PREVENIREA CRIMINALITĂȚII Cuprins

Master: Managementul activităţilor de ordine publică şi siguranţă naţională Curs: Politici europene de prevenire a criminalității Referat: PREVENIREA CRIMINALITĂȚII Cuprins: 1.    Definirea conceptului de prevenire a criminalităţii. Scopul şi sarcinile măsurilor de prevenire. 3 2.    Clasificarea prevenţiei criminale şi rolul ei. 4 PREVENIREA GENERALĂ 5 PREVENIREA SPECIALĂ 6 PREVENIREA INDIVIDUALĂ 7 3.    Modele de prevenire a criminalităţii 7 3.1    Modelul represiv 7 3.2    Modelul preventiv 8 3.3    Doctrina apărării sociale 9 3.4    Modelul curative 10 Bibliografie: 11 1.    Definirea conceptului de prevenire a criminalităţii. Scopul şi sarcinile măsurilor de prevenire. Lupta împotriva criminalităţii se desfăşoară în toate statele prin măsuri concrete, deopotrivă de prevenire cît şi de constrîngere, cu aplicare sancţiunilor penale. Problema criminalităţii persistă în toate statele, iar lupta împotriva acesteia este inspirată de politica penală, comportînd soluţii la nivel naţional. Prin conceptul de prevenire, se înţelege luarea unor măsuri care să conducă la împiedicarea comiterii crimelor. Conceptul de prevenire şi combatere a criminalităţii comportă 2 determinări: Prevenirea post-delictuală; Prevenirea pre-delictuală. Prevenirea post-delictuală desemnează ansamblul de măsuri de resocializare a celor care au suferit o condamnare, luate în temeiul legii, fie de organele de stat competente să pună în executare pedeapsa penală (cînd pedeapsa se execută în detenţie), de organele penitenciare, fie de colective de oameni (cînd pedeapsa se execută prin muncă), în vederea evitării recidivei. Prevenirea pre-delictuală, care desemnează un proces social neîntrerupt, care implică un ansamblu de măsuri sociale, luate în temeiul legii de organele de stat, în primul rînd de organele M.A.I. şi Ministrului Justiţiei, în strînsă conlucrare cu diferite asociaţii, organizaţii, în vederea preîntîmpinării şi eliminării riscurilor eventuale de comitere de infracţiuni, prin identificarea, neutralizarea şi înlăturarea surselor socio-umane, subiective şi obiective, care pot să determine ori să favorizeze comiterea de fapte anti-sociale, măsuri destinate să contribuie în mod esenţial la educarea permanentă a tuturor membrilor societăţii, în spiritul respectării legii penale şi a ordinii de drept. Prin activitatea de combatere a criminalităţii înţelegem un ansamblu de măsuri juridico-penale, luate de organele de stat specializate, în temeiul legii, pentru realizarea scopului procesului penal şi anume constatarea la timp şi în mod complet, a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie sancţionată penal, potrivit vinovăţiei sale, şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Prevenirea criminalităţii înseamnă preîntîmpinarea săvîrşirii primare a acelor acţiuni ori inacţiuni umane, pe care societatea le consideră dăunătoare pentru valorile sale, din care motiv aceste comportamente au fost sancţionate de legea penală. Obiectivul primordial al prevenirii îl constituie ansamblul de factori care determină sau favorizează comiterea faptei infracţionale. Prevenirea criminalităţii reprezintă un sistem multilateral de măsuri orientate asupra următoarelor: a)    Relevării şi înlăturării sau reducerii ori neutralizării cauzelor criminalităţii, a unor tipuri separate ale ei, precum şi a condiţiilor care o favorizează. b)    Relevării grupurilor de persoane cu un grad sporit de risc criminal şi reducerea acestuia. c)    Relevării şi înlăturării situaţiilor din anumite spaţii geografice sau dintr-un anumit mediu, care motivează sau provoacă nemijlocit comiterea infracţiunilor. d)    Relevării persoanelor, comportamentul cărora indică asupra posibilităţii reale de a săvîrşi infracţiuni precum şi influenţa corectivă asupra lor. 2.    Clasificarea prevenţiei criminale şi rolul ei. În opinia unor autori, Shilling, Pinatell, lupta împotriva criminalităţii trebuie realizată pe 2 căi, şi anume: a)    O cale preventivă, de împiedicare a comiterii de crime; b)    O cale represivă, de pedepsire a celor care comit crime. De asemenea, în lupta împotriva criminalităţii, un loc important îl ocupă activitatea poliţiei, care previne criminalitatea prin control şi supraveghere a ordinii publice. În opinia lui Traian Pop, există 2 forme de prevenire a criminalităţii: Prima formă se referă la prevenirea apariţiei sau existenţei unor cauze sociale, ori individuale, care pot conduce la crimă. De exemplu: sărăcia, criza economică, conflictele între oameni, crizele individuale. A doua formă se referă la prevenirea directă a crimei. De exemplu: în situaţia existenţei unui grup de recidivişti care comit mereu crime, împotriva acestora pot interveni organele de poliţei care supraveghează acest grup şi în acest caz, împiedică să comită crime. După volumul şi teritoriul prevenirii şi profilaxiei criminalităţii, deosebim următoarele măsuri: 1.    Generale, care sunt îndreptate spre descoperirea, înlăturarea, neutralizarea cauzelor şi condiţiilor, care pot genera comiterea actului infracţional. Aceste măsuri pot fi îndreptate faţă de grupurile mari de persoane, de exemplu: în lupta împotriva traficului de droguri, traficului de persoane, traficului de arme, etc.; 2.    Măsurile speciale, care sunt orientate spre anumite categorii de infracţiuni sau grupuri de infractori. De exemplu: consumatori de droguri, prostituate; 3.    Măsurile individuale. Sunt măsurile care se aplică faţă de persoane concrete, care se află în pragul comiterii unei crime. PREVENIREA GENERALĂ Este un proces multi-fazic-complex, format din elemente interdependente. Astfel, dezvoltarea pozitivă a societăţii, perfecţionarea instituţiilor economice, politice, sociale, ar contribui activ la prevenirea generală a criminalităţii. În acelaşi timp, scopul prevenirii criminalităţii nu este îndreptat direct spre schimbarea situaţiei economice, dar acestea influenţează un şir de manifestări negative, ca: –    Sărăcia; –    Şomajul, etc., Totodată, lupta împotriva criminalităţii nu urmăreşte în mod direct ridicarea culturii populaţiei, dar acestea, evident, influenţează comportamentul, interesele şi motivaţia faptelor umane, iar în consecinţă, alegerea dintre bine şi rău, între un comportament legal şi unul ilegal. Această formă de prevenire, adică prevenirea generală a criminalităţii, cuprinde principalele domenii ale vieţii sociale, ca de exemplu: domeniul economic, administrativ, cultural, etc. Datorită existenţei aspectelor specifice acestor domenii de activitate, acestea pot genera cauzele săvîrşirii infracţiunilor. Această complexitate a situaţiilor criminogene, l-a determinat pe Enrico Fairy să susţină că folosirea numai a pedepselor nu este suficientă în lupta împotriva criminalităţii. Asta deoarece, după Enrico Fairy, este necesară şi lupta cu motivele sociale care o generează, creşterea rolului educaţiei, perfecţionarea administraţiei, perfecţionarea condiţiilor economice, etc. Prevenirea generală în perspectivă, trebuie să aibă un caracter de lungă durată, trebuie să cuprindă toate sferele vieţii umane. De exemplu: în sfera economică, dezvoltarea producerii şi utilizarea tehnologiilor performante, micşorarea inflaţiei, crearea unor noi locuri de muncă, ridicarea nivelului salariului la nivel european, în sfera socială crearea clasei sociale de mijloc, întărirea relaţiilor de familie, etc. PREVENIREA SPECIALĂ Prevenirea specială este acea formă de prevenire care vizează împiedicarea directă a comiterii infracţiunii. În cazul prevenirii speciale a infracţiunilor, este vorba despre fapte concrete, de infracţiuni pe cale de a se comite şi care pot fi împiedicate şi prevenite. În acest context, poliţia are un rol important în prevenirea specială prin atribuţiile speciale care-i revin. Măsurile care împiedică comiterea anumitor infracţiuni, în cazul prevenirii speciale, pot fi următoarele: 1.    Avertizarea cetăţenilor despre locurile în care se pot săvîrşi infracţiuni; 2.    Protejarea automobilelor cu instalaţii de alarmă, etc. Prevenirea specială a criminalităţii are un caracter cu mult mai concret decît prevenirea generală. Astfel, potrivit art. 2, Cod Penal al R. M., prin prevenirea specială, putem înţelege prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni. Prevenirea specială a criminalităţii în cel mai direct mod, are strînse legături cu prevenirea generală, doar că, măsurile prevenirii speciale sunt cu mult mai concrete şi au limite în timp, spaţiu şi asupra persoanelor. Totodată, prevenirea generală acţionează în cadrul întregii societăţi, cuprinde multiple sfere, şi anume: economică, socială, politică, culturală, educativă, etc. Măsurile juridice de drept pot fi parte componentă atât a prevenirii generale, cât şi a celei speciale. Măsurile de prevenire specială a criminalităţii, sunt şi ele extrem de diverse, şi pot fi clasificate după mai multe criterii, şi anume: –    Juridice; –    Economice; –    Educative, etc. 1.    După tipul realizării, deosebim următoarele etape de prevenire specială: a)    Etapa pre-infracţională; b)    Etapa infracţională propriu-zisă; c)    Prevenirea recidivismului. 2.    După caracteristica juridică, deosebim: a)    Măsuri preventive speciale, şi anume:     Măsurile bazate pe normele de drept, dar nereglementate de acestea, ca de exemplu: popularizarea studiilor şi cunoştinţelor juridice, în scop educativ-preventiv;     Măsurile care sunt reglementate direct de normele juridice. 3.    După mecanismele de aplicare a măsurilor speciale, putem evidenţia: a)    Sesizări ale organului de urmărire penală în cauza penală. PREVENIREA INDIVIDUALĂ Vizează cercul de persoane care încă nu au comis crime, dar în viitorul apropiat, le pot comite. Acest tip de activitate preventivă, este îndreptat asupra unei persoane concrete şi a micro-mediului său social. Aşadar, prevenirea individuală trebuie să fie îndreptată, ca şi în cazul prevenirii speciale, nemijlocit, asupra persoanei şi a particularităţilor ei negative, asupra micro-mediului, care participă cel mai activ, la formarea personalităţii, precum şi asupra cauzelor şi condiţiilor care pot genera, ori favoriza, comiterea crimei. Scopul prevenirii individuale constă în depistarea acestor persoane, exercitarea unei influenţe pozitive asupra lor, precum şi asupra micro-mediului din care fac parte, de a se abţine de la comiterea crimelor sau de a înlătura cauzele şi condiţiile care o pot genera. 3.    Modele de prevenire a criminalităţii 3.1    Modelul represiv Foarte mult timp, reacţia socială antiinfracţională a avut un caracter strict represiv. Cutumele justiţiei private consideră că ofensa adusă unui grup, trebuie să se repercuteze automat asupra clanului din care face parte, responsabilitatea ripostei aparţinând întregului grup. Sub imperiul „răzbunării divine”, conducătorul (mai târziu, judecătorul) putea impune aplicarea legii. În acest sens, edificator a fost „Codul lui Hammurabi”, cod preluat şi de alte legislaţii penale orientale (egiptene şi ebraice). În Europa, civilizaţia antică a avut mari influenţe asupra sistemelor de justiţie penală din Grecia şi peninsula romană. Ultima formă a reacţiei represive: a fost represiunea etatizată, ce s-a bazat pe „ideea retributivă”. Caesario Beccaria vizează următoarele aspecte asupra modelului represiv: Codificarea riguroasă a delictelor şi pedepselor, necesitatea elaborării unui corp de legi scrise, clare şi accesibile; Justificarea pedepsei prin caracterul ei retributiv, descurajant şi, prin urmare, util pentru conservarea ordinii sociale;  Necesitatea aplicării unor pedepse moderate, dar sigure şi prompte; Desfiinţarea pedepsei cu moartea; Introducerea sistemului acuzator în procedura penală; necesitatea ca judecata şi probele să fie publice; Desfiinţarea torturii ca procedeu de anchetă, ca mijloc de obţinere a probelor;  Necesitatea prevenirii delictelor. 3.2    Modelul preventiv Acest model aparţine doctrinei pozitiviste de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Fondatorul acesteia a fost juristul şi sociologul Enrico Ferri, care contestă sistemul represiv conceput de şcoala clasică. Ideile susţinute de şcoala pozitivistă erau: importanţa comportamentului infracţional pentru instanţa de judecată; relevarea factorilor ereditari şi de mediu care au determinat evoluţia comportamentului infractorului;  ştergerea imaginii clasice a omului rezonabil, stăpân pe actele sale şi liber întotdeauna să aleagă între bine şi rău; infractorul nu este întotdeauna liber să aleagă, fiind determinat de legile naturale (descoperite doar de ştiinţă); individualizarea pedepsei să se realizeze ţinându-se seama de personalitatea infractorului şi de condiţiile concrete care au determinat producerea activităţii infracţionale. În conformitate cu aceste opinii, pedeapsa constituie un mijloc de apărare socială cu caracter curativ, prin care se urmăreşte vindecarea infractorului. E. Ferri afirma că infracţiunea este mai întâi un fenomen natural şi social care trebuie prevenit şi apoi este o entitate juridică. E. Ferri susţine necesitatea luării unor măsuri de ordin social şi economic, care să elimine, eventual să limiteze, rolul factorilor criminogeni. Măsurile propuse le-a numit substitutive penale, sens în care autorul enumera câteva: iluminatul străzilor, descentralizarea administrativă, reducerea consumului de alcool etc. 3.3    Doctrina apărării sociale Această doctrină încearcă să îmbine cele două concepţii (ale şcolii clasice şi şcolii pozitiviste), conferind dreptului penal o nouă finalitate, respectiv: apărarea socială realizată atât prin prevenire, cât şi prin represiune. Doctrina apărării sociale este explicată de Marc Ancei în lucrarea La deferise sociale nouvelle (Noua Apărare Socială). Ideile fundamentale ale acestei doctrine susţineau că: apărarea socială se referă la protejarea societăţii împotriva criminalităţii; protecţia se realizează prin măsuri penale şi extrapenale de natură a neutraliza delincventul (prin aplicarea de metode emotive şi educative sau prin eliminare sau segregare); apărarea socială susţine acea politică penală care acordă prioritate prevenirii crimei şi tratamentului delincventului (având drept obiectiv resocializarea infractorului);  resocializarea este considerată o rezultantă a procesului de umanizare a noilor legislaţii penale;  umanizarea dreptului penal şi procesual penal se bazează pe cunoaşterea ştiinţifică atât a fenomenului infracţional, cât şi a personalităţii delincventului. Aceste obiective ale „Şcolii Apărării Sociale” (de tratare şi resocializare a delincventului) se regăsesc şi în ideile susţinute de orientarea clinică. Criminologia clinică susţine 2 modele de prevenire a criminalităţii: a)    Criminologia şi modelele de politică penală Teoriile criminologice au influenţat în mare măsură complexul proces de elaborare şi punere în aplicare a unor metode de tratament şi reeducare a condamnatului, dar şi programele de prevenire a criminalităţii. b)    Examenul psiho-individual Prima încercare a avut loc în Argentina, în 1907, prin înfiinţarea unui cabinet de psihologie clinică şi experimentală în cadrul penitenciarului naţional. Ulterior, câştigă teren aplicarea acestui examen psiho-individual şi în Brazilia, Chile, Belgia, Germania, Austria şi Franţa. Programele de prevenire Cel mai cunoscut program de prevenire este Proiectul Zonei Chicago (Chicago Area Project) şi a fost inspirat de teoria ecologică a „Şcolii din Chicago”. În conformitate cu aceasta, rata criminalităţii poate fi redusă ca efect al ameliorării mediului social (prin îmbunătăţiri de ordin social, economic şi cultural; schimbări atitudinale prin implicarea directă a cetăţenilor la reducerea criminalităţii). Chiar dacă a fost contestat şi nerezistând în timp (decât între 1930-1950), Proiectul Zonei Chicago a determinat o scădere considerabilă a delincventei în oraşul respectiv. 3.4    Modelul curative Acest model de politică penală s-a fundamentat pe rezultatele cercetării ştiinţifice în criminologie. La datele ştiinţifice furnizate de criminologia clinică s-au adăugat ideile doctrinei apărării sociale susţinute de Filipe Grammatica şi, mai ales, cele ale noii apărări sociale, promovate de Marc Ancei. Modelul curativ viza: axarea politicii penale pe ideea de resocializare a infractorului; adoptarea unor metode de tratament apte să contribuie la readaptarea socială a individului; adoptarea unor tehnici de individualizare menite să contribuie la creşterea eficienţei tratamentului, atât în momentul individualizării judiciare a sancţiunii, cât şi în perioada executării acesteia; adoptarea unui ansamblu de măsuri de ordin social, economic, cultural etc, în scopul facilitării reinserţiei sociale cât mai adecvate a infractorului, după executarea tratamentului. În S.U.A., ideea de tratament a cunoscut o anumită consacrare juridică în sistemul sentinţelor cu durată nedeterminată combinate cu măsura eliberării condiţionate „pe cuvânt”. Alte modalităţi de sancţionare non-represivă au vizat executarea sancţiunii cu închisoarea în semilibertate, având drept scop facilitarea resocializării (infractorul este lăsat în mediul său familial şi social, păstrându-şi locul de muncă, dar îşi petrece sfârşitul de săptămână şi concediul în penitenciar). Pentru creşterea eficacităţii şi eficienţei în prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, este necesar, să se creeze asemenea condiţii: pentruîntărirea capacităţii de investigare a instituţiilor abilitate şi pentru urmărirea a infracţiunilor specifice marii criminalităţi pentru atragerea de fonduri şi dezvoltarea resurselor umane din domeniul poliţiei şi justiţiei, pentru întărirea capacităţii de identificare a tranzacţiilor suspecte, pentru îmbunătăţirea procedurilor de confiscare a fondurilor rezultate din infracţiuni, pentru facilitarea schimbului de bune practici cu autorităţile competente din alte state member. Bibliografie: R.M. Stanoiu, Introducere in criminologie, Bucuresti, 1989. Valerian Cioclei - Manual de criminologie, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003 Valeriu Cioclei, Manual de criminologie, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, p.104. 25 http://criminology.md/books/Introducere_%20in_%20criminologie https://ro.wikipedia.org/wiki/ www.google.ro =