15) EVOLUTIA CONCEPTELOR : ARTA, ARTISTIC, ESTETIC Actul artistic și arta ca produs al activității umane nu pot lipsi din procesul de educație a elevilor. Manifestările artistice satisfac anumite cerințe sufletești ale omului, pe care nu le poate împlini știința, morala, religia. Unitatea lexicală artă <vb. aróu („a munci, a cultiva, a pune în stare”; și în sens figurativ, la pasiv – „a fecunda, a fi născut”) definește procesul prin care apare arta. Platon scrie că arta este „nu ca ceva ce naște, ci este născut” ,prin urmare, nu materia înseși generează de la sine, ci spiritul operează cu ea – îi dă o viață nouă; arta – ca produs al spiritului, este operă a minții și a inteligenței umane. Potrivit lui R. Pouivet, cuvîntul artă are două semnificații: arta ca operă de artă și arta ca activitate sau practică . Arta, ca activitate, este numită „tip de activitate artistică” și constă în „a acționa, a face, a produce un efect” și ne determină să ne „reformăm complet concepția despre ceea ce este artă” . Opera de artă nu se identifică cu actul artistic, deoarece nu definim opera de artă doar prin activitățile în care ea există. Actul artistic fără opera de artă nu are loc. Este necesară nu doar o activitate, ci un contact viu și direct, o legătură dintre subiect (creator, interpret, receptor) și obiect (opera de artă) în procesul căruia își capătă existență fenomenul artistic, cu implicare totală a ființei umane. Cuvîntul „artistic” este un adjectiv. Există adjective care au o caracteristică remarcabilă: alăturate unui nume, ele modifică ceea ce-l caracterizează, pînă la a-i schimba natura. În viziunea noastră, sintagmele – act artistic, proces artistic, produs artistic, cultură artistică termenul „artistic” dobîndește însă o conotație normativă. Totul ce este „artistic” – aparține artei, este privitor la artă, face parte din domeniul artei, este propriu artei . Astfel, „a fi artistic” este ceea ce se naste in urma talentului, simțului frumosului și punerii de sine în opera de arta. Actul artistic, procesul și produsul artistic reprezintă manifestări ale sistemului estetic. Însăși esteticul este știință care studiază legile și categoriile artei, considerată ca forma cea mai înaltă de creare și de receptare a frumosului; ansamblu de probleme privitoare la esența artei, la raporturile ei cu realitatea, la metoda creației artistice, la criteriile și genurile artei. După Ernst Neumann, în domeniul vieții estetice sînt patru mari și importante manifestări, care formează un sistem estetic unitar: 1) activitatea de creație artistică; 2) produsul său: opera de artă; 3) gustarea operei de artă și judecățile de valoare estetică; 4) îmbrăcarea vieții noastre întregi într-o frumoasă formă artistică: cultura estetică și artistică . 16) APTITUDINILE ȘI ATITUDINILE PERSONALITĂȚII CREATOARE Aptitudine este dispoziție naturală; înclinare; posibilitate, pricepere de a face ceva Atitudine este felul de a fi sau de a se comporta (reprezentând adesea o anumită concepție); comportare Personalitatea creativă este acea persoană care acele atitudini și aptitudini creative, ce îl fac să creeze, să inventeze , să văda lumea și lucrurile în alt fel. Cercetările contemporane ( H.Anderson, C.Rogers, A.Maslow ) acordă o atenţie deosebită atitudinii creative, apreciată drept o caracteristică a tuturor persoanelor cu potenţiale aptitudinale înalte. În psihologia românească, P.Popescu – Neveanu plasează creativitatea în „interacţiunea optimă, generatoare de nou, dintre aptitudini şi atitudini. Aptitudinile nu sunt creative prin ele însele, ci devin astfel în măsura în care sunt activate şi valorificate prin motive şi atitudini creative” (Popescu – Neveanu, 1978, p.157 ). În opinia psihologului român, cele mai importante atitudini creative sunt: -încrederea în fosţele proprii şi înclinaţia puternică pentru realizare de sine; -interesele cognitive şi devotamentul faţă de profesiunea aleasă; -atitudinea antirutinieră, ce deschide calea unor noi experimentări; -cutezanţa în adoptarea de noi scopuri neobişnuite şi asumarea riscurilor pentru îndeplinirea acestora; -perseverenţa în căutarea soluţiilor pentru realizarea proiectelor propuse; -simţul valorii şi atitudinea valorizatoare, care duc la recunoaşterea valorii altora şi la afirmarea valorilor proprii. Există şi reversul acestor atitudini, atitudinile necreative, considerate factori de blocaj pentru creativitate: -egoismul ( intoleranţa, centrarea pe sine, snobismul ); -impulsivitatea exagerată ( nerăbdarea, iresponsabilitatea, imprudenţa ); -încăpăţânarea, cinismul, răzvrătirea, lipsa de cooperare; -imaturitatea, copilăriile, neîndemânarea; -neatenţia, uitarea, distragerea; -toleranţa slabă la frustrare, lipsa de comunicare. Psihologii admit astăzi faptul că fenomenul creativităţii este o caracteristică general – umană, deoarece fiecare individ posedă însuşiri care îi vor permite acte creative, dar la niveluri diferite de realizare. Sarcina de bază a educaţiei este dezvoltarea şi structurarea forţelor creative existente în fiecare individ, în aşa fel încât activitatea individuală să devină în mod firesc şi o activitate creativă 17) Metode didactive interactive în predarea disciplinei educatia plastică Predarea tradiţională în sensul în care profesorul ţine o prelegere, face o demonstraţie, iar rolul elevilor este acela de a urmări, nu produce învăţare decât în foarte mică măsură. Este insuficient pentru învăţare dacă în timpul orei elevii doar ascultă explicaţiile profesorului şi văd o demonstraţie făcută de profesor. Profesorii îşi inundă elevii cu propriile lor gânduri profunde şi bine organizate. Profesorii recurg prea des la explicaţii şi demonstraţii de genul „hai-sa-ţi-arăt-cum”. Desigur că, prezentarea poate face o impresie imediată asupra creierului, dar în absenţa unei memorii excepţionale, elevii nu pot reţine prea mult pentru perioada următoare.Elevii înşişi trebuie să organizeze ceea ce au auzit şi văzut într-un tot ordonat şi plin de semnificaţii. Dacă elevilor nu li se oferă ocazia discuţiei, a investigaţiei, a acţiunii şi eventual a predării, învăţarea nu are loc. Învăţarea presupune înţelegerea, iar aceasta înseamnă mai mult decât cunoaşterea faptelor. Elevii construiesc cunoaşterea pe baza a ceea ce deja cunosc sau cred. Elevii formulează noile cunoştinţe prin modificarea şi raţionarea conceptelor lor curente şi prin adăugarea de noi concepte la ceea ce cunosc deja. Învăţarea este mediată de mediul social în care elevii interacţionează unii cu alţii. Învăţarea eficientă necesită preluarea de către elevi a controlului asupra propriei învăţări. Transferul, respectiv capacitatea de a aplica cunoştinţe în situaţii noi este afectat de gradul în care elevii învaţă pentru înţelegere şi învaţă cu înţelegere. Adevărata învăţare este aceea care permite transferul achiziţiilor în contexte noi. Este nu doar simplu activă, individual activă ci interactivă. Reciprocitatea este un stimulent al învăţării, când acţiunea comună este necesară, când reciprocitatea este activată în cadrul unui grup în vederea obţinerii unui rezultat, atunci par să existe procese care stimulează învăţarea individuală şi care conduc pe fiecare la o competenţă cerută de constituirea grupului. Gruparea şi sarcinile în care membrii grupului depind unul de celălalt pentru realizarea rezultatului urmărit arată că: elevii se implică mai mult în învăţare decât în abordările frontale sau individuale. elevii odată implicaţi îşi manifestă dorinţa de a împărtăşi celorlalţi ceea ce experimentează, iar aceasta conduce la noi conexiuni în sprijinul înţelegerii. elevii acced la înţelegerea profundă atunci când au oportunităţi de a explica şi chiar preda celorlalţi colegi ceea ce au învăţat. Mozaicul presupune următoarele etape: Împărţirea clasei în grupuri eterogene de 4 elevi, fiecare dintre aceştia primind câte o fişă de învăţare numerotată de la 1 la 4. Fişele cuprind părţi ale unei unităţi de cunoaştere. Prezentarea succintă a subiectului tratat. Explicarea sarcinii care constă în înţelegerea întregii unităţi de cunoaştere. Regruparea elevilor, în funcţie de numărul fişei primite, în grupuri de experţi: toţi elevii care au numărul 1 vor forma un grup s.a.m.d.. Învăţarea prin cooperare a secţiunii care a revenit grupului din unitatea de cunoaştere desemnată pentru oră: elevii citesc, discută, încearcă să înţeleagă cât mai bine, hotărăsc modul în care pot preda ceea ce au înţeles colegilor din grupul lor original. Revenirea în grupul iniţial şi predarea secţiunii pregătite celorlalţi membrii. Trecerea în revistă a unităţii de cunoaştere prin prezentare orală cu toată clasa. CUBUL Metoda presupune explorarea unui subiect din mai multe perspective. Sunt recomandate următoarele etape: Realizarea unui cub pe ale cărui feţe sunt scrise cuvintele: descrie, compară, analizează, asociază, aplică, argumentează. Anunţarea temei. Împărţirea clasei în 6 grupe, fiecare dintre ele examinând o temă de pe feţele cubului. Descrie: culorile, formele, mărimile etc. Compară: ce este asemănător, ce este diferit. Analizează: spune din ce este făcut. Asociază: la ce te îndeamnă să te gândeşti? Aplică: la ce poate fi folosită? Argumentează: pro sau contra şi enumeră o serie de motive care vin în sprijinul afirmaţiei tale. Redactarea finală şi împărtăşirea ei celorlalte grupe. Afişarea formei finale pe tablă Ciorchinele Este o metodă de brainstorming neliniară care stimulează găsirea conexiunilor dintre idei, presupune următoarele etape: Se scrie un cuvânt sau temă care urmează a fi cercetat în mijlocul tablei. Se notează toate ideile care vin în minte în legătură cu tema respectivă în jurul acestuia, trăgându-se linii între acestea şi cuvântul iniţial. Pe măsură ce se scriu cuvinte se trag linii între toate ideile care par a fi conectate. Activitatea se opreşte când se epuizează toate ideile. Turul galeriei Presupune evaluarea interactivă şi formativă a produselor realizate de grupul de elevi. În grupuri de 3 sau 4, elevii lucrează întâi la o problemă care se poate finaliza într-o diagramă. Produsele sunt expuse pe pereţii clasei. La semnalul profesorului, grupurile se rotesc prin clasă, pentru a examina şi a discuta fiecare produs. După turul galeriei, grupurile îşi reexaminează propriile produse prin comparaţie cu celelalte. 18) Stimularea creativității în învătămîntului artistic Creativitatea îşi are originea în cuvântul latin « creare » care înseamnă a zămisli, a făuri, a creea, a naşte. Creativitatea reprezintă cel mai înalt nivel comportamental uman, capabil de a antrena şi polariza toate celelate nivele de conduită, toate însuşirile psihice ale unui individ. De ce este nevoie de creativitate? Pentru a se putea desăvârşi, realiza şi actualiza, pentru a putea contribui activ la modelarea lumii. Creativitatease caracterizează prin noutate, originalitate, valoare, armonie, relevanţă. Creativitatea înseamnă îndrăzneală, tot ceea ce este nou este incert şi neconformist. Pentru a se putea avânta în necunoscut, copilul trebuie să dispună de acea libertate interioară, de acel sentiment de siguranţă, provenite din lumea sa înconjurătoare. Lipsa de creativitate se datoreşte însă unei insuficiente înţelegeri a fenomenelor, lipsei sentimentului de libertate interioară sau lipsei de stabilitate a condiţiilor externe. Creativitatea înseamnă posibilitatea de comunicare: copilul se află într-un contact continuu cu lumea sa interioară şi cu lumea sa exterioară. Curiozitatea şi setea de cunoaştere ne face receptivi faţă de lumea exterioară.  Copilul preşcolar este prin natura sa un creativ datorită imensei sale curiozităţi, a freamătului permanent pentru a cunoaşte tot ceea ce se petrece în jurul său. În perioada preşcolară imaginaţia se exprimă viu prin tot ceea ce face copilul la grădiniţă la toate activităţile. Preşcolaritatea reprezintă vârsta la care este imperios necesar stimularea potenţialului creativ al copilului, nevidenţiat sau neexprimat prin cunoaşterea şi stimularea aptitudinilor, prin mobilizarea resurselor latente prin susţinerea manifestaţilor printr-o motivaţie intrinsecă. Activitatea didactică trebuie înţeleasă ca un act de creaţie nu ca un şir de operaţii şablon, de rutină. Un cadru didactic poate să încurajeze şi să stimuleze creativitatea copiilor preşcolari astfel : – prin creearea unui mediu adecvat preşcolarului, în care jocul să se desfaşoare fără restrângeri; – prin libertate de exprimare ( libertatea nu trebuie să fie îngrădită); – prin diverse ateliere de creaţie ( pe cât posibil aceste ateliere să se realizeze şi împreuna cu părinţii); – prin adaptarea  ideilor copilului , încât să se potrivească cu cerintele educatorului); – încurajând procesul de creaţie, indiferent de rezultat. -prin jocuri interactiveCultivarea creativităţii în mintea şi sufletul copiilor preşcolari este o necesitate şi se impune din ce în ce mai mult într-o societate în plină mişcare. În egală măsură, şi profesorul trebuie să înveţe să fie creativ în activitatea didactică. Dacă profesorul nu face el însuşi dovada creativităţii, îi va fi foarte dificil să dezvolte această caracteristică la elevi. În activitatea de predare – învăţare, profesorul creativ foloseşte strategii menite să cultive flexibilitatea intelectuală. Elevul este pus să abordeze o problemă din unghiuri de vedere diferite, să o interpreteze, să elaboreze o ipoteză explicativă pe care să o verifice, să caute independent o soluţie. Elevii trebuie învăţaţi cum să formuleze o întrebare, s-o formuleze, să-şi asume rolul de investigator. 19)PRINCIPIILE DE ELABORARE A PROIECTULUI A LUNGĂ DURATĂ LA DISCIPLINA EDUCATIE PLASTICĂ Proiectarea didactică este etapa premergătoare a actului didactic. În învăţământ există cadre didactice care consideră proiectarea o etapă necesară, dar şi altele, care apreciază că aceasta ar putea lipsi. Cea de-a doua poziţie este determinată de numărul mare de documente care se elaborează obligatoriu de cadrele didactice, uneori nejustificat. Proiectarea didactică nu poate să lipsească din preocupările învăţătorilor şi profesorilor, pentru că o lecţie bună este întotdea\una rezultatul unei proiectări corespunzătoare. Documentul de proiectare trebuie să fie un instrument necesar de lucru pentru cadrul didactic. Proiecrarea de lunga durata constă din mentionarea, analiza și stabilirea -Subcompetentelor -Unitatea de învățare -Continuturile invățării - Nr. Ore -Data -Strategii didactive -Observatie 20 )Educatie formala si neformala in invatamintul artistic : particularitati Formele educatiei Din analiza caracteristicilor si functiilor educatiei, rezulta ca asupra personalitatii in curs de dezvoltare sau perfectionare se exercita variate categorii de influente si actiuni, fiecare cu alta forta de modelare, sensibilizare, cu alte efecte. Formele de influentare educativa pot fi grupate in trei mari categorii: educatia formala, educatia nonformala, educatia informala. Educatia formala – reprezinta ansamblul actiunilor sistematice si organizate, proiectate si desfasurate in institutii specializate, urmarind finalitati explicite, cu scopul formarii si dezvoltarii personalitatii umane; Educatia nonformala – reprezinta ansamblul influentelor educative structurate si organizate intr-un cadru institutionalizat dar desfasurate in afara sistemului de invatamant; Educatia informala– reprezinta totalitatea influentelor educative nesistematice, neorganizate, nesubordonate unor obiective si finalitati explicite, care se exercita asupra individului. Educatia formala (sau oficiala) este “ educatia istitutionalizata, structurata in mod ierarhic, gradata cronologic, condusa de la centru” (I.JINGA, 2000). Ca note definitorii, in afara de caracterul ei institutionalizat, este de retinut ca se realizeaza prin intermediul procesului de invatamant, presupune planuri, programe, manuale, orare, evaluari, prezenta si actiunea unui corp profesoral specializat. Educatia formala se realizeaza in cadrul unui sistem de invatamant. In principal, organizata constient, sistematica, institutionalizata, reglementata, coordonata, dirijata, planificata, evaluata, expresie a unei politici educationale, cu scopuri si continuturi comune, reglementate prin acte normative. Educatia formala se caracterizeaza prin: se realizeaza in institutii specializate (scoli de diferite tipuri); in acest cadru planificat, organizat, structurat, condus se exercita cea mai importanta influenta formativa, educativa; se urmaresc anumite obiective stabilite prin politica educationala si de invatamant, realizate esalonat, progresiv, cu continuturi si modalitati specifice, programe curriculare adecvate; educatia si instructia sunt realizate de cadre specializate (personal didactic), formate si perfectionate distinct; cuprinde, cu precadere, populatia cea mai receptiva la educatie, formare, dar cu deschideri spre sustinerea autoeducatiei, autoinstruirii; imbina formele de educatie, invatamantul comun obligatoriu, cu cel potrivit particularitatilor individuale; evaluarea criteriala, continua si sumativa este specific conceputa, organizata si valorificata pentru a obtine reusita scolara a elevilor si se finalizeaza in formule de recunoastere a nivelului pregatirii generale si specifice, profesionale; locul si rolul scolii sunt determinate in cadrul sistemului sociocultural: scoala este privita ca un sistem deschis ameliorarii continue, dar devine si factor de dezvoltare sociala, prin nivelul formarii absolventilor; intreaga sa actiune educativa respecta criterii pedagogice, metodice, manageriale, sistematizate, in continua optimizare, conform datelor cercetarii pedagogice si din stiintele conexe, ale evolutiei sociale; dezvoltarea personalitatii elevilor, daca s-ar limita doar la educatia formala, ar suferi prin continutul dat in programele scolare, predominarea informarii asupra aspectelor calitative ale dezvoltarii, relativa deschidere catre societatea in schimbare, relativa alternanta a modalitatilor de actiune s.a.; in raport cu cercetarea actuala pedagogica, institutiile educative devin tot mai diversificate, dupa particularitatile educatilor, dar si dupa posibilitatile alternative de organizare, de introducere a noi tipuri de educatie, deschise la problematica lumii contemporane. Educatia formala are limitele ei; ea poate induce si efecte educative negative, nedezirabile generand disonante la nivelul personalitatii. I se reproseaza – spre exemplu – centrarea pe performante inscrise in programe, tendintele de memorizare masiva a cunostintelor, predispunerea catre rutina, subiectivismul in evaluare etc. Totodata, educatia formala devine insuficienta Educatia formala, ca forma oficiala, este intotdeauna evaluata social. Educatia formala este importanta prin faptul ca faciliteaza accesul la valorile culturii, stiintei, artei, literaturii si tehnicii, la experienta social-umana, avand un rol decisiv in formarea personalitatii umane, conform dezideratelor individuale si sociale. Prin intermediul acestei forme de educatie, “in timpul anilor de studii, individul este introdus progresiv in vastele domenii ale existentei umane”. Aceasta permite asimilarea cunostintelor ca un sistem, oferind concomitent “un cadru metodic al exersarii si dezvoltarii capacitatilor si aptitudinilor umane”. Educatia formala devine astfel “un autentic instrument al integrarii sociale”. Educația formală în învățămîntul artistic nu este altceva decît acel curriculum, programele de lungă durată, demersurile didactice care se creeză pt disciplina de educație plastică. Acestea urmăresc antrenarea elevilor in activitatile artistico-plastice contribuie la asimilarea culturii nationale, universale, valorilor general-umane, formarea competențelor, integrarea  culturii materiale si spirituale; unitatea dintre senzorial, intelectual, spiritual si moralului in exprimarea realitatii prin intermediul imaginii artistico-plastice; reflectarea socialului prin prisma individualului;corelatia dintre realitate si fantezie; idealul esthetic, cunoașterea ce este arta, artist, operele de artă și crearea de catre copii a lucrarilor ce pot fi numite opera de arta. Educatia nonformala  este desfasurata in afara formelor statuate explicit, ca institutii scolare, cu un grad de independenta, cu obiective diferentiate, cu participarea altor factori sociali, cu functii compensatorii fata de scoala, dirijata potrivit specificului, dar in relatie de parteneriat cu scoala. Educatia nonformala se refera la toate activitatile organizate in mod sistematic in afara sistemului formal pentru a raspunde unei mari varietati de cerinte de invatare, cum ar fi cele de educatie “complementara” (paralela cu scoala), de educatie “suplimentara” sau de educatie de “substitutie”( de ex. pentru cei analfabeti). Notele caracteristice ale acestei forme de educatie sunt legate de caracterul optional al activitatilor organizate, participarea elevilor la stabilirea a ceea ce se va invata si se va intreprinde, rolul discret al educatorilor, renuntarea la evaluari si utilizari de note si calificative. Educatia nonformala prezinta ca trasaturi: evidentiaza necesitatea, rolul, modul, valorificarea influentelor formative, educative si a altor forme de organizare a realizarii educatiei, in afara si dupa etapa scolaritatii: familia, institutiile culturale, mass-media, institutii si organizatii de copii si tineret; aceste influente sunt corelate cu mediul extrascolar in care participa educatii, cu modurile de petrecere a timpului liber, cu includerea lor in diferite grupuri specifice; valoarea educativa, complementara educatiei formale, poate avea efecte pozitive sau negative de compensare, in masura in care aceste institutii constientizeaza obiectivele, continuturile, organizarea, metodologiile lor specifice, respecta aspiratiile educatilor; activitatea acestor institutii este la fel de impregnata de cerintele pedagogice, dar dirijate si utilizate pentru alte obiective, continuturi. Accentul cade aici pe stimularea educatilor prin programe alternative, diferentiate, diversificate, facultative, aplicative, de completare, in acord cu elementele de noutate in diferitele domenii, cu noi tipuri de comunicare, metode de activizare, tehnici de creativitate, cu stimularea dezvoltarii vocationale; activitatile nonformale pot fi in afara clasei (cercuri pe discipline, competitii tematice, expozitii s.a.), in afara scolii (spectacole,excursii, conferinte, cluburi, dezbateri etc.) si ,dupa integrarea profesionala, ca activitati de formare continua;insa, prin adaptarea la nivelul grupelor antrenate, exista pericolul scaderii valorii pedagogice, stiintifice, printr-o popularizare la limita a continuturilor sau dirijarea numai catre anumite aspecte; activitatile sunt optionale; elevii sunt implicati direct/coparticipanti nemijlociti in raport cu aceste activitati; continuturile acestor activitati sunt deschise spre interdisciplinaritate/educatie permanenta; nu se opereaza evaluari decat in limitele nevoii de stimulare si sustinere ale elevilor; educatorii sunt „actori discreti“, mai mult moderatori ai acestor activitati s.a. Educatia nonformala ofera un set de experiente sociale necesare, utile pentru fiecare copil, tanar sau adult, complementarizand celelalte forme de educatie prin: valorificarea timpului liber al elevilor, din punct de vedere educational; oportunitati pentru valorificarea experientelor de viata ale elevilor, prin cadrul mai flexibil si mai deschis si prin diversificarea mediilor de invatare cotidiene; participare voluntara, individuala sau colectiva; modalitati flexibile de a raspunde intereselor elevilor - gama larga de activitati pe care le propune si posibilitatea fiecarui elev de a decide la ce activitati sa participe; dezvoltarea competentelor pentru viata si pregatirea tinerilor pentru a deveni cetateni activi; pe langa informatiile si competentele specifice anumitor domenii de activitate in care se incadreaza proiectele sau activitatile nonformale, elevii isi dezvolta si capacitati organizatorice, capacitati de autogospodarire, de management al timpului, de gandire critica, de adoptare a unor decizii sau rezolvare de probleme; un cadru de exersare si de cultivare a diferitelor inclinatii, aptitudini si capacitati, de manifestare a talentelor in arta, cultura, muzica, sport, pictura, IT etc. Evaluarea activitatilor desfasurate in cadrul educatiei nonformale este “facultativa, neformalizata, cu accente psihologice, prioritar stimulative, fara note sau calificative oficiale.”In conditiile extinderii cererilor de pregatire profesionala prin diferite forme de instruire nonformala, exista si situatii in care acestea sunt finalizate prin certificate sau diplome de absolvire. Educația neformală sau nonformală în învățămîntul artistic nu este altceva decît acele centre ,cluburi sau cercuri de pictură, sculptură, ceramică care se organizează în afara orelor de studii școlare. Dacă educația formală pune accent pe aducerea noilor cunoștințelor de bază , însușirea lor și formarea,dezvoltarea personalității umane prin acel material propus. În cazul educației neformale, îndeosebi în învățămintul artistic, este pus accent pe libertatea creatorului si a creatiei lui. Aici copilul, adolecentul are posibilitatea de a trai noi emotii, de a creea ceea ce simt fără a avea anumite bariere , astfel dezvoltindu-si simturile de artist și creativitatea la maximum. Educatia nonformala este importanta prin urmatoarele avantaje pedagogice: • este centrata pe cel ce invata, pe procesul de invatare, nu pe cel de predare solicitand in mod diferentiat participantii; • dispune de un curriculum la alegere, flexibil si variat propunandu-le participantilor activitati diverse si atractive, in functie de interesele acestora, de aptitudinile speciale si de aspiratiile lor; • contribuie la largirea si imbogatirea culturii generale si de specialitate a participantilor, oferind activitati de reciclare profesionala, de completare a studiilor si de sprijinire a categoriilor defavorizate sau de exersare a capacitatii indivizilor supradotati; • creeaza ocazii de petrecere organizata a timpului liber, intr-un mod placut, urmarind destinderea si refacerea echilibrului psiho-fizic; • asigura o rapida actualizare a informatiilor din diferite domenii fiind interesata sa mentina interesul publicului larg, oferind alternative flexibile tuturor categoriilor de varsta si pregatirii lor profesionale, punand accentul pe aplicabilitatea imediata a cunostintelor; • antreneaza noile tehnologii comunicationale, tinand cont de progresul tehnico- stiintific, valorificand oportunitatile oferite de internet, televiziune, calculatoare; • este nestresanta, oferind activitati placute si scutite de evaluari riguroase, in favoarea strategiilor de apreciere formativa, stimulativa, continua; • raspunde cerintelor si necesitatilor educatiei permanente. Exemple de programe sau de activitati de educatie nonformala: - Programe europene pentru tineret (Socrates, Leonardo): vizite de studiu in tara sau in alte tari, mese rotunde, ateliere teoretice si practice (pictura, muzica, fotografie, graffitti, teatru, IT), activitati culturale (vizite la muzee, centre culturale), jocuri interculturale (“Derdienii”, “Trenul European”), jocuri de cooperare, discutii in grupuri mici sau in plen despre probleme care ii preocupa pe tineri la ora actuala. - Taberele pentru elevi si pentru studenti, cluburile elevilor sau casele studentilor, proiectele initiate de organizatii nonguvernamentale sau de alte institutii. Educatia informala sau/si neorganizata, spontana, difuzata, prezenta prin informatii receptate neintentionat, venite din mediul inconjurator (natural, social, cultural), dar in relatie cu nivelul de organizare, culturalizare, sensibilizare al individului. Ea e produsul experientei de viata a individului. Educatia informala include experientele traite sau valorile incercate in viata cotidiana. Cele mai semnificative influente informale sunt cele exercitate de massmedia, de unele aspecte ale vietii in familie (exemplul parintilor, atitudinile manifestate de ei), influentele exercitate de grupurile de prieteni, colegi , dar si de diferite instittii culturale (ex. muzee, teatre, biblioteci etc), religioase, politice, militare, sindicale s.a. Traditional, educatia oferita de scoala a fost considerata educatie formala, activitatile educative organizate de alte institutii, cum ar fi muzeele, bibliotecile, cluburile elevilor etc., drept educatie nonformala, iar influentele spontane sau neorganizate din mediu, familie, grup de prieteni, mass media etc., educatie informala. Delimitarea intre aceste trei forme ale educatiei este una teoretica, in practica ele functionand ca un complex ale carui granite sunt dificil de trasat.  21)Valorificarea continutului (arhetipurilor) din creatia copiilor Analiza unui tablou pentru a-i stabili valoarea si  cota de piata implica o multitudine de detalii. Acest proces trebuie sa raspunda unui set de intrebari, unele foarte precise, altele generale. 1. Datele de baza : numele artistului, mediul sau materialul folosite (fresca, tempera pe lemn, ulei pe panza, gravura, desen, sculptura in bronz etc), titlul, data probabila la care a fost realizata lucrarea, locul unde se gaseste in prezent, starea de conservare, provenienta.  2. Subiectul. Ce se intampla in acea compozitie ? Care sunt personajele scenei, daca este o naratiune si care este fundalul? Maniera proprie a artistului de a "pune in scena" povestea este la randul ei esentiala. Un artist bun lucreaza adesea ca un regizor de teatru si film, interpretand adesea intr-o maniera pur personala subiectul. Pentru o analiza corecta a unei compozitii incercati sa studiati cu multa atentie personajele tabloului si incercati sa le descrieti atitudinile si actiunile. Unele tablouri recente nu mai spun povesti, fiind abstracte sau non-figurative, dar in final conteaza subiectul, care poate fi o imagine, o povestire sau emotie. Spre exemplu un nud feminin poate fi o imagine religioasa, o personificare sau alegorie a libertatii sau un simplu nud. Un caine poate fi un simbol al fidelitatii sau poate fi doar un caine si nimic mai mult.  3. Calitatile formei : linie, culoare, valori tactile, volume, modelare, proportii, perspective, constructie, compozitie, toate sunt elemente pentru a evalua o lucrare de arta si in special maniera in care artistul a abordat subiectul si interpretarea personala a acestuia. Daca este un artist valoros, optiunile sale vor rezista testului timpului si ii vor impune punctul de vedere. Artistii si publicul specializat prefera sa evite copiile si repetitiile, preferand abordarile noi, inedite, solutiile surprinzatoare la problemele vechi. O analiza a lucrarii  in functie de acesti termeni este o analiza formala. 4. Stilul. Fiecare lucrare are un stil propriu, diferit fie si doar intr-o maniera subtila de oricare alta lucrare, chiar apartinand aceluiasi artist. Fiecare maestru al artelor plastice are un stil personal, prin intermediul caruia poate fi diferentiat de alti artisti. Intr-o acceptiune mai larga a termenului, fiecare tara, oras, secol, decada sau grup de artisti are un stil personal. Un specialist poate ajunge sa fie numit in lumea colectionarilor, dealerilor si artistilor un cunoscator, un expert a carui opinie este luata in seama de fiecare data si care poate rezolva diferende vechi printr-o simpla decizie. Un astfel de specialist nu va avea nevoie decat de cateva minute pentru a incadra o pictura necunoscuta, identificand locul si timpul in care lucrarea a fost realizata. Faptul ca arta se schimba in permanenta si ca aceste modificari sunt vizibile reprezinta esenta, pentru ca in definitiv fiecare opera de arta este diferita. Creatia fiecărui copil e unica,iar unicitatea déjà îi da o anumită valoare. Totodata, elementele precum subiectul, calitățile formei, stilul la fel sunt importante deoarece ele susțin unicitatea și valoarea lucrării. Pentru a aprecia valoarea continutului creatiei copilului se atrage atentia asupra virsta copilului, cunoșțintelor/intuiției artistice și materialele în care s-a executat lucrarea. În depedență de vîrstă se poate aprecia compoziția, subiectul, narațiunea, maniera de redare a acelei istorii interpretate prin artă, logica și sentimentele emanate în timpul creerii. La fel în dependență de vîrstă, dar și a cunoștințelor copilului, valoarea creației crește cînd sunt respectate regulile compoziționale, volumetrice, proporțiile, perspectiva, modelare, gama coloristică. Chiar dacă aceste aspecte nu se respectă, pentru părinți creațiile copiilor lor, chiar dacă au un conținut neclar, abstract și fără sens ( după înțelegerea lor), oricum acestea prezintă o valoare. 22)Demersul didactic. Competentele si etapele lectiei. Proiectarea demersului didactic este activitatea desfasurata de profesor/ învatator care consta în anticiparea etapelor si a actiunilor concrete de realizare a predarii. Ea presupune: lectura personalizata a programelor scolare, planificarea calendaristica, proiectarea unitatilor de învatare sau a lectiilor. 1. ASPECTE TEORETICE ÎN REALIZAREA DEMERSULUI DIDACTIC Proiectarea demersului didactic este o activitate desfaşurată de professor menită să anticipeze etapele, modalităţile de organizare şi de desfăşurare concretă a procesului instructiv-educativ. Pentru realizarea unui demers didactic, profesorul trebuie să răspundă la o serie de întrebări: Ce voi face ? Cu ce voi face ?Cum voi face ? Ce şi cum voi evalua ? 2. PROIECTEREA DEMERSULUI DIDACTIC. Pentru adaptarea demersului didactic la posibilităţile copiilor în realizarea unui anumit proiectului e nevoie de următoarele repere: 1) Rezultatele evaluării iniţiale 2) Stabilirea obiectivelor educaţionale. Stabilirea obiectivelor educaţionale constituie aspectul cel mai important în demararea cu succes a unui demers educaţional. 3. ALEGEREA CONŢINUTULUI ŞI A MATERIALULUI ŞI ADAPTAREA LUI LA PARTICULARITĂŢILE GRUPEI. Conţinuturile învăţării au fost selectate în concordanţă cu obiectivele fixate. Se realizează un inventar de probleme cu: ce ştiu şi ce nu ştiu copiii despre subiectul ales după care se amenajază centrele de interes cu materialele necesare desfăşurării activităţilor. -Selectarea şi organizarea conţinuturilor de învăţare. Un rol important în organizarea şi selectarea conţinuturilor au avut-o direcţiile de dezvoltare a proiectului, conceput în manieră integrată după modelul activităţilor integrate în reţea. -Realizarea sensului. 4. EVALUAREA PROIECTULUI se realizează în dependență de numarul de ore ce le-a preconizat profesorul.În alegerea mijloacelor şi instrumentelor de evaluare am avut în vedere următoarele aspecte: -conţinuturile abordate; -obiectivele fixate pe tot parcursul proiectului; -nivelul de vârstă a copiilor; -selectarea conţinuturilor în raport cu domeniile de activitate abordate; -realizarea fişelor de lucru; -fixarea itemilor de măsurare a rezultatelor; -asigurarea unui feed-back de calitate care să ne permită reglarea pe mai departe a demersului Componentele si etapele lectiei pentru lectia mixta (etapa de dirijare a invatarii poate fi cu usurinta adaptata oricarei variante de lecției ) sunt : Moment organizatoric: profesorul trebuie sa se asigure nu numai de linistea necesara- conditii minimale: elevii au carti, au cu ce sa scrie, pe ce sa scrie, chiar daca nu le utilizeaza in momentul respectiv. Captarea atentiei (moment de ordin psihologic): atentia, efortul cognitiv al elevilor sa fie orientata spre ceea ce vrea profesorul sa realizeze; apel la motivatia elevului, trezirea unor interese specifice, apel la curiozitatea intelectuala, cu ajutorul unor elemente de problematizare (sa declanseze o contradictie cognitiva, printr-o situatie problema). Reactualizarea cunostintelor anterioare: poate fi realizata prin: verificarea temelor: global, cantitativ sau din punct de vedere calitativ, reactualizarea acelor concepte, principii, definitii, teorii pe care profesorul le considera utile, semnificative si relevante pentru o noua invatare; este o conditie a invatarii constiente si active. Dirijarea invatarii sau Comunicarea (asimilarea) noilor cunostinte este etapa cu durata cea mai mare in care se desfasoara activitatea dominanta (transmitere de cunostinte, formarea unor abilitati, repetarea si sistematizarea cunostintelor, evaluarea). In aceasta etapa profesorul realizeaza, pe rand, diferite activitati, fiecare presupunand o metodologie specifica. De pilda, prezentarea continutului poate fi realizata prin urmatoarele trei modalitati: prezentare activa (actionala), prezentare iconica (mijlocita de substitute ale realitatii): imagini figurative sau grafice, scheme privind bilantul, organigrama etc, prezentare simbolica: pe baza de simboluri verbale sau scrise (formule matematice pentru indicatorii economici). Metodele cel mai des utilizate sunt cele bazate pe comunicare orala (expunerea, conversatia) si scrisa (munca cu manualul, lectura rapida). Dirijarea invatarii presupune si adaptarea permanenta la situatia concreta de instruire. Aceasta adaptare se poate situa pe / intre urmatoarele niveluri principale: dirijare riguroasa, pas cu pas urmarita, dirijare moderata, minima dirijare. Fixarea notiunilor esentiale: vizeaza repetarea, in forme variate, pentru a se asigura extinderea sistemului de legaturi intre notiuni. Presupune rezumarea si sistematizarea volumului de informatii, formularea de sarcini diferite mai ales din mijlocul lectiei care sa mentina starea de activism in procesul invatarii/repetarii. Conexiunea inversa (feed-back): este un tip specific de interactiune didactica prin care se solicita dovedirea insusirii unui continut inainte de a permite achizitionarea altuia; opereaza o diagnosticare a unui rezultat in vederea  introducerii unor secvente cu rol corectiv si ameliorativ sau cu scopul refacerii programului ce a produs disfunctia constatata: explicatii, exercitii suplimentare, schimbarea ritmului de studiu, analiza unor greseli tipice, noi interventii (revizii, ajustari, inovatii spontane) suplimentare cu rol corectiv asupra actiunilor de suprasolicitare/subsolicitare realizate prin predare. Verificarea si aprecierea rezultatelor implica o evaluare care se deosebeste de conexiunea inversa prin faptul ca scopul sau imediat este acordarea de note si calificative, pe baza operatiilor de masurare si de apreciere a rezultatelor obtinute. Este etapa de confruntare a rezultatelor obtinute cu obiectivele propuse. Aceasta confruntare este posibila, intrucat elaborarea instrumentelor de masurare[1] se face pe baza obiectivelor lectiei, considerate „criterii de reusita”.  Transferul cunostintelor este o etapa aflata in legatura cu formularea obiectivelor operationale („ce stiu sa faca elevii cu ceea ce stiu”) care consta in posibilitatea efectuarii unor extensii a cunostintelor la situatii diferite de cele in care s-a realizat invatarea lor. Transferul cunostintelor este facilitat de insusirea temeinica a sistemelor de notiuni specifice mai multor domenii de activitate, de priceperile si deprinderilor intelectuale formate, precum si de intarirea pozitiva a celor invatate. Tema pentru acasa. Importanta acestei etape deriva din faptul ca isi propune aprofundarea cunostintelor pe baza situatiilor de invatare oferite in clasa. Prin specificul sau, ca activitate independenta, tema pentru acasa fixeaza si perfectioneaza deprinderile de munca intelectuala. 23) EFECTUL PSIHOLOGIC AL COMUNICARII IDEATICE SI EMOTIONALE PRIN INTERMEDIUL CREATIEI PLASTICE 24)CURRICULUMUL SCOLAR LA DISCIPLINA EDUCATIA PLASTICA: COMPONENTELE SI PRINCIPIILE DE IMPLIMENTARE COMPONENTELE Curriculumul disciplinar reprezintă instrumentul didactic şi documentul reglator principal, elaborat în baza standardelor educaţionale de competenţă şi de conţinut, care consemnează oferta educaţională obligatorie a unei anumite discipline pe un parcurs educaţional determinat. Curriculumul disciplinar concretizează principalele opinii moderne de politică educaţională şi cuprinde următoarele componente: concepţia didactică a disciplinei; administrarea disciplinei; competenţele specifice disciplinei; repartizarea conţinuturilor pe clase şi unităţi de timp; subcompetenţe, conţinuturi şi activităţi de învăţare-evaluare. Competenţele specifice disciplinei derivă din idealul educaţional, competenţele-cheie transversale şi competenţele transdisciplinare pentru treapta primară de învăţămînt; au un grad înalt de generalitate şi se definesc ca finalităţi ale treptei primare de învăţămînt. Subcompetenţele se deduc din competenţele specifice şi le particularizează prin racordare la conţinuturile delimitate pentru fiecare clasă. Conţinuturile – ca formă de reflectare a culturii materiale şi spirituale a umanităţii – reprezintă unităţi de cunoaştere, resursă esenţială a învăţării, mijloace prin care se urmăreşte formarea competenţelor preconizate. Conţinuturile se selectează în concordanţă cu structura logică a disciplinei, cultura naţională şi universală, modul de viaţă al societăţii, atitudinile sociale şi credinţele religioase etc.; vîrsta şi potenţialul copilului, interesele şi nevoile lui individuale şi sociale. Modernizarea curricula a mai avut în vedere şi reducerea „supraîncărcării” conţinuturilor curriculare, or, cantitatea de cunoştinţe nu ar fi aceea care determină calitatea formării şcolare sau a învăţa mai mult nu înseamnă şi a învăţa mai bine. Activităţile de învăţare/evaluare constituie exemple recomandate de situaţii semnificative, prin care, în procesul parcurgerii conţinuturilor corespunzătoare, se pot mobiliza subcompetenţele proiectate. PRINCIPIILE CURRICULARE PRIVIND PREDAREA, INVATAREA, EVALUAREA Principiile de elaborare a curriculumului viseaza componentele de baza ale procesului de invatamant. Aceste principii sunt enunturi sintetice, care exprima caracteristicile noului demers curricular in viziunea reformei invatamantului.  Principii privind invatarea - elevii invata in stiluri diferite si in ritmuri diferite, invatrea presupune investigatii continue, efort si autodisciplina, invatrea dezvolta atitudini, capacitati si contribuie la insusirea de cunostiinte, invatarea trebuie sa porneasca de la aspecte relevante pentru dezvoltarea personala a elevului si pentru integrarea sa in viata sociala, in vatrea se produce prin studiu si prin activitati de grup. Principii privind predarea - predarea trebuie sa genereze si sa sustina motivatia elevilor pentru invatrea continua, invatatorii trebuie sa creeze oportunitati de invatre, care sa faciliteze atingerea obiectivelor propuse, invatatorii trebuie sa descopere si sa stimuleze aptitudinile si interesele elevilor, predarea nu inseamna numai transmiterea de cunostiinte, ci si de comportamente si de atitudini, predarea trebuie sa faciliteze transferul de informatii si de competente de la o disciplina la alta, predarea trebuie sa se desfasoare in contexte care leaga activitatea scolara de viata cotidiana. Principii privind evaluarea - evaluarea este o dimensiune esentiala a procesului curricular si o practica efectiva in clasa, evaluarea trebuie sa implice folosirea unei mari varietati de metode, evaluarea trebuie sa fie un proces regaltor care informeaza agentii educationali despre calitatea activitatii scolare, evaluarea trebuie sa-i conduca pe elvi la o autoapreciere corecta si la o imbunatatire continua a performantelor, evaluarea se fundamenteaza pe standarde curriculare de performanta orientare spre ceea ce va fi elevul la finalizarea parcursului sau scolar si la intrarea in viata sociala.   PRINCIPIILE EDUCATIEI ARTISTICO-PLASTICE 1. Principiul universalitatii reiese din caracterul general al EAP, ce formeaza baza culturii plastice a personalitatii si contribuie la valorificarea creatiei plastice a copiilor. Initierea copiilor din institutiile de invatamint preuniversitar in domeniul artelor plastice este modul de formare a mediului cultural favorabil pentru dezvoltarea personalitatii, capabile sa creeze si sa asimileze valori estetice materiale si spirituale. 2. Principiul predarii artei plastice ca fenomen estetic-educativ. Arta este una din formele constiintei sociale si este menita trairii estetice. Arta ii ofera omului o experienta de viata suplimentara - una imaginara, astfel largindu-i pina la infinit experienta de viata reala. Predarea artei plastice ca fenomen estetic include studierea notiunilor fundamentale ale culturii nationale si universale; este orientata spre insusirea valorilor general-umane, a experientei colective acumulate de omenire, oferind o dezvoltare intelectuala, emotionala si spirituala. 3. Principiul unitatii dintre activitatile practice si dezvoltarea perceperii estetice a realitatii si artei. Principiul exprima integritatea aspectelor teoretic si practic al EAP. Redarea realitatii obiective si perceperea operei de arta de catre elevi prevede dezvoltarea capacitatii de percepere si exprimare a imaginii artistice ca fiind un proces unic, complex. 4. Principiul acordarii conditiilor pedagogice la cerintele artei. Evaluarea EAP prevede crearea conditiilor materiale (atelier, utilaj), formarea cadrelor pedagogice cu pregatire speciala, asigurarea didactica si respectarea particularitatilor psihologice si de virsta ale copiilor. Importanta crearii conditiilor materiale reiese din predominarea activitatilor practice in procesul educational si necesitatea confectionarii obiectelor materiale, caracteristica materialelor de arta (vopsele, lut etc.). 5. Principiul aplicabilitatii cunostintelor si capacitatilor in practica artistica si viata cotidiana - respectarea sarcinilor cu caracter practic-aplicativ (executarea lucrarilor de arta decorativa si populara, design etc.), evaluarea performantelor, in cadrul activitatilor artistice (concursuri, expozitii). 6. Principiul unitatii dintre autoexprimarea elevului si dezvoltarea creativitatii plastice. Exprimarea libera a viziunilor, sentimentelor copilului dinamizeaza imaginatia si stimuleaza activitatea de creare a noilor valori (formelor noi) si, de regula, se desfasoara intr-o atmosfera de colaborare dintre pedagog si elev. 25) ROLUL FORMATIV AL EVALUĂRII ÎN EDUCAȚIA PLASTICĂ Evaluarea procesului de predare – învăţare are un rol formativ şi stimulator. Cunoaşterea rezultatelor presupune explicarea acestora prin factorii şi condiţiile care le generează, precum şi predicţia rezultatelor probabile în secvenţele următoare ale activităţii didactice. Evaluarea depistează şi stimulează succesul elevilor, dar nu insuccesul lui. În procesul de predare – învăţare este necesar ca profesorii să înţeleagă clar ce trebuie să însuşească elevii la lecţia respectivă, să ştie exact la sfîrşitul unei ore dacă elevii au asimilat sau nu materialul predat sau l-au însuşit parţial. Pentru facilitarea acestui proces evaluarea trebuie să satisfacă următoarele cerinţe: Să corespundă obiectivelor curriculare Să stimuleze dezvoltarea elevilor Să evalueze nu numai domeniul cognitiv, dar şi cel afectiv şi psihomotor Să susţină interesul cognitiv al elevilor Să susţină confortul emoţional al elevilor Să-i conducă pe elevi spre o autoapreciere corectă şi spre o îmbunătăţire continuă a performanţelor şcolare etc. Evaluarea ca proces va urmări progresul copilului în domeniul artelor plastice la nivel de formare a competenţelor. În cadrul activităţilor de educaţie artistico-plastică profesorul va utiliza trei tipuri de evaluare: Evaluarea iniţială: se va efectua la început de an şcolar sau la început de compartiment şi va avea ca scop stabilirea nivelului iniţial de competenţe a elevilor în domeniul evaluat. Rezultatele obţinute îl va ajuta pe profesor să-şi elaboreze un program de lucru pentru fiecare contingent de elevi. În procesul evaluării iniţiale elevii nu vor fi apreciaţi cu note. Evaluarea iniţială se realizează şi la începutul activităţii didactice şi are ca scop verificarea cunoştinţelor achiziţionate la lecţiile anterioare. Nu se finalizează cu decizii. Evaluarea curentă ( continuă): se va efectua în cadrul fiecărei activităţi. Rezultatele obţinute vor servi profesorului ca mijloc de stabilire a unor strategii didactice adecvate vîrstei şi nevelului de pregătire al elevilor. Evaluarea sumativă: se va realiza la sfîrşit de semestru, an şcolar sau treaptă de învăţămînt şi se va constitui din suma evaluărilor curente şi proba de evaluare finală (test, lucrare practică de control, examen etc.), care va demonstra posedarea subcompetenţelor indicate în curriculumul pentru clasa respectivă. Pentru evaluarea obiectivă a lucrărilor plastice realizate de către elevi vor fi stabilite criterii de evaluare care pot fi modificate de către profesor în dependenţă de tema lecţiei, subiect etc. Deoarece funcţia de bază a Educaţiei plastice în şcoala generală este culturalizarea şi educarea simţului artistic, dar nu formarea unui artist profesionist, este important ca evaluarea să se axeze nu atît pe profesionalism în realizarea lucrărilor, cît pe gradul de participare, efortul depus, motivaţie, ideea de creaţie selectată de elev, originalitate în prezentare etc. 26)PERCEPEREA ESTETICULUI DIN NATURA,ARTĂ ȘI SOCIETATE Educaţia estetică reprezintă activitatea de formare - dezvoltare a personalităţii umane, prin intermediul frumosului din artă, societate, natură, receptat, evaluat şi cultivat la nivelul sensibilităţii, al raţionalităţii şi al creativităţii umane. Educaţia estetică ocupă un loc important în formarea personalităţii copilului şi acest proces depinde de ceea ce i se oferă copilului, mai ales în perioadele sensibile ale dezvoltării, începând cu vârsta preşcolarităţii, urmărind o evoluţie continuă a cărei finalitate este apreciată în termeni de maturizare In litertura de specialitate se face distincţia între însuşirea teoretică a realităţii şi însuşirea ei practico- spirituală, în cadrul căreia este inclusă şi arta. Însuşirea teoretică a realităţii presupune dobândirea unor generalizări din ce in ce mai înalte, sub forma conceptelor şi legilor ştiiţifice. Însuşirea estetică presupune înfăptuirea unei sinteze între individual şi general, cu ajutorul imaginii artistice. Arta este principala modalitate prin care se înfăptuieşte relaţia estetică dintre om şi realitate. Astfel, se ridică două întrebări complementare: ce cunoaştem prin intermediul artei şi cum se realizează această cunoaştere. Referitor la valoarea cognitivă a operei de artă, esteticienii fac distincţia între două categorii de cunoştinţe pe care le inglobează orice operă de artă. O distuncţie se referă la cunoştinţele specifice concretizate în materialul istoric, social biografic, geografic, etc., care a stat la baza operei, material care constituie acea informaţie semantică ce poate fi surprinsă şi prin alte mijloace, în afara celor proprii artei. Cea de-a doua distincţie face referire la cunoştinţe specifice dobândite şi transmise pe căi proprii cunoaşterii artistice: acestea sunt trăirile şi reacţiile pe care i le declanşează artistului obiectele şi fenomenele realităţii, acestea fiind transpuse în opera de artă prin procesul de creaţie Orice operă de artă, în viziunea esteticii, include un mesaj ce se transmite printr-un limbaj propriu. Caracteristic pentru acest limbaj este faptul că, în procesul receptării, el se răsfrânge asupra laturilor şi zonelor personalităţii umane:intelectuală, afectivă, morală, etc. Temeiul educaţiei estetice rezidă în acest proces de comunicare între „obiectul estetic” şi „subiectul care receptează”. Pentru a înţelege mai profund această afirmaţie, trebuie să precizăm că orice valoare estetică nu se poate constitui decât în cadrul raportului dintre subiect şi obiect Esteticul – dimensiune existentiala a omului Omul fiinteaza si se desfasoara nu numai in conformitate cu mobiluri intelec-tiv-practice, ci si in concordanta cu legile frumosului, ale armoniei si coerentei esteticului din natura, societate si opera de arta. intr-un anumit sens, existenta umana poate deveni „opera de arta" in masura in care omul isi ia drept model idealitatea constitutiva a artisticului si exemplaritatea campului valoric, care tind sa se insinueze in conduitele lui cele mai firesti. Vechea butada, ca viata copie din ce in ce mai mult arta (in contrasem cu mimesis-vl traditional), pare sa fi devenit, in zilele noastre, un loc aproape comun (sa ne gandim, in acest sens, la puterea imaginarului cinematografic asupra gesticulatiilor noastre cotidiene ; viata unora dintre noi seamana mai mult cu cea a unor personaje de film). Viata cotidiana sta, intr-o mare masura, sub zodia esteticului. Ne intalnim la tot pasul cu obiecte, activitati ce poarta pecetea lui. Contactul cu operele de arta, design-ul vestimentar sau al bunurilor de consum, arhitectura sau spatiul ambiental, o parte din activitatile noastre diurne, participarea la ceremoniile cele mai diverse impun o pregatire atenta pentru a recepta valorile estetice. Chiar si educatia presupune un registru estetic. Nu in zadar se vorbeste despre o arta a invatarii si educatiei, de educatorul-artist, de scenariul si fictiunea didactica, unde autorul-profesor isi „joaca" un rol bine definit. Expresia artistica se raporteaza in mod esential la acele constante care apar in toate culturile: nasterea, moartea, casatoria, razboiul, pacea si alte momente ce marcheaza viata umanitatii. Cum se arata intr-un document editat de Biroul International al Educatiei, „daca forma expresiei artistice variaza de la o cultura la alta, nu-i mai putin adevarat ca, date fiind trasaturile comune ale continutului, toti oamenii impart o capacitate cu totul particulara de a reactiona la simbolurile si semnele nonver-bale, constituite din operele de arta" (Allison, 1987, p. 7). Educatia estetica nu vine sa limiteze sau sa afecteze libertatea alegerii sau aderarii la frumosul autentic. Dimpotriva, prin intermediul ei, se pregateste tere Mikel Dufrenne vorbeste chiar de o „arta de a trai": ,,arta suprema, pe care fiecare o poate practica pe socoteala proprie daca vrea sa faca din viata sa o capodopera, dar pentru care ar trebui ca mediul social sa ofere tuturor si mijloacele necesare.