Capitolul V. Prelungiri ale romantismului

Capitolul V. Prelungiri ale romantismului Unul dintre numele pregnante ale epocii post-romantice este cel al poetului, criticului de artă și filozofului francez Charles Baudelaire. El este cel care produce o schimbare de direcție ce se îndreaptă înspre complexitatea modernității și schimbarea viziunii asupra naturii frumosului într-una modernă, specifică mai ales celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Baudelaire a avut o foarte mare influență în rândul poeților care i-au urmat. Cea mai faimoasă lucrare poetică ce îi aparține este numită Florile răului În original: Les Fleurs du mal, 1857. și este importantă atât pentru curentul simbolist, cât și pentru cel modernist, fiind abordate teme relaționate cu cele ale mișcării artistice decadente de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Pe lângă creațiile sale poetice, Baudelaire s-a ocupat şi cu traducerea lui Edgar Allan Poe, un scriitor american pe care l-a făcut cunoscut cititorilor francezi, începând cu anul 1845. El, de asemenea, îl analizează pe Delacroix, fiind preocupat de domeniul picturii. Baudelaire aduce cu sine un nou romantism, care se află în contact cu dandyismul. Baudelaire credea despre acest curent artistic că reprezintă o formă a romantismului și că implică o formă de cultivare a frumosului în propria persoană, ridicând estetica la un nivel foarte înalt, dandyismul neavând referință doar în vestimentație. Charles Baudelaire i-a criticat pe contemporanii săi cu care se asemăna foarte puțin și a criticat romantismul pe care-l considera deja stins în jurul anului 1840. Astfel, așa cum precizează autorul cărții de critică L`Esthetique de Baudelaire Ferran, André. L`Esthetique de Baudelaire. Editura Librairie Hachette, Paris 1933, p. 73., poetul francez se va elibera de vechiul romantism care e deja epuizat și va încerca să-l reînnoiască și să-l revigoreze, creând ceea ce autorul acestei cărți numește “noul romantism”. Inevitabil, în această perioadă apar și scrieri care pregătesc calea unei campanii literare realiste, ale cărei idei sunt că epoca efervescenței lirice a trecut și că este nevoie de mai multă precizie și sinceritate în creația literară. Baudelaire introduce un plan nou cu privire la artă, diferit de cel romantic. Nu mai vorbește despre “bolboroseala romantică” și vrea să iasă din această “epocă nefericită a revoluției în care a regăsit numeroase erori și să dea romantismului, transformându-l, un scop nou și un domeniu de aplicare mai larg.” Ibidem, p. 103. În original: “Il veut se dégager de cette malheureuse époque de révolution dont il a enregistré les nombreuses méprises et donner au Romantisme en le transformant, un but nouveau et une plus large portée.” Primele articole scrise de către Baudelaire au arătat preocuparea sa pentru acest aspect. Încă din debutul vieții sale literare din anul 1846, Baudelaire semnalează părțile negative ale esteticii romantice, din perspectiva sa. Pentru ca romantismul să poată fi reînnoit, trebuia ca acesta să își găsească inspirația în viața modernă. Ibidem. Era nevoie de o renunțare la individualismul exagerat, însă nu neapărat să se ajungă la stilul impersonal al clasicilor. Pentru el, aproape că șablonul romantic și cel clasic aveau aceeași rădăcină. Romantismul trebuie explorat ca o stare de spirit, din interior, nu din exterior. Fiecare epocă are propriul mod de a simți, așa că romantismul este pentru fiecare epocă expresia sa artistică. Ea va evolua, însă va fi mereu vie, reprezentând reacția literară a vieții contemporane. Ibidem, p. 116. Prin urmare, romantismul prezintă exact această expresie a vieții moderne, transpusă în emoțiile exprimate prin artă. Stendhal afirma că toți artiștii sunt romantici în epoca lor. Astfel, este necesară în viziunea lui Baudelaire, stabilirea unei conexiuni între temperamentul romantic și atmosfera fiecărei epoci, această capacitate de a trasa corespondențe fiind cea care îi atribuie artistului adevărata sa valoare. În viziunea istoricului literar român George Hanganu, poezia baudelairiană este una dintre cele mai complexe pe care le-a oferit secolul al XIX-lea, fiind antrenată de intensitatea trăirilor poetului. Totuși, în opinia publică și cea a criticilor francezi a vremii, a existat o atitudine destul de stranie și rezervată în ceea ce privește opera lui Baudelaire, ei neputând să înțeleagă cu adevărat valoarea creațiilor sale. El a fost deseori acuzat că poezia sa nu aduce nimic nou. Spre exemplu, criticul literar Émile Faguet vedea în el doar un poet de mâna a doua, foarte banal, și considera că Baudelaire va fi poetul unei singure generații, însă s-a înșelat. Hanganu, George. Doi poeți vizionari: Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud. Editura Concordia, Arad 1938, p. 8. El rămâne favorit și astăzi printre cei preocupați de artă și frumos. George Hanganu spunea că “opera lui conține hrana spirituală a tuturor generațiilor viitoare, deoarece ea corespunde unei stări de suflet specifice secolului nostru” Ibidem. și aduce ca un contraargument la lipsa de noutate a operei lui Baudelaire faptul că, în artă, cel mai mult contează expresia, nu ideile, care sunt mereu aceleași. Totuși, poetul aduce un element nou: perfecțiunea formală. Această perfecțiune este ascunsă, muzicală, este „un fel de mulaj în care este turnat sufletul.” Ibidem, p. 9. Dacă s-ar încerca înlocuirea unui singur cuvânt, toată armonia poetică ar dispărea. Baudelaire adoptă teme romantice precum revolta sau evaziunea, însă poezia sa pare că tinde mai mult spre partea psihică şi spre zone mai adânci ale spiritului. Baudelaire vedea în natură o sursă inepuizabilă pentru imaginaţie, universul fiind cel care depozitează conţinutul necesar acesteia. El susţinea autonomia totală a artei, crezând că singurul scop al poeziei este acela de trezi frumosul în sufletul uman şi nu acela de a urmări un scop moral. Gautier, Theophile. Istoria romantismului. Traducere şi note de Mioara şi Pan Izverna. Editura Minerva, Bucureşti 1990. În viziunea sa, creaţia presupune un proces de descifrare a elementelor şi conexiunilor ce există deja în univers. Poezia sa poate fi considerată o sinteză a complexității sufletului uman, care e mereu încercat de trăiri contradictorii și care e mereu într-o goană a căutării ineditului. Prezintă multitudinea de senzații și contraste, specific modernistă. În ideea întrepătrunderii artelor și a relaționării lor și în încercarea de a defini arta pură, George Hanganu afirmă că “Baudelaire a devenit consolatorul sufletelor frâmântate, care-și găsesc scăparea în contemplarea artei pure – sinteză a muzicii, poeziei și picturii.” Hanganu, George. Doi poeți vizionari: Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud. Editura Concordia, Arad 1938, p. 8. În concepția sa, arta tinde spre noi orizonturi. Când vorbește despre pictorul Delacroix, Baudelaire se referă la o sinestezie în domeniul artelor, adică existența unor asociații între elemente diferite, care sunt simboluri unul pentru celălalt. În capitolul Despre culoare, își exprimă pentru prima dată teoria corespondențelor, adică puterea sugestivă a artelor. Baudelaire afirmă că și culoarea zilei poate fi considerată o simfonie, iar referindu-se la muzica lui Wagner pe care îl și admira, insistă asupra “naturii imaginilor spațiale și colorate care se declanșează dintr-o audiție wagneriană.” Ibidem, p. 11. Delacroix creează prin picturile sale melodii, iar Wagner pictează prin muzica sa spațiul și adâncurile: “Dacă culorile lui Delacroix sugerează audiție, sunetele lui Wagner se traduc în culori.” Ibidem, p. 12. Autorul André Ferran este și el de părere că există corespondențe între arte și afirmă că spiritul modern poate fi satisfăcut și împlinit prin această împletire dintre ele, el fiind caracterizat de multiple și diverse aspirații. Prin urmare, “el se va exprima prin chinul colorat al unui Delacroix, prin epopeea realistă a unui Balzac, prin drama muzicală a lui Wagner, și mai ales prin poemele lui Charles Baudelaire.” Ferran, André. L`Esthetique de Baudelaire. Editura Librairie Hachette, Paris 1933, p. 118. Efectul de unitate este central în lucrarea sa. În natură, nu există greșeli în modul în care sunt aranjate elementele între ele, ci în natură forma și culoarea sunt în unitate. Artistul trebuie să înțeleagă acest principiu pentru ca să se poată bucura de libertatea de creație. Artistul adevărat poate să ”corecteze” natura sau realitatea prin impunerea propriei viziuni asupra lor. Natura trebuie studiată îndeaproape, însă ceea ce contează cel mai mult pentru Baudelaire este rezultatul actului de modificare și transformare prin imaginație. Pentru a crea un impact în conștiința spectatorului, lucru care pentru Baudelaire reprezintă funcția supremă a artei, procesul trebuie să fie activat de memoria artistului și trebuie să o atragă pe cea a privitorului. Este necesară sacrificarea detaliului în favoarea întregului. Pentru Baudelaire, universul primește o calitate alegorică, reprezentând stări de spirit cu ajutorul elementelor naturale: animale sau flori, încercând să dezvolte chiar un limbaj al florilor. Astfel, își creează un univers propriu, unde spiritului îi atribuie forme concrete din natură, de multe ori atribuindu-i forțe distructive, influențe clar romantice. Însă acest negativism poate fi atribuit și influenței pe care a avut-o Nietzsche asupra sa. Sursa pesimismului este singurătatea și lipsa unor repere morale. Momentele sale de revoltă sunt tragice, el negăsind sprijin în nimic și nefiind capabil de a iubi sau de a stabili o legătură cu divinitatea, astfel încât ajunge chiar să se gândească la moarte ca la o scăpare. Totuși, acest lucru a avut un rezultat pozitiv în artă: “Din acest conflict între trup-suflet care-l torturează pe Baudelaire, au ieșit cele mai frumoase perle de poezie noastalgică, pură, angelică.” Hanganu, George. Doi poeți vizionari: Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud. Editura Concordia, Arad 1938, p. 18. Idealul estetic al lui Baudelaire includea și o adaptare a tradiției clasice, pentru că nu a exclus dorința pentru armonie și frumos în sensul clasic. Pentru Baudelaire, romantismul nu consista neapărat într-un adevăr exact sau în alegerea temelor, ci în modul de a simți, reprezentând expresia cea mai recentă a frumosului. Burgwinkle, William. Hammond, Nicholas. Wilson, Emma. The Cambdrige History of French Literature. Cambdrige University Press, 2011, p. 451. Era o recunoaștere a ideii de frumos etern din punct de vedere istoric. Mai târziu, se va contura conceptul baudelairian al modernității: o jumătate e reprezentată de frumosul efemer, iar cealaltă jumătate de frumosul etern și invariabil. Victor Hugo a aplaudat abordarea tematică și formală a romantismului, adică privilegierea unor elemente care erau considerate inadecvate pentru artă: urâtul, grotescul, întunericul. Motivul este că în viața reală urâtul coexistă cu frumosul, răul cu binele, întunericul cu lumina. Prin urmare, în artă ar trebui să fie la fel. Pentru Hugo, această uniune a contrastelor reprezintă exact spiritul modern, care este opus celui clasic, simplu și uniform. Ibidem, p. 455. O schimbare majoră care începe să se producă este mutarea accentului de pe imaginație, care nu mai este considerată forța supremă a poeziei, cel puțin de către Baudelaire. Acesta preferă straniul banalului, poezia sa fiind lipsită de imaginația și dinamismul romanticilor. În poezia sa, invită cititorul la o colaborare cu artistul în procesul creativ. În concepția sa, arta tinde spre noi orizonturi. În rând cu Stendhal, Baudelaire a respins într-o anumită măsură vechea estetică romantică. Importanța simțirii artei, fiind opusă cunoașterii și academicului, stă la baza dezvoltării noului romantism numit modernitate de către Baudelaire. El scrie cele trei texte intitulate Salons în primul rând ca să îți exprime ideile și preferințele estetice. Salon de 1846 îl ajută pe Baudelaire să stabilească o fundație a programului său estetic. Vorbind despre criticul de artă, el opune două tipuri de critică: pe de o parte, cea pretinsă a fi obiectivă, care exclude perspectiva personală și sensibilitatea artistică, o analiză rece care pretinde să explice totul, dar fără niciun fel de emoție, iar pe de altă parte, spune că cea mai bună critică este cea poetică, antrenantă. Atât artistul, cât și criticul trebuie să reziste conformismului la standardele artificiale externe și să se bazeze pe expresia personală și propriile calități și talente. Romantismul pe care îl opune el este cel care se înșeală singur, dând întâietate alegerii subiectului și nu temperamentului, simulând emoții religioase când acestea nu există sau judecând în funcție de criterii tehnice în locul celor spirituale. Acest romantism nu mai corespunde cu caracteristicile timpului lui Baudelaire. În viziunea sa, romantismul nu constă în perfecțiunea formală, ci în relația dintre artă și caracteristicile morale ale epocii. Ideea de dinamism atribuită de către Baudelaire conceptului de modernitate rupe legătura cu idealul clasic de absolut. Consideră necesare schimbarea și varietatea, nu standardele și structurile fixe. Evaluând teoria clasică a frumosului care prescria reguli externe și pretindea un anumit standard al absolutului, Baudelaire insistă pe multiplicitate, el afirmând că frumusețea eternă și absolută nu există. Pentru el, secolul al XIX-lea este un secol al ”suferinței”. Delacroix este pictorul secolului al XIX-lea prin excelență pentru că picturile sale sunt toate dominate de melancolie. Caracterul modern al picturii lui Delacroix constă în stilul său personal de a picta. Cu toate acestea, modernitatea nu poate exista fără cunoașterea tradiției. Dacă l-am scoate pe Delacroix din istorie, acest lanț ar fi rupt, pentru că Baudelaire credea într-o desfășurare lineară a istoriei. În Delacroix vedea legătura dintre vechi și nou, o promisiune pentru arta viitoare, al cărei prezent Baudelaire îl deplânge. Conceptul de ”modernitate” a fost folosit de mulți critici de artă contemporani cu Baudelaire. Conceptul este asociat cu noile valori ale realității epocii, însă este foarte complex. La mijlocul secolului al XIX-lea este folosit doar în sens cronologic, cu referire la estetica vremii, romantismul, în sensul indus de Baudelaire în Salon de 1846, unde a pus semn de egalitate între romantism și arta modernă. Această modernitate romantică însă nu va corespunde în totalitate cu cea exprimată 15 ani mai târziu în eseul The Painter of Modern Life. Studiul trecutului contează doar în măsura în care îi putem recunoaște efectul în prezent. Conceptul de modernitate este deci folosit de Baudelaire în două sensuri: cronologic și în relație cu ideea de frumos sau urât. Termenii de ”modern” și ”vechi” devin ”romantic” și ”clasic” în secolul al XVIII-lea. Modern se referă la stil, nu la epocă. Stendhal a fost primul care a explicat dezvoltarea modernității în Franța. Înțelegerea lui a modernității în sensul imediat al cuvântului, o conștiință a vieții contemporane, îl face unul dintre cei mai importanți precursori ai teoriei modernității a lui Baudelaire. Toți autorii sunt moderni în timpul lor, însă modernii de azi sunt condamnați să fie vechii de mâine. De aceea, imitația clasicilor este monotonă și necorespunzătoare cu conștiința contemporană. Rezultă de aici că Stendhal a impactat ideile lui Baudelaire și dezvoltarea esteticii moderne. Cea mai mare contribuție a sa a fost să declare că tot ce e clasic a fost o dată romantic, adică modern în timpul său. În articolul Making Nothing Happen: Yeats, Heidegger, Pessoa, and the Emergence of Post-Romanticism Corby, James. Making Nothing Happen: Yeats, Heidegger, Pessoa, and the Emergence of Post-Romanticism. Faculty of Arts, University of Malta, 2012., autorul încearcă să arate faptul că trecerea de la romantism la postromantism se bazează pe o reconceptualizare de esență metafizică a poeziei, înțeleasă ca poiesis, un termen de origine greacă din Antichitate, ce reprezintă rădăcina cuvântului modern „poezie” și care se referă la a face, a crea, dar nu în sensul romantic al creației și nici în sens tehnic. Acest concept implică o împăcare a individului cu lumea și a sufletului cu materia. El este folosit de către filozoful german Martin Heidegger. În sensul acestei reconsiderări a esteticii și filozofiei poeziei moderne, putem înțelege post-romantismul ca o încercare de a cunoaște lumea altfel decât prin idealurile transcedentale ale romanticilor, prin implicarea în viața reală de zi cu zi. Autorul face referire la doi poeți în lucrarea sa: irlandezul W. B. Yeats și portughezul Fernando Pessoa. Respingerea romantismului de către aceștia și încercarea de a găsi metode alternative în înțelegerea poeziei reprezintă nu doar o schimbare din punct de vedere stilistic, ci și o adâncă schimbare de ordin estetic și metafizic. Atitudinea post-romantică, adoptată de Yeats și poetul englez T. E. Hulme, este una de acceptare a limitelor umanului. Nu există adevăr absolut, iar omul este limitat, neputând să înțeleagă o lume atât de complexă. El vede doar ceea ce îl înconjoară, iar acest lucru trebuie acceptat și asumat, pentru că este inutilă acea căutare a romanticilor de a încerca să treacă dincolo de lucruri și să le transforme în ceva ce nu există. Poezia construită pe aceste idei va respinge metafizica. Așadar, renașterea ideii de poiesis este în relație cu această respingere a metafizicii tradiționale. Post-romantismul urmează această direcție dată de Heidegger spre poiesis și spre o aducere la cunoștință a lumii, însă nu spre un absolut imaginat, ci către o participare comună a lucrurilor de fiecare zi. Este respinsă posibilitatea de a putea depăși limitele prin vreo filozofie. Heidegger credea că arta conține în sine adevărul, iar lumea este dezvăluită în adevărul ei prin proiecția sa poetică. Obiectul de artă nu va mai fi considerat ca o expresie a intenției artistului creator sau ca o aparență a sublimului. Postromantismul începe printr-o răsturnare a viziunilor filozofice tradiționale, adică printr-o reacție față de idealismul german al lui Kant și Hegel. Friedrich Nietzsche numește filozofia occidentală ca fiind metafizică. În viziunea lui, istoria metafizică a filozofiei occidentale, începând cu Antichitatea greacă până în secolul al XIX-lea, este o istorie în mare parte greșită, care dăunează problemelor autentice și reale ale gândirii și ale vieții. Nietzsche începe ca un ucenic al lui Schopenhauer și este deseori considerat ca fiind cel mai important filozof al secolului al XIX-lea. Nietzsche analizează arta greacă și ajunge la o concluzie defavorabilă clasicismului. Filozoful este faimos mai ales pentru crearea conceptului de Supraom, în ideea că omul trebuie depășit. În cartea scrisă în anul 1886, Dincolo de bine și rău, Nietzsche acuză filozofii pentru acceptarea cu ușurință a dogmelor morale. În viziunea sa, scopul culturii era producerea Supraomului, iar scopul Supraomului era transfigurarea lumii prin artă. Arta este cea care creează morala și este deasupra tuturor acestor dogme și valori, este ”dincolo de bine și de rău”. Această grilă etică în funcție de care se evalua orice idee este una dintre problemele pe care le-a identificat în cultura occidentală. El considera că este necesară ieșirea din aceste șabloane rigide de înțelegere a lumii și e necesară acea ”transmutare a tuturor valorilor” occidentului de care vorbea. Nu mai era relevantă distincția dintre bine și rău, ci ele exprimau doar două fațete diferite ale aceluiași element. Folosește conceptul de ”voință de putere” pentru a putea explica orice comportament uman, nu valorile care, spune el, sunt inventate de filozofia tradițională: adevărul, cunoașterea sau libertatea. El neagă astfel existența unei moralități universale a umanului. În textul scris în anul 1872, Nașterea tragediei, pornește de la relația dintre tragedie și muzică. Nietzsche era un admirator al lui Wagner, la fel ca Baudelaire, care a studiat muzica și a și compus piese muzicale. El inventează două concepte care reprezintă pentru el două tendințe estetice – apolinic și dionisiac – primul dintre ele ținând de tendința formală, spre stabilitate, echilibru și vizual, iar a doua ținând de vitalitate și energie, însă neexistând o ierarhie între cele două. Aceste două tendințe sunt extremele între care arta mereu pendulează, încercând să găsească un echilibru între cele două. De asemenea, insistă asupra faptului că modelul mimetic al lui Platon trebuie depășit, iar arta este cea prin care se produce transformarea lumii. Acest lucru se întămplă pentru că arta este deasupra tuturor opozițiilor metafizice folosite în gândirea occidentală pentru înțelegerea lumii. Un exemplu este muzica wagneriană care face acest lucru. Arta nu se identifică nici cu morala, nici cu filozofia, nici cu religia, acestea creând un om slab și supus. În viziunea lui, filozofia presupune mereu o căutare a adevărului și a unor structuri obiective, identificată în idealismul german, însă acestea nu există. Există doar interpretări prin care omul poate transforma lumea, iar acest Supraom gândit de Nietzsche era considerat o operă de artă, o depășire a omului tradițional, care nu era deloc creativ și capabil de ceva măreț. Wagner era pentru Nietzsche exact un astfel de om. Se produce o inversare de ierarhie, forma fiind cea care vine deasupra conținutului. Subiectivitatea este transformată prin înțelegerea zonelor de adâncime a psihicului. Un teoretician german important al secolului al XIX-lea este și Konrad Fiedler, care i se opune lui Kant prin faptul că separă arta de frumos. Kant credea că putem ajunge la un frumos dezinteresat, însă Fiedler consideră că frumosul este întotdeauna gândit din perspectiva subiectului, deci nu este posibil acest lucru. În schimb, dacă ne referim la artă, aceasta ne dă posibilitatea de a ajunge la o concepție ruptă de interes. Arta are caracter intelectual, însă nu poate oferi legi și nu depinde de limbaj. Prin urmare, vedea necesară o schimbare a modului prin care arta este înțeleasă. Bibliografie: Hanganu, George. Doi poeți vizionari: Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud. Editura Concordia, Arad 1938. Ferran, André. L`Esthetique de Baudelaire. Editura Librairie Hachette, Paris 1933. Corby, James. Making Nothing Happen: Yeats, Heidegger, Pessoa, and the Emergence of Post-Romanticism. Faculty of Arts, University of Malta, 2012. Burgwinkle, William. Hammond, Nicholas. Wilson, Emma. The Cambdrige History of French Literature. Cambdrige University Press, 2011. Gautier, Theophile. Istoria romantismului. Traducere şi note de Mioara şi Pan Izverna. Editura Minerva, Bucureşti 1990. Prescură Daniela Prelungiri ale romantismului 7