce istoria le dă. Ei vor refuza mâna minciunii şi vor da mâna numai cu adevărul. Vor putea atunci să privească cu conştiinţa împăcată în faţa urmărilor – ori care ar fi ele! Şedinţele de azi Azi după amiază, la orele 6, am primit de la corespondentul nostru din Budapesta această depeşă laconică: Discuţia s-a continuat azi înainte de amiază în palatul Clotilda. Şedinţele durează încă şi acum, după amiază, când vă depeşez. Au vorbit azi domnii: Dr. Valer Branişte, Vasile Goldiş, Dr. Ştefan C[icio] Pop, Dr. Iuliu Maniu şi Octavian Goga. Hotărâre încă nu s-a luat. Asupra discuţiilor se respectă cea mai strictă discreţie şi, în consecinţă, sunteţi autorizaţi a desminţi toate comunicatele ziarelor ungureşti. Împrejurarea că discuţiile se întind atât de mult, dovedeşte numai gravitatea momentului şi preocuparea serioasă a comitetului. Decursul şedinţelor de până acum Budapesti Hirlap370 dă asupra şedinţelor de până acuma amănunte interesante, deşi ele nu pot fi controlate. Dacă le reproducem, totuşi o facem pentru a ilustra felul în care acest ziar guvernamental judecă pe unii membri marcanţi ai comitetului nostru naţional: La începutul şedinţei de alaltăieri – spune corespondentul lui „Budapesti Hirlap” – mai mulţi inşi au pus întrebarea dacă pot să participe la şedinţe şi bărbaţii conducători nemembrii în comitet. Preşedintele, domnul Gheorghe Pop de Băseşti, a declarat că domnia sa n-are nimic de obiecţionat, dar domnul avocat Emanuil Ungurian, din Timişoara, n-a aderat la această propunere şi în consecinţă comitetul a decis că la şedinţă pot participa numai membrii comitetului. Comisia a trecut apoi la desbaterea în merit. Întâi s-a cetit primul decis al comitetului, prin care se autorizează tratativele cu primul-ministru, apoi s-au cetit pe rând sumarele consfătuirilor comisiei de trei şi ale celei de zece. După cetirea sumarelor, domnul Dr. Valer Branisce, raportorul comisiei de trei, într-o vorbire mai lungă a arătat greutăţile ce s-au ivit în cursul tratativelor cu contele Tisza şi, la sfârşit, a cetit punctele asupra cărora s-a realizat acordul cu primul-ministru, recomandându-le călduros spre primire. După domnul Dr. Valer Branisce, a luat cuvântul domnul Octavian Goga. Domnia sa a vorbit contra primirei pactului. * Ieri, miercuri, la ora 10 a.m., discuţiile au continuat. Primul orator a fost domnul Roman Ciorogariu, directorul Seminarului din Arad. Domnia sa a vorbit pentru primirea pactului. Domnul avocat Dr. Aurel Lazăr, din Oradea-Mare, a cerut ca în pact să se asigure un ajutor mai mare, din 370 Organ de presă al partidei naţional-conservatoare maghiare, a funcţionat la Budapesta în perioada 1853–1860, sub numele Sürgöny. A revenit în familia presei maghiare în anul 1881, cu numele Budapesti Hirlap (Jurnalul Budapestei), la iniţiativa politicianului Csukássi József şi sub conducerea ziaristului Rákosi Jenő (Kremsner), ca redactor şef. A constituit principalul suport jurnalistic al politicii guvernamentale de maghiarizare a etniilor ce trăiau în imperiul Austro-Ungar – n.n., A.Ţ. 184 partea statului, diecezelor româneşti. Domnul avocat Dr. Caius Brediceanu, din Lugoj, a vorbit pentru primirea pactului. La amiază discuţiile au fost întrerupte, rămânând ca ele să continue după amiază, la ora 4. * După deschiderea şedinţei de după amiază, primul moment mai important a fost vorbirea lui Vasile Goldiş, secretar consistorial şi directorul ziarului „Românul”. Domnia sa, într-o vorbire de aproape două ore, a cerut cu o vie insistenţă respingerea pactului. Deputatul Şiriei, domnul Ştefan C[icio] Pop, a recomandat primirea pactului. Al doilea moment mai important al acestei şedinţe a fost vorbirea, de aproape două ore, a domnului Dr. Iuliu Maniu. Domnia sa s-a nizuit să dovedească comitetului necesitatea acceptării pactului încheiat cu primul-ministru, contele Ştefan Tisza, precum şi marele folos ce va rezulta pentru Români şi Maghiari dintr-o înţelegere paşnică. După alte multe vorbiri scurte, şedinţa a fost suspendată, rămânând ca discuţiile să continue a doua zi, joi, la ora 10 dimineaţa. * Ieri, „Keleti Értesitö”371 a publicat următorul comunicat: Azi, miercuri, membrii Comitetului naţional român au continuat discuţiile începute ieri (marţi) asupra rezultatului schimbului de vederi ce a avut loc între comisia exmisă din partea partidului şi între primul-ministru. Discuţiile, care au ţinut până seara târziu, în primul rând s-au urmat asupra prezentării materialului foarte bogat al tratativelor. Discuţiile în merit au început abia azi la amiază. S-au rostit mai multe discursuri în chestia pactului. Membrii comisiilor, care au condus tratativele, au dat explicări amănunţite. Şi în şedinţa de azi a domnit cea mai deplină înţelegere în toate chestiile principiare. Hotărâre nu s-a adus încă în şedinţa de azi. Continuarea discuţiilor a fost amânată până mâine la ora 10, dimineaţa, când probabil se vor termina discuţiile iar comitetul va decide asupra atitudinei comisiei exmise. Campania în ţară Din Comorn372 i se telegrafiază lui „Magyar Kurir”373 că membrii comitetului municipal al oraşului, liber regesc, Comorn, în şedinţa publică ţinută ieri, miercuri, după amiază, cu mare însufleţire au acceptat moţiunea propusă de reprezentantul Dr. Coloman Szabó contra pactului cu Românii. Din Cluj i se comunică unui ziar litografiat: Ieri, miercuri, comitetul municipal al oraşului Cluj a primit cu unanimitate moţiunea propusă de Dr. Ştefan Apáty, care moţiune va fi trimisă ambelor camere ungare. Moţiunea declară de păgubitoare tratativele cu Românii şi pretind mai bine fortificarea militărească a pasurilor ce duc în România, precum şi dislocarea unui număr potrivit de regimente ungureşti în Ardeal, mai ales pentru observarea frontierei ardelene, să se ordoneze înfiinţarea unui corp de armată, iar localităţile Zlatna, Câmpeni şi Lăpuşu Unguresc să fie prevăzute cu garnizoane compuse din batalioane ungureşti. 371 „Buletinul Răsăritului”, organ de presă, tipărit pe hârtie de culoare roză, specializat în transmiterea evenimentelor ce se petreceau în capitală (Budapesta) – n.n., A.Ţ. 372 Komárom, oraş maghiar situate pe malul sudic al Dunării (comitatul KomáromEsztergom). În anul 1896 a fuzionat cu localitatea Újszőny, situată vis-á-vis, pe malul drept al Dunării, iar în 1918 cele două au fost separate frontiera noului stat vecin Cehoslovacia – n.n., A.Ţ. 373 „Curierul Maghiar” – n.n., A.Ţ. 185 La sfârşit, moţiunea – care a fost trimisă tuturor municipalităţilor din ţară – roagă municipalităţile din ţară să ceară şi ele urgenta fortificare a Ardealului. Presa maghiară Continuă în mare parte aceiaşi campanie stridentă. În frunte merge Pesti Hirlap, Pesti Napló şi Népszava374. E caracteristic articolul ziarului socialist Népszava, articol intitulat Dosák kellenek, nem Horák es Jánkuk (Sunt necesari oameni ca Doşa, nu de cei ca Horea şi Iancu). Népszava pretinde că partidul nostru a renunţat la sufragiul universal, la libertatea de presă şi la programul său democratic, tăvălindu-se în aceeaşi mocirlă cu contele Tisza. Pe membrii comitetului nostru îi numeşte mercenari. * Pesti Hirlap, care, după cum ştim, fabrică din profesie „senzaţiile”, plasează intriga că dintre episcopii români numai mitropoliţii Meţianu şi Mihali şi episcopii Papp şi Hossu sunt pentru pact, în vreme ce episcopii Radu, Frenţiu şi, îndeosebi, Cristea sunt cu trup şi suflet împotriva pactului. Spune apoi că pactul se face la dorinţa primului-ministru Brătianu al României, contele Czernin375, Brătianu, contele Tisza şi comitetul sunt în legături permanente. Fireşte, sunt toate acestea pure născociri. Adevărul e că episcopatele române au toată încrederea în comitet, apoi că România doreşte, în chip firesc, o situaţie mai favorabilă desvoltării noastre. * Világ376, În contele Andrássy face declaraţia că „pactul duce la prăpădul ungurimei din Ardeal… Românii vor primi deocamdată daruri mai puţine, dar ei înţeleg că mai târziu vor, treptat, mai multe… Artişoca377 se mănâncă frunză de frunză – aşa vor mânca Românii pe Ungurii din Ardeal, frunză de frunză”. * Az Újság378, ziarul tiszaist, e integrat de împrejurarea că şedinţele comitetului nu se mai termină. Comitetul justifică astfel vorbirea de deunăzi a contelui Apponyi,iar nu pe Tisza. Prea îşi reliefează comitetul importanţa de corporaţiune naţionalistă. „Jurnalul Pestei, Cotidianul Pestei şi Vocea Poporului” – n.n., A.Ţ. Ottokar Czernin (1872–1932), diplomat şi politician austriac, fost ambasador al Austro-Ungariei la Bucureşti (1913–1916) şi apoi ministru de Externe al imperiului (1916– 1918). Este considerat artizanul tratatelor de pace de la Brest-Litovsk cu Rusia (3 martie 1918) şi Buftea-Bucureşti cu România (7 mai 1918). Adept al proiectului de federalizare a AustroUngariei, în care România, unită cu Transilvania şi Bucovina, urma să intre în alcătuirea viitoarei „Confederaţii Dunărene” sub hegemonia Austriei – n.n., A.Ţ. 376 „Lumea”, organ de presă al masoneriei maghiare, înfiinţat în 1910 la iniţiativa avocatului dr. Bálint Lajos şi sub şefia ziaristului Yartin József (Nyitrai), ca redactor şef. Politica jurnalului era una radicală, el milita pentru introducerea votului general şi secret în alegeri, educaţie publică neîngrădită, impozitare generală şi secularizarea averilor bisericeşti, considerate condiţii fundamentale pentru propăşirea statului naţional maghiar – n.n., A.Ţ. 377 Anghinare (ungureşte: articsóka) – n.n., A.Ţ. 378 „Ziarul”, organ de presă al partidei liberal-conservatoare maghiare inspirate de ideologia promovată de politicianul Deák Ferencz, promotorul dualismului austro-ungar, 374 375 186 La alt loc al ziarului, se pretinde că Românii i-ar fi cerut contelui Khuen-Héderváry 15 mandate cu ocazia alegerilor din 1910. Neprimind numai asigurări pentru 12 mandate, pactul electoral a eşuat şi Românii au putut să aleagă numai 5 deputaţi. Minciuna asta ştim că a fost de multe ori desminţită în chipul cel mai categoric de însuşi contele Khuen-Héderváry şi de mai mulţi membrii ai comitetului nostru naţional. * În Budapesti Hirlap, răspunde la loc de frunte şef-redactorul ziarului, domnul Rákosi, care a fost chestionat asupra atitudinii sale din partea contelui Batthyány Tivadar, care a publicat ieri o scrisoare deschisă în ziarul kossuthist Magyorország379. Contele Batthyány care, după cum ne aducem aminte cu toţii, e părintele spiritual al „moderaţilor” şi în special al lui Emil Babeş, cerea în articolul din Magyorország ca Rákosi să se opuie din răsputeri încercării de „a se da unei rase, unei naţionalităţi singuratice privilegii culturale în paguba culturei naţionale” maghiare. Contele Batthyány spune că e aplicat să admită din parte-i următoarele drepturi: drepturi politice egale tuturor naţionalităţilor, împărţirea circumscripţiilor electorale fără considerare la naţionalitate şi confesiune, participarea activă a poporului în Camera magnaţilor, administraţie imparţială şi dreaptă, instrucţie în limba maternă în clasele elementare inferioare. În faţa acestor constatări ale contelui Batthyány, Rákosi răspunde că contele Tisza nu va face niciodată concesiuni atât de vaste Românilor. Dovada: declaraţiile făcute ieri în Cameră din partea contelui Tisza. Rákosi promite apoi că îşi va arăta părerile după ce va cunoaşte conţinutul pactului. În calitate de preşedinte al Societăţii pentru maghiarizarea ţinutului de dincolo de Dunăre (D.M.E.), Rákosi a convocat congresul numitei societăţi pentru ca să-şi fixeze atitudinea în faţa pactului cu Românii. În acest punct se conformează dorinţei ce a arătat contele Batthyány. Declaraţiile domnului Goga Domnul Octavian Goga a făcut, unui corespondent al ziarului Az Est380, următoarele declaraţii: – Atitudinea guvernelor ungare faţă de Românii din patrie a fost de-a dreptul păcătoasă şi eu osândesc acest sistem tradiţional al păcatelor. Înţeleg, fireşte, şi pe actualul guvern. La întrebarea, cum înţeleg Românii ideea de stat naţional maghiar, domnul Goga a răspuns: - Statul naţional maghiar e o ficţiune de drept constituţional. Recunosc integritatea teritorială a statului şi nu mă las robit de nici un principiu separatistic, dar încolo trag în interesul neamului meu toate consecinţele principiului naţional. dar şi al unităţii naţionale maghiare. A apărut începând cu anul 1903 sub patronatul contelui Tisza István şi sub şefia ziaristului Ödön Gajári, ca redactor şef – n.n., A.Ţ. 379 „Ungaria”, organ de presă al partidei kossuthiste, care promova principiile Revoluţiei de la 1848, începând cu independenţa Ungariei. Primul număr a apărut pe 15 martie 1902, la iniţiativa politicianului Kossuth Ferencz şi sub şefia gazetarului Dienes Márton, ca redactor şef – n.n., A.Ţ. 380 „Gazeta de Seară”, tabloid cu orientare progresistă, înfiinţat în 1910 de Miklós Andor, proprietar şi redactor-şef – n.n., A.Ţ. 187 Părerea mea e că acel bărbat va servi mai mult intereselor patriei, care în combinaţiunile lui politice va calcula nu cu o utopie, ci cu factori reali, vorbind în consecinţă nu despre un stat naţional maghiar, ci luând ca principiu fundamental fiinţa poliglotă a ţării. „Monarhia n-a avut încredere în armata sa” La o masă copioasă, aranjată de Clubul independist din cartierul Francisc381 din Budapesta, guralivul şi fonful conte Mihail Károlyi a răcnit următoarele fraze de cald patriotism: Dacă o sută de Apponyi ar fi în parlamentul actual, nici aceştia n-ar putea lupta cu succes contra actualului sistem, dar dacă dumneavoastră veţi voi, vă veţi hotărî, veţi fi în stare să puneţi Ungaria în mişcare. În modul cel mai disperat trebuie să privim în faţa evenimentelor. Iată, aici avem pactul valah, căruia îi va urma pactarea cu celelalte naţionalităţi… Noi însă, în casa dreptului milenar, vrem şi vom menţine naţiunea suverană, independentă – contra oricui. Iar, dacă oricine ar cuteza să se atingă, fie cu degetul cel mic, de aceasta, în cazul acesta se va răscula întreaga naţiune, deoarece avem datoria să ne răsvrătim, ni se impune să nu tolerăm să facă cu noi un astfel de joc. E foarte evident pentru ce era necesară pactarea cu Românii. După evenimentele ce au decurs e un secret public, pentru că monarhia n-a îndrăznit să păşească nici contra Muntenegrului. Ea n-a îndrăznit pentru că n-a avut încredere în naţionalităţile proprii, pentru că n-a avut încredere în soldaţii proprii. Văzând, deci, pactul cu Românii, e evident că se tem, tremură din cauza acestor valahi, pe care vreau acum să-i câştige. Faptul acesta este contra cercului nostru de interese, acesta e punctul unde nu tolerăm gluma. Asta n-o vom tolera, fiindcă dacă am tolera, atunci mai bine să renunţăm la ideea noastră ca să construim Ungaria independentă. Acum soarta ţării e în mâinile cetăţenilor, iar dacă Ungaria se va prăpădi, responsabili pentru aceasta vor fi cetăţenii ţării. Noi ne vom face datorie, dar şi dumneavoastră să o faceţi pe a dumneavoastră. Românul, nr. 7 din 10/23 ianuarie 1914, Arad, p. 2–6 5 Berlin, 9/22 ianuarie 1914 – Ştire publicată de cotidianul german „Berliner Tageblatt” în legătură cu declaraţiile noului ambasador austro-ungar la Bucureşti, contele Ottokar Czernin, care afirmă că românilor transilvăneni nu le sunt recunoscute drepturile politice şi civile. O declaraţie a contelui Czernin despre Românii din Ungaria „Berliner Tagblatt”382 anunţă din Bucureşti: Noul ambasador austro-ungar la Bucureşti, contele Czernin, a declarat în faţa unui ziarist ungur că trebuie să admită că Românii din Ungaria de fapt nu sunt în posesiunea drepturilor lor. Declaraţia aceasta a contelui Czernin e viu comentată în cercurile din Berlin. 381 „Ferencváros”, suburbie situată în sudul capitalei Budapesta, în arondismentul IX, botezată după împăratul habsburg Francisc I, încoronat la 4 decembrie 1792 şi rege al Ungariei – n.n., A.Ţ. 382 „Berliner Tageblatt” (Cotidianul Berlinez), unul dintre principalele organe de presă al liberalilor germani, înfiinţat pe 1 ianuarie 1872. 188 Românul, nr. 8 din 11/24 ianuarie 1914, Arad, p. 2 6 Budapesta-Viena, 10/23 ianuarie 1914 – Comentariu de presă în legătură cu declaraţia preşedintelui Comitetului executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania, Teodor Mihaly, dată periodicului maghiar „Keleti Értesitö” după încheierea primei runde a negocierilor purtate cu premierul maghiar, Tisza István, pentru recunoaşterea drepturilor politice şi civile ale etniei româneşti din Transilvania, precum şi cu privire la percepţia deformată pe care presa maghiară a insuflat-o opiniei publice austriece pe marginea demersului românesc. După şedinţele Comitetului Declaraţiile domnului Mihali – Ziarele din Viena Arad, 24 ianuarie În tăcerea ce s-a lăsat asupra tratativelor noastre cu guvernul, două momente vin să ne ţină treaz interesul: declaraţiile făcute de domnul Dr. Teodor Mihali unui redactor al corespondenţei Keleti Értesitö, din Budapesta, şi comentariile presei din Viena asupra comunicatului publicat de Comitetul nostru naţional. Declaraţiile domnului Mihali sunt îndeajuns de concludente în cadrele permise de stadiul actual al chestiunei şi noi ne mărginim a le reproduce la acest loc: Nu voi – a zis domnul Mihali – să fac prorociri, ci constat numai că bunăvoinţa pentru deslegarea problemei există atât de partea noastră, cât şi de a guvernului. Mă mir mult de chipul cum este judecată acţiunea noastră din partea opoziţiei şi a unei părţi a presei. Asupra chestiunilor în litigiu se urmează de multă vreme schimbul de idei. La timpul său, însuşi fostul ministru de Interne, Hieronymi383, a fost, îndată după ce a disolvat Comitetul nostru, în Ardeal şi a avut cu noi, în calitatea noastră de membri ai comitetului, convorbiri, ba a fost şi la mine în Dej şi în discuţiile noastre căutam modalitatea de a deslega problema cu ajutorul comitetului. Venind la putere coaliţia, primul-ministru Wekerle a invitat pe membrii comitetului, dimpreună cu arhiereii, în palatul Consiliului ministerial, unde a tratat cu noi, în calitatea noastră de membrii ai comitetului, iar noi i-am arătat doleanţele noastre, primind din partea lui promisiuni categorice că va rezolva în mod favorabil doleanţele. Chestiunea însă a fost dată curând uitării, până ce actualul prim-ministru a reluat din nou firul schimbului de idei. Deosebirea constă numai în împrejurarea că de data asta bunăvoinţa şi conştiinţa răspunderii, cu care dorim să deslegăm problema, există de amândouă părţile. E de regretat că pentru opoziţie chestiunea e o chestiune de partid, câtă vreme e vorba de interesele primordiale ale ţării, interese pentru a căror realizare se osteneau la timpul său şi ei, dimpreună cu noi, atât direct cât şi indirect. * Ziarele maghiare înregistrează şi ele declaraţiile domnului Mihali, dar de data asta timpul lor e reclamat de ilustrarea scandaloaselor scene din şedinţa de ieri a Camerei – şi până şi rezistentele corzi vocale ale lui Budapesti Hirlap par extenuate pentru noi. Tăcând însă gălăgia antiromânească a presei maghiare, putem asculta în mai multă linişte glasurile presei din cealaltă parte a monarhiei. Avem înaintea noastre câteva din ziarele germane de frunte. Chipul în care presa vieneză comentează faptul că comitetul nostru naţional n-a primit fără obiecţiuni propoziţiile guvernului ungar, trădează o regretabilă dezorientare a acestei prese asupra situaţiei poporului nostru în Ungaria. Cele mai multe din aceste ziare 383 Hieronymi Károly (1836–1911), inginer şi politician, fost ministru de Interne şi apoi al Comerţului, susţinător al premierului Tisza Kálmán. 189 par nemulţumite de împrejurarea că reprezentanţii partidului nostru n-au primit orbeşte oferta guvernului. În special ziarele plătite de guvern reproşează comitetului nostru că ridică pretenţii artificiale, care însă ar trece peste ţintă. Neue Freie Presse384, această ilustră reprezentantă a comercialismului în presă, pierde din vedere, cu totul, obiectivitatea şi găseşte că Românii din Ungaria ar formula pretenţii exagerate, fabuloase. Nu vede Neue Freie Presse că în oricare ţară din lume ar rămâne neînţeleasă, ridicolă şi chiar revoltătoare atitudinea unui guvern care ar aştepta din partea cetăţenilor semne de specială mulţumire în schimbul elementarului fapt constituţional că ei se bucură în chip firesc de scutul legilor ţării. Şi cât de stranie e atitudinea guvernului ungar când el cere asemenea semne de la cei trei milioane şi jumătate de români, care nu numai că sunt lăsaţi în bătaia sorţii, refuzându-li-se orice sprijin constituţional în năzuinţele lor naţionale, dar sunt de-a dreptul supuşi celor mai nemiloase experimentaţii de desnaţionalizare. Carevasăzică, marile ziare germane din Austria par a ne cere neînsemnata jertfă de a împlini de bunăvoie ceea ce guvernele ungare n-au reuşit să ne smulgă cu forţa şi cu intoleranţa agresivă. Noi să renunţăm de bunăvoie la aspiraţiile noastre fireşti, la aşteptările noastre legitime în cadrele acestui stat, pentru că, iată, guvernul actual nu mai recurge împotriva noastră ghilotina legilor de maghiarizare, ci ne întâmpină cu vorbe frumoase, ademenitoare. E simplu de tot! Dar ziarele din Viena mai trădează prin astfel de neserioase aprecieri şi o neînţeleasă dezorientare în ce priveşte statistica etnografică, raportul numeric între singuraticele popoare din Ungaria – ne mai vorbind de alte circumstanţe. Corespondenţele germane de la Viena, ale guvernului ungar, se pare că-şi fac cu vârf datoria câtă vreme în capitala Austriei o mare parte din ziare, şi prin ele o mare parte a opiniei publice îşi formulează judecăţi citind discursurile optimiste, în acest sens, ale primului-ministru. Noi ne mărginim a semnala aceste judecăţi greşite, convinşi că viitorul le rezervă confraţilor noştri din blonda Vindoland multe surprize. Românul, nr. 9 din 12/25 ianuarie 1914, Arad, p. 1–2 7 Debreţin, 10/23 februarie 1914 – Ştire în legătură cu atentatul cu bombă petrecut în palatul de reşedinţă al recent înfiinţatei Episcopii Greco-Catolice de Hajdudorog. Palatul episcopului de Hajdudorogh - aruncat în aer Din Dobriţin să anunţă sensaţionala ştire că palatul camerei industriale a fost aruncat în aer cu dinamită. Explozia s-a întâmplat în etajul prim în apartamentul rezidenţial al episcopului de Hajdudorogh – Miklossy István. Pe urma detunăturii îngrozitoare, păreţii 384 „Noua Presă Liberă”, organ de presă al curentului politic burghezo-liberal din regiunea Siria de Mijloc (Austria), fondat în 1848 de către antreprenorul August Zang, după modelul noii ziaristici pariziene, sub numele „Die Presse”. După ce în 1858 a fost vândut, cotidianul este reînfiinţat în 1864, sub numele „Neue Freie Presse”, de doi foşti redactori, Michael Etienne şi Max Friedländer, şi fostul administrator Adolf Erthner. Apud: Edith Walter, Österreichische Tageszeitungen der Jahrhundertwende (Ideologischer Anspruch und ökonomische Erfordernisse), Verlag Böhlau, Wien, 1994, p. 48. 190 puternicei clădiri s-au prăbuşit şi întreg edificiul a fost în câteva clipe îmbrăcat în flăcări. S-a iscat o panică uriaşă. Oamenii au alergat ca nebuni prin flăcări pe scările ruinate, iar alţii au sărit de prin ferestrile edificiului pe pavajul străzii. A apărut la faţa locului îndată poliţia şi pompierii şi s-a început opera de salvare. Sau scos de sub ruine până acum 5 morţi, servitorul episcopului cu nevastă-sa, vicarul Iaczkovici, secretarul episcopului Dr. Szelpkopczki, concipistul şi un negustor, care se afla din nenorocire în rezidenţa episcopească. Mai sunt 9 grav răniţi între cari e şi Dr. Csatt Sándor, advocatul diecezan. Cauzele exploziei nu s-au putut erua, deşi poliţia a cercetat cu de-amăruntul întreg edificiul, se crede însă, că e vorbă de un atentat îndreptat in potriva episcopului de Hajdudorog. Episcopul Miklossy a scăpat ca prin minune, cu câteva leziuni uşoare la mâni. Din Budapesta a plecat un expert la faţa locului pentru a stabili cauzele exploziei şi se crede că în curând se vor face arestări senzaţionale. Unirea, nr. 18 din 24 februarie 1914, Blaj, p. 5 8 Bucureşti, 10/23 ianuarie 1914 – Ştire în legătură cu declaraţiile noului ambasador austro-ungar la Bucureşti, contele Czernin, care afirmă încă odată, atât în presa românească, cât şi în cea maghiară, că românilor transilvăneni nu le sunt recunoscute drepturile politice şi civile. Declaraţiile contelui Czernin În numărul nostru de ieri am reprodus, dintr-un ziar berlinez, declaraţiile contelui Czernin, ambasadorul austro-ungar la Bucureşti, referitor la tratativele româno-maghiare. Astăzi însă, corespondentul nostru din Bucureşti ne comunică următoarea ştire apărută în „Epoca”, conţinând declaraţiile ambasadorului, contele Czernin, făcute unui ziarist ungur: Eu afirm fără ezitare şi în mod franc – a spus contele Czernin – că Românilor din Ungaria le lipsesc unele drepturi care li se cuvin. Nici nu am nevoie să dovedesc aceasta prin argumentaţii logice, care ar putea duce prea departe, ci ajunge să mă refer la faptul că unul dintre cei mai hotărâţi patrioţi maghiari, contele Tisza, a recunoscut aceasta intrând în tratative cu reprezentanţii Românilor din Ungaria. Corespondentul din Bucureşti al ziarului „Az Est” a avut azi un interview cu contele Czernin, care i-a făcut următoarele declaraţii senzaţionale: Aici, în România, toţi politicienii sunt de acord că România nu se poate ingera în chestiile interne ale monarhiei. De altă parte însă, e foarte normal că Românii din România se interesează şi urmăresc cu atenţie soarta Românilor din Ungaria. Nici un politician român n-a comis ceva ce poate să fie calificat de ingerinţă necompetentă. Şi de astădată ei urmăresc numai cu atenţie pactul româno-maghiar, respective tratativele, şi nădăjduiesc ca acestea vor avea rezultat îmbucurător. Este indispensabil şi inomis ca să se realizeze înţelegerea între statul ungar şi între Români, iar aceasta se poate întâmpla fără jignirea Ungurilor. Presupuneţi dumneavoastră că Tisza va adera la ştirbirea ideei naţionale maghiare. Eu nu cred aşa ceva… E de mare interes pentru monarhie să se realizeze înţelegerea paşnică – la o eventualitate contrară nici să nu gândim. 191 Românul, nr. 9 din 12/25 ianuarie 1914, Arad, p. 2 9 Viena-Berlin, 17/30 ianuarie 1914 – Ştire în legătură cu îngrijorarea stârnită guvernelor austro-ungar şi german de pregătirile militare desfăşurate de Rusia la graniţele ei cu cele două imperii şi atmosfera antigermană cultivată în rândul populaţiei în numele panslavismului. Rusia face pregătiri febrile contra Austro-Ungariei? Nelinişte la Viena – Rusia fortifică paza de la graniţa Galiţiei – Rusia face pregătiri şi contra Germaniei Arad, 30 ianuarie Telegraful ne aduce azi ştirea că, atât la Viena, cât şi la Berlin, inspiră mare nelinişte şi senzaţie măsurile militare extraordinare ale Rusiei. Aceste măsuri dovedesc că Rusia vrea să se întărească bine milităreşte pentru o vreme lungă şi că, totodată, ea se pregăteşte pentru o apropiată mare şi serioasă acţiune. Un diplomat a declarat corespondentului din Viena al ziarului berlinez „Taegliche Rundschau”385 că în Rusia domneşte o dispoziţie ostilă Germaniei şi Austro-Ungariei, mult mai ostilă decât pe timpul răsboiului balcanic. Rusia a chemat sub drapel patru contingente complete, iar la graniţa ruso-austriacă face pregătiri febrile militare. În garnizoanele din Polonia rusească au îngrămădit cantităţi foarte mari de proviant, muniţiuni, fân, ovăz, paie, făină etc. Paza de la frontiera rusească a fost înarmată şi organizată întocmai ca şi armata regulată, iar posturile jandarmereşti au fost întărite cu câte 400 jandarmi călare. Ca o întregire serioasă şi caracteristică se mai adaugă acestor ştiri senzaţionale atitudinea presei franceze şi călătoria primului-ministru rus, Kokovcev, la Paris pentru mijlocirea unui împrumut mai mare în scopuri militare. Stephan Lausane publică o serie de articole în „Le Matin” sub titlul „Rusia cea mai mare”, iar celelalte ziare franceze vorbesc deschis despre şansele Rusiei într-un eventual atac contra frontierei germane şi austriace. În acelaşi timp, semioficioasele ruseşti publică articole incendiare contra stavilei germane şi austro-ungare, care închide Rusia de cătră fraţi ei Slavi. Atât la Viena, cât şi la Berlin situaţia e considerată ca foarte serioasă. Românul, nr. 14 din 18/31 ianuarie 1914, Arad, p. 5 10 Paris, 18/31 ianuarie 1914 – Cronică întocmită pe marginea conferinţei organizate la Paris de grupul studenţilor români din capitala franceză, cu tema „Chestiunea Transilvaniei”, avându-i ca invitaţi pe câţiva dintre fruntaşii ardeleni ai mişcării naţionale. 385 „Tägliche Rundschau”, cotidian berlinez autointitulat apolitic, înfiinţat în anul 1881 de către scriitorul Friedrich Bodenstedt. 192 Chestiunea Transilvaniei discutată la Paris Conferinţa domnului Mircea R[ussu] Şirianu – Cuvântarea domnului C[onstantin] Simian Corespondenţă specială Paris, 31 ianuarie [calendar] n[ou] Vineri seara, 30 ianuarie st[il] n[ou], a avut loc în saloanele „Voltaire”, de lângă Teatrul Odéon, o frumoasă şi interesantă întrunire a studenţilor români din Paris, spre a se discuta marea problemă naţională: chestiunea Transilvaniei. A participat la această manifestaţie naţională un mare număr de studenţi şi s-au rostit cuvântări, nu numai entuziaste, dar şi interesante şi documentate. Seria discursurilor a deschis-o tânărul avocat şi publicist Mircea R[ussu] Şirianu care, timp de aproape o oră, a expus problema Transilvaniei. Domnul Şirianu şi-a împărţit conferinţa sa în trei capitole: 1. Ce a fost Transilvania? Punct în care a tratat partea pur istorică a problemei şi a dovedit că Românii din această ţară, de baştină a noastră, nu au abdicat niciodată la drepturile de suveranitate, ce le consideră ca o legitimă moştenire de la străbunii Romani. 2. Ce este Transilvania? Acesta al doilea capitol este partea statistică şi cea a politicei actuale. Cu date statistice, domnia sa a făcut un tablou exact şi foarte viu al situaţiei Românilor din Transilvania, din toate punctele de vedere. Oratorul a arătat că elementul românesc din Transilvania, pe lângă că este autohton, este şi elementul cel mai numeros şi mai viguros din această ţară. Trece apoi la schiţarea situaţiei economice şi culturale a fraţilor din Transilvania. Vorbind despre politica actuală, domnul Şirianu a arătat că energicele lupte parlamentare şi extraparlamentare au impus respect capilor politici unguri, dintre care însuşi contele Tisza a fost acela care a întins Românilor ramura de măslin, începând tratativele de împăcare care sunt încă în curs. Relevă meritele Comitetului naţional şi aduce elogii şefilor săi: Maniu, Mihali, Vaida-Voievod, Goldiş şi Goga. De asemenea relevă rolul de împăciuitor al lui C[onstantin] Stere, care a făcut armonie între două tabere care acum sunt una spre a combate pe adversarul comun. Ceea ce a accentuat însă domnul Şirianu, este faptul că marele succes militar şi diplomatic al României, în evenimentele externe, a avut, în mod firesc, o repercusiune adâncă şi asupra chestiei Românilor din Transilvania. România a câştigat încredere, iar fraţii de sub stăpânirile străine au început să spere zile mai bune!... O Românie puternică, cu influenţă decisivă în colţul european ce-l ocupă, nu poate privi inactivă şi indolentă la sugrumarea fiilor naţiunei întregi. Deşi deviza politicei noastre externe trebuie să fie prudenţa, declară domnul Şirianu, totuşi trebuie să ştim să facem compatibilă această prudenţă cu demnitatea naţională şi marile interese ale românismului. 3. Ce va fi Transilvania? Oratorul consacră această parte a expunerii sale politicei viitoare, examinând situaţiunea diplomatică, trăgând din ea concluziuni logice pentru viitor. Arată care sunt aliaţii noştri naturali în politica externă. Conferinţa a fost subliniată de vii aplauze. Domnul G. Meitani, avocat şi doctorand la Paris, începe aducând elogii patriotismului domnului Mircea R[ussu] Şirianu. Rosteşte apoi o frumoasă cuvântare, scoţând în relief partea doctrinală a chestiunei Transilvaniei. Arată puterea a tot învingătoare a ideii, şi spune că tineretul trebuie să fie propagatorul ideilor mari şi generoase. Fapta trebuie precedată de cuvânt, de idee. După două cuvântări scurte, a domnilor Maniu şi Eliescu, a luat cuvântul domnul Constantin Simian, avocat din Râmnicu Vâlcea, care a rostit un foarte frumos discurs. Cu o 193 elocvenţă rară, domnul Simian a completat toate discursurile rostite şi a atras atenţiunea tinerimei asupra gravităţii problemei Transilvaniei. Domnul Simian a făcut întâi un interesant istoric, arătând rolul cancelarului Bismarck în conflictul dintre Români şi Unguri. Schiţează situaţiunea dificilă a României, fiind aşezată între două mari imperii rivale. Se întreabă: Cu cine va merge România în viitorul conflict european? Cu Rusia sau cu Austria? Răspunsul domnului Simian a fost: cu acea putere care ne va garanta realizarea aspiraţiunilor legitime. Discursul domnului Constantin Simian a fost primit cu multă căldură. Şedinţa s-a terminat în mijlocul unui entuziasm general. Observator Românul, nr. 17 din 22 ianuarie/4 februarie 1914, Arad, p. 4 11 Arad, 22 ianuarie/3 februarie 1914 – Articol de fond în legătură cu proiectul de modificare a legislaţiei electorale, instrument juridic prin intermediul căreia legislativul de la Budapesta urmăreşte să reducă accesul reprezentanţilor românilor transilvăneni în Parlament, fie prin desfiinţarea circumscripţiilor din regiunile locuite compact de români, fie prin arondarea la alte circumscripţii a localităţilor locuite majoritar de români. Viitoarele circumscripţii electorale Arad, 3 februarie Avem în faţa noastră Buletinul statistic oficial din 1911 şi căutăm în el firul mitic cu ajutorul căruia să putem pătrunde prin toate cotiturile labirintice ale proiectului de lege despre viitoarele circumscripţii electorale, proiect depus în Cameră sâmbătă de către ministrul de Interne, domnul Sándor János, care e cumnatul contelui Ştefan Tisza. Ne interesează, natural, datele privitoare la ţinuturile româneşti. Ştim că noua lege electorală a fixat censul material şi pe cel intelectual cu o severitate reacţionaristică unică în Europa. Intenţia era: salvarea influenţei hotărâtoare a claselor sociale maghiare istorice. Intenţia asta s-a tradus în fiecare literă a legii. Ştim apoi că legea judicaturei electorale n-a făcut decât să asigure ţintele urmărite de legea electorală, înzestrând organele administrative cu o sferă de putere mai vastă decât în trecut şi asigurându-le atribuţii cu adevărat discreţionare. Proiectul de lege despre noua împărţire a circumscripţiilor electorale deşteaptă deci o legitimă îngrijorare în noi. Într-adevăr, acest proiect completează armonic opera guvernului. Contemplându-l, numai şi în treacăt, ne vom convinge că principiile ce călăuzesc cele două legi anterioare nu sunt părăsite. Dar să vorbească faptele: În trecut, alegătorii români erau în majoritate în vreo 35 de circumscripţii. Să facem acum un tablou aproximativ al situaţiei noastre din viitor. Vom începe cu Ardealul (Transilvania): În comitatul Albei de Jos erau în trecut 7 circumscripţii, în viitor vor fi numai 4. Circumscripţia Ocnei Sibiiului, cu majoritate românească, a fost casată. Vom avea majoritate de voturi numai în două din cele 4 circumscripţii: la Vinţu de Jos şi la Ighiu. În acest comitat locuiesc171.483 Români şi 39.107 Unguri (vom da numai proporţia acestor două poporaţii). În comitatul Bistriţa-Năsăud au fost două circumscripţii, vor fi 3. Un singur cerc cu majoritate românească a fost şi rămâne: Năsăudul. Locuiesc: 87.564 Români şi 10.737 Unguri. 194 În comitatul Braşov au fost 4, vor fi 5 circumscripţii. Nici o circumscripţie cu majoritate de voturi românească. Locuiesc: 35.091 Români şi 35.372 Unguri. În [comitatul] Ciuc n-au fost şi nu vor fi circumscripţii româneşti. Locuiesc: 18.032 Români şi 125.888 Unguri. În [comitatul] Făgăraş au fost şi rămân două circumscripţii, amândouă cu majoritate românească: Făgăraşul şi Arpaşul. Locuiesc: 84.436 Români şi 6.466 Unguri. În [comitatul] Trei Scaune n-au fost şi nu vor fi circumscripţii româneşti. Locuiesc: 22.963 Români şi 123.518 Unguri. În [comitatul] Hunedoara au fost 6 circumscripţii, vor fi numai 5. Istorica circumscripţie a Dobrei (1903)386 s-a casat. Vom avea majoritate în circumscripţia Orăştiei. O problematică majoritate la Ilia Mureşană. Locuiesc: 271.675 Români şi 52.720 Unguri. În [comitatul] Târnava Mică n-am avut şi nu vom avea circumscripţii româneşti. Locuiesc: 55.585 Români şi 34.902 Unguri. Vasăzică majoritatea populaţiei e românească! În [comitatul] Târnava Mare, tot aşa. Locuiesc: 60.381 Români şi numai 18.414 Unguri. În [comitatul] Cojocna (Cluj), nici o circumscripţie românească, nici în trecut şi nici în viitor. Locuitori: 153.717 Români şi numai 60.735 Unguri. În [comitatul] Murăş-Turda (Câmpia Ardealului) n-am avut şi nu vom avea. Locuiesc: 70.192 Români şi 111.376 Unguri. În comitatul Sibiiului am avut două circumscripţii cu majoritate românească: Christianul şi Sebeşul. Christianul s-a casat. Locuiesc: 113.672 şi numai 10.159 Unguri. În [comitatul] Solnoc-Dobâca au fost 7 circumscripţii şi vor fi numai 5. Două au fost şi vor rămâne cu majoritate românească: Ileanda Mare, Lăpuşu Unguresc. Locuiesc: 189.443 Români şi 52.181 Unguri. În [comitatul] Turda-Arieş n-am avut decât minorităţi însemnate, care se vor reduce şi mai mult. Locuiesc: 125.668 Români şi numai 44.630 Unguri. Alte naţii nu există aici. În [comitatul] Odorhei, comitat săcuiesc. Locuiesc: 2.840 Români şi 118.458 Unguri. Ungurii mai au asigurate apoi vreo 4 mandate în oraşe. În Ţara Ungurească: În [comitatul] Arad, au fost şi rămân 7 circumscripţii, din care cu majoritate românească: Boroşineu387, Boroşşebiş388, Chişineu389, Şiria, Radna. Locuiesc: 229.446 Români şi 77.906 Unguri. În [comitatul] Bihor 12 circumscripţii, din care româneşti: Beiuş şi Ceica. În câteva, apoi, minorităţi însemnate. Locuiesc: 261.432 Români şi 306.761 Ungur (?). În [comitatul] Caraş-Severin au fost 7, vor fi 8 circumscripţii, din care româneşti: Caransebeşul, Lugojul, Oraviţa şi eventual încă două. Locuiesc: 335.192 Români şi 331.212 Unguri (?). În [comitatul] Sătmar, majoritate probabilă la Şomcuta. Locuiesc: 118.719 Români şi 234.934 Unguri (?). În [comitatul] Sălaj au fost 5, vor fi numai 4 circumscripţii. Majorităţi probabile la Şimleu şi Cehu Silvaniei. Locuiesc: 135.943 Români şi 87.085 Unguri (?). 386 La alegerile parlamentare din anul 1903, candidatul Partidului Naţional Român, avocatul Dr. Aurel Vlad, l-a învins, în circumscripţia Dobra, pe candidatul propus de guvernul maghiar. Cf. Hunedoreni făuritori ai României Mari. Dr. Aurel Vlad, „unificatorul” exterminat de comunişti, în Glasul Hunedoarei, din 1 decembrie 2016. 387 Azi Ineu de Arad – n.n., A.Ţ. 388 Azi Sebiş – n.n., A.Ţ. 389 Azi Chişineu-Criş – n.n., A.Ţ. 195 Mai locuiesc mase însemnate de români în comitatele: Timiş (159.428), Torontal (86.070), Maramurăş (84.226), Ugocia (19.741) etc. – dar nicăieri nici un cerc românesc. Încheierile şi le pot face cetitorii singuri. Circumscripţiile româneşti au fost casate acolo unde interesul unguresc reclama covârşirea Românilor prin voturile ungureşti şi prin voturile săseşti şi şvăbeşti. Acolo unde, divizându-se enormele blocuri româneşti, voturile străine primeau sorţi de majoritate, circumscripţiile au fost sporite. Dar mai rămâne puterea discreţionară pe care proiectul o rezervă ministrului de Interne cu privire la fixarea limitelor singuraticelor circumscripţii. Ne putem închipui că mintea nobilului ministru va fi adumbrită întotdeauna de „ideea naţională”. Dar ziarele ungureşti, de exemplu Pesti Hirlap, observă că Ungurilor li s-a făcut o revoltătoare nedreptate în acelaşi timp cât Românilor li se acordă favoruri ne mai auzite, deoarece – spune numitul ziar – circumscripţiile din ţinuturile româneşti vor număra, în mare parte, numai câte 1000–2000 de voturi (Târnava Mică, Cojocna şi Solnoc-Dobâca) şi câte 2000–3000 de voturi (în Alba de Jos, Făgăraş, Sibiiu etc.) – iar în cele din ţinuturile ungureşti câte 3000–4000 şi câte 4000–5000 de voturi. Pesti Hirlap a pus degetul, fără să ştie, chiar pe nedreptatea cea mai mare a proiectului: voturile mai puţine ale Românilor vor fi majorizate uşor de haita slujbaşilor şi mercenarilor, mai ales că ce ce vor conduce alegerile vor opera cu dispoziţiile draconice ale judicaturei electorale. E clar. Ne trec prin minte fioroasele băi de sânge de la Mărgineni, Lăpuşu Unguresc, Cehu Silvaniei, Caraş – şi ne întrebăm, plini de amărăciune: care va putea să fie în viitor soarta noastră la alegeri, când guvernul de atunci va fi inspirat de alte consideraţii decât acelea de acum? Românul, nr. 17 din 22 ianuarie/4 februarie 1914, Arad, p. 1–2 12 Budapesta, 23 ianuarie/4 februarie 1914 – Ştire în legătură cu începerea unei noi runde de negocieri, la Budapesta, între Comitetului executiv al Partidului Naţional Român din Tranilvania şi premierul maghiar, Tisza István, pentru recunoaşterea drepturilor politice şi civile ale etniei româneşti din Transilvania. Comitetul a fost convocat! Mersul tratativelor cu guvernul Arad, 4 februarie După cum suntem vestiţi, din partea corespondentului nostru din Budapesta, Comisia de zece a Comitetului nostru naţional va ţine o ultimă şedinţă azi, miercuri, seara. La şedinţele de până aci, precum şi la cea din urmă, au luat parte următorii membri: Gheorghe Pop de Băseşti, Dr. Teodor Mihali, Dr. Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Dr. Alexandru Vaida-Voievod, Dr. Ştefan C[icio] Pop, Dr. Valer Branisce şi Dr. Aurel Vlad. Au lipsit doi membrii: domnii Dr. Vasile Lucaciu şi Octavian Goga, care au fost împiedecaţi de împrejurări neprevăzute. Şedinţa plenară a comitetului a fost convocată pe 13–14 februarie n[ou] la Budapesta. Întrunindu-se, comitetul va avea să dezbată şi să hotărască asupra resultatelor, acum cristalizate, ale tratativelor. Dintre arhiereii celor două biserici sunt încă şi azi la Budapesta Preasfinţiile lor Dr. Demetriu Radu, Ioan Papp, Dr. Vasile Hossu şi Dr. T[raian] V[aleriu] Frenţiu. Prezenţa lor în capitală indică o mare însemnătate în aceste zile. Sperăm că arhiereii noştri vor fi şi ei la înălţimea pildelor lăsate de marii lor înaintaşi. 196 Corespondentul nostru ne mai spune că nu e în situaţie să ne poată comunica lucruri positive în ce priveşte faza intimă a chestiunei. Înregistrăm pentru azi următoarele momente: Declaraţiile unui influent bărbat politic al nostru Unui colaborator al ziarului „Világ” i-a succes să se întreţină mai mult cu o persoană (numele nu i-l dă) care – zice domnia sa – ar fi expresia majorităţii româneşti şi are mare influenţă asupra societăţii noastre. Din interesanta convorbire reproducem pasagiile mai importante: Factorii competenţi ai Românilor din Ungaria nu se lasă influenţaţi nici de Berlin, nici de Viena, nici de Bucureşti, ci din iniţiativă proprie, înţelegându-se împreună au început tratativele de împăcare. Aceşti factori români n-au uitat învăţătura istoriei şi ei au încă vii în memorie Solferino, Königgrätz, Plevna şi Mukden. La Solferino şi Königgrätz, artileriştii români au apărat retragerea, pierind până la unul, pe când celelalte regimente s-au predat toate. După Königgrätz a urmat înţelegerea din ‘67 şi mai apoi parodia juridică întitulată „lege de naţionalităţi” care şi până astăzi figurează ca monstru născut de corpus iuris-ul maghiar. După Plevna a urmat răpirea Basarabiei. La Mukden Kuropatkin numai jertfind corpul de armată compus din Români din Basarabia şi Podolia, a putut scăpa armata rusă demoralizată de înconjurul lui Nogi. Şi cu toate acestea Românii pretutindeni, şi în Ungaria, suferă cele mai mari nedreptăţi. În relaţiile interne Românii sunt cu totul scârbiţi de politica nedreaptă, oprimatoare a guvernelor din tot timpul, sunt sătui de luptele electorale protejate de guvern şi, pe deasupra, Coloman Tisza cu atâta ură înverşunată a persecutat pe Români, încât a asmuţat asupra lor şi administraţia. Hieronymi, ca ministru de Interne, a dizolvat partidul naţional, i-a luat dreptul de întrunire şi pe membrii comitetului i-a închis. Cu sprijinul lui Ştefan Tisza s-a înfiinţat episcopia de Hajdudorogh. Averile bisericei grecoortodoxe române, cari serveau pentru scopuri culturale şi bisericeşti, au fost date Sârbilor şi Grecilor, deşi biserica sârbească e aproape tot atât de bogată ca şi cea catolică, astfel nici nu i-ar fi trebuit alte fonduri. Cele 5–6 familii de greci din Budapesta se înfruptă din averea de milioane a mitropoliei din Braşov, care a fost luată şi servea mai înainte pentru sprijinirea şcolilor. Astfel de servicii au adus guvernele succesive culturei româneşti. Pe lângă acestea, bărbaţii de stat maghiari care acum au căutat cu aviditate prietenia României, ştiut fiind că România va avea rol preponderant într-un eventual conflict european – fatalmente au compromis alianţa acestei ţări cu monarhia noastră. E doar secret public că aici în Budapesta s-a făcut înţelegere cu bulgarul Danew, care avea de scop cucerirea Dobrogei, şi prin urmare pieirea României, căci acel petic de pământ de la mare formează plămânii României. Bărbaţii de stat maghiari au inaugurat această nenorocită politică externă, deci nu se putea ca să nu se răcească relaţiile cu acest popor. Factorii Românilor din Ungaria sunt de părerea că trebuie să se încheie pace, dar nu aşa ca să piardă şi din fărâmituri, ci o pace trainică, cinstită, care să dea drepturile Românilor, pentru că numai democraţia adevărată, votul universal, egal, secret, administraţie dreaptă, întrunirile libere, libertatea presei – vor pune temelia unui stat puternic şi respectat. Altcum, inevitabil ar urma descompunerea. Ne-am săturat de ţinerea în robie, incultură a milioane de Români, şi nu există mijloc care să ne reţină în eliberarea poporului – cu ori cine vom sta în faţă. Noi privim chestiunea românească ca pe o chestiune internă a Ungariei, recunoaştem statul ungar, nu în înţelesul concepţiei şoviniste a guvernelor, ci ca pe un stat al poporului democrat şi cultivat. Pentru crearea acestuia suntem gata a ne alia cu toate elementele democrate din interiorul 197 statului acestuia; dar în schimb vom lupta pentru aceste bunuri cu toţi acei cari în crearea acestei noi Ungarii sunt împotriva noastră, chiar şi în cazul, când ar deveni starea absurdă, ca toţi factorii să se întoarcă în contra românimei. Românul, nr. 18 din 23 ianuarie/5 februarie 1914, Arad, p. 3–4 13 Budapesta, 13/26 februarie 1914 – Fragment al stenogramei înregistrate în şedinţa Parlamentului maghiar, în care premierul Tisza István prezintă cererile formulate de Comitetului executiv al Partidului Naţional Român şi apoi încearcă să convingă auditoriul că majoritatea drepturilor politice şi civile solicitate în cereri le-au fost satisfăcute românilor. Tratativele româno-maghiare în Dietă - Vorbirea contelui Tisza (după notele stenografice) Grupul întâi al întrebărilor se referă la libertatea socială, politică, dreptul de întrunire etc (ceteşte): Se înţelege de la sine, că cetăţenii români ai acestei patrii se bucură de egala îndreptăţire ca şi ceilalţi cetăţeni, pot să ia parte în vieaţa publică a ţării, între marginele legii, pot să formeze partid separat român, atât la alegerile de deputat, cât şi la alegerile comunale şi legislative, fiind trataţi din partea autorităţilor în mod cu totul egal cu ceilalţi cetăţeni ai ţarii. Aceiaşi tratare uniformă le compete şi în presă şi la întruniri. Pot să înfiinţeze liberi reuniuni sociale, culturale, artistice, industriale, economice şi de binefacere cu caracter românesc, pot să alimenteze şi să desvolte cultura lor românească în şcolile lor şi în vieaţa sociala. Guvernul se va bucura dacă oficianţii publici vor lua parte la mişcările economice şi culturale (Vii aprobări). Aceasta e un lucru de sine înţeles, fiind în vigoare şi pe vremea celor mai mari deosebiri de vederi, că şi românii să se bucure de aceleaşi vederi ca toţi cetăţenii. În ce priveşte libertatea socială şi de întrunire e, de sigur, în legături întotdeauna cu caracterul, mai mult sau mai puţin agresiv, ce-l opun românii faţă cu punctul de vedere al politicii naţionale maghiare. Este un punct – m-am declarat asupra lui şi cu ocazia trecută – în care vederea mea diferă de aceea a înaintaşilor mei oficiali, şi acesta este: recunoaşterea Partidului Naţional Român. Am spus şi atunci, şi repet şi acum, că eu consider de o greşală fatală existenţa acestui partid; eu cred că stimaţii domni causează prin aceasta mari daune chiar scopului lor pe care-l urmăresc. Dar, în sfârşit, chestia îi priveşte. În acest punct eu nu puteam decât să-i lămuresc, dar dacă nu-mi succede să-i conving, nu putem să lipsim pe cetăţenii liberi, a unui stat liber, ca să se organizeze în partid politic pe bază naţională (Vii aprobări). Dacă e permis a alcătui partide confesionale, dacă e permis a forma partid pe baza urei de clasă (Aşa e! Adevărat!) atunci trebue să permitem formarea unui partid pe bază naţionalistă, oricât de regretabil şi greşit ni s-ar părea acest lucru. (Aprobări). Şi faptul că aceasta nu s-a permis până acum, să mi-se ierte vorba, a fost o politica ungurească regală a struţului (Adevărat! Aşa e! Adevărat), căci s-a putut spune doar pro forma, că Comitetul naţional nu e recunoscut, dar stimaţii domni nu au putut fi împiedecaţi nici atunci de la agitaţii politice. Şi atunci şi-au conzervat vieaţa lor internă, şi până când nu s-au coborât de 198 sine pe terenul pasivităţii, au desvoltat bucuros o activitate febrilă pe terenul agitaţiilor publice. Drepturile limbii româneşti Celălalt grup de afaceri se refereşte la chestii împreunate cu vieaţa judiciară şi administrativă, cu deosebire la afirmarea limbii româneşti sau, să zicem, a limbii cetăţenilor a căror limbă maternă nu e cea maghiară pe aceste terene. Referitor la acestea, îmi iau voie să arăt, în următoarele, punctul de vedere al guvernului (Să auzim! Să auzim!). Se înţelege, scuzaţi că aceasta o intercalez numai aici, că toate acestea s-ar referi la toţi cetăţenii nemaghiari ai acestei patrii, de oarece este cu totul incorect, dar ar fi şi fizice imposibil, ca altcum să fie consideraţi cetăţenii români al acestei patrii decât ceialalţi cari, de asemenea nu sunt maghiari. Punctul de vedere al guvernului este acesta (ceteşte): „Legile şi publicaţiunile, cari interesează marele public de pe teritoriul locuit de Români, vor apărea şi în limba română”. Notez, că şi până acuma au apărut (Aprobări) ceteşte: „Referitor la limba protocolară a comunelor şi comitatelor, se susţin dispoziţiile legale neschimbate. În ţinuturile locuite în mare parte de români, acei funcţionari şi împiegaţi, cari sunt chemaţi să fie în atingere nemijlocită cu poporul, trebuie să cunoască limba românească în aceea măsură ca să poată comunica cu poporul în limba lui maternă. Aceasta se refereşte la funcţionarii cari sunt aplicaţi în toate ramurile vieţii de stat (Vii aprobări). Spre ajungerea acestui scop se vor lua dispoziţii ca indivizii, cari se pregătesc pentru cariere administrative, să înveţe limba românească în număr suficient. (Vii aprobări). Pe timpul de tranziţie, până când aceste dispoziţii vor asigura pe deplin atingerea acestui scop, guvernul va aplica în ţinuturi locuite în massă de români pe aceia cari vorbesc limba românească” (Vii aprobări). Spre orientare, amintesc că ce înţelegem sub aceste dispoziţii. Înainte de toate, în clasele superioare ale gimnaziilor, după situaţia geografică a acestora, limba vorbită a naţionalităţilor din diferite ţinuturi să se propună ca studiu facultativ, eventual în locul limbei suplinitoare greceşti (Vii aprobări.). Altă dispoziţie (Să auzim! să auzim!) ca la cursurile administrative să se propună limbile străine vorbite în patrie (Vii aprobări). Spre scopul acesta, îmi iau voie să vă aduc la cunoştinţa, deja de pe acuma, o mică trădare de patrie (Ilaritate. Să auzim! să auzim!). Anume, la cursurile notariale am organizat, deja în anul acesta, cursuri de limbi cu succes foarte bun. Tinerimea a primit aceasta, fără a fi constrânsă, cu mare bucurie şi învaţă cu mare succes acele limbi pe cari trebuie să le cunoască cel ce voieşte să-şi îndeplinească chemarea de notar in mod corect (Vii aprobări). În urmă, natural, se accentuează încă o dată că în acele ţinuturi unde locuiesc cetăţeni nemaghiari în massă, numai astfel de funcţionar poate fi numit care pricepe limba vorbită acolo, încât va fi vorba de prerogative la înaintare, acel funcţionar va trebui să ştie astfel de limbă. După natura lucrului, aceasta dispoziţie va avea de urmare că tineretul ce se pregăteşte ia o carieră administrativă, se va nizui ca, pe lângă limba maghiară să mai înveţe încă o limbă de a naţionalităţilor (Vii aprobări). Abstrăgând că aceasta va fi o mare binefacere pentru publicul nemaghiar din ţinutul respectiv, va fi, după părerea mea, şi un puternic sprijin pentru statul naţional, (Vii aprobări) pentru că funcţionarul care cunoaşte limba poporului îşi poate împlini datoria cu altă putere morală şi cu alt efect (Vii aprobări. Aplauze) şi îşi poate pune influenţa sa întreagă în serviciul politicei naţionale (Vii aprobări). Cu privire la legislaţiune, legile mai nouă limpezesc situaţia. Numai cât natural, nu a putut fi vorbă de altceva decât despre susţinerea stării legale de astăzi. Referitor la aceasta, nici n-am putut zice alta decât ca limba petiţiunilor, ce se înaintează la judecătoriile civile, trebuie să fie cea maghiară dar, ori şi unde, unde permite legea, partidele cari nu ştiu 199 ungureşte îşi pot folosi limba maternă la înaintarea cererilor verbale, respective în decursul pertractării (Vii aprobări). Aceasta e spusă precis în legile existente, despre a căror revizie nici nu poate fi vorbă (Ceteşte): „Guvernul va tace tot posibilul ca forurile judiciare să pretindă traducerea acluzelor alăturate rugărilor scrise în limba românească numai acolo unde intr-adevăr e de lipsă aceasta în favorul chestiei. La procedura criminală, denunţarea se poate face verbal în limba maternă cu ocaziunea interogatorului, respective în decursul pertractării, însă acuzatul, respective, acuzatorul privat şi martorii îşi pot folosi limba lor maternă” (Aprobări). În administraţie, în singuraticele comitate ala ţării, starea faptică e foarte diferită. Sunt comitate unde primesc fără restricţie cereri cari nu sunt scrise ungureşte, atât la oficiile cercuale, cât şi la cele comitatense. Sunt de acele, după cum ştiu, unde se dau partidelor şi anumite informaţiuni în limba maghiară, şi iarăşi în alte comitate unde sunt diferite restricţii cu privire la primirea cererilor, iar scrisorile trimise de foruri toate sunt în limba maghiară Acum, deja venind şi statificarea, în privinţa aceasta trebuie să se facă uniformitate şi cu privire la asta, mi-am formulat în modul următor punctul de vedere al guvernului (ceteşte): „Tot cetăţeanul îşi poate înainta rugările scrise, cu adusele lor, precum şi plângerile, cererile şi revendicările dreptului făcut verbal, la primul său for – aşadar la forul comunal sau cercual – în limba maternă, dacă: 1. îşi compune însuşi cererea sau dacă personal face expunerea verbală (Vii aprobări); 2. dacă limba lui maternă se ţine între limbile cari se folosesc în massă în comuna respectivă. Primul for e dator să primească o astfel de expunere, făcută nu ungureşte, fără piedecă, imediat sau cu ajutorul unui interpretare pus din oficiu, să ia protocol corect despre ea – natural ungureşte – şi să conducă, pertractarea, care pretinde conlucrarea personală a partidei, asemenea imediat, sau cu ajutorul unui interprete, în limba înţeleasă de partidă” (Aprobări). Foarte natural însă, că nu numai în serviciul intern oficial totul se face ungureşte, ci toate protocoalele se iau ungureşte şi toate informaţiile ce se trimit partidelor sunt In limba maghiară (Vii aprobări). Din contră, toate publicaţiunile meritorii trebuie să se extradee necondiţionat în limba maghiară, cu îndatorirea ca acelea să fie explicate în mod corespunzător partidelor. Pentru că aici doar nu-i vorbă ca partida să înţeleagă fără explicare publicaţiunea, sau chiar să nu înţeleagă actul dat în limba maghiară, deoarece, dacă e vorbă despre o partidă nemaghiară, cu cultură mai înaltă, aceea îl înţelege, pentru că trebuie să ştie ungureşte cel ce a umblat la şcoli mai înalte, dar dacă e vorba de o partidă cu cultură foarte mică, mă rog de iertare, dar maghiarismul oficios al nostru nici chiar cel mai băştinaş ungur nu-l pricepe (Aşa-i! Drept!), dar se află un om umblat în lucrurile oficioase, care îţi explică, că de ce e şi vorbă. Aceea însă, ca şi advocaţilor să li-se îngăduie a-şi înainta cererile nu în limba ungurească, ceea ce să află în mare parte a comitatelor naţionaliste din patrie, după părerea mea nu e de lipsă şi nu e corect (Drept! Aşa-i!), pentru că aici nu e scopul ca cineva să demonstreze cu limba lui nemaghiară, ci acela ca să-şi apere interesele proprii, după cum trebuie (Vii aprobări). Dacă nu ştie ungureşte, atunci vorbiască în limba maternă, dar dacă ştie perfect ungureşte, precum trebuie să şi ştie un advocat perfect ungureşte, atunci e nu numai în interesul serviciului ci şi în interesul partidei ca să fie în limba maghiară cererea, care trebuie înţeleasă în original, nu numai la forul prim, ci şi în celelalte foruri, de toţi aceia cari hotărăsc în chestia respectivă (Aprobări). O ştim foarte bine, întrucât e în defavorul mersului afacerilor şi a deslegărei corecte când forurile mai înalte cunosc expunerile partidelor din traduceri improvizate. 200 Chestii economice A treia grupă de chestii e aceea, unde mai puţin a putut fi vorbă de divergenţe de păreri, complexul chestiilor economice. Stimaţii bărbaţi de încredere ai Partidului Naţional Român au pus mare pond şi pe tractarea astorfel de chestii cari, se înţeleg de sine, şi numai de aceea au ajuns aceste lucruri în protocol (Ceteşte). „Guvernul se va sili, cu toate mijloacele ce le stau la dispoziţie, să promoveze fericirea şi înaintarea economică a compatrioţilor noştri români. Dispoziţiunile economice, şi alte instituţiuni de stat, cari servesc scopurilor înaintării economice îmbrăţişează şi interesele economice ale românilor. Şi întreprinderile cu caracter economic şi industrial ale concetăţenilor noştri români se împărtăşesc de sprijinul şi ajutorul statului şi se refereşte şi la români, mai ales aceea acţiune a statului care ţinteşte ameliorarea stării materiale a micilor proprietari (Aprobări). Aşa, pentru exemplu, se ţin prelegeri economice poporale şi în limba română, cum e la înfiinţarea gospodăriilor, la regularea chestiilor de păşunat, la propăşirea creşterii de vite şi la deslegarea chestiilor, împreunate cu aranjarea pădurilor, proprietarii mici români se împărtăşesc de acelaşi tratament” (Aprobări). De sine se înţelege, că asta se întâmplă şi azi; căci şi munca intenzivă a statului, care e legată cu acţiunea din ţinuturile muntoase, se face în rândul prim nu în regiuni maghiare, ci în ţinuturile naţionalităţilor (Aşa-i!). A ajuns apoi a fi desbătută şi chestia, care se pare a fi delicată, chestia acţiunei de colonizare, la care am declarat că acţiunea de colonizare a statului şi a întreprinderilor, cari se împărtăşesc de sprijinul statului, nu are caracter agresiv îndreptat contra românilor, ci are de scop numai să împiedece schimbarea în defavorul maghiarimii a relaţiei de proprietate (Aşa-i!). Nici n-am voit şi nici nu voieşte nimeni alta, decât că dacă o posesiune, care a fost în mâna maghiarilor ajunge să se vândă, întrucât se poate şi în viitor să rămână înmâna maghiarilor, să nu se schimbe relaţiile de posesiune în defavorul nostru (Aprobări). Lucru natural, că în cât priveşte rezultatul real scopul acesta nu ni-l putem ajunge, ci numai ne apropiem de el, acesta-i scop defensiv, care nu are tendinţă agresivă faţă de nimeni, şi care nu-i iertat să tulbure relaţia bună care trebuie să fie între maghiari şi români (Aşa-i!). În cadrele acestea însă şi pe viitor şi-a rezervat guvernul cu totul mână liberă pentru continuarea acţiunei de colonizare (Aprobări). (Va urma) Unirea, nr. 19 din 26 februarie 1914, Blaj, p. 2–4 14 Blaj, 13/26 februarie 1914 – Articol de fond în legătură cu învinuirile aduse românilor, de către presa maghiară, că s-ar afla în spatele atentatului cu bombă petrecut în palatul de reşedinţă al recent înfiinţatei Episcopii Greco-Catolice de Hajdudorog, pe fondul nemulţumirii credincioşilor din localităţile desprinse de la vechile episcopii şi rearondate noii episcopii. Atentatul de la Dobriţin Cele trei victime ale fiorosului atentat de la Dobriţin, pe care n-avem cuvinte de a-l înfiera după merit, se odihnesc deja în mormintele proaspete, şi în jurul lor presa maghiară, în loc de a păstra solemnitatea jalei de care e cuprins ori ce om de bun simţ (nu zicem „creştin”, căci ovreii nu sunt creştini), în faţa unui atentat atât de josnic, folosesc de nou prilejul pentru a-şi descărca ura lor asupra noastră. 201 Cine a făptuit atentatul? Românii! – răspunde întreagă presa ungurească. Sunt dovezi cât de îndepărtate pentru aceasta? Nu sunt – răspunde aceeaşi presă – dar ce ne mai trebuiesc dovezi, căci doar numai Românii sunt capabili de aşa ceva! Şi acuza infamă prinde rădăcini în obştea neorientată, revărsându-şi veninul ei omorâtor, deschizând abisuri de ură nepotolită. Cetim, cu scârbă şi adâncă revoltă sufletească, infamiile ce se debitează la adresa noastră şi ne întrebăm miraţi: se poate ca atâta puhoiu de ură să se reverse asupra unor oameni nevinovaţi? Din atâţia procurori câţi are ţara noastră, nu s-a putut afla măcar unul care să ceară în numele justiţiei imparţiale: „Aşteptaţi, cu verdictul şi cu învinuirile, până ce se va vedea cine e vinovatul!” Ridicăm cel mai solemn protest împotriva acestei infamii a presei maghiare. Lupta, ce a dus-o poporul nostru pentru apărarea bisericii şi a existenţei sale naţionale a fost susţinută în totdeauna cu arme legale. Când s-a demis poporul nostru la acest soiu de luptă politică? Când s-a demis acest neam blând şi cu frica lui Dumnezeu, să pună mâna pe bombe? La aceasta întrebare răspunsul e foarte simplu şi chiar cei ce susţin, cu atâta obrăznicie, acuza grozavă nu pot să eziteze în sufletul lor. * Ar fi totuşi un motiv, ce ar părea că sprijineşte această acuză barbară: nemulţămirea credincioşilor noştri, cari doresc să se reîntoarcă la sinul diecezelor-mame. Ei bine, nici acesta nu mai subversa390 de o bună vreme încoace. S-a scris în coloanele acestui ziar – şi ştirea a fost viu comentată de întreagă presa – că revizuirea bullei „Christifideles” se va face în curând, spre deplina liniştire a credincioşilor noştri. Nu răsfoim prin numeri mai vechi, ci cităm numai câteva şire din prim-articolul nostru (Nr. 13 din 10 Februarie), unde spuneam între alte condiţii ale păcii: „Toate parohiile ce ni s-au răpit la Hajdudorogh – toate parohiile cari se cer la sânul diecezelor mame – să ni-se restituie. Chestia aceasta nu ne inspiră prea multe îngrijiri, căci aveam şi până acum garantă deplină, că bulla «Christifideles» se va revizui”. Sufletele amărâte şi-au curmat năcazul în aşteptarea revizuirei ce avea să urmeze încurând – şi în ce priveşte eşuarea tratativelor de pace cu contele Tisza, putem afirma că nici când presa românească din Ungaria n-a scris în ton mai paşnic şi mai blând ca tocmai în săptămânile din urmă. * Noi nu suspicionăm pe nimeni, deşi după toate aparenţele firele acestui atentat duc în Rusia. Nu suspicionăm pe nimeni, căci e lucru mişelesc a ridica fără bază acuze atât de grozave. Justiţia să-şi urmeze cărarea ei, lovind cu paloşul ei greu şi înfricoşat pe toţi cei vinovaţi în acest atentat barbar. Dar să nu împiedece nimeni cursul ei firesc, înveninând lumea cu acuze infame şi suspicionări diabolice! * Explozia din rezidenţa episcopului de Hajdudorogh, Miklossy, a făcut senzaţie europeană. Episcopul a scăpat numai în urma unei coincidenţă norocoase, altcum cu siguranţă era printre cei morţi. Poliţia a început investigaţia cu un aparat uriaş. A sosit la faţa locului şeful poliţiei din 390 202 Subzista – n.n., A.Ţ. Budapesta, care a examinat îndată resturile aflate din bombă şi a constatat că aceea avea o greutate de 13 chilograme dinamită. O cantitate ca aceasta putea cu uşurinţă să sfarme un palat cât de mare şi numai zidirea masivă a camerei industriale din Dobriţin, unde era reşedinţa episcopului Miklossy, şi care e zidită aproape exlusiv din piatră, beton şi fer, a putut să scape cu prăbuşirea unui zid spre uliţă. Explozia a rupt balconul dinspre stradă aruncându-l în casa de visavi, unde e tribunalul, şi rănind pe doi oficiali de acolo. Cum s-a petrecut atentatul În zilele trecute căpătase episcopul Miklossy o epistolă de la Kovács Anna, născută în Careii Mari dar colonizată în Hadikfalva, de lângă Cernăuţi. Evlavioasa femeie îi trimite episcopului 100 coroane, rugându-l ca banii să-i întrebuinţeze întru pomenirea decedaţilor ei: Ioan, Terezia şi Măria, comunicându-i totodată, că în curând îi va trimite un pachet cu o piele de leopard, nişte candelabre şi mai multe recvisite bisericeşti. Episcopul s-a bucurat, se înţelege, de aceasta danie neaşteptată şi primind banii a aşteptat cu nerăbdare sosirea pachetului anunţat. Pachetul a sosit sâmbătă şi i-a fost admanuat391 episcopului abia luni, înainte de amiază. Pachetul a fost desfăcut, în parte, în faţa episcopului dar într-acea episcopul a fost chemat la telefon, în odaia vecină, şi aceasta la mântuit. În odaie erau atunci 3, cari toţi au fost omorâţi de explozie. Iaczkovich, vicarul episcopiei, şi secretarul, cari se trudeau cu desfacerea pachetului, au fost rupţi în bucăţi, încât numai resturi de corpuri s-au mai aflat, cari au fost adunate şi dusă la morgă. Advocatul diecezan stătea pe divan şi a fost atât de grav rănit încât murise pe drum până la spital. Investigaţie Până acum nu s-a putut afla nimica pozitiv, dar foile ungureşti anunţă deja că făptuitorii au fost români. Atentatul se aduce în legătură cu înfiinţarea Episcopiei de Hajdudorog şi pe tema aceasta să invoacă agitaţia românilor. Astăzi suni glasuri însă cari tot mai mult văd o coincidenţă între atentat şi procesul rutenilor din Maramurăş, şi presa găceşte pe făptuitor în anturajul contelui Bobrinski. Nimic pozitiv însă nu se ştie. Unirea, nr. 19 din 26 februarie 1914, Blaj, p. 18–19 15 Debreţin, 13/26 februarie 1914 – Anunţ de ultimă oră în legătură cu identificarea unuia dintre autorii atentatului comis împotriva palatul de reşedinţă al recent înfiinţatei Episcopii Greco-Catolice de Hajdudorog, sârboaica Ecaterina Bugarsky, aflată în slujba vreunei organizaţii panslaviste. Mai Nou Pe urmele făptuitorilor Atentatul din Dobriţin a ajuns într-o fază cu totul nouă; poliţia a ajuns deja pe urmele făptuitorilor. Detectivii din Budapesta au cercetat pe la hotelele din Dobriţin după străini, oprindu-se la Ecaterina Bugarsky din Kiew. 391 Înmânat – n.n., A.Ţ. 203 Au alăturat iscălitura ei de la hotel cu scrisoarea ce s-a trimis Episcopului de Hajdudorogh şi s-a constatat că sunt identice. Respectiva e originară din Timişoara, sârboaică ortodoxă şi, după toată probalitatea e în serviciul de spionaj al Rusiei. Şpioana s-a fotografiat în Dobriţin – unde s-a dus ca să constate dacă atentatul a reuşit – şi fotografia a căzut în mâna poliţiei, care a spedat-o la toate cele şaptezeci de oficii jandarmereşti din graniţă. Ecaterina Bugarsky a fost complicea celor doi străini, cari au spedat mecanismul exploziv din Cernăuţ. Unul din ei a sosit din Lemberg, iar celalalt – probabil – din Moldova. Nu mai încape nici o îndoială, că mâna Rusiei e la mijloc. Se speră că ziarele proxime ne vor aduce ştiri pozitive. Unirea, nr. 19 din 26 februarie 1914, Blaj, p. 5 16 Budapesta, februarie 1914 – Cronica negocierilor purtate de conducătorii Partidului Naţional Român din Transilvania cu premierul maghiar, Tisza István, pentru recunoaşterea drepturilor politice şi civile ale etniei româneşti ardelene, întocmită de fruntaşul transilvănean Alexandru Vaida-Voievod. Activitatea lui Vaida şi Aurel Popovici din timpul războiului în chestia tratativelor de împăcare dintre Români şi Unguri După catastrofa de la Sarajewo, Aurel C. Popovici a continuat, cu mine împreună, lupta în sensul ideilor defunctului arhiduce. Trebuia să întrebuinţăm toate mijloacele noastre disponibile ca să determinăm România să intre în războiul mondial alături de monarchie. Noi însă eram nu numai lipsiţi de orice sprijin, dar şi proscrişi şi la discreţia setei de răzbunare a lui Tisza. Contele Tisza paraliza toate acţiunile noastre. Experienţa noastră în această privinţă este expusă în cele ce urmează: La începutul anului 1913, defunctul rege Carol I a insistat pe lângă conducătorii Românilor ardeleni ca să încerce totul spre a găsi un acord cu guvernul maghiar. Acelaşi lucru l-au făcut, în diferite ocaziuni, şi bărbaţii de stat ai României din toate partidele: Ion I.C. Brătianu, C. Stere, Titu Maiorescu, Nicolae Filipescu, Alexandru Marghiloman. Fostul ministru liberal, Al. Constantinescu, avea relaţiuni personale cu contele Tisza. Ca mijlocitoare servea contesa Irma Lonyay. După o pregătire prealabilă a terenului, prin această contesă Al. Constantinescu a intervenit personal, la ordinul regelui Carol şi al lui Ion I.C. Brătianu, la primul-ministru Ladislau Lukács şi la contele Tisza. Contele Tisza, pe-atunci preşedinte al Camerei, declarase că este un partizan convins al ideii unor raporturi prieteneşti între Maghiari şi Români, deoarece ambele popoare sunt ameninţate deopotrivă în existenţa lor de către Rusia. Din motive politice însă, el nu poate lua iniţiativa prin tratative cu Partidul naţional român din Ardeal. După lungi discuţiuni s-a stabilit: domnul Teodor Mihali, preşedintele clubului deputaţilor români din Parlamentul maghiar, urma să salute, într-o zi anume stabilite, în culoarele Camerei pe contele Tisza, în treacăt, cu următoarele cuvinte: „Bună dimineaţa Excelenţă!”, iar contele Tisza urma să-i răspundă şi să înceapă vorba (Mihali şi Tisza nu se cunoşteau încă personal şi cel de-al doilea voia să păstreze aparenţa că nu el a făcut primul pas, precum şi domnul Mihali trebuia să-şi dea aere că nu are nici o idee despre tratativele dintre Bucureşti şi contele Tisza). 204 Domnul Constantin Stere a informat pe domnul Mihali despre stabilirea acestei proceduri. După aceea toate s-au petrecut aşa cum se stabilise. Arhiducele Francisc Ferdinand a fost mereu ţinut în curent despre toate. La început, Alteţa Sa imperială era de părere ca Românii să nu trateze cu Tisza deoarece, pe de o parte, nu ar putea rezulta nimic serios, iar pe de altă parte exista primejdia ca Românii, în urma împăcării cu Ungurii, să poată fi ademeniţi a face cauză comună cu partidele constituţionale maghiare împotriva dinastiei şi Austriei. Am cerut o audienţă. După ce a ascultat şi a cântărit părerea noastră asupra tratativelor cu Tisza, Alteţa Sa imperială mi-a dat aprobarea pentru continuarea lor. Conform înţelegerii stabilite cu Tisza, domnul Mihali a convocat Comitetul Partidului naţional român la o şedinţă plenară. În acelaşi timp, domnul Constantin Stere, rectorul Universităţii din Iaşi şi vice-preşedintele Camerei române, a sosit la Budapesta. În calitatea sa de prieten politic intim al lui Brătianu, el a convins pe membrii hotărâtori ai conducerii Partidului naţional român să caute neapărat o înţelegere cu contele Tisza. Raporturile României cu monarhia austro-ungară trebuie să fie intime, bazate pe o armonie sufletească. Interesele ambelor părţi sunt identice. De aceea, chestiunea Românilor din Ardeal trebuie scoasă de la ordinea zilei. Se pregătesc mari evenimente. Regele, Brătianu ca şi cercurile competente din Viena şi Berlin au interes ca pacea dintre Maghiari şi Români să fie odată stabilită în mod cinstit şi durabil. În şedinţa Comitetului – acest amănunt este caracteristic – după ce domnul Mihali îşi făcuse raportul, Octavian Goga, susţinut de domnul Vasile Lucaciu, a propus alegerea unei comisiuni de 10 membri, care să stea în permanenţă şi să conducă prin 3 delegaţi tratativele cu contele Tisza. În contra acestei propuneri s-a manifestat o puternică împotrivire. Unii, care au avut cunoştinţă de intervenţia lui Stere, ca Vasile Goldiş, au respins propunerea pe motiv că noi, Românii ardeleni, nu trebuie să ne lăsăm influenţaţi de şoaptele din România şi că trebuie să ne menţinem şi mai departe punctul nostru de vedere cu privire la neamestecul României în afacerile noastre interne. Alţii au respins de la început ideea unei discuţiuni cu Tisza. Intenţiunile sale ar fi cu atât mai puţin oneste, cu cât el, dacă ar voi într-adevăr să-i satisfacă pe Români, ar avea puterea s-o facă. Pentru aplicarea unor legi sancţionate, nu ar fi nevoie de tratative. Dacă Tisza ar voi realmente să soluţioneze problema românească, el n-ar fi alcătuit o lege electorală îndreptată direct în contra naţionalităţilor nemaghiare şi prin care toate samavolniciile, ilegalităţile şi actele de corupţie, săvârşite la ultimele alegeri generale împotriva a însăşi vechii legi electorale (din anul 1874), au câştigat acum putere de lege paragrafată. Dezbaterile au durat de dimineaţă până seara târziu. Propunerea lui Goga a fost primită în cele din urmă cu majoritate de voturi. Este primul caz de acest gen în analele şedinţelor Comitetului partidului de la 1895. Minoritatea s-a supus hotărârii luate. Comisiunea de 10 membri, care s-a ales apoi, a delegat pe domnii dr. Teodor Mihali, dr. Iuliu Maniu şi dr. Valeriu Branişte ca să trateze cu contele Tisza. Timp de aproape un an aceşti 3 bărbaţi au avut cu contele Tisza numeroase conferinţe, care durau ceasuri întregi. Ei au raportat mereu comitetului de 10. De câteva ori au făcut rapoarte în şedinţa plenară a conducerii partidului. Rezultatul tratativelor de împăcare româno-maghiare Rezultatul acestor tratative a fost următorul: Contele Tisza stabilea stabilirea pretenţiunilor minimale ale Românilor. Ele i-au fost prezentate în 11 puncte: 205 1) În conformitate cu principiul libertăţii învăţământului, să se acorde poporului român dreptul şi să i se garanteze posibilitatea de a se instrui în toate treptele învăţământului public, atât în instituţiile statului şi ale comunelor, cât şi în şcolile confesionale şi fundaţionale. 2) Pentru realizarea libertăţii religiei şi în vederea egalei îndreptăţiri confesionale, să se respecte şi să se asigure, atât în chestiunile bisericeşti şi de învăţământ, cât şi în chestiunile de administraţie internă şi ale fundaţiilor autonomia existentă a bisericii greco-orientale şi să se acorde o autonomie specială bisericei greco-catolice. Articolul 20 a legii din anul 1848 să se aplice. Statul să acorde celor două biserici române subvenţiuni pentru scopuri de învăţământ în raport cu subvenţiunile acordate celorlalte biserici din ţară. Reîncorporarea în dieceza grecocatolică română a acelor comune care au fost alipite diecezei maghiare din Hajdu-Dorog. 3) Să se garanteze libertatea presei şi să înceteze prigonirea politică a presei române… 4) Să se acorde poporului român libertatea dreptului de întruniri şi asociaţiuni în interesul menţinerii şi dezvoltării caracterului propriu al poporului român şi în vederea progresului evoluţiei sale sociale. 5) Să se acorde Partidului naţional român dreptul de a se organiza, de a se afirma şi să se înlăture dispoziţiunile administrative care împiedică exercitarea acestui drept. 6) În teritoriile locuite de Români în mase compacte, administraţia să se facă în limba română şi să se introducă această limbă, pe cale de organizare, în viaţa administrativă. 7) De asemene, să se introducă în mod organic în aceste teritorii întrebuinţarea limbei române la judecătoriile de ocol şi la tribunale. Să se admită petiţii şi anexe scrise în limba română, redactarea în limba română a proceselor verbale în dezbaterile cu Românii şi publicarea hotărârilor judecătoreşti în limba română, iar comunicarea sentinţelor date de instanţele judecătoreşti superioare să se facă tot în limba română. 8) Statul să contribuie la progresul economic al judeţelor româneşti în aceeaşi măsură ca şi faţă de celelalte judeţe; să se acorde instituţiunilor economice române un sprijin material relativ egal ca şi în celelalte judeţe; statul să înfiinţeze şcoli agricole, comerciale şi de meserii cu limba de predare română în judeţele unde populaţia română preponderează; să fie binevoitor faţă de toate instituţiile româneşti de acest fel şi, în genere, faţă de toate năzuinţele economice ale Românilor; administraţia pădurilor statului să nu ţină seama numai de consideraţiunile economice, ci şi de necesităţile sociale; de asemenea, statul să facă investiţiuni şi să creeze instituţiuni economice şi în regiunile locuite de Români şi în general să se îngrijească într-o egală măsură de interesele economice ale Românilor. 9) Statul să înceteze acţiunea de colonizare îndreptată împotriva poporului român şi să vândă domeniile statului, care nu sunt necesare pentru gospodăriile model şi pentru scopuri de învăţământ, în mod succesiv ţăranilor din vecinătate. 10) În scopul de a se asigura Românilor cuvenita participare în administraţie şi în magistratură şi ca să se realizeze principiul că Românii trebuie să fie administraţi şi judecaţi de proprii lor conaţionali, să se dea garanţia constituţională că în judeţele cu majoritate românească vor fi numiţi în primul rând Români atât în administraţie şi magistratură, cât şi în celelalte ramuri ale serviciilor statului, iar în lipsa Românilor să se numească numai funcţionari care au făcut, în faţa unei comisiuni instituite în acest scop, în mod autentic dovada că stăpânesc limba română în viu grai şi în scris. 11) Valorificarea şi influenţa politică a poporului român să se asigure într-un mod permanent. În acest scop trebuie să se realizeze în sfârşit reforma electorală. Partidul naţional român se declară partizan al votului universal, egal, secret şi direct exercitat pe comune. Dacă însă acest sistem electoral nu s-ar putea înfăptui în actuala situaţie politică, să se creeze un sistem electoral care, pe baza unor dispoziţiuni corespunzătoare cu privire la dreptul de vot, la procedura electorală, la împărţirea circumscripţiilor electorale şi la 206 validarea mandatelor, să asigure în chip suficient şi permanent dreptul poporului român la a 6-a parte din numărul total al mandatelor din întreaga ţară. Obiecţiunile contelui Tisza Contele Tisza a răspuns astfel: La punctul 1: Legea garantează Românilor deplina libertate de a înfiinţa şcoli populare şi secundare cu limba de predare română. Statul îi susţine prin mijloace însemnate în exercitarea acestui drept. Învăţământul şcolilor superioare trebuie să fi însă al statului şi unitar. El trebuie să se facă numai în limba maghiară, ca orice învăţământ de stat. După stabilirea unor bune raporturi între Maghiari şi Români, guvernul va permite bucuros ca limbile nemaghiare să fie cultivate mai intens, atât la universităţi cât şi în şcolile secundare cu limba de predare maghiară. Aceasta pentru ca elevii de altă limbă, care frecventează şcoli ungureşti, să fie instruiţi în religie prin proprii lor profesori în limba lor. La punctul 2: Guvernul plăteşte de pe acum o subvenţie anuală de 7 milioane pentru instituţiunile bisericeşti şi şcolare române şi nu se dă îndărăt nici de la majorarea acestei subvenţiuni, în măsura necesităţilor dovedite şi a capacităţii tezaurului statului. Delimitarea diecezei greco-catolice din Hajdu-Dorog va fi supusă unei revizuiri pe baza unui procedeu care să garanteze deplina imparţialitate, spre a se înlătura erorile săvârşite. La punctul 3: În presa din Ungaria domneşte aproape desfrâul. Din moment ce se vor stabili bune raporturi şi presa română va înceta să mai agite împotriva unităţii statului maghiar şi împotriva păcii naţionale, se înţelege că toate procesele de presă vor înceta. La punctele 4 şi 5: O codificare liberală a dreptului de întrunire este foarte mult de dorit. După părerea guvernului, nu este admisibil ca cetăţenii de altă limbă să fie împiedicaţi prin lege sau – cât timp o astfel de lege nu se face – pe cale administrativă de a se grupa pe baze naţionale, fără a urmări tendinţe contrare statului şi legilor. Dreptul Românilor de a se organiza într-un partid propriu trebuie recunoscut. La punctele 6 şi 7: Pe terenul administraţiei şi al jurisdicţiunii nu este permis să se depăşească dispoziţiile legale existente. Conform acestora, limba tuturor tribunalelor regale este cea maghiară şi tot astfel limba proceselor verbale şi la interogatorii. Nu numai caracterul unitar al statului, ci şi consideraţiuni obiective pretind ca limba administraţiei să fie cea maghiară. Este de dorit ca organele administrative, care sunt în contact cu populaţia, să cunoască cel puţin una din limbile obişnuite în acel judeţ şi ca părţilor, care nu cunosc limba maghiară, să li se explice hotărârile oficiale în limba lor, astfel precum ordonă procedura penală în domeniul ei. Afară de aceasta, s-ar putea da, fără teamă, o ordonanţă în sensul ca în anumite cazuri fără mare importanţă, cum ar fi primirea anexelor la petiţii, publicul să fie scutit de vexaţiuni inutile. La numirea funcţionarilor nu se poate face o deosebire între maghiari şi nemaghiari. Este însă de dorit ca: a) Intelectualii Români să participe la serviciile statului într-o proporţie corespunzătoare numărului şi calificaţiei lor. b) Funcţionarii, care sunt în contact cu poporul, să cunoască limba acestuia cel puţin atât cât este necesar ca să se poată înţelege cu părţile fără ajutorul unui tălmaci. La punctul 9: Acţiunea statului în chestia colonizărilor nu are un caracter agresiv în contra Românilor şi nu urmăreşte alt scop decât să împiedice înstrăinarea proprietăţii pământului în defavoarea Ungurilor. Guvernul nu urmăreşte altceva decât ca gospodăriile scoase în vânzare şi care au fost în mâini ungureşti să rămână, pe cât e posibil, şi pe viitor în mâini ungureşti, pentru ca schimbarea intervenită în raporturile de proprietate să nu se facă în dezavantajul Ungurilor. 207 La punctul 10: vezi obiecţiunile de la punctele 6 şi 7. La punctul 11: Legea electorală tratează pe toţi cetăţenii statului, fără deosebire de naţionalitate, după aceleaşi principii şi asigură Românilor dreptul de vot în proporţie cu situaţia lor. Deosebirea în situaţia lor economică şi a forţelor lor culturale face ca această proporţie să nu corespundă raportului dintre diferitele populaţii. Acest raport va creşte însă în mod automat din moment ce păturile largi ale populaţiei române vor fi ajuns la grad mijlociu de cultură. Românii au făcut şi până acum, mai ales în Ardeal, însemnate progrese pe terenul politic şi vor obţine majoritatea în multe circumscripţii electorale. Acesta a fost rezultatul tratativelor de 6 luni. Contele Tisza a cerut apoi „concretizarea” celor 11 puncte, adică specificarea revendicărilor cuprinse în ele. Cu modul acesta s-au născut 15 puncte din 11. Tratativele s-au tărăgănat şi au eşuat în cele din urmă din cauza intransigenţei încăpăţânate a contelui Tisza, mascată prin explicaţiuni de drept public, analizări subtile, artificii de interpretare şi alte chiţibuşuri retorice. Ceea ce oferea el, era ca şi nimic. El cerea însă în schimb ca Partidul naţional român să renunţe la toate pretenţiunile sale cuprinse în programul său de la 1881 şi 1905, deci să se dizolve şi să se alipească la partidul guvernului. În acelaşi timp, Românii trebuiau să declare că, în urma concesiunilor făcute lor de contele Tisza, ei consideră toate plângerile poporului român ca satisfăcute şi că încetează pentru totdeauna lupta politică, pe care o consideră ca fără rost. În aceste condiţiuni, în urma unei hotărâri unanime şi motivate a conducerii Partidului naţional român, tratativele cu contele Tisza au fost suspendate (decembrie 1913). În ianuarie 1914, din iniţiativa contelui Tisza, tratativele urmate a format obiectul unei dezbateri în Parlamentul maghiar. Cu acest prilej, contele Tisza a declarat că aplicarea legii naţionalităţilor (a unei legi sancţionate şi existente de drept) ar fi o crimă. Cu toate acestea, el a repetat pe un ton şi într-un stil de sinceră convingere că a făcut tot posibilul ca să realizeze înţelegerea cu Românii. Ion Rusu Abrudeanu, Păcatele Ardealului faţă de sufletul vechiului regat. Fapte, documente şi facsimile, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1930, p. 303–308 17 Criştior (comitatul Bihor), 1 martie 1914 – Denunţ formulat de cârciumarul din satul Criştior, Fried Ignác, împotriva mai multor ţărani români, reîntorşi de la muncă din România, care au adus vestea că în curând Transilvania va fi alipită României. Fried Ignác, cârciumar, locuitor din Criştior, la întrebările care i s-au pus, relatează următoarele: Scrisoarea adresată domnului comite, care mi s-a prezentat, a fost scrisă de mine. În cârciuma mea din Criştior obişnuiesc să vină mulţi ţărani. Odată, am auzit de la mai mulţi că avocatul dr. Ciurdariu Augustin, din Vaşcău, intenţionează să recruteze oameni din plasă pentru a-i duce în România. Tot în cârciumă, de la ţărani am auzit că preotul Popa Andrei, din Criştior, a cerut credincioşilor în biserică să participe la conferinţa economică care s-a ţinut de „Astra”. În denunţul meu, de aceea m-am referit la faptul că în plasă sunt agitaţii româneşti, deoarece de la mai mulţi muncitori, care s-au întors de la lucru din România, am auzit că teritoriile din Ungaria locuite de români în curând vor fi alipite României. La întrebările mele insistente, au răspuns că acest lucru l-au auzit în România, unde au fost la lucrări de exploatare silvică. Aceste declaraţii le-au făcut în faţa mea Zoica Ioan a Crăciunesei, Balázs 208 Ioan a Mani şi Laza Nicolae a Viki, locuitori din Criştior. De numele celorlalţi muncitori, care au fost cu ei, nu-mi aduc aminte, dar în caz de nevoie le voi menţiona ulterior. Cu această ocazie nu doresc să relatez şi altceva. Cu aceasta procesul verbal s-a citit, aprobat şi semnat. D.c.m.s. Prim-pretor Fried Ignác Tempelean Redactorul procesului verbal: Lenártonszki Gyula AN-SJ Bihor, fond Prefectura judeţului Bihor, inv. 25, dosar 2/1914, f. 3392 18 Panciova (Banatul de Sud), 17 februarie/4 martie 1914 – Eseu în legătură cu traiul mizer al moţilor, obligaţi din cauza sărăciei să colinde cele mai îndepărtate locuri ale monarhiei austro-ungare pentru a-şi asigura traiul, fără să-şi fi pierdut conştiinţa naţională. Cei doi moţi Panciova, 4 martie Munţii noştri aur poartă Noi cerşim din poartă-n poartă În lungul şi latul acestei ţări, pribegesc moţii Iancului ca să câştige o bucată de pâine pentru ei şi familiile lor. Astfel, nenorocita lor soartă îi aduce şi în partea sudică a Bănatului. Aici însă locuiesc şi alte neamuri, Unguri, Nemţi şi Sârbi, iar bieţii moţi nu ştiu vorbi nici ungureşte, nici nemţeşte, nici sârbeşte, ceea ce şi mai mult le îngreunează nefavorabila lor situaţie. Două cuvinte din limba sârbească însă au învăţat – au trebuit să înveţe. Când îi văd aici, în acest oraş – locuit de atâtea neamuri străine neamului lor – umblând dintr-o uliţă în alta, trişti, abătuţi, gânditori, cu faţa trasă, pe care sunt brăzdate urmele unor suferinţe şi dureri păgâne, tot aşa şi urmele celei mai negre mizerii – îi şi aud strigând, cu voce înăbuşită, în limba sârbească – limbă lor atât de străină şi necunoscută – „Diregeţi buţi”, parcă aceste cuvinte, în realitate, au altă semnificaţie, au înţeles cu mult mai dureros: Munţii noştri aur poartă Noi cerşim din poartă-n poartă… Aceşti moţi pribegi sunt oameni cinstiţi, ei la nime nu fac vreun rău, numai neagra mizerie îi sileşte ca să îşi părăsească munţii lor, nevestele şi copilaşii. Şi, Doamne, în ce împrejurări câştigă ei o bucată de pâine! De câte nedreptăţi, de câte umiliri, de câte înjosiri revoltătoare trebuie să aibă parte! Zilele trecute, doi moţi, amândoi între anii 25–30, se opresc la mine în curte. Unul dintre ei strigă în limba sârbească: „Diregeţi buţi”. Când au aflat că nu sunt străin, pe faţă li s-a întipărit un zâmbet de bucurie… Sfioşi, au cerut o bucată de pâine. Apoi trişti, gânditori, au pornit. Dar abia au făcut vre-o câţiva paşi şi amândoi s-au oprit. Unul dintre ei a zis: – Să nu fie cu supărare, dumneavoastră trebuie să aveţi foi de ale noastre. Vă rugăm să ne daţi vreun număr din foaia românească de la Arad. 392 *** 1918. Bihorul în Epopeea Unirii. Documente, Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă al judeţului Bihor, Oradea, 1978, p. 67. 209 Această cerere, a celor doi moţi pribegi, m-a impresionat adânc. Acestor nepoţi ai Iancului, cari poate tot atât de lipsiţi se reîntorc la săracele lor vetre cum au plecat de acolo, nu le lipseşte numai pâinea, ci şi – slova românească. Ei cetesc foi româneşti acasă. Din sărăcia lor jertfesc pentru foile noastre. Se poate o dovadă mai eclatantă a conştiinţei naţionale, a simţului naţional? Voi, mucenici, adevăraţi mucenici ai bietului neam românesc, a-ţi pribegit pe aici şi prin comune româneşti, unde a-ţi bătut la porţile ţăranilor români, stăpâni de averi în valoare de 100–200 coroane. Sigur că şi de la aceşti ţărani, ca de la nişte fraţi de acelaşi sânge, a-ţi cerut o bucată de pâine şi – o foaie românească. Pâine, pâine bună, albă, pâine necunoscută de copilaşii voştri, vi s-a dat, foi româneşti însă nu, căci aici la noi foarte puţini ţărani cetesc. Şi ce a-ţi simţit voi atunci? Nu aţi devenit mai trişti, mai gânditori? Nu vi s-a strâns inima de durere când aceşti fraţi ai voştri, atât de bine situaţi au zis – au zis fără de nici o remuşcare, cu cea mai condamnabilă inconştienţă: - „Noi nu avem foi româneşti”. * Munţii noştri aur poartă Noi cerşim din poartă-n poartă… Alexandru Ţintariu Românul, nr. 46 din 26 februarie/11 martie 1914, Arad, p. 5 19 Arad, 19 februarie/4 martie 1914 – Ştiri de ultimă oră în legătură cu stadiul cercetărilor întreprinse de organele judiciare în cazul atentatului, cu bombă, de la Debreţin şi reacţia antiromânească a presei maghiare, în condiţiile în care din anchetă transpare implicarea Rusiei. Atentatul de la Dobtiţin Arad, 4 martie Cercetările se pare că au ajuns la un punct mort. Autorii groaznicului atentat, a căror identitate astăzi e stabilită definitiv, au isbutit să se facă nevăzuţi, mulţumită indiscreţiunei poliţiei şi presei maghiare. Credinţa generală este că cei doi criminali au reuşit să se strecoare în Rusia, deşi aceasta nu se poate dovedi. Poliţia românească continuă urmărirea cu energie şi în orice moment se poate aştepta la vreo întorsătură senzaţională. Atentatorii la Ploieşti Prefectul din Ploieşti declară că miercurea trecută, după amiază, a văzut doi indivizi cari s-au oprit puţin, cu automobilul, înaintea Prefecturei, apoi au plecat mai departe. Abia târziu, după ce a sosit ordinul de arestare, a putut bănui că aceia au fost atentatorii. Cătărău şi Kirilov probabil voiau să se oprească în Ploieşti, dar cetind în ziare că sunt urmăriţi de poliţie, au luat trenul de seară şi au fugit noaptea spre Brăila. Se crede că sau coborât la Galaţi, care e aproape de graniţa rusească, dar aci nu li se află urma. 210 Mâna Rusiei Din Bucureşti se anunţă: Poliţia, căutând după origina atentatului, a mai stabilit că, pe la începutul lunei februarie, a petrecut mai multe zile în capitală prinţul rus Dolgorutzki, care în toată ziua a convenit cu secretarul consulatului rusesc. După plecarea prinţului, secretarul Troitzki s-a pus în legătură cu Cătărău, care din ziua aceea a început să se poarte suspect. Toate dovedesc că mâna Rusiei a lucrat. Cine este Cătărău? Cătărău a venit în ţară acum câţiva ani şi s-a înscris imediat la Facultatea de litere. La început s-a dat drept student basarabean şi făcea o vie propagandă în cercurile studenţeşti pentru suferinţele Românilor basarabeni. Uşor i-a fost deci să-şi atragă simpatiile tuturora. S-a făcut naţionalist şi în totdeauna prezent la întrunirile naţionaliste. La un moment s-a făcut salahor, şi cu acel prilej i-au luat apărarea şi i s-a deschis o listă de subscripţie. Chiar domnul profesor N. Iorga a fost indus în eroare de acest farsor, şi cu acel prilej a scris un articol în „Neamul Românesc”, condamnând nepăsarea Românilor faţă de studenţii basarabeni cari vin la noi să înveţe carte. Anul trecut, la cursurile universitare pe care domnul Iorga le ţinea special pentru A[lteţa] S[a] R[egală] principele Carol, Cătărău se aşeza totdeauna în apropierea Alteţei Sale, iar la ieşire îl aştepta în vestibul unde, cu pălăria în mână, se pleca până la pământ. O dată, domnul profesor Iorga l-a recomandat A[lteţei] Sale, spunându-i că Ilie Cătărău e student la noi şi e fost ofiţer în armata rusă, de unde a plecat din cauza persecuţiilor. Cu prilejul campaniei, s-a înscris ca voluntar şi a luat parte la campania din Bulgaria. Din septemvrie însă, relaţiile lui cu agenţii unui alt stat au devenit tot mai strânse, şi de atunci a fost văzut elegant îmbrăcat, frecventa tripourile, unde juca pe sume foarte mari, şi era văzut în compania celor mai elegante hetaire393 din capitală. Dar cu toate că ducea această viaţă, el a avut odată afaceri cu poliţia, şi domnul inspector Rafail i-a spus hotărât: Dumneata nu eşti cinstit! De notat, că Ilie Cătărău-Orhei, în alegerile generale din 1911, împreună cu alţi studenţi naţionalişti din Bucureşti şi Iaşi, s-a dus la Fălticeni pentru a susţine candidatura domnilor Ion Zelea Codreanu şi A.C. Cuza la colegiul al treilea. Statura lui înspăimântase pe alegători, cari îl evitau. Cu acel prilej el a provocat un scandal. Kiriloff Trecutul lui Kiriloff, care a dispărut în tovărăşia lui Cătărău, este foarte tenebros. Kiriloff a intrat în ţară ca potemkinist, stabilindu-se în Bucureşti. Înalt, voinic, el pare un gigant. Neavând cu ce trăi, a fost angajat de sculptorul Stork ca model. Cei doi giganţi, care sunt în parcul Carol, la peştera de sub Palatul Artelor, sunt modeluri după Kiriloff. De asemenea, el a servit ca model sculptorului Paciurea şi pictorului Jean Steriade. Din octomvrie însă, Kiriloff a încetat de a mai face pe modelul sculptorilor şi pictorilor noştri. Îşi găsise gigantul o ocupaţie mai rentabilă şi se plictisise, se vede, de imobilitatea ceasurilor întregi la care era ţinut, îi trebuia mişcare acuma, acţiune şi bani mulţi, pe care nui putea da decât meseria pe care şi-a ales-o. 393 Curtezane – n.n., A.Ţ. 211 Cătărău înecat? Din Brăila ni se scrie că un individ, bine îmbrăcat, voind probabil să treacă Dunărea în Rusia, s-a înecat. Despre aceasta ni se relatează următoarele: Ieri, la orele 3 dimineaţa, grănicerul Alexandru Horţu, de pe malul Dunării, a fost atras de ţipetele unui necunoscut, bine îmbrăcat, care gesticula disperat pe un sloi de gheaţă din mijlocul Dunării. Grănicerul a dat alarma pentru a-i veni în ajutor. Sloiul de gheaţă era purtat în lungul Dunării de celelalte sloiuri, aşa încât toate sforţările celor de pe mal erau infructuoase. La un moment dat, necunoscutul, văzând că nu poate fi salvat, s-a aruncat în apă, crezând că astfel va reuşi să ajungă la mal. Neavând însă puteri, fiind îngheţat de frig, a dispărut sub sloiuri sub ochii celor ce asistau la acest înfiorător spectacol neputincioşi. Se crede că acest individ a fost Cătărău, care voia să treacă în Basarabia şi a fost apucat de sloiurile de ghiaţă. Impresia în Bucovina Din Cernăuţi ni se scrie printre altele: Mai cu seamă în cercurile româneşti acest atentat a produs o adevărată fierbere. Toţi fruntaşii au declarat că dezaprobă acest act criminal şi că fapta nu poate fi decât a unor persoane cari au tot interesul ca înţelegerile dintre Români şi Unguri să deruteze pentru totdeauna. Chiar dacă atentatorii ar fi Români, ei nu pot fi decât nişte criminali puşi în slujba cine ştie cărei organizaţiuni a vreunei puteri străine care are tot interesul să învrăjbească naţionalităţile din Austro-Ungaria. Ori cari vor fi rezultatele cercetărilor, Românii bucovineni desaprobă orice brutalitate şi îşi declină orice răspundere. Prin aceasta însă, ei nu vor înceta să susţie că conaţionalii lor din Ungaria au de suportat un regim care, dacă nu se va schimba, va aduce continue complicaţii între dânşii şi Unguri. Mai cu seamă pe terenul bisericesc să le dea toată libertatea şi să nu se caute mai departe a li se răpi şi simţămintele religioase. Elementul românesc, n-a recurs nici odată la arme criminale în lupta pentru revendicarea drepturilor, totuşi când e vorba să i se atingă şi biserica, îşi pierde cu totul sângele rece. Astfel comentează Românii catastrofa din Debreţin şi susţin că ori câtă silinţă îşi vor da Ungurii să atribuie Românilor această faptă oribilă le va fi zadarnic, deoarece în rândurile româneşti n-a conceput nici odată ideea atentatorilor. Ei ştiu să-şi obţie drepturile pe căi legale şi cu arme civilizate şi că nu vor dezarma decât atunci când sfânta lor cauză va triumfa. Atentatul din Dobriţin nu poate fi decât fapta unor descreieraţi. Şeful serviciului nostru de siguranţă a părăsit azi Cernăuţii cu o destinaţie necunoscută. Voci de presă „Journal de Débats”, din Paris, comentând atentatul din Dobriţin şi înregistrând protestarea Românilor din Ungaria şi din România contra odioaselor învinuiri aruncate, fără dovezi, contra conaţionalilor lor, reaminteşte organizaţia complicată a bisericilor creştine din Ungaria şi numărul crescând al Românilor din acea ţară trecuţi la catolicism şi care nu se desnaţionalizează destul de repede după placul guvernului din Pesta. Ziarul reaminteşte cum numeroase localităţi româneşti au fost alipite la dieceza episcopului Miklóssy şi cum o operaţiune analogă s-a făcut faţă de Ruteni dar, zice ziarul, nemulţămirile Rutenilor sau Românilor nu e de fel o dovadă că unii sau ceilalţi sunt autorii atentatului. Apoi încheie spunând: „Eşti mirat în veacul al 20-lea văzând cum guvernul din Budapesta recurge la mijloace medievale spre a extirpa dintr-o ţară limba şi serviciul religios ce nu-i sunt pe plac. Toate aceste acte de violenţă nu se vor întoarce evident în favoarea cauzei maghiarilor”. 212 * „Leipziger Neueste Nachrichten” scrie la loc de frunte: Maşina infernală, care a sfâşiat la Dobriţin mai mulţi oameni, pare a fi un fioros protest al unui român exaltat contra politicei ungurilor. Chiar în decursul crizei balcanice s-a dovedit că politica României, din cauza felului cum sunt trataţi ardelenii, a apucat un curs contrar monarhiei habsburgice. S-au făcut încercări pentru împăcarea sau reducerea neînţelegerilor. Multe păcate, de ani îndelungaţi, nu pot fi înlăturate într-o singură zi, iar obicinuinţa de a privi pe Unguri ca pe fiii unei seminţii străine, nu poţi face atât de uşor loc sentimentului frăţietăţii. Astfel s-a întâmplat că excesul de zel al Ungurilor a înstrăinat România de Tripla alianţă şi a creat un nou ghimpe îndreptat contra Germaniei. S-a afirmat că Românii din Ungaria nu se mulţămesc cu rezistenţa pasivă. E de mirat că până acum Românii n-au pus la cale o mişcare iredentistă. Aceasta nu e un semn de slăbiciune, ci un semn al forţei sigure de viitor. Atentatul din Dobriţin ar trebui să servească Ungurilor pentru a-şi îndruma ţara spre alte făgaşe. * „Arbeiter Zeitung” comentând comunicatul guvernului ungar, prin care declară că nu face responsabili pe Români pentru atentat, scrie: Hotărârea aceasta e de drept foarte amabilă, dar şi cam caraghioasă. Până acum politica românească a guvernului unguresc consta în decretarea fiecărui cuvânt al oratorilor români drept o înaltă trădare, iar acum când i s-a ivit un excelent prilej, renunţă la propria ei metodă. Motivul e că guvernul unguresc se teme acum serios de spectrul iredentismului, pe care îl evoca până acum cu neruşinare şi fără nici un motiv. * „A Nap” scrie: „...Guvernul şi politica cu România se găsesc într-o situaţie dificilă. Fugarii, respective criminalii arestaţi, au avut legături cu cercurile ruseşti, dar şi faimoasa Ligă Culturală din România are legături strânse de prietenie, aproape pe faţă, cu asociaţiile ruseşti. Acea Ligă, al cărei şef este profesorul Nicolae Iorga, care în modul cel mai vehement a atacat în presa română Episcopia maghiară de Hajdudorog... Românii, atât cei din România cât, cât şi cei de aici, nau nici un motiv să bănuiască pe Ruşi, deoarece avem cunoştinţă, şi afirmăm că unii din membrii Comitetului naţional român, cu care luni de-a rândul Tisza a avut tratative, au călătorit prin Rusia şi a întreţinut relaţii de prietenie cu cercurile ruseşti...”. * „Magyarország” scrie: „...În Dobriţin s-a comis un teribil atentat contra noului episcop maghiar. Singuri numai Românii au atacat şi au fost în contra înfiinţării noii episcopii. Orice om cu scaun la cap poate vedea că numai aceştia au putut fi autorii atentatului. Ancheta comite fiasco-uri şi neglijenţe de neînţeles, alergând după urme palide ruseşti şi americane, câtă vreme neglijează cu totul căutarea urmelor româneşti strigătoare...”. Mai nou Din Sighetu Marmaţiei ni se scrie: În oraşul nostru a stârnit mare agitaţie primarticolul de duminecă al ziarului „Mármaros Független Újság” care, sub titlul „Naţiune ingrată”, atacă cu vehemenţă nemaipomenită pe Români şi îi face răspunzători pe membrii Comitetului naţional pentru atentatul de la Dobriţin. Articolul termină astfel: 213 „Suntem expresia indignării naţiunei maghiare şi a poporului maghiar, susţinător de stat, când condamnăm ticăloşia infamă a celor ce trăiesc din pâinea maghiară. Pământul maghiar le produce pâinea, statul maghiar, cavaleresc, îi apără şi ei, în semn de mulţumire, îi asasinează pe reprezentanţii statului maghiar ori, mai bine zis, pun pe alţii să asasineze cu grămada. Naţiune ingrată, hoardă de dobitoace. Dumnezeul Maghiarilor să-i bată pe iniţiatorii şi făptuitorii crimei!” Intelectualii români din Maramurăş au hotărât să intenteze proces de calomnie acelei mizerabile fiţuici. Pe de altă parte, Dr. Ioan Kovács a provocat la duel pe volnicul redactor care, de viteaz ce e, nu a cutezat să-şi semneze bârfelile veninoase din fruntea fiţuicii. * „Budapesti Hirlap” a deschis o listă de subscripţie pentru ridicarea unui monument în memoria „martirilor Maghiari” din Dobriţin Românul, nr. 41 din 20 februarie/5 martie 1914, Arad, p. 4–5 20 Arad, 19 februarie/4 martie 1914 – Analiză critică în legătură cu politica economică discriminatorie adoptată de guvernul maghiar, în urma căreia populaţia maghiară, colonizată în zonele majoritar româneşti, este sprijinită, în vreme ce românii sunt împinşi spre sărăcie şi spre incultură. Când ne vom împăca? Articol din afară Din toate declaraţiile contelui Tisza, cu toată năzuinţa lui de a se ascunde, o intenţie a ieşit mereu la suprafaţă, o intenţie care loveşte greu în poporul care „sufere şi tace”, neavând posibilitatea de a se apăra. Cine cunoaşte viaţa bietului Român, fie ţăran, meseriaş ori negustor, ştie că dacă guvernul ne va împlini toate dorinţele culturale-politice, de vom avea gimnazii destule, şcoale normale libere, preoţi şi dascăli bine salarizaţi, funcţionari români etc.. Românul va urma să aibă aceeaşi soartă. Cel ce se nutreşte cu pâine amară, cel a cărui viaţă e mai grea şi mai neîndreptăţită decât a vitei din jug, va trăi în aceeaşi colibă în care l-au împins birurile grele şi toate nedreptăţile ce se pot închipui. Ţăranul român se va sbate şi atunci în aceeaşi viaţă grea. din care prin puterile lui nu mai poate ieşi; lui îi trebuie pâine, şi în zadar îi dai posibilitate de aşi câştiga cultură naţională ori străină, când cu totul de altă natură sunt necesităţile lui ardente. Contele Tisza, referitor la politica economică a guvernului, s-a exprimat: „Prin colonizări nu urmărim scopuri potrivnice Românilor, ci folositoare Maghiarilor. Atitudinea noastră nu e ofensivă, ci defensivă împotriva cuceririi ce-o fac Românii pe teren economic”. Aşa ar fi dacă Tisza şi-ar sacrifica averile proprii pentru aceste colonizări, dar pe dată ce ele se fac pe socoteala statului, toată chestiunea ia un aspect urât şi de-a dreptul criminal. Prin colonizări, guvernul se face culpabil de îndoită nedreptate. Pe de-o parte el cumpără cu bani grei moşiile nobililor scăpătaţi şi le dă coloniştilor Unguri pentru a face imposibilă populaţia românească. Când moţul nu va mai fi silit să ia ţara de-a lungul şi de-a latul pentru o bucată de pâine, când bihoreanul nu-şi va mai bate coasa pe moşiile nemeşilor de pe pustă, unde s-a dus să lucre pe un preţ de nimic în locul muncitorilor străini, organizaţi, când râurile din 214 sud-estul ţării nu vor mai esunda394, silite de apele furioase coborâte din munţi pleşuviţi de speculanţi, când enormul şuvoiu de nedreptăţi se va mulcomi cel puţin, atunci acest neam românesc îşi va putea câştiga mai uşor pâinea de toate zilele şi i se va putea vorbi despre cultură. Guvernul poartă grija ca Săcuii să înveţe economia de casă şi le valorizează aceste producte. De ce nu face asemenea şi cu bieţii Români din Bihor sau Munţii Apuseni? Dacă statul cheltuieşte pentru un palat de teatru din Budapesta 3 milioane de coroane, dacă pentru o moşie stearpă din Várpalota dă 5–6 milioane, de ce nu dă ceva şi pentru regularea ţărmurilor râurilor din sud-estul ţării, unde în urma esundărilor catastrofale atâţia oameni au rămas pe drumuri? Cu 20 milioane va face guvernul să se dreneze un teritor de vreo 40.000 jug[ăre] din regiunea Dunării de jos. Credeţi că din aceste pământuri va primi şi vreun Român ceva? Colonişti unguri vor pune stăpânire şi pe acestea! Să vedem ce se întâmplă cu moşiile erariu-lui. Erariul şi fondul de cult, numai în sud-estul ţării, cu păduri cu tot au până la 400.000 jug[ăre]. Din aceste în regie proprie sunt foarte puţine, numai acele moşii unde sunt şcoli economice sau ferme-model. Celelalte sunt date în arendă, şi aici se face nedreptatea. Nu se dau în parcele mici, ci numai în întregime, aşa că numai oamenii cu averi mari le pot lua în arendă. Apoi ce e mai mult, ministrul îşi rezervă dreptul de a primi ofertele cari îi convin lui şi nu e legat să-l primească pe cel mai favorabil statului. Aşa se întâmplă că o oarecare rudă a unui secretar de stat are în mână câteva sate româneşti, unde domneşte autonom, după cum îi place. După protejaţii guvernului vin apoi Jidanii, Nemţii etc.. toţi închinătorii în faţa politicei guvernului. Aceştia de cele mai multe ori nu lucră pământul, ci-l dau Românilor în arendă, cel puţin cu preţul dublu. După regia mare guvernul nu are câştig mai mult de 3–3,5 procente. Cel puţin atâta putem aştepta ca aceste moşii să se împartă în parcele de 2–10 jugăre şi să se arendeze cetăţenilor fără a lua în considerare simpatiile politice. S-a adus nu de mult o lege specială pentru ajutorarea comunelor la cumpărarea păşunilor. Din an în an se votează de atunci sume mari, dar n-am auzit nici o comună românească să fi căpătat păşune. Ba chiar cele existente dispar, fie sub plug fie ca să ridice case pe acele locuri. Dacă te vei duce cu vitele în România, d[e] e[xemplu], nu te vor lăsa să vii îndărăt cu ele, cum s-a întâmplat nu de mult cu brănenii. Totul merge în folosul marilor proprietari, cari toţi sunt unguri. Importul vitelor din România şi Serbia e redus la minimal, contingentându-se numărul, vite nu poţi creşte că n-ai păşune, aşa se urcă preţul vitelor în ţară şi-i viaţa tot mai scumpă. De ai vite, câte neplăceri ai cu medicii veterinari cu cari nu te poţi înţelege. Îţi puşcă vita, calul, pierzi o avere întreagă, despăgubire nu capeţi. Budgetul anului trecut îi dă ministerului de agronomie 100.000 coroane spre acest scop. Ce este suma aceasta pentru o ţară ca Ungaria? Un strop în mare. Unde sunt apoi dările grele, directe şi de consum, apoi finanţele. Poziţiile principale din venitele statului sunt: finanţe, darea de spirt, darea după pământ şi după casă. Pe cine apasă acesta mai întâiu? Pe ţăran, pe omul sărac. Undei-i introducerea dărilor de consum pe articolii de lux, unde-i darea progresivă, cinstită? Sunt însă sate româneşti cari au pământuri bune şi mănoase. Aceştia apoi sufăr de alte nevoi. Aşa, d[e] e[xemplu], n-au drumuri de circulaţie. Degeaba aleg deputat guvernamental, care le tot promite drumul, tot nu-l capătă. Iar fără acesta nu pot valoriza la timp şi prompt produsele lor. 394 Inunda – n.n., A.Ţ. 215 Avem vreo 3–4 comunităţi de avere, cu capitaluri mari. Mai toate au fost câştigate, apărate de Români. Azi străinul porunceşte în ele. Tu, fiu şi urmaş al acelor grăniceri cari şiau vărsat sângele pentru ţară şi casă, nu poţi avea ajutor de acolo, ca la şcoală în tihnă să poţi câştiga cultură, dar cei 3–4 fii ai notarului, unul mai prost ca celălalt, capătă toţi stipendii, să aibă bani de buzunar. Din aceste fonduri pot beneficia numai descendenţii foştilor grăniceri, cari au câştigat averea. Şi apoi centrele pur româneşti cum mai sunt lipsite de ajutorul statului şi favorizate cele străine? Târgurile de ţară, centrele de administraţie şi justiţie se stabilesc în localităţi ungureşti sau cel puţin semiungureşti, în urma căror, dispoziţii oamenii au mari cheltuieli, iar centrele lor se ridică în avere şi industrie. Când s-a năpustit filoxera asupra podgoriei de Tokaj, când a suferit daune mari de cutremur Kecskemétül, guvernul a ştiut să ia împrumut de stat ca să sară într-ajutor conaţionalilor săi, dar ce au căpătat Românii prăpădiţi în două rânduri de potop? Paşaport spre America? Acestea sunt ranele grele ale noastre, cari nu ne lasă să înaintăm, în urma cărora un popor de 4 milioane sufere. Suntem săraci. Pământ, pâine, îi trebuie neamului românesc din această ţară. Pâinea asta, însă rassa dominantă de bună voie nu o va împărţi cu noi. Trebuie multă energie şi devotament să aibă Tisza, şi soţii, pentru a convinge pe Unguri despre folosul şi lipsa unei pacinice convieţuiri cu Românii. Şi nici asta nu va fi destul. Trebuie un mare şi fierbinte purgator, ca ideile, concepţiile compatrioţilor maghiari să le purifice. Evenimente mari, istorice, sunt în stare numai să producă o astfel de schimbare a atmosferei. Atunci, numai atunci ne vom putea împăca! Românul, nr. 40 din 19 februarie/4 martie 1914, Arad, p. 2–3 21 Budapesta, 19 februarie/6 martie 1914 – Articol de fond în legătură cu discursul preşedintelui Partidului Naţional Român din Transilvania, dr. Teodor Mihaly, în Parlamentul de la Budapesta pe marginea „chestiunii româneşti” negociate de Comitetul executiv al PNR cu premierul maghiar, Tisza István, pentru recunoaşterea drepturilor politice şi civile ale etniei româneşti din Transilvania. Chestiunea românească în Cameră Discursul domnului Dr. Teodor Mihali Răspunsul contelui Tisza Arad, 7 martie Credincioşi promisiunei noastre de ieri, dăm la vale în întregime discursul rostit în şedinţa de ieri a Camerei ungare de preşedintele Clubului parlamentar naţionalist, domnul Dr. Teodor Mihali, discurs care, împreună cu cele ce se vor mai rosti în cursul desbaterilor problemei româneşti de către deputaţii noştri şi de către personalităţile reprezentative ale vieţii politice maghiare, va lămuri un capitol de mare preţ al luptelor politice româneşti din Ungaria şi va deschide cărări spre un nou viitor de lupte, acum în pragul unor vremuri de adânci semnificaţii. Chestiunea care dominează c-o gravitate extraordinară întreaga viaţă politică a Ungariei, ba în multe privinţe chiar şi viaţa politică a monarhiei, e chestiunea naţională în ţara noastră, şi e numai firesc că ecoul acestei existenţiale chestiuni a statului să amuţească pentru moment toate glasurile altor preocupări de ordin politic mai puţin ardent. 216 Avem impresia că evoluţia acestui străvechiu stat poliglot a intrat în faza decisivă, din care organismul lui poate să iasă rănit de moarte, dar poate să iasă şi restaurat şi îmbogăţit cu noi izvoare de energie. Această din urmă posibilitate e dorinţa sinceră a tuturor cetăţenilor ţării şi pentru realizarea ei se cheltuiesc acum toate forţele unui istoric partid politic, care este Partidul Naţional Românesc. Când şi partidele maghiare vor înţelege că trebuie să-şi închine cu tot dinadinsul forţele deslegărtii acestei probleme, posibilitatea dorită de noi va avea toate sorţile de isbândă. Marile îndemnuri în acest sens sunt cuprinse cu putere în discursul domnului Mihali, care a inaugurat ieri, cu demnitatea cuvenită, desbaterea problemei româneşti. Vom avea ocazie să stăruim asupra adevărurilor apărate de domnia sa şi să lămurim pe deplin intenţiile salutare ale partidului nostru. Acum e mai cu cale să adunăm şi să închegăm întreg materialul problemei, rămânându-ne sarcina comentariilor la sfârşit. De aproape cinci decenii presa românească a muncit fără încetare pentru limpezirea acestui material. El se încheagă acum într-un tot clar în discursurile deputaţilor noştri şi constituie un efort moral, iredutabil, al aspiraţiilor noastre fireşti, legitime. Potrivnicii noştri politici – neesceptând nici pe contele Ştefan Tisza – aduc încă şi azi un material nepurificat, greu de zgura prejudecăţilor, şi el contribuie numai la complicarea problemei. Factorul însă atotputernic, care solicită tot mai impetuos soluţia, a intervenit şi va interveni din ce în ce mai hotărâtor. Acest factor e dat în stările interne tulburi şi pline de pericol, precum şi în stările externe, prea puţin favorabile nouă. Vom da întâi discursul domnului Mihali şi imediat şi răspunsul ce a primit domnia sa din partea contelui Tisza. Celelalte cuvântări au fost schiţate esenţial în numărul nostru de ieri şi nu reclamă o reproducere mai extensivă. Discursul domnului Mihali După cum să ştie, domnia sa a fost primul orator al şedinţei de ieri: T. Mihali: On[orată] cameră! Am conştiinţa de plină a răspunderii mari cu care datorez partidului meu şi problemelor de ordin public ale ţării când iau cuvântul la răspunsul de mare importanţă, dat de primul ministru relativ la chestiunea românească. Simt că azi, când contrarii noştri politici vor să întunece cu mijloace falşe dreptatea cauzei noastre, răspunderea mea, în actualele stări politice turburi, se potenţează. Am însă, în situaţia mea grea, mângâierea că cauza existentei naţionale a poporului românesc, cauza intereselor lui vitale, e atât de clară, atât de justă, că ea nu poate fi întunecată prin viclenii şi prin intrigi, şi am credinţa că va ieşi totuşi învingătoare din lupta grea ce poartă. Înainte de ce m-aş ocupa de meritul răspunsului dat de primul ministru, daţi-mi voie să fac, în numele partidului meu, câteva declaraţii principiale. Partidul Naţional Român, consecvent programului, ţintei ce şi-a fixat de la început, n-a pierdut din vedere niciodată interesele ţării, monarhiei şi dinastiei, s-a luptat, atât în trecut cât şi în prezent, în spirit constituţional, cu arme legale şi pe cale pacinică pentru asigurarea intereselor de existenţă naţională ale poporului românesc. C. Fernbach: Vedem şi din cazul de la Dobriţin! (Sgomot mare. Voci din băncile guvernamentale: Să-1 auzim pe orator!) T. Mihali: Partidul naţional român, atât în trecut cât şi în prezent, a fost pătruns de gândul unei soluţii pacinice, ori de câte ori factorii de cădere s-au adresat către noi în scopul unei desbateri paşnice a chestiunei de naţionalitate. Partidul naţional român a onorat întotdeauna iniţiativele de acest fel, le-a întâmpinat cu cea mai mare obiectivitate şi loialitate. Nu voi să evoc trecutul îndepărtat, ajunge pentru clarificarea chestiunii să mă refer numai la tratările la cari am luat singur parte, în calitate de bărbat oficial al partidului meu, 217 şi pe cari le cunosc nemijlocit. Cea dintâi încercare de acest fel s-a făcut în 1894, în luna mai, în memorabilul timp când 25 membri al Comitetului naţional român erau puşi pe banca acuzaţilor la Cluj. Pe atunci, guvernul liberal chemase la Budapesta pe bărbaţii de încredere ai Partidului naţional român, şi în special pe cei doi mitropoliţi ai bisericilor române, dar după ce tratativele urmate cu aceştia n-au dat nici un rezultat, urmarea a fost, că cei 25 membri ai Comitetului au fost osândiţi la Cluj, în total la 55 ani de temniţă. Noi suportam liniştiţi marile poveri ce ni s-au dat, dar după un an, Maiestatea Sa a graţiat pe prizonierii noştri. Eliberaţi membri comitetului, guvernul lui Bánffy ne-a întrebat ce atitudine vom lua faţă de faptul graţierii şi care va fi atitudinea noastră politică în viitor. Am delegat atunci o comisie de trei, care i-a adus ministrului preşedinte la cunoştinţă, că Maiestăţii Sale îi suntem cei mai recunoscători pentru graţiere, iar privitor la activitatea noastră politică din viitor, i s-a spus că vom munci în senzul ţintelor noastre programatice, luptând mereu pentru apărarea intereselor poporului nostru şi pentru realizarea drepturilor noastre. Urmarea a fost, că după manifestul ce am publicat, ni s-a croit din nou o pedeapsă de câte o lună temniţă. Fie-mi permis să amintesc că în vara anului 1894, cam prin august, ministrul Hieronymi venise în Ardeal cu misiunea să resolve problema de naţionalitate şi să înceapă tratări de pace cu Comitetul naţional. E caracteristic, că în acelaşi timp, când ministrul Hieronymi declarase, în ordinul său neexistenţa partidului nostru naţional, când membri comitetului au fost loviţi cu grele osânde şi temniţe, a ţinut totuşi de cuviinţă să stea de vorbă cu Comitetul nostru naţional şi să se sfătuiască cu noi asupra modalităţilor unei soluţii pacinice. E natural că situaţia noastră fusese foarte dificilă, pentru că nu e lucru uşor să iei în chestiuni de ordin public atitudini categorice, într-o vreme când la spate eşti ameninţat cu sbiciul unor pedepse temniciare atât de grele. Tratările de pe atunci se învârteau mai mult în jurul unor chestiuni personale şi erau menţinute în alternativa că ori ni se vor ierta temniţele, dându-ni-se şi mandate de deputăţie, ori vom rămâne cu osânda. Aşa fiind aşezate tratările, n-au dat rezultate, pentru că noi aveam şi pe atunci credinţa tare că chestiunea de naţionalitate nu se poate resolva temeinic şi spre liniştea obştei decât dacă vor fi excluse toate interesele personale şi cele de partid şi dacă se va căuta, obiectiv, asigurarea intereselor poporului. (Aprobări). În consecinţă, noi, membri de pe atunci ai comitetului, am preferat partea mai greaua soluţiei şi am intrat în temniţă. Alte tratări au avut loc în 1906, în timpul regimului coaliţionist, când membrii comitetului şi mitropoliţii celor două biserici române au fost chemaţi la primul ministru Wekerle. Cred că miniştrii de atunci îşi aduc aminte de tratările ce decurgeau în cadre generale şi al căror rezultat era ca se găsim, înainte de toate, un modus vivendi, remediinduse doleanţele la ordinea zilei şi ajungând guvernul în situaţie să cunoască natura acestor doleanţe. Am fost invitaţi să le cuprindem în scris şi noi le-am şi înmânat primului ministru Wekerle. Adevărat că rezultat nu s-a obţinut, întrucât ordonanţele ministrului de interne Andrássy, privitoare la întrebuinţarea limbei în administraţie – care ordonanţă conţine fără îndoială şi părţi de preţ – n-a dat în viaţa reală nici un rezultat, rămânând ea pe hârtie, ne pusă în aplicare. Am păţit întocmai ca cu legea de naţionalitate, care glăsuieşte foarte frumos pe hârtie, ba în faţa lumei mari a ajuns şi lege, argument de excelare şi paradă, dar care n-a avut nici un folos pentru noi. A patra încercare de acest fel a avut loc între Partidul Naţional Român şi între guvernul contelui Khuen, cu ocazia venirii la putere a acestuia, şi pot să afirm că contele Khuen ne pusese în perspectivă o politică de naţionalitate de mare proporţii. Am amintit toate astea numai pentru ca să dovedesc de tot simplu că partidul nostru a încercat întotdeauna o soluţie pacinică a chestiunii de naţionalitate, şi pentru ca să 218 adeveresc în acelaşi timp că şi guvernele precedente, ori de câte ori simţeau necesitatea, alegeau aceiaşi modalitate pe care a ales-o şi guvernul actual. Mă mir, îndeosebi de atitudinea partidului kossuthist, care – după cum cei iniţiaţi bine ştiu – în atingerile de partid ce a avut cu noi, în schimbul nostru de scrisori şi adrese, ne-a recunoscut întotdeauna legitimitatea, ne-a recunoscut calitatea de partid chemat să reprezinte interesele poporului românesc şi îndreptăţit să fiinţeze şi să se organizeze singur. (Mişcare pe băncile kossuthiste). Zic, mă mir foarte mult de atitudinea de azi a partidului kossuthist şi după ce constat că pe băncile kossuthiste unii se îndoiesc... Géza Polónyi: Da, n-avem nici o cunoştinţă! T. Mihali: ....că partidul ne-ar fi socotit pe noi un partid legitim, îmi iau voie să mă refer în special la una din scrisorile ce sunt în posesiunea mea, şi anume la scrisoarea care sa datat la 22 decembrie 1909 şi care mi s-a trimis din partea lui Francisc Kossuth în numele Partidului Independist ’48-ist. Adresa acestei scrisori sună: „Domnului deputat Dr. Teodor Mihali, ca preşedintelui partidului naţionalist” (Ilaritate pe băncile guvernamentale. Sgomot în stânga. S-auzim! S-auzim! Preşedintele sună). Conţinutul scrisorii e următorul (citeşte): „Partidul regnicolar independist ’48-ist. Budapesta, 22 decembrie 1909. Francisc Kossuth. Stimate prietene! Conform hotărârei aduse de cameră în 22 curent, cei 21 membri ai comisiei pentru adresă trebuie aleşi în şedinţa din 28 curent. Partidul independist, în şedinţa sa de azi, a luat hotărârea, ca comisia să fie compusă, în conformitate cu raportul numeric din cameră al partidelor, după cum urmează: 7 membri să aleagă partidul independist şi ’48-ist, 5 membri partidul kossuthist independist, 4 membri partidul constituţional, 1 membru stânga, 1 membru partidul poporal, 1 membru partidul naţionalist, 1 membru deputaţii croaţi şi, în sfârşit, un membru să fie desemnat dintre deputaţii în afară de partide. Te rog cu toată stima să binevoieşti a lua la cunoştinţă hotărârea asta a partidului independist, a aduce lucrul la cunoştinţa partidului de sub conducerea ta şi a ne comunica aprobarea voastră binevoitoare, dimpreună cu numele deputatului pe care-l desemnaţi pentru acest loc în comisie, aşa ca tipărirea buletinelor de votare să se poată face la timp. Cu salutări patriotice Francisc Kossuth”. E ciudat, onorată Cameră, cum membri partidului kossuthist observă azi o atitudine diametral opusă, nu vor să ştie de existenţa partidului nostru, ceia ce nu e de altfel ofensator pentru noi ca personaj, dar e ofensator pentru poporul nostru. Pentru că oricum s-ar privi chestiunea, noi reprezentăm aici un popor de trei milioane. (Mişcare. (Voci din dreapta: Nu-i adevărat! Sgomot.) I. Siegescu: Noi îl reprezentăm! T. Mihali: Dumneavostră nu reprezentaţi programul ideal al poporului românesc! (Sgomot). Gy. Györffy: Deputaţi unguri, nu deputaţi români ! Dr. T. Mihali: E destul că onorata Cameră, în această chestie partidul independist, ia azi o altă atitudine. Fie-mi permis să mă provoc în această privinţă la discursul domnului deputat contele Albert Apponyi, rostit în şedinţa de la 4 ianuarie 1914 (ceteşte): „Onorată cameră! Regret, dar nu pot să satisfac dorinţei domnului prim-ministru. Punctul meu de vedere este că în primul rând rezultatul, care se prezintă ca rezultantă politică a convorbirilor şi tratativelor urmate cu numiţii factori, e foarte natural că nu poate să aibă urmări bune pentru forţa statului unitar naţional maghiar. Accentuez, nu poate să aibă urmări bune, şi voi motiva aceasta. De altă parte, ori care ar fi rezultatul, pozitiv sau negativ, ori cari ar fi cadrele în cari s-au ţinut convorbirile, ori cari ar fi limitele peste cari însuşi d. prim-ministru declară că nu se poate trece, însăşi năzuinţa de a asigura pacea cu naţionalităţile prin atari tratative, din punct de vedere politic o consider de o mare greşeală şi, în consecinţele ei de, o procedură incalculabil de greşită”. (Adevărat. Aşa-i! în stânga. Strigăte: Crimă!). 219 Onorată Cameră şi onorat partid independist! Nu înţeleg cum am putut ajunge până acolo... Contele Albert Apponyi: Voi explica eu aceasta! Dr. T. Mihali: ...să fie considerată ca o crimă acea procedură când un guvern îşi împlineşte datoria atunci, în scopul apărărei intereselor tuturor popoarelor ţării, examinează doleanţele şi cerinţele juste ale acestor popoare, închipuiţi-vă numai, onorată Cameră, ce influinţă are asupra poporului nostru declaraţia făcută din partea partidului independist. Asta e rasiala pe care o merită acel popor, care secoli de-a rândul a apărat la periferii patria, că partidul independist într-atâta desconsideră reprezentanţii acestui popor şi consideră ca o crimă faptul că un guvern stă cu el la vorbă? (Adevărat! Aşa-i – în băncile din urmă din centru). Să-mi creadă onoratul partid independist că noi mai bucuros am accepta rezolvarea chestiei fără tratativele costisitoare pentru noi. Nu e lucru prea plăcut să toceşti urcând de atâtea ori scările de marmoră ale palatului Ministerului de interne (Ilaritate în stânga!) atunci când totdeauna cu acea nedumerire mergem acolo, că oare care va fi rezultatul, că oare cum va fi asigurată aci soarta poporului meu. Da, onorată Cameră, când dumneavoastră consideraţi de crimă şi greşeală faptul că un guvern îşi împlineşte datoria, în acest caz eu nu pot decât să-mi exprim regretul şi m-aş bucura foarte mult dacă domnul deputat ar da declaraţiei domniei sale o aşa explicare încât aceea să liniştească poporul nostru. Fie convins partidul guvernamental că eu nu o fac aceasta pentru ca să-l apăr pe d. prim-ministru, domnia sa nu simte nevoia apărării mele. Eu îmi explic expresiunea aceea criminală nu în înţelesul propriu, ci în înţelesul că a fost o crimă neiertată că s-a stat cu noi de vorbă, pentru că după mintea mea naturală eu nu pot da acesteia altă explicare. Am credinţa că cele ce am spus au putut convinge pe fiecine că guvernele de până acum şi formaliter au urmat aceeaşi procedură, iar dacă de o parte şi de altă parte forma actuală e considerată de trădare, atunci nu înţeleg cari pot să fie motivele cari au îndemnat, mai ales partidele din opoziţie, să-şi schimbe într-atâta părerea. (Sgomot în stânga). Pentru mine e foarte indiferent cu care guvern sau bărbat maghiar de stat stăm în faţă, căci doară scopul nostru nu este să încheiem pacea cu acel guvern sau bărbat de stat, ci în interesul ţării să creăm stări pacinice, durabile între popoare. (Sgomot în stânga. S-auzim!) Bela Kun (întrerupe). Preşedintele (sună): Rog pe domnul deputat Bela Kun să nu turbure discuţia. Dr. T. Mihali: Eventuala presumare, că ar fi la mijloc alte interese, chiar şi numai a vorbi despre aceasta o consider sub demnitatea noastră. Aceasta a fost ceea ce am voit să spun asupra tratativelor formale. Ce priveşte tratativele de acum, pot spune că acestea au început pe o bază mult mai pozitivă şi au fost mult mai intense decât cele precedente, iar aceasta pentru că, a limine, deja cu prilejul primelor tratative domnul prim-ministru mi-a acceptat propunerea ca, a limine, să excludem interesele personale şi de partid. (Vii aprobări în dreapta). Tratativele au fost reluate, din punctul de vedere curat al interesului public, cu deplină obiectivitate. Din punct de vedere principial, am luat apărarea intereselor ţării şi ale popoarelor nemaghiare din interiorul ei. În această privinţă, onorată Cameră, de asemenea am luat în scris, după înţelegerea în partid, acele propoziţii cari le-am prezentat dlui primministru. Domnul ministru-preşedinte a răspuns, şi întreg cursul tratativelor l-a adus la cunoştinţă onoratei Camere, cu atâta preciziune, atâta loialitate şi sinceritate, încât eu, care am fost membru al comisiunei care a tratat, numai atât pot constata că răspunsul domnului prim-ministru învederează pe deplin starea de fapt, şi eu numai de aceea am luat cuvântul ca să se poată orienta onorata Cameră şi asupra paşilor făcuţi din partea noastră, ca să se vadă icoana întreagă şi fidelă. În această privinţă îmi cer voie, onorată Cameră, să cetesc 220 acele propoziţii cari noi ne-am luat îndrăzneala să le prezentăm domnului ministrupreşedinte. (S-auzim! Ceteşte): „1. Conform principiului libertăţii instrucţiunii, să se recunoască dreptul şi să se dea posibilitatea, prin instituţiuni, ca poporul român în toate fazele instrucţiunii publice să se poată cultiva în limba proprie, atât în şcolile de stat, fundaţionale şi comunale, ca şi în cele confesionale. 2. Pentru realizarea libertăţii religioase, şi egalităţii confesionale de drept, să se asigure şi să se respecteze autonomia bisericei gr[eco-]ort[odoxe], atât pe teren bisericesc şi şcolar, cât şi în afacerile fundaţionale şi interne şi să înfăptuiască şi autonomia bisericii gr[eco-]catolice. Să se execute art. XX de lege din 1848. Statul să pună la dispoziţia ambelor biserici române, în proporţie cu sumele date celorlalte biserici, ajutoare pentru scopuri bisericeşti şi şcolare. Parohiile româneşti încorporate la Episcopia de Hajdudorog să se reîncorporeze la Mitropolia română gr[eco-]cat[olică] de Alba-Iulia şi Făgăraş. Rezolvarea acestor chestiuni se va face pe baza înţelegerii dintre capii bisericelor respective. 3. Să se asigure libertatea presei şi să înceteze persecutarea pentru motive politice, a produselor presei româneşti. 4. Pentru susţinerea şi desvoltarea caracterului de rasă şi etnic al poporului român, precum şi pentru posibilitatea propăşirii sociale să se recunoască dreptul de convenire şi întrunire liberă. 5. Să se recunoască libertatea de organizaţie şi acţiune a partidului naţional român şi să înceteze acele dispoziţiuni administrative cari împiedecă libertatea de organizaţie şi acţiune a partidului. 6. În părţile locuite în mase compacte de Românii să se administreze în limba românească şi să se introducă în acele ţinuturi şi în viaţa administrativă pe cale instituţională limba românească. 7. Unde Românii locuiesc în mase compacte să se introducă limba românească pe cale instituţională la tribunale şi judecătorii, să se primească petiţiunile şi actele româneşti, protocolul cu Românii să se ia româneşte şi hotărârile judiciare să se emită în această limbă. Emisiunile judecătoriilor superioare de asemenea să se dea în traducere românească autentică. 8. Statul să împărtăşească ţinuturile româneşti cu acel sprijin economic care îl primesc şi celelalte ţinuturi şi să dea tuturor instituţiunilor româneşti ajutor proporţional cu acel care-l primesc celelalte instituţii neromâneşti. Să creeze în părţile locuite în masse compacte de Români şcoli economice, industriale şi comerciale cu limba de propunere românească şi să ajutoreze cu bunăvoinţă toate instituţiunile româneşti similare, precum şi diferitele străduinţe economice. 9. Statul să înceteze acţiunea de colonizare îndreptată contra Românilor şi proprietăţile erariale să le vândă succesiv agricultorilor din acele locuri Pădurile erariale să fie administrate nu numai din interes economic ci şi social. Să se creeze instituţiuni de stat corespunzătoare în părţile locuite de Români şi mai ales să se ia în seamă interesul economic al acestora. 10. Pentru participarea Românilor la activitatea administrativă şi judiciară a statului, precum şi pentru validitarea principiului ca poporul român să fie administrat de fiii ieşiţi din sânul său, să se asigure pe cale instituţională ca, atât pe teren administrativ cât şi judiciar, mai departe în funcţiunile de stat, în părţile locuite în masse compacte de Români să se numească funcţionari români şi, în lipsa acestora, numai de aceia cari vor dovedi, în faţa unei comisiuni trimisă în scopul acesta, că posedă limba românească în grai viu şi scris. (Mişcare la stânga. Să auzim!) 11. Să se asigure în mod permanent afirmarea politică a naţiunei române, precum şi influenţa ei. Ţinând această ţintă înaintea ochilor, să se facă şi reformă electorală. Partidul naţional român a adoptat baza sufragiului universal, secret şi exercitabil după comune. Întru cât însă acest postulat nu se poate realiza în împrejurările politice date, să se facă o reformă electorală care, în privinţa dreptului electoral, a procedurei electorale, a împărţirei circumscripţiilor şi a judicaturei asupra alegerilor, să conţină astfel de dispoziţii cari să asigure în mod cuvenit şi permanent că din deputaţii, trimişi în Camera Ungariei a 6-a parte să fie Români”. (Mişcare pe băncile din stânga.) 221 Onorată Cameră! Am motivat în mod amănunţit acest punct de. vedere principial al nostru, prin exemple practice şi concrete, am năzuit să ni-l clarificăm şi am făcut tot posibilul pentru aplanarea divergenţelor ce există între punctul nostru de vedere şi între cel al domnului prim-ministru. E însă regretabil că aceasta n-a reuşit. Cine compară aceste puncte ale noastre cu declaraţiile domnului prim-ministru, făcute aici în Cameră, uşor se poate convinge că între noi şi domnul prim-ministru nu s-a făcut nici o înţelegere, iar dacă totuşi domnul prim-ministru a făcut declaraţii referitoare la promovarea intereselor culturale şi economice ale popoarelor nemaghiare din ţară, în tot cazul noi le luăm acestea cu mulţumire şi bucurie la cunoştinţă, mai ales fiindcă acest fapt influenţează în mod binefăcător nu numai asupra poporului nostru, a Românilor, ci asupra tuturor naţionalităţilor din ţară, deoarece noi totdeauna am stat pe punctul de vedere că, în baza egalei îndreptăţiri, toate naţionalităţile să fie tratate la fel. Divergenţa ce există între punctul nostru de vedere şi între cel al domnului primministru explică presumpţiunea pe care comitetul Partidului Naţional Român a adus-o şi a primit-o în şedinţa de la 17 a lunei trecute, iar fiindcă aş vrea ca onorata Cameră să cunoască această declaraţie, aşa cum ea s-a făcut, îmi permit să cetesc această rezoluţiune nevotată în unanimitate: (Aici oratorul dă cetire cunoscutei Resoluţii de la 17 februarie n[ou] a Comitetului nostru naţional). Onorată Cameră! E evidentă divergenţa ce există între punctul de vedere principial al partidului nostru şi între cel al domnului prim ministru. Cu toate acestea, mai ales din băncile opoziţionale şi din partea onoraţilor colegi opoziţionali, în continuu ni se aduce acuza (Sgomot în stânga. S-auzim! S-auzim! în dreapta) că în această chestie s-a făcut înţelegere secretă, pact secret. (S-auzim! S-auzim în dreapta). Eu sunt de credinţa că atari acuze, lipsite de ori ce temeiu, strică numai chestiei şi idei păcii în viitor (Aprobări). Această chestiune, onorată Cameră, astfel se prezintă astăzi că toţi politicienii şi bărbaţii de stat maghiari, precum şi toate partidele politice, ar avea cea dintâi şi cea mai sfântă datorinţă să constate odată hotărât: oare poporul maghiar şi românimea au interese comune şi, dacă acestea le-au stabilit, atunci să tragă consecvenţele. Dar să se stabilească numai în principiu că sunt interese comune şi să nu se tragă consecinţele, ori să nu se facă nimic, nici pe cale oficială nici culturală, ca să progreseze în toată privinţa interesele culturale şi economice ale tuturor naţionalităţilor nemaghiare din ţară – cred că e un joc politic frivol. Dar noi nu dorim să rezolvăm chestiunea de naţionalitate în contra maghiarilor şi în detrimentul ţării, ci împreună cu Maghiarii spre promovarea intereselor şi întărirea ţării. (Aprobări la dreapta şi mijloc). În această privinţă, am ferma convingere că trebuie numai bunăvoinţă şi încredere reciprocă ca să ajungem aceste două scopuri însemnate, sfinte. Dacă se potriveşte undeva şi se poate aplica proverbul latin „Concordia parvae res crescunt, discordia maximae dilabuntur”, atunci numai în cazul de fată s-ar putea. (Aprobări la mijloc). Şi noi nu facem alta decât că ne năzuim să creăm, în spirit constituţional şi luptând cu mijloace legale, o armonie pentru asigurarea existenţei naţionale a poporului român – între aceste interese şi cerinţele necondiţionate ale integrităţii teritoriale a statului maghiar şi suveranitatea politică. (Aprobări la dreapta). Eu cred că, când e vorba de rezolvarea unor chestiuni reale şi practice, nu trebuie să pierdem multă vreme cu concepţiile teoretice, pentru că vremea trece şi se poate că în viitor vor urma evenimente istorice cari pe noi ne vor afla şi atunci divizaţi în astfel de stare de regretat. Dacă ar veni aceasta, vă asigur stimaţi deputaţi că răspunderea nu cade pe noi ci pe stimaţi politicieni maghiari. (Sgomot la stânga). Géza Polónyi: Aci ameninţă! (Sgomot la stânga). Preşedintele: Rog pe deputatul Béla Kun să nu-l conturbe pe orator. 222 Dr. Teodor Mihali: Noi am făcut tot ce ne-a stat în putinţă şi vom face şi în viitor pentru crearea şi realizarea păcii, dar aşteptăm bunăvoinţa nu numai de la partidele politice, ci şi de la societatea maghiară, să nu aducă în decursul tratativelor de pace astfel de acuze cari însălbăticesc situaţia. (Aşa-i! Adevărat! – la mijloc). Pentru că, în cele din urmă, aşa a voit şi dispus Dumnezeu ca să trăim şi să murim aici şi noi nu contra intereselor maghiare şi nu în detrimentul statului maghiar, cum am zis şi mai înainte, ci pentru progresul şi întărirea statului maghiar vrem să creăm acea înţelegere frăţească şi paşnică de care ţara, mai ales în împrejurările politice actuale, are mare trebuinţă. (Aprobări la dreapta). Onorată Cameră! Daţi-mi voie să fac reflexii, în câteva cuvinte, la discursul şi proiectul de rezoluţiune de ieri ale colegului Elemér Jakabffy. Am tot respectul pentru declaraţia stimatului coleg, că trebuie îndemnat guvernul să promoveze interesele culturale şi economice ale tuturor naţionalităţilor din ţară. Dar noi avem convingerea fermă, onorată Cameră, că până când nu vom avea instituţii politice pentru asigurarea intereselor şi până când, prin instituţiile noastre politice, nu va fi asigurată afirmarea politică a naţionalităţilor, până atunci aceea nu poate fi o deslegare. Pentru că poate fi astăzi un guvern binevoitor, care într-adevăr să sprijinească interesele culturale şi economice spre mulţumirea naţionalităţilor însă, neavând garanţii politice, poate veni un alt guvern, care să urmeze cu totul altă politică. Lăsând la o parte acestea, ar fi loial şi demn ca naţionalităţile din ţară, cari formează jumătate din întreaga populaţie şi cari au păzit şi păzesc ţara la periferiile cele mai expuse, să exercite drepturile cari li se cuvin în proporţie cu situaţia numerică şi progresele culturale şi economice. Eu, onorată Cameră, am convingerea că fericirea ţării şi desvoltarca ei, în sens democratic, sunt absolut imposibile până când nenorocita chestiune de naţionalitate nu va fi rezolvată. Am văzut doar şi în trecutul apropiat, când guvernul coaliţionist a venit cu marşrută, legalizată, că trebuie să introducă sufragiul universal – dar nu l-a introdus, nu l-a făcut. Şi pentru ce? Pentru că nu a fost rezolvată chestiunea de naţionalitate, s-a temut de un pericol din partea naţionalităţilor. Guvernul de acum de asemenea a făcut o lege electorală reacţionară. S. Bakonyi: Asta-i adevărat, dar nu aţi luptat împotriva ei. (Contraziceri). Dr. T. Mihali: A făcut-o aşa pentru că a temut supremaţia maghiară, nu a rezolvat chestiunea de naţionalitate, s-a temut de un pericol din partea naţionalităţilor care din nou a ieşit la suprafaţă, cu atât mai vârtos că s-a ridicat acuza din partea opoziţiei că noi am fi fost privilegiaţi cu noua lege electorală deşi, cum s-a adeverit, vom avea 20–22 de circumscripţii în loc de 43. (Mişcare). L. Hollós: Deja o ştiu! Contele Tisza: Am spus-o şi eu! Contele Apponyi: Să auzim, să auzim! Preşedintele: Rog pe domnul deputat Béla Kun să nu-1 conturbe pe orator. Dr. T. Mihali: În ceea ce priveşte proiectul de rezoluţiune al antevorbitorului meu, aş contribui şi eu la acela, dacă s-ar fi exprimat mai clar, ce înţelege sub stat maghiar unitar. Dacă sub stat maghiar unitar înţelege că toate naţionalităţile din acest stat pe ori ce cale, ori cu buna ori cu puterea, să se contopească în rassa maghiară (Mişcare), despre o astfel de unitate nu se poate vorbi. Dacă sub unitate se înţelege unitate de limbă, ceea ce e utopie, care însă vreau s-o introducă, atunci noi nu primim această idee – deoarece natural că nu voim să ne sinucidem – pentru că vrem să trăim şi să ne desvoltăm în această ţară aşa cum stăm între hotare. Dar ceea ce ne-a dat Dumnezeu: conştiinţă naţională, individualitate naţională, alipirea la religiune, acestea le păzim, nu putem renunţa la ele şi, ori cum s-ar sili să conducă politica în 223 Ungaria în această direcţie, vor lucra nu numai contra intereselor popoarelor nemaghiare, ci şi contra însuşi poporului maghiar, pentru că sunt convins că şovinismul e în contra intereselor poporului maghiar. S. Bakonyi: Dar şi şovinismul dumneavoastră! Géza Polónyi: Şi şovinismul românesc! Dr. T. Mihali: Binevoiţi a-mi permite acum, ca în numele partidului meu şi faţă de proiectul de rezoluţiune prezentat de colegul Elemér Jakabffy, să prezint un proiect de rezoluţiune deosebit. Acesta e următorul: „Proiect de rezoluţiune. – După ce sistemul de guvernământ, susţinut în timpul celor din urmă patru decenii, are credinţa fatală că Ungaria numai astfel poate dăinui dacă toate naţionalităţile, contopindu-se în rassa maghiară, vor forma o naţiune unitară compactă în limbă şi simţăminte de rassă – e în contradicţie cu istoria milenară a acelei Ungarii, pe care însuşi întemeietorul şi primul ei rege, Sfântul Ştefan, a recunoscut-o de ţară poliglotă, şi ca atare a ţinut piept în decurs de o mie de ani tuturor răsboirilor interne şi externe, dând dovadă neîndoioasă că într-adevăr nu a fost avizată la nici un fel de garanţie artificială pentru existenţă şi mai puţin chiar la astfel de garanţii contrare scopului, cum e încercarea de a contopi rasele artificial, care are un singur rezultat, adecă acea desbinare care împarte popoarele de sub coroana Sfântului Ştefan în două tabere inamice: guvernul să fie îndrumat să inaugureze deschis şi fără nici o rezervă, chiar în interesul consolidării interne a ţării, o politică de stat care să armonizeze condiţiile de unitate politică a ţării, cu condiţiile de viaţă naţională a popoarelor ei”. Rog să fie primit proiectul meu de rezoluţiune. Românul, nr. 44 din 23 februarie/8 martie 1914, Arad, p. 1–4 22 Bucureşti, 19 februarie/4 martie 1914 – Comunicat al Poliţiei Române în legătură cu ancheta desfăşurată pentru identificarea şi prinderea autorilor atentatului de la Debreţin, Ilie Cătărău şi Kirilov, şi legătura acestora cu organizaţia panslavistă „Mâna neagră”. Atentatul de la Dobriţin - Dispariţia atentatorilor – Arad, 3 martie Dintre multele ştiri contradictorice, cărora ziarele de senzaţie le mai pun şi vârf, una singură se confirmă: că amândoi atentatorii au fost recunoscuţi de poliţie în persoana indivizilor Cătărău şi Kirilov, cari însă au dispărut de cu vreme. Autorităţile române păstrau discreţie tocmai în interesul cercetărilor şi numai presa a contribuit ca atentatorii să prindă veste şi să-şi piardă urma. Atentatul ameninţă să provoace şi conflicte diplomatice. Se svoneşte că Rusia ar fi intervenit la Bucureşti ca numele contelui Bobrinski să nu fie amintit în legătură cu atentatul, deoarece contele are rol important în politica rusească şi nu se demite până la crimă. Pe de altă parte, poliţia noastră va interveni pe cale diplomatică să se continue cercetările în Rusia, de cumva atentatorii au reuşit să treacă graniţa. Pentru azi avem următoarele ştiri: Fuga atentatorilor După ce autorităţile din Bucureşti, la înştiinţarea târzie a poliţiei din Cernăuţi, au ordonat urmărirea, atentatorii deja părăsiseră capitala. Imediat s-au dat telegrame în toate punctele ţării ca să fie arestaţi; numai telegramele au costat peste 12 mii de lei. 224 Cătărău locuia la hotel „Minerva”, unde s-a făcut cercetare şi s-a constatat că atentatorii au fugit cu un automobil. Nu peste mult s-a aflat şi taximetrul cu care au fugit din oraş dar, împotmolindu-se la Mogoşoaia, au angajat altul, cu care au fugit până în Ploieşti. De aci li s-au pierdut urma. Declaraţiile domnului G. Corbescu Domnul G. Corbescu, prefectul poliţiei, a declarat ziariştilor următoarele: - îndată după comiterea atentatului, poliţia noastră a fost înştiinţată telegrafic, atât de poliţia ungurească cât şi cea din Cernăuţi. În ziua în care am primit noi telegrama, prin care se dădeau semnalmentele celor bănuiţi a fi atentatorii, ziarele româneşti publicau telegramele sosite din Budapesta, telegrame care aveau acelaşi conţinut ca acea primită de noi. Cei bănuiţi au luat deci cunoştinţă din ziare că sunt urmăriţi şi, în consecinţă, au îngreuiat foarte mult cercetările poliţiei noastre. – Toate investigaţiile pe care le-am făcut ne-au dus la arestarea lui Silvestru Mândăchescu, student în anul al doilea la facultatea de litere şi pedagog la internatul liceului Sf. Sava, precum şi a lui Teodor Avramov, rus de origină. Cercetările au ajuns, s-ar putea spune, la un punct mort, deoarece adevăraţii autori par a fi dispărut, iar cei arestaţi nu aveau nici o cunoştinţă despre locul unde se află acuma atentatorii. – Poliţia noastră a lucrat foarte bine, însă din cauza indiscreţiei poliţiei ungare şi austriace, a marei publicităţi şi a luxului de amănunte ce s-a dat asupra atentatorilor cercetările noastre au fost împiedecate de a ajunge la rezultatul, la care cu siguranţă am fi ajuns. Cum a decurs urmărirea? Domnul I. Rafail, inspectorul poliţiei capitalei, care personal a condus firul acestei afaceri, a explicat pe larg ziariştilor cum a decurs urmărirea. În ziua de 25 februarie, spune domnul I. Rafail, s-a primit la poliţie, la orele 11 dimineaţa, o telegramă prin care ni se cerea prinderea atentatorilor de la Dobriţin. Imediat am cercetat să vedem cui s-au eliberat paşapoartele şi, cercetând registrul, am aflat că la 12 noemvrie 1913 s-a eliberat un paşaport pe numele lui Silvestru Măndăşescu, artist, iar mai târziu unul pe numele lui Teodor Avramov. S-a constatat imediat că Silvestru Măndăşescu este student în litere, anul al doilea, şi pedagog la internatul liceului Sf. Sava. Fire idealistă, naţionalist înfocat, la cursuri a făcut cunoştinţa lui Ilie Cătărău, care urma în ultimul timp cu asiduitate seminarul de geografie la facultate. Cătărău, abuzând de firea colegului său, după câteva convorbiri a început să se plângă lui Măndăşescu că e persecutat de Ruşi, că ar vrea să se întoarcă în Basarabia pentru a redacta o hartă topografică, care să conţină punctele strategice necesare armatei noastre, dar că pentru a face toate acestea îi trebuie un paşaport pe alt nume, deoarece dacă ar fi pe numele lui, autorităţile ruseşti l-ar aresta numai decât. Măndăşescu a refuzat la început, însă în urma insistenţelor lui Cătărău, care are mare putere de sugestie, a cedat şi s-a prezentat la poliţia capitalei, de unde şi-a scos un paşaport, dându-şi profesia de artist. Odată în posesia primului paşaport, Cătărău, care lucra în numele unei puteri străine, a căutat să-şi procure şi al doilea paşaport de care avea nevoie. Atunci şi-a adus aminte de un oarecare T. Avramov, cu care a lucrat pe vremuri ca salahor la hotelul Imperial. Pe Avramov l-a întâlnit în casa lui, unde venea la ceai şi un anume Kiriloff. Cătărău a început a se interesa de aproape de situaţia lui Avramov căruia, într-o bună zi i-a propus să meargă în Rusia să cumpere cai. 225 Avramov a primit să meargă în Rusia, însă îi trebuia paşaport. După multă insistenţă la poliţie, lui Avramov i-a succes să-şi scoată paşaport, pe care Cătărău i l-a cerut să-l vază şi nu i l-a mai dat. Acest paşaport i-a servit lui Kirilov când l-a întovărăşit pe Cătărău în Cernăuţi. Cum s-a dat de urma lui Cătărău? În dimineaţa zilei de 25 februarie, Cătărău îşi cumpără ziarele şi ceti în ele că Silvestru Măndăşescu si Avramov sunt urmăriţi ca autorii atentatului din Debreţin. Cătărău n-a mai stat o clipă pe gânduri. S-a dus imediat la Avramov care, cum îl văzu îi ceru paşaportul. Ei, ce paşaport mai vrei? răspunse Cătărău. Consideră-l ca pierdut, dar dacă te va întreba cineva de existenţa lui, să nu spui că mi l-ai dat mie. Şi afectând un aer de neglijenţă, îi întinse un bilet de 20 lei, spunându-i: Na, să bei şi tu! după care plecă. Hârtia aceasta se află anexată la dosar. În timpul acesta, poliţia îl căuta, cum era şi firesc, pe Avramov, care a putut fi găsit la ora 10 noaptea într-o cârciumă. Interogat, acesta a declarat toate cele relatate până acum, în plus un amănunt nou: anume că Ilie Cătărău avea obiceiul de a se duce pe la hotelul „Minerva”. Imediat domnul inspector Rafail, însoţit de numeroşi agenţi, s-a transportat, la orele 11 noaptea, la hotel „Minerva”, de unde a aflat că în dimineaţa acelei zile Cătărău venise însoţit de un alt domn, dar că plecase la ora 10 dimineaţa cu automobilul, unde n-ar putea spune. Persoana, care însoţise pe Cătărău, era un anume Kiriloff, rus, de statură înaltă, bine legat. La hotel „Minerva”, Cătărău era cunoscut, stătuse anul trecut câteva luni acolo. În noaptea de 24 februarie, Cătărău a sosit la hotel însoţit de Kiriloff. A doua zi, după ce şiau făcut geamantanele, s-a coborât în stradă şi şi-a adus un automobil în care personalul i-a coborât cuferile. S-a urcat în automobil şi, luându-o pe strada Doamnei, s-a oprit o clipă la Camera de comerţ pentru ca să se urce Kiriloff, apoi, pe străzi lăturalnice, a luat-o înainte pe şoseaua Kisseleff, direcţia Mogoşoaia. Ajungând la canton, automobilul a făcut o pană. – Ei ce ne facem? spuse Cătărău şoferului, căruia îi zice Constantin Pavelescu. În timp ce şoferul examina motorul, venea trenul de Bucureşti care se ducea la Constanţa. Văzând aceasta, Cătărău propuse şoferului Constantin Pavelescu să-l ducă la Ploieşti, dar şoferul a refuzat pe motiv că nu e preparat pentru un drum lung, n-are benzină şi deci e nevoit să se întoarcă în oraş, ceea ce şi făcu. Întorcându-se îndărăt, pe Calea Victoriei, în dreptul „Cooperativelor săteşti”, întâlnind un alt automobil, Cătărău îl opreşte, face preţul cu şoferul până la PIoieşti, unde ajunge la orele 2. În Ploieşti a stat de la orele 2 până la orele 4, când a plecat cu trenul, probabil pentru a ajunge la graniţa rusească. Nu este adevărat, după cum s-a afirmat de unele ziare, că Ilie Cătărău voise să-şi scoată un paşaport şi de la prefectura de Prahova. Din toate acestea reiese că cei doi care se ştiau urmăriţi, Cătărău şi Kiriloff, în primul moment voiau să ia trenul de la Mogoşoaia pentru Constanţa, unde aveau de gând să se îmbarce pe un vapor rusesc, dar având accidentul de automobil s-au întors îndărăt şi, luând altă maşină, au luat direcţia Ploieşti de unde, suindu-se în tren, au plecat în Moldova. Toate acestea, din cauza nedibăciei poliţiei austriace şi ungureşti, s-au aflat abia la orele 11 noaptea. 12.600 lei pentru cercetări Imediat ce s-au aflat aceste senzaţionale amănunte, Prefectura poliţiei capitalei s-a pus în legătură cu domnul Panaitescu, directorul Siguranţei generale a statului. Pentru prinderea autorilor s-au dat imediat telegrame la toate punctele de frontieră. Telegramele au costat frumoasa sumă de 12.600 lei. Urma celor doi dispăruse însă. 226 În timpul acesta, poliţia capitalei a interogat pe nevasta lui Avramov şi a lui Kiriloff. Aceste două femei însă nu au putut da nici un amănunt, căci ele nu erau puse în cunoştinţă de soţii lor cu nimic. Arestarea studentului Măndăşescu Cercetările ajungând aci, domnul inspector Rafail a arestat, în noaptea de 15 februarie, pe Silvestru Măndăşescu. Arestarea lui era justificată prin faptul că îşi scosese paşaport la care a adăogat o neexactitate, dându-se drept artist, pe când el este student, şi pentru că acest paşaport îl dăduse lui Cătărău. Faptul de a trece paşaportul tău altuia e pedepsit de la 3 luni până la un an închisoare. Pentru aceasta, atât Măndăşescu cât şi Avramov, vor fi înaintaţi astăzi parchetului, care va avea să decidă. Din cele expuse până aci se vede că amândoi au fost induşi în eroare de Cătărău, care le-a speculat buna lor credinţă. Bănuielile poliţiei Poliţia românească bănuieşte că Ilie Cătărău-Orhei şi Kiriloff, din îndemnul unei puteri străine, au executat atentatul din Dobriţin. Semnalmentele se potrivesc, faptul că ei nau putut fi prinşi se datoreşte nedibăciei poliţiilor ungare şi germană, precum şi presei maghiare, care au dat amănunte suficiente ca să-i poată pune la adăpost de ori ce urmărire. Poliţia românească, după relaţiile ce le-a dat, a lucrat excelent şi nu se poate decât aduce laude domnului G. Corbescu, prefectul poliţiei şi domnului I. Rafail, inspector de poliţie. Amândoi au urmat imediat firul acestei afaceri însă, din nefericire, gălăgia presei ungureşti, care a dat un mare fiasco, şi a poliţiei austriace şi ungare le-a zădărnicit întrucâtva succesele complete ce le-ar fi avut. Poliţia românească veghează şi dacă cei doi indivizi urmăriţi nu au ieşit încă din ţară, atunci nu mai rămâne nici o îndoială că vor fi prinşi. Aici stau deocamdată cercetările în această afacere senzaţională. Părerea unui bărbat competent Domnul Zamfir Arbore, care e originar din Basarabia şi în tinereţe a fost expulzat în Siberia, unde a stat trei ani – îl cunoaşte bine şi pe Cătărău. Domnia sa declară că studentul Cătărău nu e Român, ci Bulgar, şi i se pare că a fost urmărit şi în Chişinău pentru fraudă. Domnul Arbore mai spune că odată, cercetându-l pe Cătărău la el acasă, împreună cu domnul Popescu, şef-redactorul „Universului”, a văzut pe masă biletul de vizită a lui Bobrinski. Dealtcum, domnul Arbore crede că atentatul e pus la cale de banda neagră „Ciorne Sotenti” organizaţie politică secretă, sprijinită cu bani de puternica societate „Arhangelul Mihail”, care are printre membrii şi mulţi deputaţi din Duma rusească. * După o altă ştire, neconfirmată încă, poliţia ar fi şi reuşit să aresteze pe unul dintre atentatori. Amănunte lipsesc. Ultimă oră Bucureşti, 3 martie (Telegramă primită noaptea): Poliţia nu are date mai noi. În Ploieşti s-a pierdut urma atentatorilor. Se crede că sunt ascunşi prin împrejurimi. 227 * Ziarul „Independénce Roumaine” scrie că atentatorii trebuie căutaţi printre Ruteni, cari se răsbună pentru procesul schizmatic. „Adevărul” afirmă că atentatul provine de la Ruşi, cari voiesc să compromită o apropiere între Români şi Unguri. Românul, nr. 40 din 19 februarie/4 martie 1914, Arad, p. 5–6 23 Arad, 20 februarie/5 martie 1914 – Articol de fond în legătură cu eşecul negocierilor purtate de Comitetul executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania, la Budapesta, cu premierul maghiar, Tisza István, pentru recunoaşterea drepturilor politice şi civile ale etniei româneşti din Transilvania. După eşuarea tratativelor Păreri din public Recunoaştem că, pentru deplina orientare a opiniei publice româneşti, era necesar ca, îndată după discursul contelui Tisza, să se fi dat publicităţii întreg materialul susţinut de partidul nostru ca bază şi condiţie a tratativelor. O parte a acestui material o cunoaştem din vorbirea contelui Tisza dar, de sigur, nu întreg materialul. Ni s-a promis că vom cunoaşte în amănunţimi această chestiune, care a avut darul să ne ţină în loc aproape un an de la o mai vie propagandă politică, când se va tipări „Cartea roşie”. Poate va fi prea mult să aşteptăm până atunci cu comentariile şi concluziile ce trebuie să le tragem din eşuarea tratativelor. Material nou vom mai afla cu siguranţă din răspunsul contelui Tisza la interpelaţia ce i s-a făcut în Camera magnaţilor şi din discuţia ce va urma în camera deputaţilor în jurul discursului ministrului prezident. De altă parte, recunoaştem că pentru liniştirea opinii noastre publice a fost de ajuns comunicatul dat de Comitetul naţional. În massele largi ale poporului românesc din Ardeal şi Ungaria tratativele de „împăcare” erau considerate de ceea ce într-adevăr s-au arătat a fi fost: o încercare de îndulcire a stărilor escepţionale în cari trăim. Nu ne-am gândit nici pe-o clipă că prin resultatul ce vor avea tratativele ni se va pecetlui trecutul ori viitorul. Nu ne-am gândit nici pe-o clipă ca, în urma unui rezultat favorabil, să încetăm lupta noastră politică, fiind convinşi că ce ni s-ar da acum ar fi foarte puţin faţă de idealurile poporului nostru. Suntem de convingerea că fruntaşii noştri politici, ca şi noi, nici nu s-au putut gândi la încetarea acestei lupte, altfel n-ar fi avut pentru ce să ţină morţiş la fiinţarea şi pe viitor a Partidului Naţional Român. Fără aceasta condiţie – a luptei purtate mai departe – chiar primit, pactul s-ar fi zdrobit îndată de resistenţa maselor noastre. Credem deci că vorbim din inima opiniei publice întregi când afirmăm că noi am rămas liniştiţi în tot decursul tratativelor, fiind siguri că lupta se va purta şi mai departe, că rândurile noastre nici nu se vor împrăştia nici nu se vor demoraliza. Credem că s-au înşelat acei puţini dintre noi, cari cu mai puţină încredere în conducătorii actuali se temeau de-o completă părăsire a terenului de luptă, în cazul unei reuşite a tratativelor, şi vedeau în aceasta, cu drept cuvânt, cea mai mare primejdie pentru noi, dacă nu însăşi moartea naţională, cel puţin o stare pe loc de câteva decenii. Dacă contele Tisza a luat încetarea luptei naţionale ca o condiţie fără de care nici nu ar fi intrat în tratative, desigur s-a înşelat şi el. Revendicările ce le pretindem noi sunt aşa de 228 multe şi aşa de mari, încât şi fruntaşii noştri şi poporul întreg suntem convinşi că numai prin luptă le putem ajunge. În intenţia noastră n-a putut să intre deci părăsirea câmpului de luptă. Noi am considerat tratativele, urmate între comitetul naţional şi guvern, ca un început de revenire a acestuia din urmă la realitatea ce stăpâneşte în Ungaria şi, de sigur, în aceasta privinţă am avut o oarecare bucurie şi satisfacţie. Mulţi credeam, şi credem încă şi acum, că acest început de revenire la realitate s-a făcut şi sub presiunea unei necesităţi de politică externă. Oricum, pentru noi era îmbucurător faptul că cercurile conducătoare deacasă, ori de afară, încep să vadă rana de care sângerează Ungaria: problema neresolvată a naţionalităţilor ei. Datorinţa morală a fruntaşilor noştri politici era ca să fie de ajutor acelora cari se apropiau destul de nesiguri şi cu presimţiri rele de această rană nevindecată, şi chiar ca să o facă cunoscută deplin pentru ochii împăingeniţi de escesele bolnave ale politicei de rasă din ultimele decenii. Pe-o clipă mu ne-am gândit că Comitetul naţional ar putea să trădeze cauza neamului, ci ştiam că datorinţa lui era să răspundă celor ce îi puneau întrebări. Şi, de aici se explică, pe de altă parte, pentru ce noi am rămas liniştiţi în tot decursul tratativelor. Pentru noi numele de „împăcare”, „pact”, nu putea să aibă nici un înţeles, şi cuvintele acestea au ajuns la modă numai prin mijlocirea presei ungureşti, care nu putea pricepe ce i-a îndemnat pe fruntaşii Românilor să intre în tratative cu contele Tisza. Presa maghiară vedea în aceasta atitudine a Comitetului naţional aplicarea de a părăsi câmpul de luptă, de a renunţa pe viitor la fiinţa naţională a partidului nostru în schimbul unor concesii ce ne compet şi pe cari aceeaşi presă le numea privilegii, alţii dintre reprezentanţii vieţii publice maghiare vedeau în această atitudine a comitetului dorinţa de căpătuială a câtorva fruntaşi de-ai noştri cari, după ei, ar fi fost gata să trădeze cauza poporului din motive de căpătuială personală şi pentru întărirea politicei de partid a contelui Tisza. Se înţelege că pricepând aşa tratativele, nu puteau vorbi decât de „pact” şi de „împăcare”. Nici presa lor opoziţională, nici cea guvernamentală n-a putut pricepe adevăratul rost al tratativelor, din simplul motiv că susţinătorii acestei prese nu pot pricepe că chestia de naţionalitate în Ungaria e în sine o problemă atât de gravă, încât Tisza a putut-o suleva din motive cari n-au nimic a face cu politica lui de partid, iar ai noştri au putut să steie de vorbă cu ei fără nici un gând de căpătuială personală, ori de trădare a intereselor poporului. Ei n-au putut pricepe că e vorba de însăşi întărirea Ungariei, ei cred şi acum atât de neînsemnate popoarele Ungariei, încât le pare a fi o neînţeleasă pierdere de vreme a sta cu ele de vorbă. Iresponsabilitatea acestei prese are o singură circumstanţă atenuantă: redactorii ei nu cunosc Ungaria, nu cunosc realitatea, ei scriu şi vorbesc din vânt. Nici unul dintre ei n-a luat ţara în lung şi lat ca să se poată convinge ce număr şi ce putere reprezintă popoarele nemaghiare pentru Ungaria. Şi chiar pentru că ne consideră ca o cantitate negligeabilă, au putut vorbi de „pact”. Noi n-am înţeles şi n-am primit acest cuvânt, pentru că ştiam că noi nu avem ce da, noi aveam şi avem numai de primit, şi chiar aceasta nu în cinste, ci din principiile de drept şi egalitate pe cari se bazează constituţia ţării, şi chiar din aplicarea acestei constituţii. Noi eram în curat că fruntaşii noştri n-au plecat la Pesta ca să se târguiască cu contele Tisza, ci să-i arate acestuia, care părea aplicat să vadă, stările ilegale în cari trăim noi şi să-i arate, dacă li se va cere, şi modalitatea pentru sanarea acestor ilegalităţi. Ce pact am fi putut face noi, când era vorbă numai de pipăirea ranei de care sângera viaţa publică şi privată din ţara aceasta? Noi eram şi suntem de convingerea că sanarea acestui rău e de interes vital pentru însuşi neamul unguresc în măsură mai mare decât pentru noi, şi nu ne credeam îndatoraţi la 229 nici o jertfă pentru că arătam cum să se vindece constituţia bolnavă a ţării, ori mai ales aplicarea bolnavă a acestei constituţii. Căci, în sfârşit, ce jertfă am fi putut noi aduce pe altarul împăcării? Renunţarea la orice luptă politică naţională? Dar chiar în cazul când s-ar fi pus chestiunea aşa: esecutăm întreaga lege de naţionalităţi, mai mult: vă deschidem drum spre autonomia naţională, lupta politică naţională n-ar fi putut înceta, fiind aceasta o condiţie de viaţă atât pentru poporul nostru, cât şi pentru ţară. Ungurii, cu toate drepturile în mână, nu poartă o luptă naţională, nu fac politică naţională? Dar lupta aceasta a noastră n-ar fi avut ascuţiş antimaghiar, se va răspunde. Chiar dacă reuşea acum o oarecare sanare a relelor ce ne bântuie, ascuţişul antimaghiar al luptelor noastre politice trebuia cât de cât să se tocească. E foarte adevărată observaţia aceasta, dacă ar face-o cineva. Noi nu luptăm din motivele urei de rasă, noi nu luptăm împotriva Ungurilor ca popor, ci luptam pentru câştigarea drepturilor noastre naţionale. Nu noi suntem de vină dacă aceste drepturi ei ni le deţin. Ascuţişul antimaghiar al luptelor noastre se naşte chiar din împrejurarea că drepturile ce ne compet şi pentru cari luptăm, maghiarii ni le calcă în picioare. Dacă ni le-ar călca Nemţii ori Ruşii, desigur luptele noastre politice ar avea caracter antigerman şi antirusesc. Dacă aceste drepturi ni s-ar da, de sine înţeles caracterul antimaghiar al luptelor noastre s-ar schimba – n-ar înceta însă lupta politică naţională, ci abia atunci am putea-o porni mai cu avânt. Desigur nu împotriva Ungurilor, nici a Ungariei, căci şi azi pare a fi împotriva lor numai întrucât ei sunt detentorii drepturilor noastre; n-ar mai fi o luptă agresivă, ci una de consolidare internă, de întărire naţională, de propăşire economică şi culturală – căci doar aceasta e adevărata luptă ce dau popoarele libere, sau cari, cel puţin, se simt libere. Lupta agresivă ţine până când ţine robia, ea nu e o ţintă ci un mijloc pentru ajungerea la adevărata ţintă: lupta pentru consolidarea internă a unui popor. Atunci abia se începe epoca de mărire a unei ţări, fie locuită de un popor, fie de mai multe. Dar câştigate numai în măsură foarte mică aceste drepturi, scăderea caracterului agresiv al luptelor naţionale, e de-a dreptul primejdioasă pentru poporul ce duce această luptă. Şi trebuie să mărturisim că mulţi ne gândeam: „acum, când prin evenimentele din Balcani s-a dat şi la noi putinţa unei mai puternice activităţi politice, contele Tisza vine cu tratativele de împăcare, ca cel puţin în parte să zădărnicească munca de întărire a conştiinţei naţionale şi politice la poporul nostru”. Credeam aşadar, de altă parte aveam convingerea că pentru neînsemnate concesii fruntaşii noştri nu vor schimba nimic din programul partidului naţional. De bună seamă că în urma comunicatului Comitetului naţional răsuflăm mai liber, şi Ungurii şi noi, pentru că, deşi aveam deplină încredere în conducerea partidului, nu puteai scăpa de unele temeri, gândindu-ne mai ales la presiunea politicei externe a monarhiei: Ungurii, pentru că nu sunt încă nici pe departe pregătiţi să poată aprecia resolvarea cu echitate a problemei de naţionalitate în Ungaria. Românul, nr. 41 din 20 februarie/5 martie 1914, Arad, p. 1–2 24 Moftinu Mic (comitatul Sătmar), 21 februarie/6 martie 1914 – Ştire în legătură cu începerea procesului intentat de autorităţile maghiare preotului român Gheorghe Mureşan, şi credincioşilor din Moftinu Mic, pentru culpa de a fi protestat împotriva arondării parohiei lor la recent înfiinţata Episcopie de Hajdudorog. 230 Procesul de agitaţie al Românilor din Hajdudorog Actele procesului de agitaţie intentat părintelui Gheorghe Murăşan, din Moftinulmic, şi poporenilor săi, au sosit de la Ministerul de justiţie la tribunalul din Sătmar, care a fixat desbaterea pe ziua de 23 Aprilie. Această ştire desminte fantaziile unor ziare maghiare, după cari guvernul ar fi casat acest proces de agitaţie, şi smulge presei ungureşti o armă infamă, de care nu încetau în timpul din urmă să se folosească. În atmosfera asta tulbure se va desbate şi acest proces, poate în acelaşi fel cu al Rutenilor „schismatici”. Poporenii inculpaţi – după cum ni se scrie – sunt liniştiţi şi declară că vor protesta cu toată puterea împotriva nedreptăţii ce li s-a făcut şi li se face. Toate suferinţele prin cari i-a trecut administraţia ungurească, n-a făcut altceva decât i-a întărit, i-a făcut mai demni ca în oricare alte ceasuri ale vieţii. Credincioşii din Moftinul-mic îşi vor ştii suporta demn suferinţele, vor ştii trece si peste acest proces, pentru a sfârşi tot aşa de frumos şi de hotărâţi precum au început. Românul, nr. 42 din 21 februarie/6 martie 1914, Arad, p. 3 25 Miskolc (Ungaria), 25 februarie/10 martie 1914 – Ştiri în legătură cu tratamentul discriminatoriu la care sunt supuşi românii bihoreni angajaţi în fabricile din Mişcolţ şi la eforturile de maghiarizare a lor prin intermediul protopopului greco-catolic maghiar căruia îi sunt arondaţi. Fragmentele unei tragedii Soarta muncitorului român în Ungaria În semnul Hajdudorogului O înmormântare cu tricolorul maghiar Martirii limbei lor Pentru a ilustra întru câtva sentimentele de cari e învrednicit poporul românesc acum, după neizbutitele încercări de „împăcare”, lăsăm să urmeze două importante documente din foaia „A Reggel” din Mişcolţ, precedate de scrisoarea unui amic al ziarului nostru, care ni le-a trimis. Iată scrisoarea: „A murit zilele trecute un biet muncitor român în Fabrica de fier din Mişcolţ. Preotul greco-catolic, maghiar, a cerut pentru înmormântare o sumă exagerată, încât rudeniile, şi prietenii, ne putând plăti, l-au îngropat pe bietul muncitor fără preot. Preotul greco-catolic, înfuriat de asta, a umplut foile locale cu scornituri cum că Românii lau înmormântat pe muncitor fără preot pentru că nu pot suferi limba ungurească, în care limbă slujeşte „marele” preot rutean şi de care se foloseşte în toate funcţiunile bisericeşti, nu ştiu după care Christi fideles, căci bulla Romei nu vorbeşte altcum. Opinia publică ungurească, se înţelege, a rămas adânc indignată de această demonstraţie valahă. Directorul fabricei a întreprins o severă anchetă şi, cu toate că de fapt l-a aflat vinovat pe preot, mai mulţi lucrători români au fost escortaţi la vetrele lor în Bihor, iar preotul, dovedindu-se apt pentru campanii de maghiarizare, a rămas să-şi continue, în aplauzele ungurimii, lupta la care s-a angajat. Aici vă alătur foaia „A Reggel” din Mişcolţ, să vă spună ce nu v-am spus eu”. 231 Printre streini Până a nu trece la cazurile de cari se ocupă „A Reggel”, ţinem să aducem cetitorilor noştri la cunoştinţă că în Ungaria de nord, în fabricile de fier, în minele de cărbuni etc.. era angajat până acum un mare număr de lucrători români, veniţi mai cu seamă din comitatul Bihorului. Agitaţiile în jurul tratativelor, însă şi mai ales atentatul de la Dobriţin, în urma gălăgiei presei maghiare, i-a adus pe aceşti blânzi muncitori într-o stare insuportabilă. O parte dintre ei au fost daţi afară din slujbă, iar cei rămaşi sunt osândiţi să suporte toate insultele, toate brutalităţile cu cari îi gratifică aceia cari n-or putea să le ierte niciodată faptul că s-au născut Români şi vorbesc limba românească, în vreme ce au temeritatea „să mănânce pâine .ungurească şi să respire aer unguresc”. Foaia „A Reggel”, din oraşul natal al lui Şaguna, aduce următorul raport despre înmormântarea unui alt muncitor român: Tricolorul maghiar şi sărutarea de pe urmă „Între muncitorii români de la fabrica de fier exista o pornire anti-maghiară într-o măsură mai mică. Această pornire s-a potolit însă repede. Dovadă e înmormântarea unui muncitor român, la care a oficiat protopopul greco-catolic din loc, Schirilla Andor. Vreo 150 de muncitori români au luat parte la această ceremonie, unde a dominat limba ungurească. (Sublinierile sunt ale noastre: Redacţia „Românului”). Schirilla s-a rugat ungureşte, ungureşte şi-a luat rămas bun de la cel mort, şi muncitorii români au ascultat cu evlavie predica sentimentală. Lui Schirilla i-a adus la cunoştinţă ieri Ion Bonta (Bontya János), muncitor la fabrica de fier, că a murit un tovarăş al lor şi ar dori săl înmormânteze după ritul greco-catolic maghiar. Protopopul a rămas surprins de invitarea ce io făcea acest „Bontya”, care câteva zile mai înainte spunea că nu se poate suferi preot maghiar la înmormântare şi el a fost cauza scandalului. Bonta nu i-a permis preotului să ia parte la înmormântare şi l-au înmormântat fără ceremonie preoţească(?) Această schimbare neaşteptată i-a părut protopopului Schirilla cam ciudată, şi i-a promis lui Bonta că merge bucuros. Bonta şi tovarăşii au fost desarmaţi de bunătatea protopopului. El le-a vorbit la inimă muncitorilor români, le-a explicat că în ţara asta Ungurii sunt domnii şi că să-şi dea şi ei silinţa să fie buni maghiari (?) şi buni patrioţi, pentru că (vorba aia) mănâncă pâine ungurească şi respiră aer unguresc. (Păi, ba bine că nu! N. R.) Le-a vorbit protopopul despre legea acomodării, le-a spus multe despre situaţiile actuale, iar Bonta şi tovarăşii au plecat de acolo cu concepţiile schimbate. Azi după amiază l-au înmormântat pe Florea Manta (Mantye Floris), care a venit aici departe, de la munte. Blândul muncitor român deja de ani de zile lucra în fabrica de fier. Manta s-a asimilat foarte curând, nu şi-a bătut capul cu chestii naţionaliste, ci a trăit pentru munca sa şi s-a silit să trimită din când în când parale părinţilor săi. Sărmanul Florea s-a îmbolnăvit, într-o bună zi a căzut la pat, şi după o grea agonie a murit. La înmormântarea lui, Schirilla Andor a vorbit foarte frumos. Credincioşii au ascultat cu pietate cuvântarea oratorului maghiar. Înmormântarea a ţinut mult. Românii au fost foarte mulţămiţi de activitatea protopopului şi, pe lângă stolă, au mai contribuit mulţi cu bani. Românii i-au trimis daruri şi l-au rugat frumos pe protopopul să le primească. Cortegiul funebral a ajuns la cimitir şi, după ce au coborât cosciugul în groapă, Schirilla Andor a legat de cruce colorile naţionale maghiare şi aşa le-a oferit-o Românilor s-o sărute. Românii au sărutat pe rând crucea astfel decorată. (Sublinierile sunt ale numitului ziar.) Astfel s-a sfârşit înmormântarea de la fabrica de fier”. 232 * Tot în acest număr, după aceste insanităţi neruşinate, se publică un raport despre o bătaie sângeroasă ce-a avut loc în cârciuma lui Korach între câţiva lucrătorii români şi unguri. Numitul ziar spune că e regretabil că chiar acum, când a început să se închege o armonie între muncitorii români şi unguri, s-a întâmplat această bătaie. Cazul – după numita fiţuică – s-ar fi întâmplat astfel: Mai mulţi muncitori români şi unguri petreceau cu rachiu în cârciuma lui Korach. Ungurii cheflii au început de la o vreme să cânte, iar unul dintre români le-ar fi strigat: – Bestii ungureşti! Într-aceea Românul ăsta ar fi luat sticla cu rachiu de prune şi ar fi aruncat în lucrătorul Kovács Károly, umplându-l pe haine de rachiu. Românii de nou ar fi început cu toţii să strige: – Bestii ungureşti! Ungurii au înţeles că aceste cuvinte ascund ceva insultător şi au început a se certa, se înţelege, în limba ungurească şi românească. Treaba a ajuns la cuţite şi în câteva minute podelele cârciumei erau pline de sânge. Pe când se băteau mai cu furie, au venit poliţiştii, cari cu foarte mare greutate i-a putut despărţi. Patru răniţi greu se zbăteau în acele clipe pe podelele cârciumei. Erau patru muncitori români. Poliţiştii au chemat prin telefon salvarea. Muncitorului Chiş şi Micşa le-a scos ochiul stâng, iar lui Russu i-iau găurit fruntea, lui Lae Ponta i-au înfipt cuţitul în cap şi aşa a rămas cu el, până ce i l-au scos poliţiştii. Poliţiştii au arestat trei Unguri, cari au recunoscut că au luat parte la bătaie, care bătaie a fost însă provocată de Români. După ştirile primite mai târziu, foaia scrie, că Lae Ponta îşi trăieşte ultimele clipe. Atâta spune acest număr al foaiei din Mişcolţ.... Românul, nr. 45 din 25 februarie/10 martie 1914, Arad, p. 5 26 Oradea, 28 februarie/13 martie 1914 – Ştire în legătură cu alegerea Oradiei pentru organizarea manevrelor militare de vară ale armatei maghiare şi despre desfăşurarea acestora în prezenţa arhiducelui Karl Franz Joseph. Prezumtivul moştenitor de tron în Oradea Mare Manevrele de vară în anul acesta vor avea loc în împrejurimea Orăzii-mari. În acest scop vor fi concentrate în Oradea-mare regimentele de infanterie 33, 37, 39 şi 101. În cursul acestor manevre va petrece în Orade şi presumtivul moştenitor de tron, arhiducele Carol Francisc Iosif care, care cu prilejul avansărilor de 1 Maiu va fi ridicat la rangul de locotenentcolonel şi va fi împărţit la regimentul 39 din Debreţin. Românul, nr. 48 din 28 februarie/13 martie 1914, Arad, p. 7 27 Arad, 1/14 martie 1914 – Articol de fond în care este criticată politica de colonizare cu populaţie maghiară a zonelor locuite exclusiv sau majoritar de români transilvăneni în scopul de a slăbi reprezentare acestora în administraţie şi parlament şi implicit pentru menţinerea lor în sărăcie. 233 Colonizările Colonizările îşi au începutul încă în timpuri vechi. Colonizările făcute de Ştefan cel Sfânt, Géza şi Béla IV au avut de ţintă împopularea unor ţinuturi ajunse aproape pustii: au avut aşadar tendinţe economice, cu escepţia celor făcute de Ştefan cel Sfânt, cari au avut drept stimulenţi şi momente de natura religioasă, servind în acelaşi timp pentru înfrângerea Maghiarilor cari ţineau cu îndărătnicie la legea păgână. Aceasta e prima epocă a colonizărilor. A doua epocă o formează timpurile de după stăpânirea turcească, sub care locuitorii din ţinuturile sudice ale ţării au părăsit lăcaşurile şi averile lor pentru a se refugia în alte părţi mai puţin primejduite. Colonizările făcute în acest timp sunt dirigiate de Curtea din Viena; în felul cum au fost esecutate prevalează tendinţele politice, cari aveau de scop germanizarea ţării şi prin germanizare crearea unei populaţiuni „de încredere”. Ascuţişul acestor colonizări s-a îndreptat împotriva Maghiarimei, pe care curtea din Viena voia s-o slăbească cu orice preţ şi cu toate mijloacele disponibile. Coloniştii sârbi şi germani ai episcopului Kollonici şi ai baronului de Mereg, coloniştii slovaci ai baronului Haruckern, toţi aşezaţi în părţile sudice ale ţării, în comitatele cele mai roditoare, au servit deopotrivă politica vieneză. Atât colonizările din prima epocă, cât şi cele din a doua, deşi nu direct, dar indirect au fost păgubitoare poporului nostru prin faptul că întinderi de pământ, cari prin firea lucrurilor şi în urma situaţiei noastre geografice le udasem din belşug cu sângele nostru apărând ţara – au ajuns în mâni străine. Din punct de vedere politic, deosebită importanţă au colonizările făcute în epoca constituţională, după anul 1867. Acestea au fost puse exclusiv în serviciul ideii statului unitar maghiar, şi ascuţişul lor era îndreptat împotriva noastră, în primul rând. Cu acestea ne vom ocupa mai cu răgaz, pentru a arăta întrucât sunt ele potrivite să turbure buna înţelegerea care – după vorbele contelui Tisza – trebuie să domnească între Români şi Maghiari. Contele Tisza şi-a rezervat doar mână liberă în chestia colonizărilor, e deci de datoria noastră să ne dăm seama ce va face această mână liberă lucrând după normele cunoscute şi în temeiul legilor în vigoare. Primele încercări de colonizare, în era constituţională, se fac pe timpul ministrului Szapáry, care cel dintâi îşi da seama că singură puterea de asimilare a Maghiarimei nu e suficientă pentru asigurarea supremaţiei maghiare, ca stadiu de trecere la unitatea acestui stat, ci e absolut necesar ca statul să dea mână de ajutor la cucerirea de teren pe seama maghiarimei de „pur sânge”. În era constituţională s-au înfiinţat nu mai puţin decât 42 de colonii (în câteva locuri colonia din punct de vedere administrativ a fost alăturată la cea mai apropiată comună politică) în comitatele: Arad, Bácsbodrog, Torontal, Timiş, Caraş-Severin, Hunedoara, Cojocna, Turda-Arieş, Solnoc-Dobâca, Târnavamare şi Bistriţa-Năsăud – aşadar, cu escepţia Bácsbodrogului, toate comitate cu locuitori români. După comitate, sunt în Caraş-Severin 11 colonii, în Timiş 9, în Torontal 6, în Bácsbodrog 5, în Arad 2, în Hunedoara 2, în Turda-Arieş 2, în Cojocna 2, în Solnoc-Dobâca 1, în Târnava-mare 1, în Bistriţa-Năsăud 1. De la anul 1880 până la 1894 colonizările se fac fără sistem, fără un plan bine definit, după buna chibzuinţă a conducătorilor acestei mişcări. În anul 1894 se votează legea colonizărilor, care oferă ajutor mult mai mare coloniştilor, dar în schimb asigură statului un control mult mai riguros şi restricţii în ce priveşte dreptul de înstrăinare a moşiei primite din partea statului. Coloniştii primesc o moşie în întindere între 15 şi 37 jugăre cadastrale, de regulă în întindere de 20 jugăre cadastrale, împreună cu o casă şi toate acareturile, pentru suma de coroane 7000. Cu suma de coroane 2000, despre care viitorul colonist trebuie să producă actele legale că o are, se acoperă cheltuielile începutului, îndeosebi se procură 234 uneltele şi vitele necesare la economie. Pentru achitarea preţului de cumpărare al moşiei, colonistul primeşte un împrumut amortizabil în timp de 50 de ani, în anuităţi de câte coroane 250, începând cu anul al 4-lea al luărei în posesiune – avându-se în considerare greutăţile începutului, întinderea de pământ necesară clădirilor şi instituţiunilor publice o oferă statul gratuit. Întinderea de pământ cuprinsă de aceste colonii e de 124.797 jugăre cadastrale, cu un număr de 78.942 locuitori – la finea anului 1910. În condiţiile înşirate mai sus s-au înfiinţat 22 din cele 42 de colonii; ultima colonie sa înfiinţat la anul 1909, fiind în fruntea Ministerului de agricultură Darányi, inspiratorul proiectului de lege despre colonizări, care proiect plănuia să pună la dispoziţia guvernului suma de 120 milioane coroane pentru cumpărări de moşii, în prima linie în Ardeal. De la 1909 până azi acţiunea de colonizare a pauzat. Corteşi 395 răguşiţi, vizitii emeritaţi, industriaşi şi negustori scăpătaţi şi abia ici-colea câte un plugar, se răsfaţă, din bunăvoinţa guvernului şi prin ajutorul protectorilor lor, în case construite după cele mai riguroase cerinţe ale igienei şi stăpânesc moşioare cari, toate deopotrivă, pot fi considerate ferme de model. Nişte vântură-ţară, nişte a tunat şi s-au adunat au fost puşi pe îngrăşat de stat – îmi spunea cu amărăciune un ţăran de-al nostru, desigur cu multă dreptate. ,,Noi plătim birurile cele grele, feciorii până la unu slujesc împăratului ani de-a rândul, iar când ar vrea şi ei să se vadă cu casă şi masă, n-au unde, trebuie să ia drumul Americei, ori să cutreiere ţara în lung şi în lat, să-şi capete o bucătură de pită, că hotarul l-a împărţit erariul396 la toţi traşi-împinşii”. În viaţa comunală coloniştii sunt oameni de pricină; cu neobrăzarea celui pripăşit, ei vreau să aibă cuvânt hotărâtor în trebile comunale; administraţia, lucru firesc, le dă tot concursul. La alegerile parlamentare coloniştii sunt elementele de desordine, li groază ţăranilor noştri să se apropie de şirele lor, căci coloniştii se îmbulzesc în răcnete dobitoceşti la urnă. Te cuprinde scârba când vezi că astfel de „cetăţeni”, ,,ostaşi ai ideii” – cum îi numesc foile maghiare, hotărăsc în multe cercuri româneşti soarta mandatului de deputat. Sporul făcut de astfel de colonii e dintre cele mai slabe, ceea ce de altcum e foarte firesc. Cu un viţel bunişor ar putea să-şi plătească anuitatea după împrumutul acordat de stat, chiar şi arendă ar trebui să plătească întreit. Şi cu toate astea, cu foarte puţine escepţiuni – după cum însuşi contele Tisza a recunoscut – guvernul a crescut cu jertfe enorme băneşti, mai bine zis cu o risipă criminală, „pliante de vitrină”, lipsite de orice trăinicie. Esperienţele triste făcute de guvern, deoparte, de altă parte criza financiară ce bântuie ţara, sunt motivele cari au determinat pauzarea mişcării colonizărilor. Declaraţiile făcute de contele Tisza în ziua de 7 ianuarie, [anul] c[urent], ca răspuns la atacurile contelui Apponyi, nu înseamnă nici un progres, nici o întoarcere spre bine pentru noi. Ne-a spus doar limpede Măria Sa că atunci „când puterea propagativă a clasei proprietarilor mici maghiari va trimite roiuri din sânul său, cari vor voi să cumpere proprietăţi mari, îşi va ţinea de datorie guvernul să vină într-ajutor acestor curente spontane, acordându-le credite favorabile şi tot felul de ajutoare prin cari, în mod esenţial, se poate asigura succesul lor”. Cu alte cuvinte, guvernul Măriei Sale va continua după acelaşi sistem, cu aceleaşi tendinţe, să creeze colonii; ţărănimea maghiară trimite doar zi de zi nenumărate roiuri spre America, cari în mare parte pot să rămâie aici dacă guvernul va înfiinţa colonii. Colonizările – trebuie să o recunoaştem – sunt o necesitate pentru ţara noastră, ele sunt unul din mijloacele cele mai eficace ale unei politici de proprietate naţională. Aşa însă cum le-au practicat guvernele de până acum, şi se vor face şi în viitor, sunt o adevărată plagă pentru ţărănimea noastră; prin ele guvernele seamănă vânt ca să culeagă furtună; ele au ridicat valuri de adâncă 395 396 Körtes = misit, intermediar, samsar – n.n., A.Ţ. Erariu = tezaurariat, trezorerie, domeniu public – n.n., A.Ţ. 235 nemulţumire în sânul poporaţiei româneşti şi nu vor înceta să fie o piedecă dintre cele mai serioase pentru realizarea dorinţei tuturora: convieţuirea pacinică. Cu adevărat îmbucurătoare vor fi rezultatele colonizărilor numai atunci când guvernele vor accepta propunerea Comitetului397 de a coloniza moşiile cumpărate cu ţărani din ţinuturile respective. Altcum chestia colonizărilor va fi o chestie nu numai „gingaşe” 398, ci din cele mai grave. Românul, nr. 49 din 1/14 martie 1914, Arad, p. 1–2 28 Ceica (comitatul Bihor), 2/15 martie 1914 – Ştire în legătură cu refuzul tânărului bihorean Vasile Cristea de a juca rolul „trădătorului” într-o piesă de teatru închinată Revoluţiei maghiare de la 1848. „Trădătorul” Cu ocaziunea serbării maghiare de „15 Martie”, pe lângă unele cazuri condamnabile, petrecute printre Români, au fost şi multe momente înălţătoare, dintre cari ajunge să amintim numai unul. În comuna Ceica-maghiară399 (comitatul Bihorului), aranjându-se tămbălău de 15 Martie, s-a jucat şi piesa teatrală „Trădătorul de patrie”, la care învăţătorul Komaróczy a invitat să participe pe tânărul Vasile Cristea, care însă l-a refuzat frumuşel: – Nu pot lua parte la o serbare patriotică maghiară, căci aceasta mă jigneşte în simţămintele mele naţionale! Cazul a produs mare consternaţie printre intelectualii din comună şi imediat s-a aflat un jandarm (tot Român şi el, dintre cei pestriţi) care şi-a oferit serviciile. Cu atât mai vârtos că bravul tânăr e un simplu sodal400, care însă ar putea servi ca pildă studenţilor din Caransebeş401, despre cari scriam la alt loc. Românul, nr. 52 din 5/18 martie 1914, Arad, p. 7 29 Arad, 2/15 martie 1914 – Articol de fond în care, preluând afirmaţiile fostului premier, contele Andrássy, referitoare la corupţia şi violenţa practicate în alegeri de autorităţile maghiare, este infirmat caracterul utopic al „statului unitar maghiar”, menţinut în viaţă doar prin mijloace abuzive. Comitetul executiv al Partidului Naţional Român – n.n., A.Ţ. Pretenţioasă (regionalism) – n.n., A.Ţ. 399 Ceica (Magyar Cseke), localitate dintotdeauna cu populaţie exclusiv românească, în ciuda toponimului atribuit de autorităţile maghiare, centru administrativ al plasei omonime, până în anul 1950, şi parte componentă a Ţinutului Beiuşului, de asemenea covârşitor locuit de români – n.n., A.Ţ. 400 Szodal = sifonar – n.n., A.Ţ. 401 Este vorba despre cazul elevilor I. Liuba, I. Rădulescu şi L. Selegeanu, de la Gimnaziul Superior din Caransebeş, care au înfiinţat o revistă a şcolii lor, editată în limba maghiară, în cinstea sărbătorii naţionale maghiare de „15 Martie”. Iniţiativa lor a fost criticată în periodicul „Românul”, nr. 52/1914, sub titlul „Simptome triste. Din ţara lui Burdia: micii renegaţi”. 397 398 236 Teroare şi Corupţie „numai teroarea şi corupţiunea poate asigura caracterul maghiar al parlamentului ungar” Contele Andrássy, în „Magyar Hirlap”, nr. 52/1914 Când luptătorii noştri politici spuneau adevărul, cu privire la mijloacele condamnabile prin cari s-a creat şi se perpetuează în mod forţat heghemonia maghiară a acestui stat polietnic, erau timbraţi ca nişte agitatori fără suflet şi înfundaţi prin temniţă, ca nişte primejdioşi trădători de patrie. Când cercetători străini, mânaţi de dorul de a cunoaşte stările nenorocite din această ţară, şi mai nenorocită, veneau să studieze chestiunea naţionalităţilor din Ungaria la faţa locului şi, încărcaţi de experienţe din cele mai fioroase, prezentau lumii în cărţi, scrise cu toate dovezile cerute de critica cea mai exigentă, sistemul de teroare şi corupţiune ce bântuie în ţara noastră, presa maghiară împroşca din mii de guri noroiul insultelor asupra acelor generoşi străini, despre cari nu uita, aproape niciodată, să insinue că ar fi în solda propagandei panslaviste sau a celei daco-române... Se vor găsi oare ziare ungureşti să-l pună pe fostul ministru, contele Andrássy, în legătură cu propaganda panslavismului sau a daco-românismului, ori să-l timbreze ca pe un trădător de patrie fiindcă, într-un recent articol publicat în ziarul „Magyar Hirlap”, confirmă cu autoritatea numelui său adevărul, că în Ungaria heghemonia maghiară s-a susţinut numai prin teroare şi corupţiune, arătând că, după sistemul electoral de până acum, în Ungaria existau numai 229 circumscripţii electorale cu majoritate de voturi maghiare şi 184 de circumscripţii cu majoritate nemaghiară. Adăugând la aceşti 184 deputaţi Români, Germani, Sârbi, Slovaci şi Ruteni, cari după dreptate ar fi trebuit să reprezinte circumscripţiile nemaghiare, şi pe cei 40 deputaţi din Croaţia, Maghiarii ar fi rămas în parlamentul din Pesta numai cu o majoritate de 5 voturi (229 contra 224). Dacă aceasta nu s-a întâmplat niciodată, cauza e că circumscripţiile nemaghiare din Ungaria, în cele mai multe cazuri, au fost împiedecate prin cele mai brutale mijloace ale potestăţii civile, prin teroare şi corupţiune, întru exercitarea liberă a celui mai cardinal drept constituţional, întru manifestarea şi realizarea voinţei de a trimite în parlament ca reprezentanţi pe fii adevăraţi ai poporului care alcătuieşte majoritatea, dacă nu chiar totalitatea locuitorilor din circumscripţiile respective. Astfel, poporul din aceste circumscripţii a rămas decenii de-a rândul osândit să lifereze deputaţi mameluci în toate taberele guvernamentale, pe când circumscripţiile cu majoritate maghiară trimiteau în parlamentul ţării roiuri considerabile de opoziţionali. Mai departe, arată contele Andrássy, că nici prin reforma electorală a lui Tisza nu este deplin asigurată stăpânirea maghiarismului în parlamentul Ungariei. În sensul acestei reforme, din 435 circumscripţii electorale vor fi 267 maghiare, faţă de 168 nemaghiare, şi 42 voturi croate. Admiţând că între deputaţii trimişi de circumscripţiile cu majoritate ungurească ar putea să fie în viitor şi vreo 30 de socialişti, ar mai rămânea 237 inşi ca apărători ai naţionalismului maghiar, faţă de 168 naţionalişti nemaghiari din Ungaria, 42 Croaţi şi 30 socialişti. Opoziţia ar avea deci 240 voturi, cu 3 mai mult decât ale naţionaliştilor maghiari. Evident deci, că dacă s-ar garanta în viitor libertatea alegerilor, popoarele nemaghiare ale Ungariei ar putea trimite un număr considerabil de representanţi naţionalişti ai lor şi atunci parlamentul ţării ar putea să aibă o înfăţişare cu mult mai pestriţă decât cea de azi, dar care ar şi corespunde mai bine cu realitatea împrejurărilor etnice şi a raporturilor de forţe numerice şi culturale ce reprezintă diferitele naţionalităţi ale Ungariei. Aceasta însă nu se va întâmpla. Căci supremaţia maghiară va fi susţinută şi în viitor cu mijloacele de până acum. De aceea, proroceşte contele Andrássy, desigur în deplină 237 cunoştinţă de cauză, că soluţia contelui Tisza în chestia reformei electorale perpetuează situaţia de până acum, că „numai teroarea şi corupţiunea poate asigura caracterul maghiar al parlamentului ungar”. Că această prorocie a lui Andrássy se va împlini, e mai mult decât sigur. Semnele cobitoare s-au dat chiar începând cu plăsmuirea acestei reforme electorale, în care proporţia numerică a diferitelor naţionalităţi nemaghiare a fost cu totul desconsiderată, sub pretext că gradul de cultură al neamurilor nemaghiare din patrie n-ar atinge nivelul culturii „patriotice” maghiare, pe culmile căreia se desfătează ciocoimea evreo-maghiară a „naţiunii unitare”. Această desconsiderare se va răzbuna însă atunci când legea firească a numărului care, după Le-Bon e „singura filozofie a istoriei”, va sdrobi alcătuirile meşteşugite ale politicienilor maghiari şi va surpa legile parlamentului de pe malul Dunării, cari la nici un caz nu pot să fie atât de tari şi durabile cum sunt legile firii. Leibnitz spunea că adevărata tărie a unei ţări stă în numărul locuitorilor ei, căci unde sunt locuitori, acolo sunt şi forţe şi puteri („vera regni potestas in hominum numero consistit; ubi enim sunt homines, ibi substautiae et vires”). Dacă aceste forţe şi puteri ale neamurilor nemaghiare din patrie n-au ajuns încă la o desvoltare culturală corespunzătoare cu cerinţele timpului modern, nu e vina lor. De condamnat sunt conducătorii păcătoşi ai acestei ţări, care secoli de-a rândul a fost pentru o parte din cetăţeni „mumă, iar pentru alţii ciumă”, de condamnat e întreg sistemul politic al Ungariei de azi, care nu vrea să ţină samă de adevărul, atât de vechiu şi elementar, pe care l-a exprimat Cicero în următoarele cuvinte: „qui parti avium consulunt, partem negligunt, perniciosissimam rem in civitatem inducunt: seditionem et discordiam”402. Câtă deosebire între Austria şi Ungaria în privinţa aceasta! Acolo se contingentează fiecărei naţionalităţi numărul de reprezentanţi din sânul său în proporţie cu numărul total de suflete. Până şi Rutenilor din Galiţia li s-a recunoscut şi asigurat dreptul de a trimite 62 deputaţi în dieta provincială, un număr dacă nu tocmai egal dar corespunzător cu proporţia numerică a populaţiei rutene de acolo. S-au schimbat mult vremile şi oamenii dincoace şi dincolo de Leita! Odinioară straşnicul dictator Kossuth Lajos striga în gura mare, că Ungaria constituţională nu mai poate rămânea în legăturile alianţei seculare cu Austria absolutistică. Astăzi Austria democratică ar fi în drept să dea lecţii aspre tovarăşei sale de dincoace de Leita, Ungariei feudale şi oligarhice, ai cărei cârmuitori nici nu vor să audă măcar de executarea dispoziţiilor legale, favorabile întrucâtva popoarelor nemaghiare, nici nu sunt aplicaţi a crea legi drepte pentru asigurarea şi promovarea vieţii naţionale politice şi culturale a tuturor popoarelor din patrie. În loc de a spori drepturile politice şi naţionale ale popoarelor, în loc de a pune pe baze adevărat democratice desvoltarea din viitor a ţării, ei se trudesc a inventa fel de fel de mijloace prin care să poată amăgi ţara şi popoarele ei felurite. Simţind că din toate părţile suflă vânturi ameninţătoare pentru privilegiile lor feudale, văzând cum duhul vremii surpă zi de zi cetăţuile lor de nedreptate nemeşească, îşi dau toată silinţa să mântuiască din ruină străvechea lor constituţie prin cârpeli şi peteciri. Îndrăzneala unei cinstite reforme democratice na avut-o şi n-a voit s-o aibă nici Andrássy, nici Héderváry, nici Lukács, nici Tisza. Pe toţi îi sperie gândul unei asemenea reforme, ştiind prea bine că Ungaria democratică de mâne nu va putea fi „statul naţional unitar maghiar”, plăzmuit în visurile lor grandomane, ci va trebui să fie un stat polietnic, cum l-a pomenit istoria şi cum îl cunosc toţi cei ce nu vor să-şi închidă ochii în faţa realităţii. În cercurile mai înalte – de unde s-a făgăduit popoarelor din Ungaria votul universal şi de unde s-a răspândit lozinca princiară: „chiar dacă ar fi fost de prisos votul 402 „Cel ce se sfătuieşte doar cu păsările, de o parte, neglijând cealaltă parte, va aduce în cetate un regim dăunător şi distructiv: cearta şi revolta” – n.n., A.Ţ. 238 universal în Austria, în Ungaria el va trebui necondiţionat introdus” – cum se împacă oare factorii hotărâtori cu caricatura votului universal gâtuit de contele Tisza? Şi cum de se mai tolerează perpetuarea sistemului bazat, după cuvintele lui Andrássy, numai pe teroare şi corupţiune?? Românul, nr. 50 din 2/15 martie 1914, Arad, p. 1–2 30 Iaşi, 4/17 martie 1914 – Ştire în legătură cu pregătirile militare de amploare desfăşurate de Rusia la graniţele României şi Galiţiei. Mobilizarea Rusiei la graniţa României Iaşi, 16 martie – Călători, veniţi din Basarabia, afirmă că, de-a lungul Prutului, Rusia face pregătiri militare neobişnuite. La graniţa română, precum şi la nord, în preajma Bucovinei, grănicerii au primit însemnate întăriri, constatatoare din numeroase trupe de cazaci. Peste tot se lucrează cu febrilitate, de-a lungul graniţei s-a aşezat o puternică reţea de telefon. Românul, nr. 51 din 4/17 martie 1914, Arad, p. 6 31 Carei (comitatul Sătmar), 7/20 martie 1914 – Corespondenţă în legătură cu lucrările Congregaţiei comitatului Sătmar pe marginea adoptării programului antiromânesc propus de societatea culturală maghiară EMKE, şedinţă în care fostul prefect, Falusy Árpád, i-a împroşcat cu insulte şi injurii reprezentanţii români, iar în schimb a primit o replică de bun simţ din partea fruntaşului Dr. Vasile Lucaciu. Chestia românească în Congregaţia comitatului Sătmar De la corespondentul nostru special Careii Mari, 20 martie Ieri, vineri s-a ţinut aici congregaţia comitatului Sătmar, cu un program încărcat de 100 de puncte. Între acestea era şi circulara societăţii Emke din Cluj referitoare la tratativele între contele Tisza şi Românii. Interesarea membrilor congregaţiunei, tocmai pentru chestia românească, a fost extraordinară. Comitetul permanent comitatens, în şedinţa de alaltăieri, a pregătit proiectul de rezoluţiune în chestia românească. Tonul ei destul de conciliant, dar a accentuat cu multă tărie „ideea statului naţional maghiar”. S-a răspândit vestea că Partidul Naţional Român se va prezenta la şedinţă şi că fostul prefect, Dr. Falusy Árpád, va ataca cu toată forţa pe Români. De fapt, puţinii membri români, cari au putut străbate în această congregaţie arhişovinistă, s-au prezentat aproape în număr complet sub conducerea fruntaşului nostru Dr. Vasile Lucaciu. Îndată după deschiderea şedinţei, a cerut cuvântul Dr. Falusy Árpád şi în chipul cel mai şovinist a început atacul în contra Românilor. „Ceva comitet de Valahi, comitet al unui partid ce nu există, s-a vârât în viaţa noastră publică şi cu acesta a stat de vorbă contele Tisza” – începe Árpád. „Aceşti Valahi sunt cei mai mari 239 duşmani ai patriei noastre. Ei aleargă la Viena, la Bucureşti în contra statului nostru. Cele 11 puncte prezentate de deputatul T. Mihali sunt tot atâtea atacuri în contra unităţii statului nostru şi dovedesc lipsa totală de patriotism a Valahilor, aceşti agitatori păcătoşi. Chiar în comitatul nostru, unde mai înainte n-a existat chestia naţionalităţilor, şi-a ridicat acum capul acest şarpe veninos şi am văzut cu groază cum au pornit atentatele de la Moftinul-Mic pe toată linia în contra maghiarimei, până şi-a ajuns culmea la Dobriţin”. Şoviniştii aplaudau ca nişte smintiţi. Chiar Ungurii mai serioşi încă erau consternaţi de bravura lui Árpád şi se vedea pe feţele lor desgustul faţă de această ieşire pătimaşă împotriva Românilor. După Árpád a luat cuvântul Iosif Helmeczy, care expune pe scurt istoricul chestiei de naţionalităţi, arată cum stau lucrurile în alte state şi constată că a sosit acum vremea ca şi în Ungaria să se reguleze această chestiune asigurându-i-se fiecărui popor libertatea de a se desvolta pe terenul cultural, economic şi social, cu o singură condiţiune, ca să se respecteze unitatea politică a ţării. Vorbele acestea mai calme ale deputatului guvernamental sunt primite cu vii aprobări din partea aderenţilor partidului guvernamental. Cere acum cuvântul domnului dr. Vasile Lucaciu. Se produce un zgomot infernal. Unii strigă „s-auzim, s-auzim”, alţii „nu-l ascultăm, memorand, memorand, du-te la Seghedin, ce cauţi aici, du-te la Bucureşti!” Preşedintele Csaba Adorján sună cu toată puterea, îndrumă la ordine, cere linişte. În sfârşit se face ceva ordine. Părintele, impunător ca totdeauna, începe a vorbi. Ţine un discurs, cum nu s-a mai auzit în sala acestui comitat. – „Eram pregătit” – zice părintele Lucaciu – „că domnul Falusy Árpád nu va putea să nu aducă insulte naţionalităţilor, în general, şi mai ales Românilor. Eu mai ales, sunt obişnuit cu această procedură nevrednică, când chiar şi în adunări culturale putem auzi potop de înjurături, de calomnii şi de pervertiri istorice la adresa naţiunei române”. – „Chiar acum văzurăm la ce invective suntem expuşi noi Românii, cei mai buni cetăţeni ai ţării. Avem încă norocul că d. Falusy n-a voit să exhaurieze chestia naţionalităţilor, căci altfel cine ştie la ce noi pervertiri şi calomnii am fi fost părtaşi. La congresul din Cluj doar însuşi preşedintele Széli Kálimán a trebuit să-i taie cuvântul acestui şovinist, atât de sălbatec a atacat popoarele nemaghiare din ţara aceasta”. – „Eu însă, înainte de toate trebuie, să protestez în contra insinuării domnului Failusy că Comitetul Partidului Naţional Român ar fi fost agresiv faţă de guvern în cursul tratativelor”. (Zgomot infernal. Strigăte: nu român, ci valah). – „Eu am luat cuvântul «român» din dicţionarul culturei, dar nu pot împiedeca pe alţii să desconsidere acest dicţionar”. – „Comitetul Partidului Naţional Român n-a fost nici decum agresiv, nici s-a îmbulzit undeva, ci a pertractat în urma invitării contelui Ştefan Tisza, iar pretenţiunile Partidului Naţional Român sunt lucruri istorice, ţara întreagă le cunoaşte. N-a fost vorbă decât de justificarea postulatelor noastre politice, de realizarea programului nostru naţional”. – „Protestez împotriva acuzei că postulatele partidului nostru naţional ar fi contrare patriotismului adevărat şi ar avea de scop desfiinţarea Ungariei. Nicăieri în lume şi niciodată nu s-a făcut atâta abuz de cuvântul «patriot» şi «patriotism» ca în Ungaria. Eu «ultraistul» şi «dacoromânul» şi «agitatorul» ţin să vă spun ce înţeleg eu sub patriotism. Trei sunt condiţiunile adevărate ale patriotismului: credinţa către tron şi înalta casă domnitoare, respect şi supunere faţă de legi, în fine alipirea şi iubirea naţiunei tale. Noi Românii respectăm legile sancţionate, chiar şi atunci când ele nu ne convin, după proverbul bătrân: lex dura, sed lex. Nu încetăm însă a pretinde ca legile rele pentru noi să se schimbe. Asta am făcut-o şi acum în cursul tratativelor cu guvernul, am cerut revizuirea legilor vătămătoare pentru noi. 240 A treia condiţiune a patriotismului adevărat însă, iubirea neamului tău propriu, este baza şi condiţiunea tuturor virtuţilor cetăţeneşti. Ce garanţă de credinţă cetăţenească oferă acel individ care, din oricare motiv sau interes, se leapădă de originea sa etnică, dispreţuieşte limba şi cultura sa naţională, e în stare a-şi părăsi mama dulce pentru interese meschine şi trecătoare?” – „Dar dumneata domnule Falusy şi faţă de mine personal ai aruncat expresiuni vătămătoare. Eu însă sunt preot şi nu-mi pot lua satisfacţie cu arma. Aici însă, în faţa acestei ilustre congregaţiuni, te provoc la duel ştiinţific, ca să-ţi dovedesc – ceea ce nu pot face în această şedinţă a congregaţiunei, că toate manoperele dumitale în chestia de naţionalităţi, şi mai ales faţă de Români, sunt lucruri contrare intereselor statului ungar, sunt contrare istoriei, sunt în contrazicere cu umanismul, cu civilizaţiunea şi cu drepturile popoarelor. Să compunem un program pentru aranjarea acestei dispute contradictorie, unde şi când vei binevoi. Invită-i pe domnii Apponyi, Berzcviezy, Bethlen István, şi pe toţi câţi vei voi, ca să se vadă odată înaintea lumei culte că postulatele noastre sunt juste, iar politica de naţionalităţi, ce o reprezinţi deumneata şi tovarăşii dumitale, este o insultă la adresa adevărului şi a dreptăţii. Aici să te văd mare şi tare domnule, dacă ai tăria convingerilor”. – „Resping cu indignare şi neadevărurile debitate împotriva colegului meu în partidul naţional, dr. Teodor Mihali. Acest bărbat şi-a jertfit tihna vieţii pentru ca să înduplece guvernele la tratament uman şi legal faţă de Români. Mihali, zici dumneata, e revoluţionar şi atentează la integritatea Ungariei. Dar tocmai voind să asigure pacea ţării şi buna înţelegere între popoare, care este singura bază a măririi, deputatul dr. Teodor Mihali a urmat tratativele cu contele Tisza”. – „Noi am cercat şi cercăm puncte de întâlnire cu guvernele ţării, ca să se inaugureze o adevărată politica de stat în locul politicei de rasă, ce bântuie azi Ungaria şi face nesuferită situaţia popoarelor nemaghiare. Domnul Falusy Árpád, şi soţii lui, însă lucrează la distrugerea bunei înţelegeri şi în urmare la ruina ţării. Noi suntem deci adevăraţii patrioţi, iar dumneata domnule Falusy, cu şovinismul dumitale, eşti duşmanul cel mai periculos al patriei”. – „Ce priveşte proiectul de rezoluţiune, declar că concilianta lui mă obligă şi sunt foarte recunoscător faţă de autorii lui. Nu pot însă să-l primesc, deoarece şi acest proiect de rezoluţiune cuprinde în sine acuza nedreaptă că Comitetul Partidului Naţional Român ar ţinti la distrugerea statului şi susţine ideea statului naţional maghiar unitar. Aprob cu tot sufletul încercările de a ajunge la înţelegere şi doresc ca, pe temeiul bunei voinţe reciproce, să şi putem ajunge la acea înţelegere spre binele şi înflorirea patriei comune”. * Discursul părintelui Dr. V. Lucaciu a făcut asupra tuturor adâncă impresiune. Falusy şi consorţii săi au rămas ca opăriţi. În chestie personală, dânsul a încercat a-i răspunde părintelui, dar n-a făcut altceva decât a înjurat din nou. Îl întreabă pe părintele că oare credinţa lui faţă de suveran o înţelege faţă de împăratul, ori faţă de regele Ungariei ori al României? Dacă-şi iubeşte patria, ce caută prin străinătate, la Viena, la Bucureşti? Urmează un sgomot asurzitor, aşa încât prefectul, abia la auzul celor mai deaproape, a putut pronunţa câteva cuvinte de reprobare faţă de reflexiunile impertinente ale domnului Falusy, enunţând totodată şi primirea rezoluţiunei. Membrii români s-au bucurat de învingerea frumoasă a părintelui Dr. Lucaciu şi, sub impresiunea înflăcăratului său discurs, s-a luat hotărârea ca în curând să se ţină în comitatul Sătmarului o mare adunare poporală, ca însuşi poporul să aibă ocaziune a se pronunţa asupra situaţiunei politice. 241 Românul, nr. 57 din 12/25 martie 1914, Arad, p. 3–4 32 Oradea, 7/20 martie 1914 – Corespondenţă în legătură cu lucrările Congregaţiei comitatului Bihor, pe marginea analizării şi adoptării moţiunii antiromâneşti propuse de Congregaţia comitatului Pesta, în care reprezentantul român, Dr. Ioan Ciordaş, a solicitat discutarea în plen a acestui document, deşi Comitetul permanent al congregaţiei solicitase ignorarea lui. Chestia românească în Congregaţia comitatului Bihor De la corespondentul nostru special Oradea, 20 martie Conştiinţa noastră naţională s-a afirmat în mod demn miercuri, în 18 martie [calendar] n[ou], cu prilejul ţinerii congregaţiei de primăvară a comitatului Bihor. Între multele obiecte puse la ordinea zilei, era şi moţiunea comitatului Pesta, care condamnă procedeul contelui Tisza pentru tratativele de împăcare cu Românii. Comitetul permanent al congregaţiei comitatense din Bihor propune ca moţiunea menţionată să se aşeze în arhivă. Abia sfârşeşte referentul cu cetirea propunerii şi domnul Dr. Ioan Ciordaş, membru în Comitetul naţional, se anunţă la cuvânt. Toate privirile se aţintesc asupra-i, fiindcă nimenea nu se aştepta să se încingă o discuţie din punctul de vedere al Partidului Naţional Român. Domnul Dr. Ciordaş se miră foarte că asupra chestiei împăcării cu Românii, congregaţia vrea să treacă la ordinea zilei, în loc, ca chestia să se discute din toate punctele de vedere. Datoria aceasta i se incumbă congregaţiei cu atât mai vârtos că populaţia din Bihor, aproape jumătate, este de naţionalitate română. Aminteşte că chestia împăcării cu Românii datează încă de prin ’48, când Kossuth însuşi a trimis pe Dragoş în Munţii Apuseni, la Iancu, ca să medieze pacea, însă şi atunci Ungurii au pus stavile păcii, încercări de împăcare s-au făcut şi după aceea în mai multe rânduri, aşa de exemplu pactul lui Mocsonyi cu deputaţii oposiţionali Irányi, Ürményi şi Kállay. Se bucură că contele Tisza a avut curajul să ia firul tratativelor cu Comitetul naţional, care singur reprezintă peste 3 milioane de Români. Detestă însă că concesiunile puse în perspectivă de Tisza nici pe departe nu pot să satisfacă pe Români, deşi noi nu cerşim ca o pomană de la Unguri îmbunătăţirea stării tuturor Românilor, ci o cerem ca un drept. Oratorul nostru se ocupă mai amănunţit cu chestia limbei de propunere a gimnaziului român din Beiuş şi, cu date autentice, combate punctul de vedere al lui Tisza că n-am avea dreptul ca limba de propunere să fie cea românească pe toată linia. Se ocupă cu fraza „ideea unităţii de stat maghiar” care nu se poate închipui într-un stat poliglot cum e şi Ungaria unde, din acest punct de vedere, chiar şi Ungurii se consideră ca naţionalitate şi nu naţiune. Aminteşte multele nedreptăţi ce le întâmpină Românii din Bihor, mai ales pe terenul şcolar. Domnul Dr. Ciordaş îşi termină vorbirea cu dorinţa ca contele Tisza să continue acţiunea de împăcare cu Românii, dar numai aşa ca justele aspiraţiuni ale Românilor să fie pe deplin considerate. Cugetam că expunerile preţioase şi pline de adevăr ale domnului Dr. Ciordaş vor produce oarecare resenz403 în şirul Ungurilor din congregaţie, spre cea mai mare mirare însă a fost ascultat cu atenţiunea încordată – abstrăgând de la unele întreruperi – referitoare la expunerea că ideea de stat maghiar nu se poate realiza. 403 242 Resentiment – n.n., A.Ţ. Vorbirea domnului Dr. Ciordaş în congregaţia comitatului Bihor înseamnă o nouă etapă în istoria luptelor noastre naţionale. Suntem mândri de atitudinea demnă şi bărbătească a domnului Dr. Ciordaş şi sperăm că momentul acesta important ne va servi ca îndemn pentru constituirea Clubului naţional român comitatens în Bihor. Românul, nr. 57 din 12/25 martie 1914, Arad, p. 7 33 Londra, 12/25 martie 1914 – Analiză militară în legătură cu dinamica procesului de înarmare a marilor puteri europene şi spectrul unui iminent război ce planează asupra continentului. Spectrul răsboiului Germania se simte astăzi cu totul descurajată. Ea dăduse exemplul înarmărilor. Printr-o sforţare, care o costă peste un miliard, Germania dăduse armatei sale o putere formidabilă. Austro-Ungaria, faţă de atitudinea Germaniei, îşi mărise efectivele, spre marea supărare a Ungurilor cari strigă pe toate tonurile că înarmările îi ruinează. Franţa a fost nevoită, faţă de atâta înarmare, să revie la serviciul [militar obligatoriu] de trei ani. Acum, Rusia vrea să înlocuiască greutăţile mobilizării ei prin mărirea numărului soldaţilor, ea va spori armata ei cu 50.000 de oameni. Ceea ce înseamnă că va avea sub drapel un efectiv de 1.700.000 de soldaţi. Sforţarea Rusiei era pregătită de multă vreme. Marea întrunire secretă, care s-a ţinut la palatul Tauride, n-a făcut altceva decât să puie pe şefii Dumei în curent cu situaţia pe care o creau împrejurările. Pentru a se găsi suma de 1.300 milioane, cât este nevoie pentru a executa planurile statului major, Rusia va recurge la noi monopoluri, se spune că vor fi impuse tutunurile, petroluri. Cheltuielile necesitate de sporul efectivului armatei ruseşti vor fi eşelonate pe trei exerciţii budgetare. Se cunosc sforţările desperate ale Germaniei de a putea deveni puterea cea mai mare pe apă. Aceste sforţări au avut de efect că Anglia şi-a mărit de trei ori forţa navală şi a putut să-şi păstreze cu modul acesta o mare superioritate. Acum, scrie ziarul „Times”, sentimentul care domină sferele diriguitoare germane este acela al zăpăcelei. Ce va face kaiserul? Va urma cu mărirea armamentelor? Se va opri sau poate...? Ceea ce este de netăgăduit e că Europa este la o cotitură a istoriei sale. Astăzi presa germană şi-a pierdut acel caracter de omogenitate. Azi vedem apărând unele ezitări în ceea ce priveşte vechile ameninţări cu care Berlinul sfida diplomaţiile străine, ceea ce înseamnă că în cercurile conducătoare ale Germaniei a început să apară o explicabilă teamă faţă de înarmările din celelalte state, concomitente cu sporirile de efective ale armatei germane. Românul, nr. 57 din 12/25 martie 1914, Arad, p. 9 34 Berlin/Viena, 12/25 martie 1914 – Ştiri în legătură cu prognozata logodnă a uneia dintre marile ducese ale familiei imperiale ruse cu prinţul moştenitor al României, Carol, alianţă matrimonială în baza căreia României ar urma să-i fie retrocedată Basarabia sau o parte a acestei provincii răpite de Rusia în trecut. 243 Retrocedarea Basarabiei(?) „Berliner Tagebllat” are ştirea că ţarul Rusiei, cu ocaziunea căsătoriei marei principese Olga cu principele Carol al României, va da fetei sale zestre o parte din Basarabia (judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail) ocupate de Rusia după răsboiul din 1877. Ştirea a făcut mare senzaţie în România, cu atât mai vârtos că cercurile diplomatice nu caută să o desmintă. Consulatul rusesc din Bucureşti confirmă chiar că, de fapt, ţarul ar fi aplicat să retrocedeze Basarabia, însă nu ca făcând parte din teritoriul României, ci ca un teritoriu neutru, administrat de principele Carol, care va primi titlul de mare duce rusesc. Logodna principelui român cu fiica ţarului va avea loc probabil încă în săptămâna ceasta (28 [luna] c[urentă]); căsătoria însă va avea loc abia la vară. * Logodna principelui Carol al României Logodna principelui Carol cu o mare-ducesă rusă e viu discutată de presa din Germania şi Austro-Ungaria. Între altele ziarul vienez „Die Zeit” publică următoarele: „Căsătoria prinţului Carol cu fiica ţarului e susţinută în special de prinţesa Maria şi probabil această nuntă se va face deoarece e aprobată şi de cercurile ruseşti. Căsătoria aceasta are o deosebită importanţă politică şi ar fi hotărâtoare pentru relaţiile României cu Rusia. Opinia publică românească va primi această căsătorie cu mare satisfacţie, deoarece ea corespunde orgoliului naţional şi trezeşte speranţa de a ajunge înfăptuirea unei Românii mari cu ajutorul Rusiei. Cercurile hotărâtoare însă se tem că ea va împiedeca libertatea de acţiune a României şi nu poate fi adusa în concordanţă cu interesele ţării”. Iar „Berliner Tageblat” află, dintr-o capitală europeană – afirmative din Petersburg – că prinţul Carol al României nu se va logodi cu marea ducesă Olga ci cu Tatiana, fiica mai mică a ţarului. „Această căsătorie – spune ziarul amintit – are o deosebită importanţă din punct de vedere politic, deoarece legăturile dintre România şi Rusia vor fi mai amicale. Ţarul, care acum câteva luni a făcut concesii Românilor basarabeni în privinţa limbei serviciului religios, are intenţia să repare nedreptatea făcută în 1878 luptătorilor de la Plevna – şi în ziua căsătoriei va restitui României o parte din Basarabia, drept dotă marei-dueese Tatiana”. Românul, nr. 57 din 12/25 martie 1914, Arad, p. 9 şi 11 35 Oradea, 14/27 martie 1914 – Ştire în legătură cu percheziţiile ordonate de procuratura locală la redacţia periodicului „Poporul Român” şi la domiciliul redactorului acestuia, Constantin Savu, în încercarea de a proba un presupus delict de presă. Noi procese de presă La ordinul de urgenţă al procurorului din Oradea-mare, s-a prezentat astăzi la redacţia foii „Poporul Român” ofiţerul de poliţie Dr. Albert Anka şi, după ce a prezentat colegului nostru Constantin Savu, redactorul responsabil al „Românului” şi al „Poporului Român”, ordinul procurorului, domnul ofiţer, însoţit de doi agenţi secreţi, a făcut o severă perchiziţie domiciliară pentru aflarea manuscrisului unui apel întitulat :„Către Românii din comitatul Aradului”, publicat în numărul 39 (10 octombrie 1913) al „Poporului Român” şi iscălit de comitetul Clubului comitatens român din comitatul Aradului. 244 Totodată, cu aceasta s-a intentat proces încă pentru un articol, intitulat: „Cuvântul nostru către fraţii români din comitatul Aradului”, scris de redacţia ziarului şi publicat în acelaşi număr. Ambele aceste articole au fost împrocesuate pentru agitaţie, deşi în ele nu se făcea decât apel la sentimentele curate ale Românilor de bine şi se vesteau nedreptăţile ce li se fac Românilor în această ţară şi pe cari Românii aceia de la sate le ştiu şi le simţesc mai greu decât noi. Dacă asta-i agitaţie, atunci domnul procuror poate împrocesua zilnic gazetele româneşti din Ungaria, căci zilnic ele aduc noi şi noi icoane din felul mizerabil în care sunt trataţi cetăţenii nemaghiari, cari duc aceleaşi poveri ca şi ceilalţi sau, dacă vreţi, mai multe. Noua lege de presă, care se va pune în vigoare în 15 aprilie, după cum se prevede, ne va ospăta zilnic cu agenţi secreţi şi cu perchiziţii domiciliare – cel mai eclatant apetit de „împăcare”. Românul, nr. 59 din 14/27 martie 1914, Arad, p. 7 36 Bucureşti, 14/27 martie 1914 – Apel al Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, prin care aceasta îi cheamă pe locuitorii capitalei la un miting de solidaritate cu românii ardeleni cărora autorităţile maghiare le refuză în continuare acordarea drepturilor politice şi civile. Marele meeting al „Ligei Culturale” Primim din Bucureşti: Comitetul central al ,,Ligei culturale” adresează cetăţenilor capitalei următorul apel: Români! Toată ţara a urmărit cu încredere, cu nădejdi şi temeri, tratativele dintre fraţii noştri de peste munţi şi Unguri. Tratativele nu au reuşit. Nici de aici înainte, Românilor de peste munţi nu li s-au recunoscut drepturile la cultura naţională de care ei nu pot şi nu voiesc să se despartă. Mai mult: În cursul desbaterilor din Budapesta s-au auzit şi glasuri de înjosire a culturii româneşti din regat, căreia i s-a cerut să se retragă din poporul românesc de peste munţi, pentru ca loc larg să rămână numai culturei ungureşti. Prin această cerere s-a înfruntat întreg neamul românesc, al cărui suflet acelaşi este şi va fi în port, în datini, în religie, în literatură, in artă. Scopul Ungurilor nu se schimbă, mijloacele devin mai şirete, dar sunt tot cele vechi. De aceea nu trebuie să ne amăgim! De aceea vom protesta încă odată împotriva tendinţei de suprimare a culturii româneşti, pe care, împreună cu fraţii noştri, de mult ne silim să o desăvârşim. Către cine-i Român, crezător în astfel de convingeri, merge chemarea noastră ca Duminică, 16 Martie, anul curent, ora 3 p. m., să nu lipsească de la întrunirea Ligei culturale, din sala Dacia, în care se vor discuta: Perspectivele culturii româneşti în Ungaria, momentul actual şi concesiile nesuficiente care i se îmbie în acest moment. Comitetul central al Ligei culturale Românul, nr. 59 din 14/27 martie 1914, Arad, p. 4 37 Cluj, 15/28 martie 1914 – Extras din articolul publicat, în periodicul clujean „Újság”, împotriva mitingului organizat de Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor la Bucureşti, şi în care sunt aduse insulte şi injurii României şi poporului român. 245 Răspunsul nostru ar putea fi: răsboi! Arad, 28 martie În legătură cu meetingul „Ligei culturale”, ce se va ţinea mâine, duminecă, în Bucureşti, fiţuica „Újság”, din Cluj, publică în numărul său de azi, sub titlul de mai sus, un articol plin de cele mai scârboase injurii la adresa României şi a poporului românesc. Neavând libertatea deplină de a-l înfiera, aşa după cum ar merita, ne mărginim să reproducem textual câteva pasagii, ca publicul românesc să mediteze asupra potopului nesfârşit de insulte ce zilnic ni se aduc. Fraţii noştri din România vor vedea din pasagiile fiţuicei cum califică Maghiarii ţara românească şi cum îşi bat joc de cele mai curate manifestaţii culturale ale noastre. „...Nu există în Europa un al doilea stat care să stea pe un grad atât de dobitocesc al inculturii, cum e România. Ultimul refugiu al prostiei şi feudalismului medieval în Europa e acest stat, care acum proclamă răsboiu împotriva culturii maghiare în interesul „culturii” româneşti. În parlamentul maghiar, acest stat şi politica urmată de această ţară mică şi putredă au fost numite ruşinea Europei... ...Când ne gândim la statul învecinat, avem simţământul ca şi când am fi târâţi la un bolnav infect şi scârbos. Ne scârbim şi ştim că ne poate fi moartea dacă rămânem împreună cu acest lepros... dar trebuie să-i îmbrăţişăm pe acei de cari ne desparte marea afundă a scârbei... ...De pe grămada de gunoiu a inculturii, ca un cocoş al culturii îndrăzneşte să cânte împotriva noastră. Dacă am fi sub alt guvern, cu cea mai crâncenă seriozitate o spunem aceasta: monarhia numai în acel caz ar proceda corect, dacă ar trimite în josul Dunării câteva vapoare de răsboiu, ca în sfârşit să aibă drept să stârpească şi la noi acasă rădăcinile sălbatice ale «Ligei Culturale». Pentru că nu va fi ordine până când nu se va suci gâtul ideii daco-române”, etc. etc. Publicăm rândurile de mai sus fără nici un comentar din partea noastră. De altfel am săvârşi o muncă de prisos să mai comentăm ideile exprimate în acest articol, care oglindeşte, în toată golătatea, simţămintele acelora cari nici acum nu văd îngrămădirea înspăimântătoare a norilor, săturaţi de atâtea materii explozibile, a căror explodare la un moment dat ar putea să fie catastrofală pentru această nefericită ţară. Românul, nr. 61 din 16/29 martie 1914, Arad, p. 5 38 Timişoara, 15/28 martie 1914 – Corespondenţă în legătură cu lucrările Congregaţiei comitatului Timiş, pe marginea analizării şi adoptării programului antiromânesc propus de societatea culturală maghiară EMKE, şedinţă în care reprezentanţii celorlalte naţionalităţi au solicitat ca guvernul să iniţieze negocieri şi cu fruntaşii etniilor lor. Chestia românească în Congregaţia comitatului Timiş Alaltăieri, sâmbătă, adunarea congregaţională a comitatului Timiş s-a ocupat cu adresa societăţii „Emke” privitoare la tratativele contelui Tisza cu Românii. Comisia permanentă a propus trecerea la ordinea zilei peste adresa societăţii „Emke”, constatând că în comitatul Timişului toate organele se străduiesc spre o armonie deplină între naţionalităţi. Împotriva acestei propuneri a luat cuvântul Dr. Iuliu Tornya, care declară de greşiţi paşii făcuţi de primul-ministru pentru aplanarea divergenţelor, excepţionând că tratativele s-au pornit numai cu Românii şi nu cu toate naţionalităţile, căci tuturor naţionalităţilor trebuie să li se dea drepturi egale. Legea de naţionalitate, cum a recunoscut şi primul- 246 ministru, nu se poate executa pentru că aceasta ar fi o sinucidere naţională. De aceea e necesar ca aceasta lege să se sisteze şi să se înlocuiască cu o altă lege. Chestia de naţionalitate e de-altcum numai o chestie administrativă. Tratamentul egal e numai pe hârtie. Naţionalităţile, în diferite ţinuturi, sunt mereu lovite cu cele mai grele pedepse. Prefectul Alexandru Ioanovich îl face atent pe orator ca să nu se abată de la obiect, deoarece naţionalităţile în comitatul Timiş nu se pot plânge că ar fi neîndreptăţite. Oratorul îi replică prefectului că are mai multă experienţă chiar despre contrariul. Declară că nu primeşte propunerea comisiei permanente. Din partea Românilor a luat cuvântul cunoscutul protopop al Buziaşului, domnul Ioan Popa, care accentuează că fericirea statului ungar depinde de la rezolvarea norocoasă a chestiei de naţionalitate, ceea ce însă se poate ajunge numai cu încredere reciprocă. Pactul nu s-a putut acum încheia, dar e fapt că de la 1867 încoace nici un guvern n-a putut repurta un succes moral ca cel actual. Mai pe urmă se făcuse încercarea sub Dr. Alexandru Wekerle ca să se resolve chestia de naţionalitate. Ministrul de interne de atunci, contele Iuliu Andrássy, a dat o ordinaţiune care-i obliga pe funcţionarii administrativi la cunoaşterea limbei poporului. Aceasta a rămas însă numai o promisiune. Dar Românii sunt sătui de atâtea promisiuni şi ar dori să vază odată şi fapte. Dreptatea e pe partea noastră – a terminat oratorul român – şi punctul nostru de vedere curând sau mai târziu va fi învingător. Adunarea congregaţională a primit propunerea comisiunei permanente. Românul, nr. 62 din 18/31 martie 1914, Arad, p. 6 39 Sibiu, 18/31 martie 1914 – Ştire alarmantă, preluată de periodicul „Siebenbürgische Deutsche Tagblatt”, din Sibiu după gazeta vieneză „Neues Wiener Journal”, care colportează zvonul că populaţia românească din comitat s-ar fi înarmat în perspectiva iminentei invazii a armatei române în Transilvania, eveniment ce s-ar putea produce de îndată ce România va perfecta alianţa cu Rusia. Revoluţia Ardelenilor Cetim în „Siebenburgen Deutsche Tagblatt”, de la 31 martie 1914: „În adunarea generală a comitatului Sibiiu, ţinută azi, marţi, membrul Ioan de Preda a făcut o interpelaţie (înainte de ordinea de zi), vicecomitelui din cauza unui articol apărut la 29, luna curentă, în «Neues Wiener Journal», care e potrivit a tulbura buna înţelegere din comitat, provocând frică şi groază în poporaţia comitatului Sibiiu...”. Articolul e următorul: „Ziarul român «Dreptatea» aduce următoarea ştire: În comitatul Sibiiului, jandarmeria a găsit în câteva comune româneşti mari cantităţi de arme şi muniţiuni. Autorităţile ascund afacerea fiindcă se tem de dispoziţia ce este azi la Români. Românismul din Ardeal stă gata de revoluţie şi aşteaptă numai ca România să decreteze mobilizarea iminentă împotriva monarhiei. Revoluţia română din Transilvania va isbucni în momentul când Rusia va începe atacul contra Austro-Ungariei. Acesta va fi şi semnalul pentru ofensiva armatei române. Românii transilvăneni se pot înarma în toată liniştea, deoarece autorităţile nu cutează să-i tragă la răspundere...”. Interpelantul se întreabă dacă vicecomitele are ştire despre aceste lucruri şi dacă de fapt autorităţile nu proced din cauză de frică? Vicecomitele Ludowig Fabritius răspunde imediat că asemenea informaţii nu a primit, nici pe cale oficială şi nici în confidenţă, şi că despre toată treaba nu se ştie nimic în 247 comitat. La caz, când s-ar fi întâmplat ceva de felul acesta, autorităţile de sigur nu ar fi ezitat să ia contramăsurile necesare. Prefectul Gustav Wolbaum adaugă, ex presidio, că nici el n-are cunoştinţă de asemenea întâmplări şi că, de bună seamă, autorităţile şi-ar face datoria ce li se impune în asemenea cazuri. Interpelantul ia la cunoştinţă răspunsul. Informaţia din „Dreptatea” nu a ajuns numai în foaia numită de Ioan de Preda, ci şi în alte foi vieneze. Lămuririle liniştitoare din adunarea de azi, marţi, la tot cazul vor contribui ca să slăbească efectul ăstor fel de scornituri. Interesant, şi tot odată merituos, ar fi însă dacă sar putea afla isvorul de unde se răspândesc asemenea ştiri, la tot cazul nu cu bune intenţii. Românul, nr. 65 din 21 martie/3 aprilie 1914, Arad, p. 6 40 Oradea, 22 martie/4 aprilie 1914 – Minuta conferinţei desfăşurate în sala mare a Primăriei Oradea în problema acordării drepturilor politice şi civile românilor transilvăneni, conferinţă la care au participat Dr. Jászi Oszkár, din partea mediului academic maghiar, Dr. Krüger Aladár, din partea naţionaliştilor maghiari, şi Vasile Goldiş, din partea Partidului Naţional Român; este remarcat şi discursul avocatului orădean, Dr. Aurel Lazăr, intervenţie care a repus Oradea în circuitul mişcării naţionale româneşti. Discutarea chestiei naţionale la Oradea Mare De la trimisul nostru Am adus la timpul său ştirea că Societatea sociologilor maghiari va aranja la Oradea-Mare un fel de matineu ştiinţific, în scopul de a se discuta chestia naţionalităţilor nemaghiare din Ungaria din toate punctele de vedere. S-au angajat în scopul acesta trei conferenţiari, domnul Dr. Jászi Oszkár, care să lumineze teza din punct de vedere al democraţiei, domnul Dr. Apáthy István, din partea şovinismului maghiar şi domnul Vasile Goldiş, care să susţină punctul de vedere al naţionalităţilor. De fapt discuţia a şi avut loc acum, sâmbătă şi duminică, în 4 şi 5 aprilie, în sala de şedinţe a Primăriei oraşului Oradea-mare. Domnii Dr. Jászi Oszkár şi Vasile Goldiş au sosit la Oradea încă de vineri seara, dar domnul Apáthy István, fiind reţinut de alte afaceri, nu s-a prezentat, ci şi-a publicat părerile în chestie în numărul de duminecă al ziarului „Magyarország” din Budapesta. În locul lui, punctul de vedere al şovinismului unguresc l-a susţinut domnul Dr. Krüger Aladár (maghiar de baştină!), advocat în Oradea-mare. Conferenţa s-a început sâmbătă, punctual la orele 5 după amiază. Sala era plină de lume. Au venit Românii în număr mare, domni şi doamne. În mulţime am remarcat doamnele: Iosif Vulcan, Dr. Aurel Lazăr, Dr. Eugen Rozvan ş. a., iar dintre intelectualii români am văzut acolo pe domnii: Dr. Ioan Boroş, Ioan Buna, Dr. Ioan Ciordaş, Iosif Diamandi, Sever Erdély, Ioan Cocian, David Kiss, Dr. Sebastian Marta, Dr. Aurel Lazăr, Dr. Demetriu Mangra, Dr. Aurel Oltean, Teodor Prodanovici, George Papp, Dr. Iuliu Pordea, Dr. Eugen Rozvan, George Tulbure şi Dr. Nicolae Zigre. Ordinea discuţiei se stabilise astfel, că mai întâi va lua cuvântul domnul Dr. Jászi Oszkár, apoi domnul Vasile Goldiş şi în urmă Dr. Krüger. Spre marele regret al Românilor, domnului V. Goldiş, la începutul discursului i s-a făcut rău şi astfel a trebuit să-şi rostească disertaţia sa la urmă. Domnul Dr. Jászi Oszkár – a vorbit o oră întreagă şi a avut succes strălucit, fermecând lumea cu adâncimea adevărurilor şi focul convingerii sale. Domnia sa a zis în rezumat cam următoarele: 248 – A sosit timpul ca societatea maghiară să se apropie cu armele ştiinţei de chestia naţionalităţilor, care este cea mai de căpetenie chestie politică a statului ungar. Chestia naţională este productul evoluţiei culturale şi ea se iveşte în toate statele unde locuiesc etnităţi deosebite. Evul mediu n-a cunoscut această chestie, deoarece pe acea vreme nu popoare, ci clase stau faţă în faţă. – În statele democratice a învins adevărul că chestia naţionalităţilor nu se poate rezolva decât prin dreptate, admiţând dreptul de validitare culturală şi politică a tuturor neamurilor, şi că această dreptate nu este contrară intereselor statului ci, dimpotrivă, ea asigură în chipul cel mai neîndoios pacea internă, bunăstarea generală şi progresul cultural al statului. În aceste state a învins principiul ca fiecare popor să fie instruit, administrat şi judecat în limba sa proprie. Chiar şi cea mai desăvârşită democraţie se face odioasă dacă negligă dreptul popoarelor la limba lor proprie. Dovadă domnia marelui împărat Iosif II. – Arată imposibilitatea unei asimilări forţate şi asta o dovedeşte cu eşuarea încercării Germanilor faţă de Poloni. Vorbeşte despre păcatele şovinismului şi încheie indicând singura soluţie posibilă a chestiei de naţionalităţi în Ungaria, care nu este alta decât să se admită validitarea culturală şi politică a tuturor naţiunilor nemaghiare din patrie, consacrându-se principiul ca fiecare popor să fie instruit, administrat şi judecat în limba sa maternă. Discursul domnului Dr. Jászi Oszkár a fost primit cu aplauze prelungite din partea publicului şi mulţi dintre cei prezenţi au grăbit să-l felicite călduros. A urmat apoi conferinţa domnului Dr. Krüger Aladár. – Discursul de deschidere a domnului preşedinte – spune domnul Krüger – aminteşte de neliniştea sufletelor ce ar domni în Ungaria în urma neînţelegerilor naţionale. Dar noi suntem liniştiţi, cu toate că am avea motive pentru contrarul. Discuţia Ligei de la Bucureşti n-a fost aşa de liniştită ca a noastră de azi. Noi tractăm chestiunea, ce ne preocupă cu absolută obiectivitate, cu liniştea ce a caracterizat naţiunea maghiară în cursul unui mileniu. Domnul Jászi a vorbit despre mişcările iredentiste, cari ar fi urmarea naturală a opresiunei noastre, dar eu niciodată n-am observat aşa ceva, ci am văzut numai o nemulţumire în mijlocul unor pături dornice de parvenire. – În chestia naţională trebuie să avem mai presus de toate în vedere unitatea naţională a statului maghiar şi apoi principiul ca fiecare cetăţean în acest stat să-şi primească dreptul său individual. Nu ştie nimic despre aceea că popoarelor nemaghiare din Ungaria li s-ar face nedreptate. La judecătorii nimeni nu este neîndreptăţit fiindcă nu ştie ungureşte. Divizarea judecătoriilor după naţionalităţi ar produce adevărat chaos şi ar fi dezastru pentru justiţie. – Chestia naţionalităţilor nemaghiare din Ungaria are două părţi esenţiale: cea a limbei şi cea economică. Sub raportul limbei nu se pot face concesiuni neamurilor nemaghiare din Ungaria, căci aceste concesiuni ar duce la disoluţia statului, dar pe terenul economic trebuie să i se ofere poporului toate uşurările posibile, că popoarele nemaghiare nu caută să-şi validiteze limba, ci vreau să-şi uşureze numai soarta lor materială. – Nu poate fi vorba de maghiarizare cu forţa, şi asta o ştiu şi aceia cari se plâng pe nedreptul în străinătate că în Ungaria ar exista opresori şi oprimaţi. Şoviniştii, câţi erau de faţă, au aplaudat cu însufleţire pe reprezentantul lor şi unul a ţinut chiar să grăbească la tribună spre a-i strânge mâna. A urmat acum, pe la orele 7 seara, discursul domnului V. Goldiş. – Se bucură că Societatea sociologilor maghiari abordează în discuţiile sale publice chestia naţională din Ungaria. Ea este călcâiul lui Achile pentru viitorul Ungariei. De la chipul cum ea va fi rezolvată atârnă fericirea ori nefericirea Ungariei. Discuţiile ştiinţifice nu vor rezolva această mare problemă a politicei ungureşti, o va rezolva necesitatea de fier a vieţii, dar aceste discuţii sunt foarte preţioase, căci ele accelerează rezolvarea, tâmpeşte ascuţişurile şi fac pe medicul care ajută puterilor naturii. – Este un mare neajuns că publicul maghiar, în partea sa covârşitoare, nu cunoaşte nici măcar noţiunile fundamentale din domeniul chestiei de naţionalităţi şi persistă în ideologia şovinismului de rassă, care orbeşte mintea şi duce spre căile pierzării. 249 – Desluşeşte noţiunile „naţionalitate”, „naţiune” şi arată pe larg începuturile chestiei de naţionalităţi şi fazele prin care această chestiune a trecut prin statele culte ale Europei. Insistă îndeosebi asupra chestiei de limbă şi dovedeşte imposibilitatea ca un popor întreg să vorbească două limbi. Este o încercare păcătoasă a-i impune poporului românesc limba maghiară lipsindu-1 în chipul acesta de posibilitatea cultivării, căci istoria lumii n-a cunoscut şi nu cunoaşte popor cu două limbi. Susţine că are multă dreptate acea presupunere că legile şcolare maghiarizatoare nau alt scop decât ţinerea în întunerec a masselor poporului românesc. – Se opreşte mai îndelung la chestia cu „ideea statului naţional maghiar unitar” şi arată, că ideea asta, în concepţiunea bărbaţilor politici maghiari, contrastează cu interesele de viaţă ale neamurilor nemaghiare din Ungaria. Li se cere spre pildă Românilor să iubească Ungaria ca patria lor şi în acelaşi timp guvernul acestei „patrii” proclamă principiul că statul, adecă „patria”, trebuie să oprească pe Români a cumpăra moşii de la Unguri, căci prin aceasta se primejduieşte patria. A cui e patria? A Românilor ori a Ungurilor? Cum ar putea Românii să vadă patria lor în ţara unde ei, în chip artificial, cu puterile statului sunt opriţi a-şi cumpăra moşii? Şi Românii în «patria» lor nu pot să aibă gimnazii de stat, nu pot să aibă universitate, nu pot să fie administraţi şi judecaţi în limba lor. Oare ţara aceasta este atunci «patria» Românilor? Este evident că politica actuală a statului în chip artificial îi face pe Români nu să-şi iubească, ci să-şi urască patria, care le este maşteră, nu mamă dulce. – Atinge chestia iredentismului şi dovedeşte că iredentismul Românilor este o născocire a şoviniştilor unguri. Nu opresiunea şi nedreptatea este leacul iredentismului ci, tocmai dimpotrivă, dreptatea, cultura naţională şi bunăstarea materială. Cei disperaţi doresc totdeauna destrămarea, cei mulţumiţi susţin ordinea faptică a lucrurilor. Dacă Românii din Ungaria vor avea în ţara asta mai multe drepturi naţionale şi civice, cum ar putea să le aibă în România, atunci nici o putere din lume nu i-ar putea face iredentişti. – Încheie spunând că concluzia sa este aceiaşi cu a domnului Dr. Jászi Oszkár. Problema naţională a Ungariei nu are altă soluţie decât consacrarea principiului ca fiecare popor să fie instruit, administrat şi judecat în limba sa proprie, prin oameni din neamul propriu. Erau deja orele 8 seara, când domnul V. Goldiş şi-a terminat discursul. Tot publicul l-a aplaudat furtunos şi Românii i-au făcut ovaţii. Aranjatorii conferinţelor au rugat pe conferenţiari să ia masa cu dânşii împreună în restaurantul „Panonia”. Aici s-a adunat lume distinsă şi, advocatul Dr. György Ernő, într-un toast foarte călduros, a adus mulţumită domnilor V. Goldiş şi Dr. Jászi Oszkár pentru ostenelile lor fără margini întru propagarea adevărurilor democratice şi combaterea şovinismului care ameninţă ţara cu peirea. Domnul V. Goldiş a răspuns foarte scurt, relevând meritele reale ale domnului Dr. Jászi Oszkár pe acest teren şi închinând pentru tovarăşul de muncă a acestuia în Oradea-mare, profesorul de academie Dr. Ágoston Péter. * Continuarea discuţiei s-a făcut ieri, duminică la orele 5 după amiază. Ni se telefonează din Oradea, că ieri cauza românească a ieşit biruitoare cu desăvârşire din lupta între concepţiunile atât de opuse. Au luat parte la discuţie şi câţiva şovinişti, cari au încercat să susţină punctul de vedere al advocatului Dr. Krüger Aladár, dar puterea convingătoare a fost pe partea noastră. Amicul nostru, domnul Dr. Aurel Lazăr, timp de 1 oră şi jumătate a ţinut un clasic discurs, în care a făcut ţăndări toată argumentaţia şovinistă. Cu făclia istoriei în mână, cu concepţiunile clare şi nefalsificate ale ştiinţei juridice, cu necesităţile reale ale statului nostru, domnul Dr. Aurel Lazăr a dovedit cu putere irezistibilă dreptatea cauzei noastre şi publicul 250 a rămas adânc impresionat de lumina aruncată, prin mintea românească, asupra complexului atât de încurcat al chestiei naţionale din Ungaria. A luat cuvântul încă odată domnul Dr. Jászi Oszkár, aducând elogiile cele mai călduroase domnilor V. Goldiş şi Dr. Aurel Lazar cari, într-un chip atât de splendid au dovedit dreptatea cauzei lor, care totodată este dreptatea democraţiei, a culturei, a progresului. La discuţia de ieri au fost de faţă aproape toţi Românii din Oradea, ba au venit mulţi şi din provincie, între ei câţiva preoţi. Toţi au fost încântaţi de marele succes al domnului Dr. Aurel Lazăr şi toţi au grăbit să-i strângă mâna, să-l felicite. De aci încolo, în Oradea mare chestia românească rămâne la ordinea zilei şi Bihorul în curând se va alătura cu hotărâre şi însufleţire Partidului Naţional Român, care luptă cu atâta bravură pentru dreptul Românilor la existenţă naţională. Din parte-ne, felicităm şi noi pe domnul Dr. Aurel Lazăr pentru marele serviciu adus cauzei noastre prin luminatul său discurs rostit ieri în sala Primăriei oraşului Oradea. Românul, nr. 68 din 25 martie/7 aprilie 1914, Arad, p. 5–6 41 Bucureşti, 22 martie/4 aprilie 1914 – Eseu, semnat de Mircea Russu Şirianu, în legătură cu prestigioasa poziţie internaţională câştigată de România în cadrul echilibrului european de forţe, în condiţiile în care cele două blocuri militare continentale, Tripla Alianţă şi Tripla Înţelegere (Antanta), sunt angajate într-o iraţională cursă a înarmării. Sânge rece… Bucureşti, 4 aprilie De mult situaţiunea noastră externă nu s-a prezentat în condiţiuni aşa de bune ca în momentele acestea. Opinia europeană, încântată că România serveşte cu un adevărat sentiment de nobleţe interesele civilizaţiei occidentale, ne este favorabilă. Cele două mari grupări europene, Tripla Alianţă şi Tripla Înţelegere, s-au tot luat la întrecere spre a intra în graţiile României şi spre a-şi asigura, fiecare, concursul formidabilei armate române – una din cele mai bune din Europa ! – pentru viitorul mare conflict european... Nici un stat nu este aşa de mult curtat astăzi în Europa ca România. Cele două blocuri europene: cel germanic şi cel franco-rus, sunt de forţe aşa-zicând egale... România ţine cumpăna, şi unde va fi România acolo va fi şi victoria în viitorul gigantic răsboi mondial! De aceea să nu ne mire şi nici să ne pierdem cumpătul când vedem că curţile imperiale îşi dispută graţiile curţii române şi când vedem că viitorului rege al României i se ofere mâna fiicei celui mai puternic dintre împăraţi: ţarul Rusiei... Se apropie ora cea mare a deslegării a o mulţime de mari chestiuni europene, printre cari se va număra şi această chestiune, lăsată atâtea amare veacuri în umbră, în uitare, de zeii forului european: cauza naţională română. Până mai ieri-alaltăieri, ea nu ne durea decât pe noi şi nu ne interesa decât pe noi, apărătorii vechiei şi nobilei civilizaţii latine la porţile Orientului, o insulă latină în mijlocul unui Ocean de barbari... Acum însă sunt în Europa state cari au interes de noi fiindcă au necesitate de amiciţia noastră şi de concursul admirabilelor legiuni române, cari vor decide sorţii luptei mari a viitorului. Şi fiindcă au nevoie de noi, de braţele noastre, de eroismul caracteristic rassei latine a scumpilor noştri soldaţi, aceste state ne caută acum amiciţia şi vor să intre în bunele noastre graţii. 251 Ştiind că ne doare ceva, ştiind că avem răni dureroase, seculare, de legat, aceşti amici ai momentului se interesează de revendicările şi aspiraţiunile noastre, pe cari până ieri nu le cunoşteau sau le neglijau cu desăvârşire. Acum însă trebuie să se intereseze şi ei de păsurile noastre, de durerea cea mare a naţiunei române, căci vindecarea acelor seculare răni va fi preţul concursului ce vom acorda uneia din cele două grupări cari se bat pentru alianţa armelor noastre. Steaua României, mai strălucitoare decât oricând, se înalţă tot mai sus pe firmament, ea va străluci din ce în ce mai tare şi din ce în ce mai departe. Suntem în marşul ascendent. Şi tocmai de aceasta, tocmai acum, când evenimente mari se pregătesc, când se încurcă din ce în ce mai mult iţele, pe cari numai tăişul clasic al săbiei le va descurca, trebuie să ne păstrăm raţiunea limpede, judecata clară şi perspicace şi, mai presus de toate, sângele rece! Entuziasmul este lăudabil şi este necesar în viaţa naţională, tocmai ca în viaţa de toate zilele. Nici un act mare naţional n-a fost realizat şi nu s-a realizat fără entuziasm. Dar în politică, afară de imboldul generos, cuceritor, afară de avânt, mai este nevoie şi de sânge rece, de o raţiune inteligentă, ne întunecată nici o clipă nici de pesimism, dar nici de optimism. Măsura şi perseverenţa sunt două calităţi esenţiale în politică. Entuziasmul este necesar ca să ne facă să ne decidem pentru un act important, la care se cere curaj şi energie. Dar odată decisiunea luată, să nu uităm că entuziasmul va fi van, şi poate sa devină chiar dăunător, dacă nu este condus limitat în marginile sale utile, de judecată, de sângele rece. Poporul să fie entuziast, capii săi însă trebuie să se conducă de judecată şi nu trebuie să-şi piardă sângele rece nici un moment. Nefericită va fi naţiunea ai cărei conducători se lasă orbiţi de patimi, cu raţiunea întunecată de sentimente. Cel mai recent exemplu ni l-au oferit vecinii noştri Bulgari, rar au pierdut o situaţiune întreagă din cauza neghiobiei unui şef politic orbit de presumpţiune: Daneff, faimosul insultător al miniştrilor români, care la Londra nici nu voia să ştie de România, şi a cărui patrie, câteva luni în urmă, ne cerşea graţie ca gladiatorul învins de pe arenă... Mişcarea mare a entuziasmului naţional este frumoasă, o aprobăm. În toate părţile, sufletul românesc se manifestă acelaşi: un dor de domnie, de suveranitate deplină ne domină sufletele pretutindeni. România este tare, românismul este în plin avânt; încrederea în forţele noastre şi în vechea virtute romană renăscută a ajuns la desăvârşire: jena a trecut şi nu ni-e mai frică de nimeni. Cel din urmă soldat român a început să devină conştient de chemarea sa nobilă, decisivă pentru viitorul şi gloria ţării şi a naţiunei... Este oare nevoie de fierbere, de noi agitaţii, de curente de încurajare cu măiestrie întreţinute, de meetinguri naţionale?... Aceasta o simte mai bine sufletul poporului, instinctul său admirabil, care numai arareori dă greş, aceasta a simţit-o Liga Culturală când a organizat înălţătoarea adunare din sala „Dacia”, ceasta a simţit-o şi scriitorul acestor modeste rânduri când a înfiinţat, la Paris, un birou de propagandă politică română în străinătate, şi aceasta o va simţi încă naţiunea română până când timpul entuziasmului, epoca vorbelor însufleţitoare, a ideii, vor trece şi va veni epoca faptelor!... Un singur lucru trebuite să accentuăm în aceste momente înfrigurate de suflul mare al marilor evenimente ce vor veni: Cei cari conduc patria şi naţiunea să nu uite nici un moment că loviturile cele mari se dau cu entuziasm, dar rezultatele bune, obţinute de curaj, nu vor putea fi salvgardate decât printr-o acţiune abilă, condusă cu sânge rece. Videant consules. Mircea R[ussu] Şirianu, 252 Românul, nr. 68 din 25 martie/7 aprilie 1914, Arad, p. 3 42 Arad, 22 martie/4 aprilie 1914 – Critică adusă articolului, publicat în gazeta „Aradi Újság”, în care episcopul Aradului, Ioan I. Papp, era denigrat pentru că ar fi comandat unui sculptor maghiar executarea mai multor busturi ale unor figuri istorice româneşti, în scopuri comerciale. Un atac perfid împotriva Preasfinţiei Sale, părintelui Episcop Ioan I. Papp din Arad Fiţuica de bulevard „Aradi Újság”, din Arad, la loc de frunte încearcă azi un atac de cea mai perfidă rea-voinţă în contra Preasfinţiei Sale, părintelui episcop al Aradului Ioan I. Papp. Gazeta din chestie, vorbind despre sculptorul ungur Albert Andor, care-şi tânjeşte zilele în mizerie în mijlocul celor 60 mii de fraţi ai săi unguri din Arad, spune că bietul sculptor trăieşte exclusiv de la Români. Aceştia adecă îl grămădesc cu comande cerându-i busturile lui Iancu, Horia, Cloşca şi Crişan. Ba ce e mai mult, însuşi episcopul Ioan I. Papp a comandat zilele acestea 300 exemplare din bustul lui Avram Iancu. - „Ce vrea prelatul cu acestea busturi?” - întreabă inteligentul gazetar de la „Aradi Újság”. Şi tot el răspunde: „Le împarte între acei credincioşi ai săi cari nu au cele 1–2 coroane, costul bustului. Nici nu avem alte nevoi, decât să se agite fantezia, şi aşa aprinsă, a românimei cu figura incendiarului şi beutorului de sânge Iancu”. În faţa acestei infamii a gazetei ungureşti din Arad, constatăm înainte de toate că tot ce se spune, în legătură cu busturile lui Iancu, despre părintele episcop al Aradului, sunt pure invenţiuni şi minciuni. Episcopul Ioan I. Papp, al Aradului, n-a avut şi nu are nici astăzi absolut nici o cunoştinţă despre busturile lui Horia, Cloşca, Crişan şi Avram Iancu. Adevărul este că conducătorul librăriei diecezane, fără a cere şi a primi învoirea episcopului ori a Consistoriului în cercul său de competinţă, pentru scopuri exclusiv comerciale a comandat la sculptorul Albert Andor (care a făcut şi bustul foarte bine reuşit a răposatului profesor Teodor Ceontea) busturile mai multor mari bărbaţi ai Românilor. Până acum s-au făcut busturile lui Horia, Cloşca, Crişan, Avram Iancu, Andrei Mureşan, Mihail Eminescu, Vasile Alexandri, Vasile Stroescu, împăratul Traian, Mihaiu Viteazul şi Aurel Vlaicu. Acestea busturi se vând la librăria diecezană din Arad cu câte 4 coroane (cele din gips) şi 6 coroane (cele bronzate). Ele au fost de mai multe ori inserate şi în ziarul nostru. Durere însă, publicul românesc a rămas şi în faţa acestor busturi în indolenţa sa proverbială şi numai foarte puţine exemplare s-au trecut, cu toate că ele merită să împodobească casa fiecărui român. Părintele episcop al Aradului nu cunoaşte din acestea busturi decât pe cel al domnului Vasile Stroescu, care i s-a prezentat când cu prilejul sfinţirei şcoalei de fete. Încât priveşte comentariul incalificabil al fiţuicei din Arad, în această afacere noi protestăm cu toată energia în contra încercărei stupide de a stigmatiza pietatea noastră faţă de bărbaţii mari ai istoriei şi culturei noastre naţionale. Da, noi şi întreg neamul românesc ne închinăm cu evlavie şi adâncă iubire în faţa acelora pe cari îi reprezintă busturile făcute de sculptorul ungur, şi dacă umanul şi viteazul Avram Iancu pentru Unguri este incendiar şi beutor de sânge, atunci Kossuth şi Rákóczy încă sunt incendiari şi beutori de sânge pentru noi. 253 Românul, nr. 69 din 27 martie/9 aprilie 1914, Arad, p. 4 43 Oradea/Arad, 28 martie/10 aprilie 1914 – Recenzia lucrării„Orosz vagy román kéz?” (Mână rusească ori românească?) scrisă de orădeanul Lakos Lajos pe marginea atentatului de la Debreţin, în care autorul înlătură ipoteza implicării României în evenimentul respectiv şi indică Rusia ca autor. O broşură actuală Arad, 10 aprilie Am primit azi la redacţie o broşură ungurească foarte interesantă. E tipărită în Oradea-mare, în tipografia „Béres és Held”, preţul ei 2 coroane. Broşura poartă titlul „Orosz vagy román kéz?” (Mână rusească ori românească?). Autorul, Lakos Lajos, arhivarul şef al oraşului Oradea-mare, şi-a pus de scop să dovedească, mai presus de ori ce îndoială, că autorul atentatului de la Dobriţin este Rusia, dar nicidecum Românii. În scopul acesta, descrie caracterul şi felul de luptă al Ruşilor, apoi pe cel al Românilor şi, constatând seria multelor atentate la Ruşi, arată că Românii niciodată, nici aici, nici în România n-au avut atentatele în arsenalul armelor lor de luptă politică. În carte aflăm înşirate şi toate atentatele veacurilor din urmă la toate neamurile. Autorul este un călduros prieten al împăcării maghiaro-române şi regretă foarte mult că tratativele între contele Ştefan Tisza şi Românii au eşuat. Făcând o mică abatere de la propriul scop al cărţii, domnul Lakos Lajos stigmatizează pornirea opoziţiei maghiare de a cerca legături prieteneşti cu Rusia şi, cu multă dreptate, relevează faptul că tocmai contele Károlyi Mihály, care-şi are toate titlurile şi imensele averi din graţia Habsburgilor, acum umblă după graţiile Ruşilor, duşmani de moarte ai Habsburgilor. Totodată însă, domnul Lakos Lajos avertizează şi pe Români să nu se încreadă Rusiei şi să nu aştepte vreun bine de la împărăţia de gheaţă, care în atâtea rânduri i-a arătat duşmănia sa şi i-a făcut atâtea rele. Se referă autorul şi la logodna proiectată între prinţul Carol al României şi arhiducesa Olga, fiica mai mare a ţarului, şi-şi termină broşura cu următoarele cuvinte: „Acum la răspântie, luaţi bine seama Români, căci eu am presimţiri sinistre că zăvazul alb de mireasă, ce-l aduce acum marea-principesă rusă Olga cu sine în România, mai curând ori mai târziu va fi linţoliul patriei voastre, şi cununa de mirt va deveni o relicvă care în sufletele strănepoţilor voştri va trezi simţirile cele mai dureroase şi va aminti numai de fericitul trecut”. Nouă ne pare bine dacă Unguri ,cât de mulţi, se preocupă de chestia naţională în Ungaria, regretăm însă că până azi foarte puţini dintre dânşii recunosc adevărul că numai făcându-li-se Românilor deplină dreptate naţională în Ungaria, ei vor putea fi învoiţi a da tot sprijinul lor pentru existenţa naţiunei maghiare. Dacă însă naţiunea maghiară vrea să-şi clădească mărirea pe ruina noastră ca naţiune română, atunci nimeni să nu fie mirat dacă noi nu putem consimţi la nimicirea noastră proprie şi vom încerca absolut totul pentru de a vieţui. 254 Românul, nr. 70 din 30 martie/12 aprilie 1914, Arad, p. 5 44 Cluj, 29 martie/11 aprilie 1914 – Scrisoare de lămurire, adresată cotidianului „Românul” de către studenţii români de la Universitatea din Cluj, în legătură cu persecuţiile la care sunt supuşi de conducerea universităţii şi de studenţii maghiari pentru că au expediat o telegramă de felicitare Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor pentru mitingul organizat pe 16 martie la Bucureşti. „Copiii nimănui” O clarificare Au trecut 10 zile de la grandiosul meeting aranjat de „Liga culturală” din România. Cu acea ocaziune, subscrişii, în numele tinerimei universitare române din Cluj, am trimis o telegramă de aderenţă şi felicitare scumpilor fraţi. Gazetele ungureşti din patrie, fără deosebire de partid, au înregistrat cu indignare acest pas al nostru şi l-au comentat zilnic în fel şi chip, aducând cele mai aspre învinuiri acestei tinerimi. Şi valorosul organ al partidului nostru naţional „Românul”, până astăzi s-a ocupat de două ori în coloanele sale cu această chestiune. Noi nu reflectăm la învinuirile aduse de gazetele ungureşti, cu atât mai puţin voim să reproşăm „Românului” că fără avizul nostru special a tratat această chestiune, dară ne ţinem de datorinţă pentru clarificare, nu însă pentru a cere scuze de la cineva, să aducem pe această cale la cunoştinţa fraţilor următoarele: Când noi am trimis acea telegramă, care din nenorocire avu puterea să răsvrătească întreagă presa ungurească, noi ne-am dat seama de ceea ce făceam. Iar, când autorităţile universitare au intenţionat pornirea unei anchete şi tragerea la răspundere a „vinovaţilor” iniţiatori, pentru pasul nostru sincer am ştiut ce ne pretindea onoarea noastră bărbătească. La câteva zile după svonul răspândit în ţară, colegii noştri unguri, în frunte cu conducătorii lor, au ţinut în localul „Societăţii universitare de lectură”, în această chestiune, o mare adunare de protest, unde şi-au vărsat tot veninul urei de rasă contra noastră şi au pretins satisfacţiune, prin forurile universitare, pentru „ofensa adusă ideii de stat unitar şi sentimentului public unguresc”. Au pretins pornirea unei anchete din cele mai severe şi aplicarea istoricelor „pedepse exemplare”. Dar pe cât s-au arătat domniile lor de consternaţi pentru această simplă dar sinceră manifestare naturală a unităţii sufleteşti a neamului nostru românesc, pe atât am fost noi de liniştiţi. I-am prevenit cu gentileţa impusă de simţul nostru uman şi de datorinţele noastre de cavalerism. I-am lipsit de oboseala împreunată cu întreprinderea unei anchete, ce e drept nu atât de grele, sunt doar între noi, ca nicăieri altunde, atâţia lingăi, atâţia infami renegaţi, călăii de mâne ai acestui popor de mucenici – şi ne-am prezentat Ilustrităţii Sale domnului rector actual, Dr. Kenyeres Balázs, pentru a-i servi eu acele clarificări de cari domnia sa va fi având lipsă, şi întru cât aceste clarificări nu treceau marginile destăinuirilor de ordin prea gingaş. A doua zi după această prezentare, făcută tot cu atât de puţin alaiu ca şi trimiterea acelei telegrame, după ce senatul universitar şi-a ţinut de datorinţă să confereze special asupra acestei chestiuni, am fost chemaţi prin câte o scrisoare recomandată în cancelaria Ilustrităţii Sale a domnului rector, şi noi ne-am prezentat. 255 Ni s-a luat interogator. De faţă erau Ilustrităţile Lor domnul rector actual, Dr. Kenyeres Balázs, domnul decan ai facultăţii medicale, Dr. Marschalkó Tamás, şi domnul decan al facultăţii de drept, Dr. Kossutány. Am fost interogaţi fiecare în parte. Despre întrebări şi răspunsuri s-au luat procese verbale, cari de prezent sunt înaintate Excelenţei Sale prim-ministrului, contele Ştefan Tisza. Dacă va deveni timpul ca răspunsurile date de noi să ajungă a fi publicate, fraţii se vor convinge că aceste răspunsuri nu caracterizează sufletul eroilor de tufă, ci demnitatea sufletelor conştii de datorinţele multiple ce se impun de împrejurările locale în care trăim şi de cultura naţională, care ne-a nutrit şi cu care la date mari ne mai recream şi noi aici în Cluj. Ţinem de neapărată trebuinţă să aducem pe această cale şi în aceste împrejurări la cunoştinţa domnului Dr. Aurel Isac, advocat în Cluj, să ne lipsească pe viitor de binevoitorul rol de mijlocitor între noi, tinerimea, şi forurile universitare. Iar pe acei colegi Români cari, plimbându-se la braţ cu domnul Isac, au discutat această chestiune şi i-au oferit toate amănuntele, cari de altfel nu erau un secret între tinerime – îi advertizăm să-şi măsoare faptele şi vorbele cari erau să facă tinerimea şi pe noi, trimiţătorii şi concipietorii telegramei, de ruşine, nu numai în faţa lume româneşti, ci şi a străinilor prieteni şi duşmani. Un om cinstit are alte mijloace de a-şi duce la îndeplinire răsbunările, mici ori mari, de partid. Şi antipatiile personale au margini, între cari trebuesc încercuite atunci când e vorbă de acţiuni de solidaritate. Cluj, la 11 Aprilie st[il] n[ou] 1914 Mihai Mitrea, student la medicină Lazăr Isaicu student la medicină * Luăm act cu plăcere de această clarificare pe care o aşteptam, dar regretăm că studenţii din Cluj nu ne dau în timp informaţii despre chestiile importante ce-i privesc. Scrisoarea de mai sus ne dă dovadă că mai sunt şi în zilele noastre tineri demni, cari ştiu ce voiesc şi ce fac. Românul, nr. 74 din 2/15 aprilie 1914, Arad, p. 4 45 Satu Mare, 1/14 aprilie 1914 – Anunţ privitor la începerea procesului intentat de autorităţile maghiare preotului greco-catolic din Moftinu Mic, şi credincioşilor din parohie, pentru că au protestat împotriva arondării satului lor la recent înfiinţata Episcopie GrecoCatolică de Hajdudorog. Procesul de agitaţie de la Sătmar Reprezentanţii presei mondiale la Sătmar Arad, 14 aprilie 1914 Faţă de monstruosul proces de agitaţie, intentat părintelui Mureşianu şi celor 35 (treizeci şi cinci) de ţărani din Moftinul-mic, din toate unghiurile locuite de Români se manifestă cel mai viu interes. După cum am anunţat într-un număr precedent, desbaterea se va ţinea la Tribunalul din Sătmar în zilele de 23, 24 şi 25 aprilie [calendar] n[ou]. Vor fi şapte apărători români, iar fasiunile şi pledoariile se vor stenografia, ca să se publice ulterior. 256 Apelul nostru a avut răsunet în publicul românesc, care şi-a anunţat participarea în număr mare şi zilnic sosesc înştiinţări noi (înştiinţările se fac la domnul avocat Dr. Andrei Doboşi în Sătmar-Szatmar). Vor veni şi numeroşi trimişi speciali ai ziarelor mondiale. Cu ocasiunea acestui monstru proces de agitaţie trebuie să se agite suflarea românească de pretutindeni, ca mişcarea noastră să se simtă aici acasă şi durerile noastre să aibă un ecou cât mai larg. Românul, nr. 74 din 2/15 aprilie 1914, Arad, p. 6 46 Zalău, 4/17 aprilie 1914 – Invitaţie lansată de conducerea Partidului Naţional Român din Transilvania, prin care reprezentanţii românilor sălăjeni sunt chemaţi să participe la şedinţa congregaţiei comitatense, în scopul reorganizării filialei PNR din comitatul Sălaj. Invitare Congregaţiunea comitatensă a comitatului Sălaj e convocată pe 23 aprilie, a. c, la Zalău. Fiindcă de-o parte, la ordinea zile pentru această adunare, sunt mai multe obiecte cari ne interesează pe noi Românii, de altă parte, având a reorganiza Clubul comitatens al Partidului Naţional Român, pe domnii preşedinţi cercuali din cercurile electorale şi, prin domniile lor, pe toţi membrii români ai congregaţiunei comitatense şi din fiecare cerc electoral pe bărbaţii de încredere – barem câte 3–4 din flecare cerc electoral – îi invităm să binevoiască a participa la conferinţă prealabilă, ce va avea loc în 22 aprilie, la ora 5 după amiază, în Zalău, la locuinţa domnului Eugen Boroş, şi în 23 aprilie, a. m. ora 9 la adunarea congregaţională. Băseşti, la 14 aprilie 1914 George Pop de Băseşti Andrei Cosma Românul, nr. 76 din 4/17 aprilie 1914, Arad, p. 3 47 Oradea/Satu Mare, 9/22 aprilie 1914 – Corespondenţă privitoare la organizarea apărării românilor din Moftinu Mic în procesul intentat de autorităţile maghiare pentru că au protestat împotriva arondării parohiei lor la recent înfiinţata Episcopie Greco-Catolică de Hajdudorog, apărare structurată la Oradea de avocatul Aurel Lazăr şi de alţi avocaţi membrii ai Partidului Naţional Român din Transilvania. Procesul de la Sătmar De la trimisul nostru special Oradea-mare, 22 aprilie (Prin telefon) – Apărătorii „răsculaţilor” din Moftin s-au întrunit aseară în ospitaliera casă a domnului Dr. Aurel Lazăr, el însuşi unul dintre apărători. Au fost de faţă domnii Dr. Iuliu Pordea, advocat în Cluj, Dr. Romul Boilă, advocat în Sânmărtin404, Dr. Petru Poruţiu, advocat în Bistriţa, (iar nu Victor Poruţiu din Cluj, cum s-a publicat înainte), apoi Dr. loan Ciordaş, advocat în Beiuş. 404 Târnăveni (ung. Dicsőszentmárton) – n.n., A.Ţ. 257 S-au stabilit cadrele şi spiritul în cari va fi să se facă desbaterea şi s-a împărţit materialul. Dr. Pordea apără pe sfinţia sa părintele Mureşanu şi va da declaraţii principiale în chestia episcopiei maghiare. Dr. Lazăr disecă evenimentele petrecute înainte de amiază: intrarea şi „ieşirea” din biserică a lui Jaczkovics... Dr. Boilă se va ocupa cu evenimentele de după amiază: încercarea Iui Jaczkovics şi a pretorului Madarassy de-a vizita şcoala, cu putere jandarmerească. Dr. Poruţiu ia apărarea celor două femei implicate în rezistenţa de după prânz, Dr. Bohăţiel ia apărarea minorilor, Dr. Dobossy ia apărarea unui grup separat de acuzaţi. Lui Dr. Ciordaş i s-a încredinţat expunerea chestiei din punct de vedere eclesiastic-dogmatic. Ordinea discursurilor de apărare încă nu se cunoaşte. Apărătorii au plecat astăzi dimineaţa, împreună cu trimisul dumneavoastră la Moftinul mic pentru recognoscarea terenului unde s-au petrecut evenimentele. Apărătorii sunt solidari întrutoate. * Prin intervenţia domnului Dr. Aurel Lazăr, trimisul dumneavoastră a fost primit în audienţă la Ilustritatea Sa domnul Dr. Demetriu Radu, episcopul Orăzii-mari. Se ştie că din dieceza Preasfinţiei Sale au fost rupte cele mai multe şi însemnate parohii. Chiar şi Moftinul era supus – adică, de facto este supus şi astăzi – jurisdicţiunei episcopale din Oradea-mare. Preasfinţia Sa s-a a binevoit a-mi comunica informaţii preţioase şi a-mi face declaraţii de mare valoare. În ziua când se vor începe desbaterile în faţa Tribunalului din Sătmar, episcopii români-uniţi cu Roma se vor aduna la Blaj, spre a hotărî în chestia revizuirei. Tratativele cu guvernul, în chestia asta, au înaintat acum în stadiul amănuntelor. Dar s-au şi complicat. Primul ministru ţine morţiş la „recompense” pentru reîncorporarea parohiilor nemulţumite. Din teritoriul diecezei de Oradea-mare se cer mai multe comune, între ele şi Poceiul405, parohie mare românească, şi adevărat românească, deşi numai la o aruncătură de Dobriţin. Preasfinţia Sa nu se învoieşte nici decât, în mod excepţional ar putea ceda cel mult Santăul, tot lângă Dobriţin, şi Viile Sătmarului, două cătune de mult maghiarizate. – „Principiul teritorialităţii, înainte de toate!” – accentuiază în diferite rânduri Ilustritatea Sa, profesând acest principiu tot atât de categoric ca şi primul ministru ideea recompensaţiei. „Nu-i iertat să dăm posibilitatea ca, prin înfiinţarea de două feluri de parohii, să ne pierdem toată influenţa la oraşe. Tendinţa pare a fi tocmai aceasta. Dar şi tendinţa noastră trebuie să fie: la oraşe, la oraşe!!” Mi-am luat voie să întreb, oare guvernul a încercat să exercite vreo influenţă asupra Tribunalului din Sătmar? – „Eu am ţinut să nu mă amestec de loc în toată afacerea!” - declară Preasfinţia Sa - Aveam nădejdi că se va pune capăt tristelor evenimente prin un act de graţie al Majestăţii Sale. Eram înţeleşi, nu de mult, cu domnul Dr. Teodor Mihali să mergem la ministrul de Culte şi să-l informăm asupra nedreptăţii ce ajunge pe nişte oameni cu sentimente fără îndoială paşnice, dar totuşi e mai bine să nu mă amestec. Prea se vrea de un timp încoace capul vlădicei de la Oradea-mare!” Am plecat de la Preasfinţia Sa ducând urări fierbinţi de bun sfârşit pentru cei de la Moftin. * Oradea-mare, 23 aprilie (Telegramă) Cum atitudinea guvernului faţă de procesul din Sătmar interesează opinia publică în cea mai mare măsură, am căutat să iau informaţii în chestie. Din sursă positiva, aflu că actele procesului au fost cerute de ministrul de Justiţie, Balogh, încă înainte de aceasta cu vre-o lună, nu mult după atentatul de la Dobriţin. 405 258 Azi în Ungaria – n.n., A.Ţ. Acum de curând au fost invitaţi, de acelaşi ministru, procurorul care va susţine acuza, preşedintele Tribunalului, Papolczy, şi preşedintele Senatului penal, Dr. Németh. Face senzaţie că acest din urmă, care va avea să conducă desbaterile, a refuzat a se prezenta la ministru. Mai nou Azi, către seară, trimisul nostru la Sătmar ne telefonează următoarele: Azi s-a început la tribunalul de aici desbaterea procesului contra „răsvrătiţilor” de la Moftin. Preşedintele tribunalului dă cetire actului de acuză. Între numeroşii ascultători am remarcat, dintre fruntaşii noştri, pe domnii Dr. Teodor Mihali, Dr. Vasile Lucaciu, Dr. Iuliu Maniu şi Dr. Ştefan Cicio Pop. Întreagă presa din România, Ungaria şi Austria are reprezentanţi. Primul dintre acuzaţi e ascultat părintele George Murăşan. Domnia sa începe să vorbească româneşte şi declară că domnia sa se va apăra în româneşte, deoarece – a spus părintele Murăşan cu fruntea ridicată – „vreau să mă folosesc de dreptul ce-mi dă legea de a vorbi în limba mea românească”. Domnia sa declară că nu s-a făcut vinovat de ceea ce este acuzat, deoarece domnia sa n-a instigat pe nimeni la revoltă, ci însuşi poporul, nemulţumit din cauza marei nedreptăţi ce i s-a făcut prin desfacerea de către episcopia românească şi alipirea lui la o episcopie cu totul străină sufletului lui, şi în urma şicanelor, brutalităţilor şi a altor vexări, a opus atâta rezistenţă cerbicosului vicar ungur Jaczkovics şi suitei lui. Părintele Murăşan a istorisit pe larg toate cele ce s-au întâmplat în comuna domniei sale precum şi scena cu jandarmii (Toate aceste le vom publica în Nr.-ul nostru de mâne. N. Red.). Părintele Murăşan a avut o ţinută demnă, care a impus mult judecătorilor. Apărătorii au făcut propunere ca toţi acuzaţii să fie ascultaţi în limba românească. Preşedintele tribunalului, Dr. Németh, a admis cererea apărătorilor. Azi a fost cetită cunoscuta fasiune a lui Jaczkovics. Mâine vor fi ascultaţi martorii. E curios, însă, că desbaterea decurge în tempo foarte grăbit. Referitor la fasiunea lui Jaczkovics, apărătorii au declarat că cu aceasta vor trebui să se ocupe mai mult, deoarece nu vor să se creadă că acuzaţii ar avea ceva comun, respective că ar fi implicaţi şi ei în atentatul de la Dobriţin. Românul, nr. 79 din 11/24 aprilie 1914, Arad, p. 3 48 Cluj, 10/23 aprilie 1914 – Ştire în legătură procesul de lezmajestate deschis de autorităţile maghiare ţăranului român Petru Cocotă, din Vulcan, care la beţie l-ar fi înjurat pe împăratul Franz Joseph şi şi-ar fi exprimat convingerea că în curând Ardealul va fi ocupat de armata română. Proces de lesa-Maiestate Procuratura regească din Cluj a ridicat acuză pentru lesa-Maiestate împotriva economului Petru Cocotă din Vulcan. Se susţine că numitul ţăran, în 9 martie, a. c., într-un birt ar fi zis următoarele vorbe: „nu face nimic, nu ţine asta mult, cel mult până la Paşti ori Rusalii, căci atunci vine regele Carol cu soldaţii săi cu şinur roşu şi acela va prelua guvernarea Ardealului şi atunci...”, aici ţăranul român ar fi spus cuvinte pe cari noi nu le putem reproduce din respect pentru monarhul nostru. 259 Corespondentul nostru a vorbit cu acuzatul Petru Cocotă, care recunoaşte că în glumă, în seara cu pricina, ar fi făcut rămăşag cu un poliţist în veniriea regelui Carol în Ardeal, dar n-a folosit vorbe ori gesturi vătămătoare la adresa monarchului nostru. Bietul ţăran este însă tras în judecată şi mare lucru dacă nu va plăti scump gluma ce a făcut-o cu poliţaiul din Vulcan. Românul, nr. 78 din 10/23 aprilie 1914, Arad, p. 7 49 Satu Mare, 10/23 aprilie 1914 – Corespondenţă privitoare la desfăşurarea primelor şedinţe de judecată în procesul intentat de autorităţile maghiare împotriva credincioşilor greco-catolici din Moftinu Mic pentru că au protestat împotriva arondării parohiei lor la recent înfiinţata Episcopie Greco-Catolică de Hajdudorog. Procesul de la Sătmar De la trimisul nostru special Sătmar, 23 aprilie Azi s-a început la tribunalul de aci desbaterea procesului „răzvrătiţilor” din Moftin. Faţă de acest proces se manifestă foarte mare interes. Cu trenurile de azi dimineaţă au sosit foarte mulţi ţărani români în frunte cu preoţii şi învăţătorii lor din comitatele Maramurăş, Sălaj, Bereg, Arad, Bihor, din Ardeal şi din Bănat. Desbaterile sunt conduse domnul Dr. Iosif Némethy ca preşedinte, judecători votanţi sunt: Dr. Alexandru Jeney şi Dr. Victor Rozgony, judecători de tribuna. Au fost citaţi treizeci şi cinci de acuzaţi şi treizeci de martori. Acuzaţii sunt următorii: 1. George Murăşan, de 55 ani, născut în Tiream, locuitor în Moftinul-mic, preot greco-catolic (ca instigator). 2. Ioan Ceghi senior, de 63 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, plugar. 3. Jacob Moldovan, de 31 ani, greco-catolic născut în Teiuş, locuitor în Moftinulmic, plugar. 4. Petru Tarţa, de 23 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, plugar. 5. George Voariu, de 45 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, plugar-pălmaş. 6. Andrei Botiş, de 19 ani, greco-catolic născut în Belteac, locuitor în Moftinul-mic, vizitiu la moşie. 7. Vasile Şuta, de 17 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, plugar. 8. Grigore Borota, de 35 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, zidar. 9. Grigore Bontea, de 33 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, gornic406 jurat. 10. Vasile Pop, de 18 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, plugar pălmaş. 11. Vasile Tot, de 18 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, plugar pălmaş. 12. Maria Indrei, măr[itată cu] Vasile Pintea, de 32 ani, greco-catolică din Moftinulmic, membră de familie. 13. Ion Ceghi junior, de 36 ani, gr.-cat.,greco-catolic din Moftinul-mic, al doilea primar407. 14. Ioan Variu, de 20 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, pălmaş-plugar. 15. Augustin Cadar, de 19 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, plugar. 406 407 260 Pădurar – n.n., A.Ţ. Viceprimar – n.n., A.Ţ. 16. Ştefan Şoncodi junior, de 19 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, plugar. 17. Pavel Şoncodi, de 28 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, plugar. 18. Maria Andor, măr[itată cu] Ioan Tarţa, de 26 ani, greco-catolică născută în Stroi, locuitoare în Moftinul-mic, în familie. 19. George Tarţa senior, de 57 ani, greco-catolic din Moftinul-míc, pălmaş. 20. Grigore Balla, de 27 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, pălmaş. 21. Ioan Silaghi, de 19 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, pălmaş. 22. Ioan Torşan, de 22 ani, greco-catolic născut în Rev408, locuitor în Moftinul-mic, cantor-învăţător. 23. George Şuta, de 30 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, pălmaş-plugar. 24. Mihai Gărduş, de 32 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, plugar. 25. Alexandru Pop, de 31 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, plugar. 26. Ioan Văleanul (?), de 65 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, plugar. 27. Pavel Variu, de 20 ani, greco-catolic din Moftinul-mic, plugar. 28. Vasile Borota, de 33 ani, greco-catolic din Moftinul-mic. 29. George Dănilă, învăţător în Sanislău. 30. Petru Raţiu, de 65 ani, a decedat. 31. Vasile Serény, de 30 ani, e emigrat în America. 32. Romul Bontea, de 15 ani, a emigrat în America. 33. George Oros, nu s-a prezentat (Este poliţist în Mişcolţ – N. Rap.) (Numele a doi acuzaţi nu l-am putut cifra – N. R.) Primul dintre acuzaţi e ascultat părintele George Murăşan. Domnia sa vorbeşte româneşte şi spune următoarele: „Era zi de sărbătoare când am primit înştiinţarea despre vizita locţiitorului-episcop Jaczkovics. Imediat am anunţat aceasta din amvon credincioşilor, cari au primit vestea cu multă nemulţumire. Credincioşii nu voiau să primească pe locţiitorul episcopului, mai ales în şcoală. Văzând atâta nemulţumire eu am dat poporului următorul sfat: – Eu nu pot să fac nimic, deoarece mie sunt legate mâinile. Dar în cazul dacă voi vreţi să-l lăsaţi să intre în şcoală, să-i explicaţi că aţi înaintat protest la Papa de la Roma, să aştepte deci şi el, locţiitorul-episcopesc, rezultatul protestului. Dar să nu vă împotriviţi jandarmilor, căci din asta se poate naşte un năcaz. Era în ziua de 10 aprilie. Eram tocmai biserică, unde serveam sfânta misă. Între orele 10, intră în altar un preot însoţit de un civil, acesta din urmă l-am cunoscut. Era proto-pretorele Ştefan Madarassy. Preotul, care era Jaczkovics, a păşit către mine şi s-a prezentat. La ceasta eu am răspuns: «Între alte împrejurări m-aş fi bucurat de vizita dumitale, dar aşa, în calitate oficială, nu». Jaczkovics mi-a spus, că i se pare că i-am fost coleg de şcoală, la ce eu i-am răspuns: nu-mi aduc aminte. Până se întâmplase această scenă, poporul s-a îmbulzit spre noi, dacă-mi aduc bine aminte sub conducerea lui Iacob Moldovan, ne-a înconjurat şi încontinuu strigau către Jaczkovics: – Afară! Afară! Văzând această situaţie, care devenea tot mai ameninţătoare, Jaczkovics a plecat să iasă din biserică, dar s-a întors iarăşi să-şi ia pălăria, pe care o uitase în altar. Eu n-am văzut ce s-au întâmplat. Am auzit numai atât că poporul încontinuu striga: – Afară! Ieşi afară!” Preşedintele: Dumneata n-ai auzit clopotele trăgând? G. Murăşan: Ba da, am auzit, dar s-a întâmplat şi de altă dată că la ieşirea din biserică copiii, în glumă, trăgeau clopotele. 408 Vadu Crişului (ung. Rév), comitatul Bihor – n.n., A.Ţ. 261 Preşedintele: Când a ieşit vicarul din biserică, dumneata ai mai rămas în biserică? Pr. Murăşan: Am mai rămas puţin timp în biserică. Văzând eu că intră fete în biserică, am făcut semn cu mâna să iasă afară. Preşedintele: Nu ai făcut semn când l-au lovit pe Jaczkovics? Pr. Murăşan: Nu, fiindcă eu n-am văzut apoi, după ce cu toţii au ieşit din biserică, şi eu am ieşit în stradă. Atunci proto-pretorele Madarassy s-a apropiat de mine şi mi-a zis: „Domnule părinte, asta ai aranjat-o bine!” Eu am protestat contra bănuielii. Apoi s-a apropiat de mine vicarul, care mi-a spus: „Domnule părinte, nu ştii să-ţi înfrânezi poporul?” La aceasta eu am răspuns: „Domnul meu, eu sunt preot, iar nu jandarm!” M-am întors şi am voit să plec acasă, iar proto-pretorele a declarat că ei reprezintă puterea Statului şi vreau să viziteze şcoala. Jaczkovics cu proto-pretorele au plecat, dar s-au oprit in faţa şcolii şi s-au încercat s-o viziteze fără ştirea mea. Sunt două şcoli româneşti în Moftinu1-mic. Se nimerise tocmai că la clasele învăţătorului Ioan Forşan era ora de catecheză (11—12). Vicarul cu proto-pretorele, văzând furia poporului, au plecat pare-mi-se la Domahida409, unde de asemenea aveau să „inspecteze”. Ajunşi la Domahida, porunciră jandarmilor staţionaţi acolo să alerge la Moftin şi să potolească „spiritele agitate”. Nu trecură nici 10 minute, după plecarea vicarului şi a proto-pretorelui din Moftinul-mic, şi jandarmii călări dau năvală în sat. Atât a lipsit, ca întărâtarea poporului să se potenţeze la culme. Tot satul era în picioare, pe străzi. În faţa şcolii era o mulţime de oameni: bărbaţi, femei şi copii. Duceau tocmai două cară de cărămidă în curtea şcoalei, şi porţile erau deschise. Fără obicinuita somaţie, jandarmii călări s-avântă în galop pe poartă, şi strâmtoresc pe cei din curte de garduri, de pereţi, sus în coridor. Unii dintre cei atacaţi fără de veste luară leţurile de lemn şi le ţinură înaintea lor să nu-i toropească caii, alţii, cei de pe şosea, înfuriaţi de atacul acesta neaşteptat, apucară sbruji410 şi aruncară asupra celor doi din trăsură. Jandarmilor însă nime nu le făcu nici o supărare. Se iscă o groaznică învălmăşeală. Jandarmii snopesc fără cruţare, deşi nimenea nu-i atinsese cu o vorbă legănată... Preşedintele: E adevărat, că ai trimes pe Ioan Ceghi şi pe Ioan Moldovan să meargă din casă în casă ducând vestea să nu primească pe vicarul? Pr. Murăşan: Nu e adevărat. Ioan Ceghi a umblat din casă în casă cu o scrisoare, care însă se referea la alegerea de învăţător. Această scrisoare era iscălită de 113 inşi. Preşedintele: E adevărat, că dumneata ai trimis nunţiului papal din Viena, Scapinelli, următoarea telegramă în limba latină: „Voces nostras ad caelum levantes, contra avulsionem nostram a sinu matris, dum tempus habetls, monemus, nolite ausum temerarium consumare. Ipsi videbitis, nos apernimus oculos vestros ut clare Videntis, coeci, si permanetis, baratrum compromissionis detrudetis Papam. – Fidesles et parodii”)411. Preşedintele: Când au lovit în Jaezkovics, dumneata pentru ce ai făcut gest cu mâna? Pr. Murăşan: Eu n-am făcut semn să-l lovească. Eu am făcut trei mişcări: am împărţit binecuvântare, am făcut cu mâna semnul binecuvântării şi, în sfârşit, am făcut semn fetelor să iasă afară din biserică... Domăneşti – n.n., A.Ţ. Bolovani – n.n., A.Ţ. 411 În româneşte: „Graiul şi legea strămoşilor le vom păstra până în ultima picătură de sânge, şi le vom apăra în contra atentatului tiran săvârşit prin bulla «Christifideles». Pregătiţi grozave lucruri. Voi o să vedeţi urmările… Credincioşii şi parohul din Moftinul-mic” – notă de subsol originală. 409 410 262 Al doilea acuzat, Ioan Ceghi senior declară că nu se simte vinovat. Când a aflat că Jaczkovics e la biserică, acuzatul s-a dus acolo şi i-a spus vicarului: „Poftim ieşi afară din biserică”. Acuzatul nu l-a lovit, numai l-a netezit (Ilaritate mare). Acuzatul nu ştia dacă acesta e Jasczkovics. Nu l-a împins afară, iar dacă a fost lovit, acuzatul nu ştie cine l-a lovit. Acuzatul a plecat în grabă de la biserică, mergând afară la câmp. Acuzatul n-are cunoştinţă despre telegrama de protestare. Iacob Moldovan declară că nu se simte vinovat. A compus o scrisoare de protestare către papa şi cu aceasta a umblat după iscălituri. Acuzatul n-a fost la biserică când preotul Murăşan anunţase sosirea vicarului. Şi el, acuzatul, a strigat: „Ieşi afară!”, dar n-a prins de vicar şi nici n-a văzut cine l-a prins. A auzit sunet de clopote, dar aceasta n-a fost alarmă. Ştefan Botiş, de 20 ani, declară, că se simte vinovat că a prins o furcă de fer împotriva jandarmilor, când aceştia şarjau poporul. Au mai fost ascultaţi încă patru acuzaţi cari au negat că ar fi vinovaţi. Asemenea, şi femeia lui Ion Tarţa a declarat că nu e vinovată. Ion Torşan, învăţător, declară că până la ora 9 în aceea zi a fost la biserică, iar la ora 10 a plecat la şcoală, înainte de sosirea vicarului. Ioan Vălean – Când preşedintele îi spune că jandarmul István a auzit când acuzatul îndemna poporul să nu-1 lase pe vicar să intre în sat, acuzatul răspunde: Jandarmul minţeşte. George Dănilă, învăţător în Sanislău, nepotul preotului G. Murăşan, neagă că ar fi instigat poporul. Acuzatul este confruntat cu Iacob Moldovan, care a declarat jandarmilor că agitatorul e Dănilă Moldovan, declară că a spus această minciună fiindcă jandarmii l-au şicanat foarte mult, iar când a spus că: agitatorul e bulla Papei, n-au voit să-l creadă. La dorinţa apărătorilor, preşedintele Dr. Némethy dă cetire fasiunei vicarului Mihail Jaczkovics (În lipsă de spaţiu fasiunea lui Jaczkovics o dăm mâne N. Red.). După cetirea acestei fasiuni, domnul avocat Dr. Aurel Lazăr declară, în numele tuturor apărătorilor: – Apărătorii vor trebui să se ocupe în mod foarte amănunţit şi cu toată severitatea cu fasiunea lui Jaczkovics. La ora 5, după amiază, preşedintele suspendă desbaterea până azi, la ora 9 a. m. Mai nou (Prin telefon) Preşedintele a deschis desbaterea la ora 9 a. m. Înainte de amiază a fost ascultat ca martor proto-pretorele Ştefan Madarassy, de la Careii-mari. Proto-pretorele declară că a văzut când poporul a lovit în vicar, care s-a întins înainte şi i-a căzut pălăria. Martorul a văzut şi gestul pe care preotul l-a făcut poporului pentru ca să lovească în vicar. Martorul a spus că jandarmii au lovit cu săbiile în popor când au voit să intre în şcoală. Apărătorii, mai ales Dr. Pordea, l-a strâmtorat rău pe Madarassy cu întrebări. Madarassy a cerut preşedintelui ca întrebările să nu i le pună apărătorii ci preşedintele. Acesta a răspuns că asta n-o poate face, deoarece legea dă dreptul acesta apărătorilor. A urmat apoi ascultarea jandarmilor călării, care ascultare a durat de la orele 3–5 după amiază. Jandarmii au declarat că nu-şi aduc aminte şi nu recunosc toate persoanele cari au luat parte la insultarea vicarului. Deşi între faisiunile lui Madarassy şi între fasiunea jandarmilor e multă contrazicere, tribunalul le ia jurământul, cu toată protestarea apărătorilor. Renegatul Czincz Nikita, învăţător greco-catoloc în Moftinul-mic (martor) a povestit multe lucruri compromiţătoare dar, fireşte, neadevărate. A fost chemat ca martor şi un băiat în vârstă de 8 ani, Ioan Dunca, din Moftinulmic. Intrat în sala de desbateri, bietul băiat a început să plângă, aşa că preşedintele n-a putut obţine de la dânsul nici un răspuns. 263 Acuzaţii, şi vreo 5 martori, au declarat că revocă fasiunile făcute jandarmilor cu prilejul investigaţiei, deoarece ei, acuzaţii şi aceşti 5 martori, au făcut acele fasiuni numai fiindcă au fost maltrataţi de jandarmi, atât în curtea şcolii cât şi cu prilejul investigaţiei. Mâne, sâmbătă, vor fi ascultaţi ceilalţi acuzaţi şi vreo 13 martori, apoi procurorul îşi va rosti vorbirea de acuză, iar apărătorii îşi vor desvolta pledoariile. Sentinţa va fi adusă probabil abia duminecă – dacă desbaterea se va continua şi duminecă – sau luni. Românul, nr. 80 din 12/25 aprilie 1914, Arad, p. 6–7 50 Oradea, 11/24 aprilie 1914 – Ştire în legătură cu iniţiativa înfiinţării şi zidirii unui seminar greco-catolic român la Oradea în cursul anului. Seminar român greco-catolic în Oradea-mare Oradea-mare – În iunie, a. c., se va pune piatra fundamentală a unui seminar grecocatolic român în Oradea. Cunoscându-se şicanele la cari au fost expuşi clericii români în seminarul romanocatolic de aici, zidirea acestui seminar se va face în cel mai scurt timp posibil. Bihorul românesc şi împrejurimile ameninţate vor primi un focar de lumină dătătoare de viaţă. Românul, nr. 79 din 11/24 aprilie 1914, Arad, p. 6 51 Satu Mare, 14/27 aprilie 1914 – Corespondenţă privitoare la sentinţa pronunţată de Tribunalul din Satu Mare împotriva credincioşilor greco-catolici din Moftinu Mic, în baza căreia cincisprezece inculpaţi au fost condamnaţi cu închisoare pentru că au protestat împotriva arondării parohiei lor la recent înfiinţata Episcopie Greco-Catolică de Hajdudorog. Monstra sentinţă de la Sătmar Martirii credinţei româneşti Arad, 27 aprilie O telegramă ce ne-a sosit din Sătmar astă seară, la ora 7 şi jumătate, ne-a confirmat sfârşitul acestui revoltător proces, sfârşit pe care-l puteam uşor prevedea. Această sentinţă e clară şi va rămâne ca o strălucire a sincerităţii guvernanţilor acestei ţări, sinceritate care pare aşa de anacronică printre cochetările neghioabe şi printre şiretlicurile unui Tisza şi ale celorlalţi de seama lui. Violenţa asta a sincerităţii ungureşti s-a deslănţuit acum binişor şi se va mai deslănţui până va avea vreme. Martirajul unui preot ca George Murăşan, şi al unor poporeni ca cei din Moftinul-mic, ne dă tărie, căci acest martiraj amar e o faptă care odată va putea spune multe. Dăm aici tabloul acestui sfârşit care, de sigur, nu va salva Ungaria: 1. Preotul George Murăşan, de 55 ani, 1 an şi 6 luni temniţă ordinară. 2. Ioan Ceghi senior, de 63 ani, 8 luni şi 3 săptămâni temniţă ordinară. 264 3. Iacob Moldovan, de 31 ani, 6 luni temniţă ordinară. 4. Petru Tarţa, de 23 ani, 6 luni temniţă ordinară. 5. Andrei Botiş, de 19 ani, 3 luni temniţă ordinară. 6. Vasile Şuta, de 17 ani, 3 luni temniţă ordinară. 7. Grigore Borota, de 35 ani, 3 luni temniţă ordinară. 8. Ioan Ceghi junior, de 36 ani, 3 luni temniţă ordinară. 9. Ştefan Şoncodi, de 28 ani, 3 luni temniţă ordinară. 10. Pavel Şoncodi, de 28 ani, 3 luni temniţă ordinară. 11. Grigore Bontea, de 33 ani, 3 luni temniţă ordinară. 12. Augustin Cadar, de 70 ani, 3 luni temniţă ordinară. 13. N. Gergely, de ? ani, 3 luni temniţă ordinară. 14. Ioan Variu, de 20 ani, 3 luni temniţă ordinară. 15. Femeia lui Ion Tarţa, de ? ani, 15 zile temniţă ordinară. Ceilalţi au fost achitaţi. Şi-au apărat legea de batjocura străinilor cari, sub haina preoţească, ascundea gânduri murdare de agenţi ai maghiarizării, şi iată cum i-a răsplătit pentru asta suverana imoralitate care se etalează la cârma scumpei noastre patrii. De la Vasile Şuta, un băiat de 17 ani, până la moşneagul Augustin Cadar, care numără 70 de ani, 15 cetăţeni, prea cinstiţi pentru o ţară ca a noastră, vor înfunda din nou temniţele mizerabile... în numele Majestăţii Sale regelui. Într-o ţară unde furtul e un secret public, într-o ţară unde şantajiile ovreieşti nu le vede nimeni, într-o ţară unde un prim-ministru ajunge celebru în urma unei enorme panamale, în ţara corupţiei celei mai avansate, în care toate mârşeveniile celor mari sunt socotite de aventuri galante... în ţara asta e o crimă să-ţi aperi legea de batjocura unui Rutean maghiarizat, care-şi face din biserică tarabă pentru micile ori marile lui gheşefturi. Da, e o crimă monstruoasă să te naşti „valah” incult într-o ţară aşa avansată cum e ţara noastră, în care moralitate a fost scoasă definitiv din uz, ca o vechitură stupidă. Martirii de la Moftin înseamnă o pagină neagră în acest lent amurg al Ungariei. Spre temniţele, ale căror uşi se vor închide ca mâine în urmele acestor martiri, priveşte azi un neam care se frământă şi... tace... Spre temniţele acele reci, severe şi chinuitoare priveşte un neam care se sbate, sgârie glia, care sufere şi luptă şi care aşteaptă să-şi spuie cuvântul... Prin scrisul nostru, acest neam îşi trimite salutul adânc şi cald şi toate condoleanţele lui celor ce suferă pentru dreptate!! Românul, nr. 82 din 15/28 aprilie 1914, Arad, p. 8 52 Indiana Harbour (Indiana State), 15/28 aprilie 1914 – Avertisment lansat de preotul ortodox Simeon Mihălţian, din Indiana Harbour, românilor transilvăneni care intenţionează să plece la muncă în America, în legătură cu riscurile la care se expun pe fondul crizei economice induse de Partidul Republican, care a pierdut alegerile. Pentru cei ce vreau să vină la America Primim următoarea scrisoare: În interesul şi binele celor ce vreau să vină la America, binevoiţi vă rog a da publicităţii aceste rânduri: În America, de prezent, este o criză mare. Pretutindeni lucrările stagnează. Sute de mii de muncitori stau fără de lucru, colindând dintr-un oraş în altul, de la o fabrică la alta. 265 Deoarece de nicăieri nu vine nici o ştire, fie cât de palidă despre deschiderea lucrărilor, bieţii muncitori, neavând cu ce plăti mâncarea şi chiriile, sunt goniţi din toate casele. Pe strade, la tot pasul se roagă unul să-i dai un ban să mănânce. Zilnic sunt solicitat de bieţii noştri Români, fără de lucru, să mijlocesc la consulatul austro-ungar să-i trimită acasă, căci pier de foame. Ţi se sfâşie inima de durere văzând om punic, ca un munte, plin de viaţă, spuind, cu lacrimi în ochi, că de trei zile n-a mâncat. Casa şi adăpostul îi sunt o groapă la marginea oraşului. Ce va fi însă la iarnă? Este regretabil, că consulatul austro-ungar prea puţin, sau de loc, nu se îngrijeşte de cetăţenii săi ajunşi în mizerie. Acel ce vrea să meargă acasă prin consulat, trebuie să-şi plătească drumul de la locul unde se află până la apă şi, după ce se debarcă în Europa, trenul până acasă. Aceasta ar fi cam jumătate din drumul Americei. Dar omul de unde să plătească, căci nu are un cent? Cauza crizei este foarte uşor de aflat. Ajungând Partidul Democrat la putere, republicanii, stăpânii cei mai mari ai fabricelor şi ai banilor, închid fabricele, aducând criza în ţară, pe care, din nenorocire, muncitorii o simt mai tare. Fiind criză în ţară, este explicabil că lumea se desgustă de Partidul Democrat şi la viitoarea alegere căderea lor este sigură. Astfel se explică germenul crizei. Drept aceia, este foarte posibil ca criza actuală să ţină tot timpul de domnie al Partidului Democrat. Deci – acel ce nu vrea să se expună cu voia lui a ajunge pieritor de foame, sau cel puţin cerşitor la uşa altuia, să nu mai plece la America deocamdată. Onoraţii domni preoţi şi învăţători ar fi bine să aducă aceasta la cunoştinţa poporului chiar în biserică, pentru a preveni zilele amare celor ce vreau să plece la America. Indiana-Harbor, Ind[iana] State, la 28 Aprilie 1914 Simeon Mihălţian preot ortodox N.B. Celelalte ziare sunt rugate, în interesul poporului, să reproducă aceste rânduri. Românul, nr. 94 din 1/14 mai 1914, Arad, p. 5 53 Berlin, 16/29 aprilie 1914 – Spicuiri din diferite studii geo-politice găzduite recent de presa germană, în care o serie de specialişti se pronunţă pentru dezmembrarea AustroUngariei, restituirea teritoriilor răpite de la Italia, Serbia şi România, urmate de constituirea unui stat german unificat în centru Europei. Voci germane împotriva monarhiei austro-ungare Nemulţumirea în Germania, faţă cu politica externă a monarhiei în timpul din urmă, ia proporţii tot mai mari, iar naţionaliştii germani, văzând primejdiile ce eventual le poate aduce politica diplomaţilor austro-ungari chiar Imperiului german, sulevează ideea unei împărţiri a monarhiei habsburgice. Astfel, sunt caracteristice pentru curent anti austro-ungar, ce e în creştere în Imperiul german aliat, următoarele rânduri din carte „Deutsche Politik”, a lui Ernest Hasse: Bărbaţii de stat ai monarhiei dunărene ar trebui să aibă mereu în vedere că înţeleaptă politică germană poate să adune pe toţi vecinii Austro-Ungariei într-o alianţă, care să execute împărţirea Austro-Ungariei. Se vorbea adeseori despre probabilităţi şi planuri. Dacă Rusia va câştiga Galiţia, România Bucovina şi Ardealul, Italia Tirolul şi Albania, atunci Germania va putea vârî în buzunarul său celelalte teritorii. 266 Într-un număr recent al său ziarul Germanilor conservatori, „Post”, se ocupă deja a treia oară, într-un articol, cu agitaţiile opiniei publice germane din partea Austriei, ceea ce a avut ca urmare că în Serbia prinde putere un curent duşmănos şi faţă de industria germană, ceea ce nicidecum nu e în interesul Imperiului german. Într-o broşură volantă, apărută în zilele acestea, Dr. Karl von Winterstetten scrie: Monarhia austro-ungară e deja coaptă pentru ca să fie împărţită. Timpurile de azi au trecut deja peste concepţiile: «Imperiul German-Austro-Ungaria» - toate stările economice şi politice pretind contopirea definitivă a acestor două corpuri şi aceea că din Imperiul german să se formeze o „Europă centrală”, „o mare putere economică şi politică indestructibilă”. Iar în acelaşi timp, profesorul Samassa scrie, în „Deutsche Österreich”: „Dacă întreagă armata austro-ungară ar trebui să meargă la frontul de sud al monarhiei, în nord nu ar rămâne nici o trupă şi, pentru Germania, alianţa cu monarhia ar deveni absolut fără nici o valoare. Şi atunci, desigur, va fi sosit momentul când Imperiul german să se gândească dacă nu vrea să-şi pună în risc existenţa proprie. În privinţa aceasta însă, Germania nu poate fi condusă de momente sentimentale – ca schimbându-şi politica să încheie o înţelegere cu Rusia privitor la împărţirea monarhiei austro-ungare, şi această înţelegere, fără îndoială, va avea sprijinul Italiei, României şi al Serbiei!” Românul, nr. 83 din 16/29 aprilie 1914, Arad, p. 5 54 Săcădat (comitatul Bihor), 18 aprilie/1 mai 1914 – Ştire privitoare la condamnarea cu închisoare a ţăranului român Teodor Maniu, din Săcădat, pentru delictul de propagandă împotriva ungurilor din Oradea. Ţăran român condamnat pentru agitaţiune Ţăranul Teodor Maniu, din comuna Săcădat (comitatul Bihor) – se spune – că nu-i prea erau dragi Ungurii. Şi, vezi Doamne, ar trebui să-i iubească ca pe sine însuşi... Todor Maniu adică a încercat şi el să facă o dată politică în public şi, bietul, a păţito prost. Todor Maniu ar fi spus că, „dacă Oradea-mare ar fi, nu peste mult, graniţa României, atunci Românii fără multă ceremonie le vor face prohodul Ungurilor”. Pentru aceasta s-a pornit proces împotriva bietului Todor Maniu şi Tribunalul regesc Oradea l-a osândit la trei luni temniţă. Ţăranul a făcut apel şi ieri a ajuns lucrul la Tabla regească din Oradea, care a confirmat sentinţa adusă de tribunal. Ar fi trebuit să-l înfunde în temniţă pe viaţă pentru a fi şi mai mare siguranţa delicatei noastre ţări!! Românul, nr. 85 din 18 aprilie/1 mai 1914, Arad, p. 8 55 Marghita (comitatul Bihor), 24 aprilie/7 mai 1914 – Ştire în legătură cu recrutările pentru serviciul militar desfăşurate la Marghita, în urma cărora doar jumătate din cei care s-au prezentat au fost declaraţi apţi, ceilalţi suferind de inaniţie. Batalionul înfometaţilor Din Oradea-mare ne anunţă: Alaltăieri a fost asentarea în Mărghita, unde s-au prezentat 678 de feciori. Comisiunei ia părut suspect că majoritatea flăcăilor erau slabi, jigăriţi, vorba aceea: numai osul şi pielea. 267 Interesându-se comisiunea la autorităţi, a constatat că aceasta nu provine din vreo rasă specială a Românilor iubitori de pantaloni cu şnur, ci e rezultatul foametei şi în consecinţă a mizeriei care bântuie de doi ani în acel ţinut. – Prin urmare, au fost aflaţi numai 350 apţi pentru serviciul militar, cari fatalmente vor trebui să formeze un batalion special al înfometaţilor... Românul, nr. 90 din 26 aprilie/9 mai 1914, Arad, p. 7 56 Viena, 25 aprilie /8 mai 1914 – Ştire, publicată în cotidianul vienez „Reichspost”, în legătură cu viitoarea sursă de finanţare a campaniei electorale a partidului de guvernământ, al premierului Ştefan Tisza, susţinută de magnatul american Rothschild în schimbul obţinerii titlului nobiliar de conte maghiar. Familia Rothschild va plăti alegerile parlamentare din Ungaria Ziarul vienez „Reichspost”, în numărul său de ieri, scrie următoarele: „Primul ministru, contele Ştefan Tisza, trebuie să-şi dea seama despre alegerile viitoare. Alegerile se apropie şi în cassa partidului nu sunt bani. Acum e întrebarea cum ar putea câştiga bani, pentru că fără bani contele Tisza nu poate asigura majoritate guvernului”. Precum suntem informaţi, din izvor absolut demn de încredere, cheltuielile alegerilor apropiate vor fi acoperite prin costul ridicării la rangul de conte maghiar a familiei Rothschild. Cu câţiva ani mai înainte a făcut mare senzaţie faptul că un membru al familiei Rothschild a luat în căsătorie pe fata marelui proprietar Wertheimstein din Bihor. Un frate al femeii e prim pretore în Bihor şi partizan credincios al contelui Tisza. Astfel s-a zămislit ideea în Bihor, patria mai mică a contelui Tisza, ca cheltuielile alegerilor să se obţină prin ridicarea la rangul de conte a familiei Rothschild. Proiectul acesta îl vor realiza astfel, că familia Rothschild va cumpăra domeniile vechi de la Ikervár şi prin aceasta îşi va câştiga şi dreptul la titlul de conte. Consiliul de miniştrii a şi aprobat proiectul acesta, rămâne numai aprobarea coroanei. În modul acesta, partidul guvernamental sperează să câştige mai multe milioane”. ...Fără comentar... Românul, nr. 89 din 18 aprilie/1 mai 1914, Arad, p. 4 57 Arad, 26 aprilie/9 mai 1914 – Ştire în legătură cu procesul deschis de către autorităţile maghiare împotriva redacţiei cotidianului „Românul”, din Arad, şi împotriva fruntaşilor arădeni ai Partidului Naţional Român din Transilvania pentru delictul de propagandă împotriva ungurilor, care s-ar regăsi în afişul electoral conceput de cei nominalizaţi. Din calvarul nostru Prigoniri fără sfârşit Un mare proces de agitaţie pentru un manifest către Românii din comitatul Aradului 11 acuzaţi Arad, 8 mai Abia s-a terminat procesul monstru de la Sătmar şi, iată, în curând vom asista la un alt mare proces de „agitaţie” în contra statului „unitar naţional maghiar”, intentat colegului 268 nostru de redacţie, domnul Constantin Savu, redactorul responsabil al ziarelor „Românul” şi „Poporul Român”, precum şi domnilor:  Dr. Ştefan Cicio Pop, deputat dietal,  Vasile Goldiş, directorul ziarului „Românul”,  Sava Raicu, directorul băncii „Victoria”,  Dr. Iustin Marşieu, avocat,  Dr.Cornel Iancu, avocat,  Dr. Ioan Nemet, avocat,  Dr. Sever Ispravnic, avocat,  Dr. Romul Veliciu, avocat,  Dr. Gheorghe Crişan, avocat,  Dr. Alexandru Stoinescu, avocat, – ca membri ai Comitetului executiv ales în ziua de 4 octombrie [stil] n[ou] pentru conducerea alegerilor comitatense – pentru un manifest adresat „Către Românii din comitatul Aradului” şi publicat în ziarele „Românul” şi „Poporul Român”. – E un îndemn la luptă, o chemare adresată Românilor din comitatul Aradului cu ocasiunea alegerilor pentru congregaţie. Nimeni nu ar fi crezut că autorităţile maghiare vor descoperi „agitaţie” şi atunci când i se spune ţăranului român să-şi dea votul pentru sângele său şi să nu-şi terfelească cinstea. Dăm cu socoteală că acest proces de agitaţie, în vederea unei condamnări sigure, sa intentat cu vădita intenţiune de a discredita – după părerea lor – pe conducătorii noştri români din comitatul Aradului. Vom vedea şi acest proces monstru pentru un apel electoral, în care nici pomenire nu se face de Unguri ori de altă naţionalitate, ci se proclamă lupta electorală „cu armele legii”, în contra „guvernanţilor noştri”, cum se spune în acest manifest electoral. Procesul acesta de agitaţie nu poate avea alt subjet, decât că fruntaşii noştri „au agitat” pe Români ca să ţină cu Partidul Naţional Român. Dar în fericita Ungarie totul este posibil, şi astfel ne putem trezi că suntem condamnaţi pentru lesa-Maiestate în urma îndemnului nostru ca alegătorii români să aleagă la comitat pe candidaţii partidului nostru naţional. Românul, nr. 90 din 26 aprilie/9 mai 1914, Arad, p. 5 58 Arad, 31 aprilie/13 mai 1914 – Articol de fond în legătură cu intenţia declarată a executivului austro-ungar, reunit în comisiile de specialitate, de a fortifica graniţa Transilvaniei cu România, la sugestia partenerului maghiar. Fortificarea Ardealului Arad, 13 mai După ce înflăcăraţii noştri patrioţi au bulversat la gazeta în nenumărate rânduri cu necesitatea de-a ne întări hotarul împotriva unei eventuale năvale române, după ce au dat alarma primejdiei române prin buciumări stridente, ca să ajungă până la urechile ministrului de răsboi şi a contelui de la externe, au sfârşit prin a aduce această chestiune şi înaintea delegaţiunilor din primăvara asta. Pesemne s-au temut că glasul lor, din întrunirile publice, şi alarma lor, din gazetele de toate nuanţele politice, nu va fi auzită de factorii supremi ai apărării monarhiei, şi patriotismul lor, bine simţit, va rămânea necunoscut 269 înaintea acelora pe cari nu încetează a-i defăima, chiar înaintea cărora nu întârzie de a se recomanda cu orice ocaziune. „Susţinătorii” monarhiei habsburgice, sincerii aderenţi ai Triplei alianţe – subînţeleasă aici şi România ca prietenă – au voit, pe semne, să arate şi delegaţiuni cu ce ochi de Argus şi cu ce credinţă de Cerber veghează la destinele şi integritatea monarhiei. Dar pentru sinceritatea patrioţilor maghiari e caracteristic faptul că ochiul lor vede dar singur când e vorba de primejdia ce-ar ameninţa monarhia din partea... României. Dintre toate eventualele atacuri împotriva monarhiei, pe care viitorul le poate ascunde în sânul său, ei văd un singur punct roşu, de la care nu-şi mai pot lua ochii. Primejdia slavă, de pildă, nu-i nelinişteşte, ba dimpotrivă, opoziţia maghiară de azi începe să vadă în sfânta Rusie pe mântuitorul fiinţei naţionale a Ungurilor, steaua care poate va arăta drumul ce duce la independenţa Ungariei. De câte ori însă se observă vreun fapt de independenţă politică în România, de câte ori peste munţi răsună în libertate glasul conştiinţei şi demnităţii naţionale a poporului român din Regat, patrioţii maghiari din toate partidele se deşteaptă brusc, se agită, scot glasuri vestitoare de primejdie, patriotismul lor şi credinţa faţă de tronul habsburgic iau proporţii nu de toate zilele: înaintea lor apare punctul roşu, singura primejdie, primejdia română. Aşa s-a întâmplat în vara trecută când cu mobilizarea armatei române, aşa s-a întâmplat după pacea de la Bucureşti, când se pretindea de presa ungurească revizuirea, aşa cu prilejul congresului Ligei Culturale, şi mai pe urmă cu prilejul manifestărilor de la Teatrul naţional din Bucureşti. Cu toate ocaziunile acestea, patrioţii noştri au cerut săptămâni de-a rândul fortificarea graniţei dinspre România, au cercat să arate factorilor conducători ai monarhiei că România nu ne este aliată sinceră, ci trage cu ochiul Ardealului „unguresc”, au cercat să documenteze că „elementul alcătuitor de stat” din Ungaria e cel mai sigur sprijinitor al împărăţiei întregi. ...Şi România n-a făcut pân-acum altceva decât că a început să umble pe picioarele sale – ceea ce înseamnă demnitatea şi puterea unei ţări şi nimic alta. Cercurile conducătoare ale monarhiei nici n-au plecat urechea la alarma ungurească, presa austriacă n-a numit România infidelă, ba din potrivă a cercat să arate vina politicei externe, a monarhiei, urmată în ultimul timp faţă de regatul vecin. Contele Berchtold a fost aspru criticat de cele mai de seamă organe ale presei austriace, şi în urma exposeurilor din delegaţiuni şi în urma apariţiei „Cartei roşii”. Puţină impresie a făcut asupra factorilor mai înalţi şi alarma pe care a dat-o patriotismul unguresc chiar în sânul delegaţiunilor. Ministrul de Răsboi s-a mărginit a răspunde: „E lucru firesc ca conducerea armatei să dea o atenţiune tot mai potenţată întărirei tuturor graniţelor, dar că, din natura acestei chestii, urmează că nu poate fi tratată în publicitate în amănunţimi”. Temperamentul impulsiv al patrioţilor noştri îi face să nu observe că prea coase cu aţă albă, ca să nu fie cunoscute sedimentele şi intenţiile lor. Ei nu bagă de seamă că toată lumea vede ce-i îndeamnă să sară aşa de avântaţi întru a apăra integritatea monarhiei, că pe ei nu-i doare de împărăţia habsburgică ci de regatul ungar. Ei sunt prea impulsivi şi prea bombastici ca să recunoască adevărul că hotărându-se o Ţară să umble pe picioarele sale, nu înseamnă încă să-ţi fie duşmană. Şi în miopia lor politică, prin tot ce fac şi propun – lucră pentru înstrăinarea României de legăturile ei actuale, când interesul lor ar fi – dacă interesul lor bine înţeles se identifică cu al monarhiei – ca aceste legături să se întărească. Ei nu bagă de seamă – pe când toată lumea vede azi limpede – că de câte ori se alarmează de primejdia română, vorbeşte din ei singură antipatia de rasă, care nu-i lasă sănătoşi văzând înflorirea şi împuternicirea regatului vecin, şi nici decât glasul sincer al alipirei de monarhia habsburgică sau de Tripla alianţă. Ei ar voi ca toate popoarele din monarhie să vadă prin prisma mentalităţii, şi mai ales a sentimentului lor, chestiunea română şi întărirea României să devină un punct roşu pentru întreaga conducere a împărăţiei. 270 Spre nenorocul acestei monarhii, chiar în clipele mari ale ultimelor evenimente externe, politica noastră era condusă de un bărbat aplicat să privească prin prisma mentalităţii ungureşti. Fără de influenţă maghiară, era cu neputinţă ca contele Berchtold să greşească aşa de capital preferind Bulgaria României. Şi acestei influenţe nefaste se datoresc sforţările ce se depun acum, şi la Viena şi la Bucureşti, pentru a se putea reveni la legăturile de mai înainte între aceste două state. Şi dacă pentru întemeierea din nou a acestor legături se mai pune acum ca condiţie şi recunoaşterea noastră, a Românilor din Ungaria, ca popor împreună alcătuitor de stat, desigur că nici Nemţii din Austria, nici Cehii, nici Polonii, nici alt popor al monarhiei nu e împotriva acestei recunoaşteri: un singur popor e în monarhie care se pune în calea apropierii României de Austro-Ungaria, şi acesta e tot cel unguresc. El cearcă, pare că instinctiv, să rupă toate firele ce ne pot lega de România – de România, care are o importanţă covârşitoare într-un eventual răsboi austro-rus – şi totuşi ei se erigează de susţinătorii acestei monarhii şi pretind să fie întărită la graniţele dinspre România. Desigur noua lor ieşire, din delegaţiuni, împotriva României nu va fi bine venită pentru îndulcirea raporturilor dintre cele două ţări. Zadarnic în delegaţiunea austriacă s-a vorbit împotriva fortificaţiunilor. În opinia publică din regat nemulţumirea va creşte faţă de monarhie. Mărturisim convingerea că legăturile cu regatul vecin nu vor mai putea deveni tari şi sincere până când se permite elementului unguresc să ducă hangul în politica externă a împărăţiei, până când antipatia lor de rassă va avea posibilitate să-şi afle căi de scurgere prin acţiunile şi notele diplomatice ale ministrului nostru de Externe. Nu numai pentru ca elementul unguresc, impulsiv din fire, e incompatibil cu diplomaţia, ci mai ales din motivul că ei identifică interesele monarhiei cu interesele lor naţionale. Nu se va putea ajunge la restabilirea sinceră a acelor legături, până când acelaşi popor e lăsat în voie slobodă să pună piedeci în desvoltarea altui popor, aici acasă ne pun piedeci nouă Românilor – tot din acelaşi motiv: ca neamul românesc să nu ajungă odată mare şi puternic. Şi interesul monarhiei, a Triplei alianţe, cere de urgenţă ca elementul unguresc să nu se mai uite cu ochi răi la propăşirea României şi să nu mai pună stăvili desvoltării politice şi culturale a Românilor din Ardeal şi Ungaria. Nu de întărirea cu cetăţi a frontierei dinspre România are lipsă monarhia, Ungurii şi noi, ci de dărâmarea fortăreţei şovinismului, a grandomaniei şi a exclusivismului unguresc. De-o singură fortăreaţă are lipsă dinastia habsburgică în toate ţările sale: fortăreaţa dreptului şi a dreptăţii pentru toate popoarele sale. Românul, nr. 94 din 1/14 mai 1914, Arad, p. 1–2 59 Şicula (comitatul Arad), 1/14 mai 1914 – Ştire privitoare la condamnarea ţăranului român Ion Morariu, din Şicula, pentru delictul de propagandă împotriva ungurilor, urmată de eseul alcătuit de cotidianului arădean „Românul” pe marginea stării de spirit negative a populaţiei româneşti, confruntată cu abuzurile zilnice ale administraţiei maghiare. Iredentism românesc la sate Un ţăran cheamă dreptatea regelui Carol Arad, 14 mai Am scris în numărul trecut al ziarului nostru cum în Şicula, lângă Arad, un ţăran român a ajuns să fie judecat de-un subprefect. La sfârşitul procesului, mâhnit, a oftat din toate baierile inimii: - Pentru Români nu mai este dreptate în ţara asta. Ar fi vremea să vie 271 odată regele Carol să le facă dreptate bieţilor de ei!... Subprefectul, revoltat, imediat l-a înaintat pe săracul Român necăjit procuraturei din Arad. Nu ne îndoim că aceasta îşi va face datoria şi-i va aplica o straşnică lecţie de patriotism ţăranului atât de îndrăzneţ. Câteva luni de temniţă vor cădea, probabil, asupra lui, deoarece la noi nu se prea caută în justiţie stările sufleteşti ale împricinaţilor. Simplă şi drastic exprimată a fost dorinţa lui Ion Morariu, simplă şi cel puţin atât de drastică va fi şi sentinţa. Ai chemat pe regele Carol să-ţi facă dreptate? Înfundă temniţa, trădătorule!... Dar dacă justiţia maghiară nu-i va cerceta sufletul sărmanului nostru Român, şi dacă i-l va cerceta, totuşi nu i-l va pricepe, şi atunci să-i zugrăvim noi în fugă psihologia acestui om. Nu ştim ce va fi avut la răboj de i s-a căşunat pedeapsa subprefectului. Ştim atâta că a fost pedepsit. Foarte probabil să fi fost vinovat şi să-i fi părut numai lui că are dreptatea de partea lui. Aceasta nici nu importă însă din punctul nostru de vedere. Ceea ce a spus Ion Morariu, plecând din faţa justiţiei maghiarei a fost mai mult mărturisirea unei convingerii intime, formate încetul cu încetul în mintea lui necunoscătoare de subtilităţi, a fost poate chiar o moştenire din moşi strămoşi. Şi cum aceasta? Foarte uşor şi foarte logic, după judecata simplistă a ţăranului. Pentru că ce zicea el văzându-se lovit de mâna legislaţiei şi a administraţiei, ce putea să-şi zică? – Noi, de neamul nostru, am fost mereu asupriţi, huiduiţi, neam de neamul nostru nu ne-am putut apăra în lege pe limba noastră, am fost batjocoriţi, eu, vecinii de peste drum, tata, moşii, strămoşii... De ce? Fiindcă am fost vecinie păcătoşi noi ăştia din Şicula şi din satul de peste deal şi din cel de dinvale! Doar n-om fi fost noi chiar totdeauna vrednici numai de temniţă, inimi de tâlhari?... Nu, nu, trebuie să fie altă pricină!... Şi în chipul acesta gândurile i s-au îndreptat tot mai mult asupra acelora cari au obiceiul să dicteze sentimentele la noi în ţară. Aceştia nu-s oameni de legea lui, aceştia merg la altă biserică, aceştia vorbesc altă limbă, pe care el nu o pricepe, aceştia sunt străini. La observaţiile acestea şi-a mai adăugat apoi şi ale altora, până când convingerea i s-a format deplină asupra sistemului de oprimare naţională practicat în această Ungarie a noastră. Nu i-au trebuit lui agitatori, nu i-au trebuit gazete. I-a fost suficientă mintea lui limpede de ţăran sănătos. Şi de aci până la invocarea ajutorului regelui Carol, pentru el, nu era cale lungă. Regele, domnitorul, în închipuirea ţărănească este supremul împărţitor de dreptate. Regele Carol e român de legea mea, îşi va fi zis Ion Morariu, dacă ar veni el în ţară, ce dreptate mi-ar face el împotriva nedreptăţii ungureşti!... E primejdios, fireşte, acest fel de gândire, dar este absolut firesc în creierul ţăranului, şi împotriva lui noi nu putem să ne luptăm ori cât de mult am voi, pentru că ar fi zadarnice toate subtilităţile noastre cu primejdia slavă, cu necesitatea europeană a existenţei unei mari puteri austro-ungare, etc. etc. Ţăranul român, dacă a apucat odată pe calea lui Ion Morariu din Şicula, ştie una şi bună, de la care nu-l mai poţi abate. De aceia, singura consecvenţă ce putem trage din acest caz, şi din altele multe de soiul lui, este să dăm sfatul, eternul sfat pe care l-am dat guvernului şi poporului unguresc: – Nu vă împotriviţi libertăţii naţionale româneşti!... Acum, deocamdată, nu este încă prea târziu. Ţăranii noştri, cari au răbdat veacuri de-a rândul, vor şti încă să mai rabde. Iată însă că chiar şi în părţile mărginaşe, cu sferă de influenţă ungurească, răsar ţărani români iredentişti; iredentişti adevăraţi, organici, cărora nu le mai poţi scoate convingerile din suflet cu nici o pedeapsă din lume. Ce va fi când sistemul unguresc de până acum îşi va produce în întregime efectele? Să-şi închipuie orice Ungur cu mintea clară. Morarii, ca cel din Şicula, se vor spori, vor umplea întreg teritoriul locuit de Români în această ţară, se vor înstăpâni pe imensa mulţime a satelor noastre, şi ce se va măcina la moara lor nu ştim cui i se va opri în gât... 272 Românul, nr. 95 din 2/15 mai 1914, Arad, p. 2–3 60 Bucureşti/Oradea, 2/15 mai 1914 – Corespondenţă privitoare la incidentul petrecut în curtea palatului Academiei Române unde, vicarul ortodox al Oradiei, Vasile Mangra, prezentându-se neinvitat la sesiunea anuală de deschidere, a fost sechestrat, înjurat şi bruscat de studenţii români. Trădătorul de la Oradea a cutezat să meargă la Bucureşti Noaptea târziu, primim din Bucureşti următoarea telegramă: Azi s-a deschis sesiunea din ăst an a Academiei Române. Spre uimirea tuturor, la şedinţă s-a înfăţişat şi scârbosul trădător Mangra. Obraznicul călugăr a încercat să-l agrăiască pe domnul Iorga, dar acesta i-a întors spatele. Voind trădătorul, la orele 5, după amiaza, să iasă de la Academie, studenţii au închis poarta alungându-l în curtea palatului. Aici obraznicul călugăr a fost huiduit, cum merită. Studenţii se apropie de stafia ce tremura ca varga, unii îi strigă în faţă „trădătorule spurcat”, alţii îl scuipă, îl lovesc cu ghiozdane, cu umbrele, unul îi dă cu pumnul în faţă. Cu ajutorul poliţiei, în sfârşit poarta a fost deschisă şi trădătorul a scăpat fugind până la birja ce-1 aştepta. Dintre membrii externi a fost de faţă numai Dr. Teclu, din Viena. Se regretă mult lipsa domnului Andreiu Bârseanu. Românul, nr. 95 din 2/15 mai 1914, Arad, p. 8 61 Viena, 3/16 mai 1914 – Anunţ privitor la preconizatele manevre militare ce urmează să fie efectuate de armata austro-ungară în Bosnia în a doua jumătate a lunii iunie, sub conducerea prinţului moştenitor al tronului,arhiducele Franz Ferdinand. Manevre mari în Bosnia Viena – În anul acesta vor avea loc manevre în stil mare în Bosnia, în zilele de 24 şi 27 iunie, sub conducerea moştenitorului de tron arhiducele Francise Ferdinand. Românul, nr. 96 din 3/16 mai 1914, Arad, p. 8 62 Budapesta/Viena, 3/16 mai 1914 – Reacţiile presei maghiar, a guvernului maghiar şi a ministrului de Externe austro-ungar în legătură cu agresiunea suferită de vicarul ortodox al Oradiei, Vasile Mangra, în curtea palatului Academiei Române. „Pester Lloyd” şi trădătorul de la Oradea Iată ce scrie organul guvernului ungar: Din Bucureşti ne soseşte ştirea telegrafică, că deputatul din Camera ungară, Vazul Mangra, care, se ştie, face parte din clerul înalt al Bisericei greco-catolice(?) române din Ungaria, a fost acolo atacat şi insultat pe stradă de studenţi. 273 Vazul Mangra e vicar episcopesc, reverenda lui nu l-a putut apăra împotriva brutalităţii străzii din Bucureşti. El e un moşneag neputincios, aceasta însă nu i-a împiedecat pe studenţii români să se atingă de el în chipul cel mai brutal. Dar Vazul Mangra s-a înfăţişat şi ca oaspe în Bucureşti, elevii Ligei Culturale au dovedit însă că în ochii lor nu valorează nimic sanctitatea dreptului de oaspe. Şi toate acestea pentru ce? Pentru că Vazul Mangra, în tinereţea lui a fost însuşi un şovinist, iar în anii mai copţi s-a convins că Românii trebuie să-şi caute binele lor încorporându-se loial în ordinea politică a statului ungar. Prin aceasta, Mangra a devenit un spin în ochii naţionaliştilor şi a atras asupra sa ura neîmpăcată a acestora. Un preot, un moşneag, un oaspe a fost maltratat în Bucureşti, deşi el ţine credincios la naţionalitatea sa română, e maltratat pentru că nu-i pot ierta atitudinea lui loială faţă de patria sa maghiară. Cu scârbă şi revoltată îşi va întoarce faţa opinia publică a întregei lumi civilizate de la aceste excese de brutalitate sălbatecă. În Ungaria însă se va aştepta, în general, că guvernul din Bucureşti nu va întârzia ca brutalitatea săvârşită împotriva unui membru al corpului legislatoric ungar să şi-o repare în chip corespunzător. Cum povestesc ziarele ungureşti faptele Ziarele ungureşti au următoarele ştiri: Încă miercuri, domnul Dr. Istrati, preşedintele Academiei, l-a făcut atent pe Mangra să nu se prezinte la şedinţe fiindcă nu-1 doreşte nimeni şi nu garantează că nu se vor produce incidente. Mangra s-a dus însă cu toate acestea, fiindcă „se crede tot atât de bun român ca şi alţii!”. În faţa acestei declaraţii, miercuri, înainte de şedinţa publică, membrii Academiei, afară de Mangra, s-au constituit în şedinţă secretă să hotărască asupra atitudinii ce vor lua. Rezultatul consfătuirei a fost că domnul Anghel Saligny, fostul preşedinte al Academiei, a mers la Mangra şi i-a comunicat că nu sunt încântaţi de prezenţa lui, deoarece întreaga Academie română îi detestă politica ce face în Ardeal. Mangra a rămas totuşi, iar academicienii, demonstrativ, s-au aşezat în cealaltă parte a incintei şi nu i-a vorbit nici unul nici un cuvânt. Către sfârşitul şedinţei, s-a răsgândit şi s-a hotărât să plece. În curtea Academiei îl aşteptau vreo 200 de studenţi care, cum l-au văzut au început să-l huiduiască – Trădătorule, cum ai îndrăznit să vii aici?! Mizerabilule, pentru ce ai trădat patru milioane de Români? – Mangra a cercat să-şi ajungă repede trăsura care-l aştepta, dar chiar a şi urcat în trăsură n-a putut să scape. Studenţii au spart ferestrile şi pielea acoperişului, huiduindu-1 mereu. Unul l-a lovit cu pumni, de i s-a înfundat pe urechi pălăria. Altul a închis porţile, iar Mangra a început să strige: - Deschideţi porţile, mă omoară! După plecarea lui Mangra, domnul Nicolae Iorga a cerut preşedintelui Academiei ca în şedinţa extraordinară să-i dea voie să vorbească despre „Trădătorii neamului românesc”. De la Academie, Mangra a mers direct la domnul I.I. Brătianu, prim-ministrul român, căruia i-a anunţat păţaniile pe cari le-a păţit. „Viitorul”, organul semioficios al guvernului, aprobă însă atitudinea studenţilor şi a Academiei. Declaraţiile domnilor Dr. Constantin Istrati şi Nicolae Iorga Relativ la incidentul cu Mangra, domnul Dr. C. Istrati, vicepreşedintele Academiei, i-a declarat corespondentului „Az Est” următoarele: – Vicarul Mangra a fost miercuri seara pe la noi. L-am primit foarte rece şi i-am dat să înţeleagă că mi-ar părea mai bine să nu-l văd de loc. Noi, ca de obicei, i-am invitat la şedinţe pe toţi membrii Academiei, numai pe Mangra nu, pentru că el prin atitudinea lui contrară politicei urmate de Românii din Ardeal, ne-a jignit adânc în simţămintele noastre naţionale, şi îl considerăm de trădător şi procedăm ca faţă de orice trădător. 274 Domnul Nicolae Iorga a spus: – De regretat că Mangra a provocat demonstraţia de ieri. A făcut rău că s-a prezentat la Academie, şi primindu-l astfel ne-am făcut numai datoria. Mangra zice: Corespondentul lui „Az Est” l-a cercetat pe Mangra, care s-a deplasat la hotelul „Metropol”. Iată ce spune Mangra despre bătaia de ieri: – Adevărat că pe mine nu m-au invitat la şedinţa de ieri a Academiei, dar regulamentul Academiei spune apriat că membrii pot absenta de la şedinţă numai în caz de boală, ori reţinere din alte motive concrete. Nu înţeleg ce amestec are Academia bucureşteană în politica românească din Ardeal. Voi cerceta şi pe viitor şedinţele Academiei şi dacă mă vor apostrofa, le voi răspunde. Insulta ce mi s-a adus, îi ajunge şi pe credincioşii mei. Eu, care sunt membru Parlamentului maghiar, nu ca deputat voi riposta la cele întâmplate, ci ca Român şi ca membru al Academiei Române voi răspunde. Academia decide excluderea lui Mangra Bucureşti – (Ora 11 noaptea) – Astăzi Mangra a fost iarăşi aşteptat de studenţi înaintea Academiei. Domnul prefect al poliţiei a intervenit, rugând studenţimea să evite scandalul, ceea ce studenţii promit. Studenţimea a organizat o manifestare vrednică. Mangra, temându-şi pielea, a rămas închis la hotel. Academia Română decide unanim excluderea temporară a lui Mangra, deoarece excluderea totală ar fi posibilă numai modificând statalele prin parlament. Intervenţie diplomatică pentru Mangra Noaptea târziu, ni se telegrafiază din Budapesta: Ministrul de externe, contele Berchtold, şi primul ministru ungar, contele Tisza au primit azi raport oficial despre insultarea lui Mangra la Bucureşti. Ministrul de externe, contele Berchtold, l-a îndrumat imediat pe ambasadorul austro-ungar din Bucureşti, contele Ottokár Czernin, să ceară satisfacţie de la guvernul român pentru insultarea lui Mangra şi să pretindă pedepsirea celor vinovaţi. Românul, nr. 96 din 3/16 mai 1914, Arad, p. 4–5 63 Beiuş, 17 mai 1914 – Raport informativ întocmit de către prim-pretorul plasei Beiuş, Wertheimstein, în legătură cu starea de spirit optimistă a ţăranilor români din zona sa, de pe urma zvonului că Transilvania va trece sub autoritatea României în anul 1915. nr. pres. 22/1914 17 mai 1914, Beiuş Prim-pretorul plăşii Beiuş Domnule comite! Consider de datoria mea să vă raportez despre un fenomen deosebit. Acest fenomen deosebit, dar totodată şi alarmant, m-a făcut să fac investigaţii în cel mai mare secret, fără să aduc la cunoştinţa cuiva, în afară de o convorbire confidenţială pe care am avut-o cu comandantul jandarmeriei. 275 Cântărind cu grijă aceste fenomene, m-am convins că în sânul populaţiei agricole române de aici, deci în acele cercuri care până în prezent nu s-au ocupat deloc cu politica, se desfăşoară o agitaţie sistematică antistatală şi contra elementului maghiar. Atribui rezultatul acestei presupuse agitaţii faptului că în mijlocul ţărănimii române a fost trezită credinţa, survenită dintr-un izvor enigmatic care până acum nu s-a putut descoperi, că asupra teritoriilor din Ungaria locuite de români, în primăvara anului viitor va înceta autoritatea statului ungar, că pământul, de la origine românesc, se va lua de la proprietarii actuali, că hotărârile şi dispoziţiile judecătorilor şi autorităţilor ungare nu vor mai fi obligatorii pentru români, că instaurarea autorităţii româneşti va duce la ocuparea tuturor posturilor de către români etc. Până când nu am fost informat despre această concepţie de unii ţărani maghiari, nu i-am atribuit nici o importanţă, dar acest fenomen, care la început nu s-a luat în consideraţie chiar din cauza caracterului său fantastic, este o stare de spirit care în sine prezintă pericol şi se extinde văzând cu ochii tot mai mult, de la o zi la alta. Ca un rezultat al acestei stări de spirit, este de exemplu faptul că locuitorii din Săliştea de Beiuş au refuzat orice fel de plată; rabdă românii sălişteni, fără să protesteze, ca să le fie licitate imobilele, oricât de preţioase, în contul unor datorii de câteva coroane hotărâte de judecătorii, fiind convinşi şi declarând în mod deschis că anul 1915, devenit legendar, va aduce românilor un desăvârşit „in integrum restitutio”. Românii de pe valea Crişului Negru au sistat în ultimul timp integral lupta acerbă dusă împotriva expansiunii economice a localităţilor Tărcaia, Grădinari şi Finiş, l